joi, 31 martie 2022
INTEROGAȚII LA ZI: MAI E SAU NU MAI E?
sâmbătă, 19 martie 2022
Barbu CIOCULESCU (10.VIII.1927 – 19.III.2022)
TREBUIE SĂ AI TALENTUL
EXPERIENȚEI
– Stimate domnule Barbu
Cioculescu, ieri a fost anunțat laureatul Premiului Nobel pentru literatură,
italianul Dario Fo. De fiecare dată când aflați de o atare decizie a Academiei
suedeze, trăiți vreun sentiment special?
–
Iată ce se întâmplă: sentimentul este întotdeauna de interes. De interes
oarecum dinafară, pentru că pe mulți din laureații Nobel nu-i cunoaștem. Nici
pe departe premiații-scriitori nu sunt de o asemenea notorietate, încât să fie
cunoscuți și în România. Lasă că și chiar de-ar fi cunoscuți în Țară, nu
neapărat ar trebui să-i cunosc și eu. Însă, aceste premii se dau după niște
criterii relativ curioase, încât nu întotdeauna primează elementul pur literar,
pur estetic. Pe de altă parte, sunt 148 de țări și un număr de limbi
incalculabil, încât e ca și cum ai trage un număr câștigător dintr-o pălărie.
Sunt pe urmă bucuros să pot citit traduceri din acea operă, mai cu seamă dacă
este vorba de poeți. Dar, în genere, nu constituie pentru mine o paradigmă. E
un eveniment printre altele. Pentru că sunt atâtea premii în lume și cel puțin
în Franța două-trei la fel de importante, poate că mai la obiect, ca să zic așa,
care nu sunt acordate pe criterii nu neapărat literare.
– Sunteți preocupat (și) de
Caragiale și, fără a ne exalta prea mult orgoliul, ni l-am putea imagina și pe
le luând Premiul Nobel?
–
În timpul vieții l-ar fi meritat cu prisosință. Mai cu seamă că astăzi în lumea
întreagă se știe că există un dramaturg universal puțin cunoscut. Când i se
joacă „O scrisoare pierdută” într-o capitală îndepărtată, are atâta succes,
încât în Peru s-a crezut că este vorba de o mistificare, în realitate, adică, piesa fiind scrisă de un
peruvian și trecută pe un nume străin. Ba chiar și în Japonia, ceea ce m-a
uimit în mod special. Așadar, Caragiale ar fi meritat Premiul Nobel, cum l-ar
fi meritat și Creangă.
– Astăzi, în viața
social-politică românească se mai pierd
scrisori. Oare ele sunt „găsite” de scriitori, precum se întâmplase în
cazul lui Caragiale?
Ce-aș
putea să spun mai mult despre aceste scrisori care se pierd? Trăim într-o epocă
foarte, foarte diferită de a lui Caragiale, chiar dacă îl înțelegem și chiar
dacă îl îmbogățim prin straturile noastre care vin precum acele rânduri de lac
pe care le dau chinezii pe un obiect, până când el își schimbă aproape substanța
sub care se află lacul.
– Ca să invocăm titlul unui
volum de nuvele pe care le-ați semnat, sub bolțile acestui Palat al toamnei,
aici, la Neptun, v-aș întreba ce înseamnă, de fapt, pentru dvs. munca literară.
Că vă justificați viața, destinul?
–
Iată ce pot să spun la o anumită vârstă: munca literară reprezintă întâi de
toate un exercițiu de luciditate. A scrie în fiecare zi, nu două-trei rânduri,
ci două-trei pagini, păstrează ceea ce în sport se numește antrenament. A ieși
din mână, a ieși din formă reprezintă un chin și o mare primejdie. Trebuie să
scrii, ca să-ți păstrezi toate virtuțile și să le poți pune în valoare în
momentul când propriu-zis ai un meci. Pentru că fiecare lucru pe care îl pui pe
hârtie în mod organizat (când mă refer la aceste două-trei pagini scrise pe zi,
ele pot să fie și dintr-o traducere, pot să fie pagini de jurnal, pot să fie
memento pentru mine, pot să fie chiar niște note privitoare la situația articolelor
care trebuie să apară, care au apărut, ce se întâmplă cu ele, de urmărit ș.a.m.d.);
deci, ceea ce pui pe hârtie în mod organizat, ca fapt de a-ți face gimnastică
zilnică, este un fel de promisiune că, atunci când vei fi în partidă, nu vei
constata că ți s-au dezumflat mușchii, ca să zic așa.
