I.L. Caragiale vă invită să
răspundeţi
–
În anul 1897, I.L. Caragiale a făcut pentru ziarul „Epoca” o anchetă despre starea literaturii române.
Chestionarul lui, cu care s-a prezentat pe rând la Hasdeu, Dobrogeanu-Gherea,
iar în final şi l-a aplicat lui însuşi, sună astfel:
1.
Întrebări adresate lui Hasdeu: „Iată. Doresc a şti: ce credeţi dv. despre
literatura românească actuală în genere? Cari sunt personalităţile într-adevăr
eminente ale literaturii noastre? Ce dezvoltare viitoare poate spera literatura
română, avînd în vedere starea în care această literatură se află astăzi?“.
2.
Întrebări adresate lui Dobrogeanu-Gherea: „Ce părere ai d-ta despre literatura
noastră în genere? În ce raporturi stă această literatură cu societatea noastră
şi cu criteriul absolut care se poate aplica literaturii în genere? Care sunt
figurile cele mai remarcabile între literaţii noştri? Ce viitor ţi se pare
d-tale că poate avea literatura română?“.
3.
Întrebări la care a răspuns el însuşi: În ce stare se află literatura noastră
astăzi? Ce raporturi sunt între literatura noastră şi societatea noastră? Cari sunt scriitorii români cu adevărat
remarcabili în sensul european al cuvântului? Cari sunt sorţii de dezvoltare a
literaturii noastre în viitor?”.
Vă
invităm să intraţi în joc şi să vă lăsaţi intervievaţi de Caragiale despre
starea de astăzi şi de mâine a literaturii române.
Marta Petreu
Leo Butnaru: – Cred că literatura română contemporană, de
altfel ca şi multe din literaturile cât de cât elevate din întreaga lume,
trăieşte într-o stare semiconştientizată a necesităţii de a se modifica, tocmai
în vederea sorţilor de dezvoltare în viitor. Este mai mult o intuiţie în
amorţire, deocamdată, că trebuie să-şi revizuiască nu doar unele din modelele,
canoanele de care s-a condus până în prezent, ci şi procedeele, metodele de a fi prezentă, de a se (auto)propaga,
racordându-şi registrul stilurilor la vibraţiile-implicaţiile
internetist-electronice (internetist: de la internet,
nu de la medic în boli interne), care
solicită, cred, şi un travaliu înnoitor, diversificator, chiar adaptator
(adjectiv, nu substantiv) în limbaj, în expresie, în metaforă, în
convenţionalitatea comunicativă şi comunicantă a textului/ mesajului în
general. Limbajul se va orienta, probabil, (şi) spre practicile avangardismului
de acum o sută de ani, în special cel zise verbocreatorii
(e un termen pe care l-am propus; curent, se spune crearea de cuvinte). Presupun astea în, fireşte, starea
semiconştientizată a unor impulsuri intuitive de reformulare a discursului şi…
parcursului (de viitor, cum zice chestionarul) ale literaturii contemporane,
fie ea cea română, italiană sau irlandeză etc. Deoarece cititorul de mâine va
avea, precum are deja, in nuce, cititorul de astăzi, o altfel de sensibilitate,
un alt mod (plural: modalităţi) de recepţie a poeziei, prozei (etc.), un alt
model de atenţie şi de interes, ba chiar şi o altă grilă de răbdare şi
implicare pentru şi în discursul artistic. Omul din viitor va fi un altfel de
cititor. Da, vor rămâne ca modele şi Homer, şi Dante, şi Eminescu, ba chiar şi
Sadoveanu (…), însă în viitor ei vor fi citiţi altfel (nici pe departe în
format opera omnia); altfel vor fi
percepute şi interpretate, ideatic şi artistic (ca atmosferă), mostrele din
creaţia lor – cela care vor fi considerate „valabile” pentru acel viitor din…
viitor.
În ce priveşte raporturile dintre literatură şi
societate ele seamănă tot mai mult cu cele dintre muzica zisă grea, simfonică şi
societatea (noastră). Adică, de regulă, orchestrele simfonice din Bucureşti,
Chişinău, Iaşi, Cluj, Bacău, şi din ce oraşe româneşti ar mai fi ele, nu aduc
venit (material) societăţii, însă societatea conştientizează că, fără ele,
orchestrele simfonice, nu se poate, (şi) simfonicul
ţinând de componentele de bază ale spiritualităţii, culturii,
contemporaneităţii (şi continuităţii) unei naţiuni. Mai explicit, ce vreau să
spun? Că şi amatorii de literatură par a se împuţina tot mai mult, până, sub
aspect numeric, ar putea ajunge la fel de ne-numeroşi, ca şi iubitorii
(ascultătorii) de muzică simfonică. Însă ei vor exista în orice… format; un
„format” predestinat elitar, care însă nu va exclude, ca şi în muzică
(ascultătorii), cititorii de texte uşoare sau horror, texte triviale sau de-a
dreptul nocive etc. Iar această varietate de implicare a literaturii în
societate, prin diverse categorii de cititori (dar şi de scriitori!), prin
diverse grile şi niveluri semantice, ideatice, artistice, estetice, în general,
sau chiar prin lipsa acestora (pentru că multe inepţii sunt date încă drept
literatură, poezie, proză…) ar exclude, parcă, ceea despre ce era întrebat
Dobrogeanu-Gherea: criteriul absolut care se poate aplica literaturii în genere.
Totul va fi şi mai diversificat, şi mai antagonic în definirea-categorisirea
artisticului (literarului) şi receptarea acestuia. Dispersia va viza (modifica)
atât expresia (generală a literaturii), cât şi axiologia, modul de evaluare a
artisticului, esteticului. Astfel că, în viitor, literatura va acţiona în
societate şi va influenţa societate exact în măsura în care o face şi o va face
muzica simfonică. Sau – de ce nu? – cât o fac preocupările şi competiţiile de
diverse nivele la şah, într-o societate ori în întreaga lume.
Bineînţeles, în viitor va fi alta şi părerea
despre literatura noastră în raport cu părerea/ părerile pe care le avem şi le
exprimăm noi astăzi. Eu unul am o părere bună atât sub aspect general, cât şi
într-o arie mai restrânsă, mai particular-specifică a ei. Mă refer la
componenta din stânga Prutului a literaturii române, mai mulţi autori ai căreia
au fost, în fine, receptaţi, „acceptaţi”, apreciaţi în context panromânesc, dar
şi în unul european. Unii din poeţii şi prozatorii de la Chişinău au fost traduşi
şi au apărut cu cărţi la Berlin,
Paris, Moscova, Praga, Sofia, Roma… Au apărut antologii sau volume-florilegii
ale autorilor de Moldova Estică în limbile engleză, franceză, olandeză, ungară,
rusă etc. Cu alte cuvinte, literatura română de pretutindeni trăieşte într-un
context european, mai mult sau mai puţin universal, nedeosebindu-se cu mult, şi
ca valoare, pasiuni şi patimi, dar şi ca arie de răspândire, de literaturile
din alte ţări, literaturi care, ca şi a noastră, trăiesc într-o stare
semiconştientizată a necesităţii de a se modifica, tocmai în vederea sorţilor
de dezvoltare în viitor. (Vezi începutul acestui text, dar şi continuarea lui
exact până aici, până la acest punct.)
P.S. La întrebarea „Care sunt figurile cele mai
remarcabile între literaţii noştri?”, în loc de numele unor scriitori, le voi
da pe cele ale oraşelor în care vieţuiesc deloc puţine personalităţi ale
scrisului românesc contemporan. După descentralizarea culturală, „ca de la sine”,
s-a remarcat distinct că, de fapt, literatura română are mai multe centre,
înnobilate de autori-protagonişti cu
adevărat remarcabili în sensul european al cuvântului, cum spunea
Caragiale: Bucureşti, Cluj, Chişinău, Iaşi, Craiova, Timişoara, Botoşani, Bacău,
Suceava, Galaţi, Alba Iulia etc., în care apar şi reviste importante, scrise, în
mare, tocmai de respectivii literaţi. E o geografie literară care diferă mult
de cea, la care se referea Caragiale în 1897.
Nr.4,
2015