– Probabil, un exemplu memorabil în acest sens
vi l-a dat ilustrul dvs. părinte, Șerban Cioculescu, care își uimea colegii și
cititorii prin fecunditatea și temeinicia scrisului său.
– La el era o situație specială. Își făcuse de
foarte tânăr o cultură fantastică. În liceu, un profesor care îl simpatiza, se
numea Horvet l-a întrebat într-o zi: „N-ai vrea să ajungi ca mine?”, adică un
om care să se susțină printr-o cultură autentică. „Ba da. Dar cum să fac?”
întrebă liceanul. „Fă ca mine: citește în fiecare zi o carte”. „Dar de unde
atâtea cărți?” „Vino la mine. Îți voi da în fiecare zi o carte”. Și multă vreme
așa a și făcut: a citit în fiecare zi o carte. Avea obiceiul de a sublinia pe
cărți și de a face însemnări marginale, așa încât, dacă venea o aniversare și
trebuia să scrie despre asta sau dacă apărea o ediție Asachi, să zicem, sau un
clasic mai puțin cunoscut, el avea problema proaspătă în minte, bazat și pe o
memorie fenomenală, încât putea să ia acea ediție și, citind-o, să facă aceleași
însemnări pe margine, care îl readuceau la cele din trecut. Adică, nu era găsit
nepregătit în tema respectivă. Mai cu seamă în ceea ce privește clasicii. Când
a început să scrie, după o pauză lungă...
– O pauză forțată, impusă de sus-pușii zilei.
ELENA ȘI AFRODITA ÎN BĂTĂLIE / POEME
încă nu cântase cocoșul
și eu deja
de trei ori
de trei ori
de trei ori
mă lepădasem de mine
pentru a nu mă lepădă niciodată de Tine!
unicul furt în viață
(și din viață probabil)
mi s-a întâmplat
chiar la naștere:
pare-se
am furat startul...
în jurul-conturul siluetei frumoasei (nu
cea fără de corp ci chiar ușor corpo-
lentă) lipite cu spatele la perete
(firește nu al Evei pe atunci existând doar mărul
nu și arcul) pe care săgeata să-l spulbere bucăți prin cosmos
cu frumusețea ce va salva lumea – trasul cu arcul astfel
încât săgeata să treacă exact pe sub gâtul arcuit
al lebedei.
Cumplit?
nu o singură dată mi s-a întâmplat
să-mi privesc derutat mâinile goale
de parcă
iar m-aș fi întors de la ecleziastica
vânătoare de vânt...
luni, 14 martie 2022
POEME DIN REVISTA „NOI”
Leo BUTNARU
Zaruri în ceață
Când
în plină dimineață
cohortele ajunseseră la Rubicon
apa râului
și împrejurimile
erau învăluite în ceață
încât
de întindeai mâinile
nu ți-ai fi văzut unghiile,
însă Cezar aruncă totuși zarurile
după care ordonă:
– Căutați-le!
Ești chiar ceea ce...
Dacă
stai să te gândești... (Alții cred că
se
gândește mai bine în mers; dar nu contează)
nu se
vede tot ceea ce se vede
oarece
se tăinuiește, se cifrează
și
sensurile deduse din cele văzute sunt altele
sau
oarecum deosebite
posibil
chiar nițel oculte
decât
ale acelorași lucruri sau doar imagini
însă
tăinuite, cifrate, nevăzute.
Bineînțeles,
în toate, cosmosul înseamnă
stratificare
de materie propriu-zisă
inclusiv
de materie cenușie
văzută
și intuită cum e aievea
sau
doar cum pare să fie
și
dacă stai să te gândești
sau
faci același lucru mergând spre un scop
sau
la întâmplare
tu
însuți ești exact ceea ce ești
plus
ceea ce doar
inexact
ți se
pare
în
sinteză supremă, care, din câte se știe
sau
doar se presupune că așa ar trebui să fie
ți se
întâmplă în poezie
ceva
ce ține de realitatea învăluită
într-o
densă ceață de fantezie.
Ceața Londrei
Ceața
Londrei e tristă
de
parcă ar fi încercat
să-l
citească pe Schopenhauer.
Sau
pe Cioran.
Tristă
din motivul că
nu
cunoaște nici germana
nici
româna.
Și
așa
în
incurabila-i tristețe
face
ce știe mai bine
contopind
omul cu peisajul.
vineri, 11 martie 2022
MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL
MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL