📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 23

Or El

între dragostea de sine şi
Dumnezeu s-a născut o prăpastie
acoperită frumos cu gazonul iluziilor       

                              pe care am alergat
şi peste care mai păşesc câteodată.
aproape orb
trimit gândurile spre apele răcoritoare….
le aud susurul şi câte un strop
stinge văpaia luptelor zilnice.

*

O, dacă mi s-ar da înţelepciune
să nu mă mai uit înapoi,
să nu mai privesc în jos ,
de Mi-ai trimite puntea Cuvântului
să privesc mereu în Lumină...
dacă Mi-ai întinde degetul lui Lazăr…

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 22

  *      *      *
 Discuția a doi conducători de-armată
se arunca precum bila grea 
din gură

Traducere: Leo Butnaru

obrazul se aprinsese 
de încordarecând cel de-al doilea a rostit
cu oarece lipsă de măsurăcă 
de n-ar fi mofturile comandanților
jocul ar fi de-a dreptul mizerabil
noi toți am alerga unul după altul
ascunzând drapele sub muncel.
Și brusc răspunsul s-a răspândit în cercuri
îndreptându-și puful mustăților
comandantul de campanie mai
dădea din mâini hăt din umeri
de se părea că fugind astfel va muri
și acolo din vârful muntelui vocea-i cădea
cuvântarea lui la picioare strălucea
de n-ar fi fost mofturile comandantului
nu se mai putea evita înfrângerea.
Și dintr-o dată au prins a căra arme
sute de mii jumătate de munte
două sute de bâte căpșoare albe 
tunuri vidme
topoare ascuțite. 

Da celea au fost vremi de luptă
peste câmp un cazac trecea
iar în șaua lui căprița Manika
albă țintată-n frunte se legăna. 

1926 sau 1927

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 21

Scara lui Rodion

1

…atunci liniștea era somn
și somnul
uita să se trezească
curgând spre nicăieri
când timp când uitare –
ca o limfă
fără oprire, curgere fără curgere –
din care, firav, doar semnul ivirii…
Uneori fulgera o eternitate
și se stingea, încolțind în alta și alta
la marginea doar a gândului
prevestind că se va întâmpla
că va veni suișul și căderea
că se va ivi, izbăvitoare, marginea
de care, ca un clopot, somnul
se va lovi și totul se va umple de fărâme
care vor pluti
insule în uitare
fără chip, fără miros, fără umbră
amintiri despre ce vor fi putut ele fi
și în urma lor venea sunetul
încă departe de timp
de apa liniștii
de apa așteptării.

2

…sunetul nu se mai despărțea de liniște ca
un hamac între capetele somnului
iar miezul lui începea să prindă
pojghiță
ca laptele unduind printre viitoarele astre
de unde
avea să-l coboare  plânsul mamelor.
Rânduri de sunete
umpleau locul acela
ce niciodată nu fusese un gol
și unde, încălzit de tăceri,
se ivea cel care
se pătrundea de sine
și învelișul a prins să lucească
sub șlefuirea sunetului
care se făcea albie
și pe care, ca un cocon plutea,
pe somnul dinaintea începutului.
Și toate au curs una în alta și
marginile s-au desprins
și somnul
obosise și
nimic nu mai era împrejur.
Astfel se închega cel din care
somnul avea să iasă de tot
odată cu moartea
(și s-au adeverit locurile)
pe unde aveau să intre lumina și sunetul
sub mângâierea și binecuvântarea
celui
care încă nu era acolo.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 20

Traducere: Leo Butnaru

Ispita afișelor (1920)

Lui Aleksei Efimov

I

Se auzi un foşnet sau plescăit de apă.

Cortina curge lent spre înălţime.

Din scenă-adie briză răcoroasă

Spre freamătul din rândurile prime.

II

Introducându-şi în penumbra albastrului parter

Torsul argintat din creştet spre călcâie,

Ea revărsă în sală Folle Arome

De afectuoasă, îmbietoare vanilie.

În binoclu tresare bella dona.

Gata-i să iasă un rănit valet

Care-şi pregăteşte lornionul,

De pluşul hainei ştergându-şi-l atent.

Soţul triplu bărbierit mantaua albă-gri

Şi-o târâie precum birjarul ambulant

Când părăseşte bătrânul restaurant,

Tăcut, mahmur, leit zeul Vulcan,

Gelos pe Venus cea ne-ndestulată

Noapte de noapte, an de an.

III

Pielea de antilopă a pantofilor ascuţiţi

Înţepând blănurile urşilor de Himalaya

Se vor revărsa pe placa scăunelului

Unduirile rochiei de debut.

Cu unghii degenerat-fărâmicioase

Deranjând glazura colanului

Respingând cu cuvânt de glicerină

Asaltul gălbiorilor husari.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 19

Omule, slabă ființă... 

Omule, slabă ființă și la patimi cu plecare,

Unde ți-i înțelepciunea, unde ți-i mintea cea mare?...

De te 'nalți și sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,

De măsuri pământ și ceruri și pătrunzi tainele firii, —

Nu te îngânfa, că ești țărna pe care o poartă vântul...

Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îți sapi mormântul!

Pururea ție stăpâne, pururea duc și te poartă;

Ele sînt în toată vremea a vieței tale soartă.

Ce poate înțelepciunea, ce poate și biata minte,

Când prăpăstii privesc ochii și 'napoi și 'nainte?

Și se 'ncape biruință sau răbdare sau putere,

Când frageda inimioară se despică de durere?

Și se 'ncape vr'o mărime, când ființa pătimesce,

Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 18

*     *     *

Traducere: Leo Butnaru

Cu trupul răsucită ca o pâslă

Al capului ciolan între picioare

Izgonii iubirea ca şi inutilă

Cu o ciubotoaie scofâlcită motanul

De-ajuns cercurile veveriţelor

Arcanul gâtul să-l tragă

Peste trupul potopit de spermă

Botezătorul puse o lumânare

Toate locurile mi-s sărutate

Jumulită mi-i rotunjimea burţii

Ca la alergări de cai limba-i smultă

Să sari barierele dinţilor

O juraţi-vă mie comisari ai poporului

Călugăre şi cimpanzeu

Eu sunt glorioasa dintre preotese

Hebeb Şafrana* Habias.

(1912/1921)

____________

*Hebeb (habib) – în arabă înseamnă: dragă,

 iubită. În tandem cu „şafrana”, iese: ,,Draga piept şofrăniu”.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 17

Un pământ nou

Marea a adus azi-noapte un pământ nou

s-au găsit voci care să strige

Atlantida

s-au găsit voci care să strige America

1-au înconjurat oamenii cu hărți campase

1-au împărțit între ei pe familii dinastii

au înființat armate pentru apărarea acestui pământ

miniștrii au transmis legi

și amendamente la aceste legi

toți voiau să administreze acest pământ

atât de promițător

dar refluxul

a dus din nou în larg

trupul înecatului.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 16

Cealaltă voce

1

Traducere: Leo Butnaru

Sunt cu tine, îngerul meu, nu am viclenit,

Cum de s-a întâmplat că te-am părăsit

În locul meu ostatic să fii în nevolnicie

Întregii dureri pământene ce leac nu ştie?

Pe sub poduri pelinul fumegă suriu,

Peste focuri – roi de scântei, auriu,

Afurisitul vânt a blestem prinde-a urla,

Şi un glonte rătăcit dincolo de Neva

Îţi caută biată inimă ce bate slab, arar,

Şi, singură, în casa îngheţată-a pieire,

Stai întinsă albă în albă strălucire,

Glorificând numele meu amar.

2

În acel an îndepărtat, când iubirea se aprinse,

Ca o cruce de pristol, în inima proscrisă,

Tu nu te-ai cuibărit a blândă hulubiţă

La pieptul meu, ci zgâriai ca uliul cu gheara.

Cu-ntâia infidelitate, cu vinul blestemului

Tu prietenul însetat ţi l-ai adăpat.

Însă veni ceasul ca să priveşti

În ochii verzi, lângă nemilostive buze

Zadarnic să rogi pentru dulcea ofrandă

Şi pentru jurăminte, de care nici că auzii,

Pe care încă nimeni nicicând nu le rosti.

Astfel otrăvind apa izvorului pentru cei

Ce vor merge în pustiu pe urmele sale

Tu însuţi te-ai rătăcit şi, însetat la culme,

În întuneric n-a fost să recunoşti izvorul.

El bea pieirea, cu gura-n apa răcoroasă,

Dar parcă pieirea ar putea să curme setea?

1921

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 15

Vreme ploioasă

Să-mi îngrop fața în nisip

să rămân așa o bună bucată de timp

până când pulberea crinului

va forma o piramidă minusculă

doar din cristal și aur.

Să-mi îngrop fața în nisip

spintecând valurile amintirilor eșuate

– ele vin ca un „Bună dimineața!”

rostit de nepoții de nectar.

Să-mi îngrop fața în nisip 

în perna zgrunțuroasă, fatală

a destinului ce-ți bate la ușă

provocându-te să te trezești

în ploaia deasă, mocnită, parșivă

ce abia te așteaptă!

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 14

Traducere: Leo Butnaru

Cum am devenit câine

Sigur, așa ceva e absolut de nesuportat!
Pe de-a-ntregul eu sunt încolțit de mânie.
Mă-nfurii altfel decât vouă vi s-ar întâmpla:
asemeni câinelui ce s-ar apuca
să urle
la fața lunii, sinilie.

Cred că e de la nervi...
Am să ies
la o mică plimbare.
Însă pe stradă nimeni nu m-ar putea calma.
Oarecine îmi strigă de seară bună.
Trebuie să-i răspund, firește:
dânsa e o cunoștință de-a mea.
Dar simt –
nu-mi va ieși s-o fac omenește.

Ce e cu neobrăzarea asta?!
Dorm, visez ori îmi pare?
Mă pipăi amănunțit:
da, sunt precum eram,
am fața cu care sunt deja obișnuit.
Îmi ating buza,
însă de sub ea apare –
canin ascuțit!

Îndată-mi acopăr fața, parcă mi-aș sufla nasul.
Și o rup la fugă spre casă, îndoit întețindu-mi pasul.
Cu băgare de seamă ocolesc postul de poliție,
dar, dintr-o dată,
răsună un glas:
„Vardiste!
O coadă!”

Eu îmi trec mâna mai jos de șale și – încremenesc!
Pe asta,
ce e decât orice canin mai la vedere,
în nebuna-mi goană nici s-o fi observat:
de sub mantou
mi s-a desfăcut o coșcogea coadă
și-mi flutură la spate –
coșcogea coadă de dulău.

Ce-i de făcut?
Urlu cât pot, sporind gloata-n jurul meu.
Celui de-al doilea – al treilea, al patrulea ins i se adună.
Au boțit rău o bătrânică. Ea,
făcându-și cruce,
striga oarece despre satana.

Iar când gloata, răsfirându-și pe mutră mustățile-măturoaie,
năvăli,
furioasă,
de haram,
eu m-am lăsat în patru labe
și am prins a lătra:
„Ham, ham, ham!”

1915

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 13

Zidire

 

Du-te și tu, mă, du-te,

Du-te și naște-te!

O femeie s-a îndrăgostit

Si vrea să-ți fie mamă;

A prins-o pofta de viață,

N-am ce să mai fac,

Du-te naște-i-te!

Si-am dat să-nmugur din călcâi

Pe-o vreme dureroasă,

Când ultimul cu cel dintâi

Zideau în cer o casă

Și-am dat din umeri înfrunz –

(Scuzați-mă!) – De teamă,

În mine inima s-a scurs

Și amplecat din vamă.

Am dat apoi să mă întorc

Din fața mea în spate,

Dar când văzui că nu e loc

Am tras din sfârcuri 1apte.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 12

Traducere: Leo Butnaru

UCENICUL

Ai putea spune – la ce te-ai gândit?

În ploaie – sub o singură pelerină,

În noapte – cu o singură pelerină pitit,

În sicriu – sub o singură pelerină.

1

A fi băieţelul tău cu capul luminos, –

O, peste a secolelor mozaic! –

După purpurul tău să rătăcesc în prăfoasă

Pelerină de ucenic.

A surprinde prin întreaga înghesuială omenească

Suflarea-ţi de viaţă dătătoare –

Cu sufletul, cu respiraţia ta dată să vieţuiască

Ca o adiere – pelerina-n fluturare.

Mai victorios decât regele David

Cu umărul prin gloată să-mi croiesc cale.

De la toate obidele, de întreaga pământeană obidă

Să-ţi servesc de pelerină protectoare.

Printre toţi ucenicii care dorm greu

Să fiu cel care în vis – somnul n-a cunoscut.

La prima piatră ridicată de vreun plebeu

Deja nu de pelerină să-ţi servesc – ci de scut!

(O, acest vers nu s-a frânt de la sine! Căci

Cuţitul e nespus de ascuţit!)

...Şi – surâzând sfidător –  primul să urci

Pe rugul care-ţi este menit.

15.IV.1921

2

Există un ceas anume...

                          Tiutcev

Există un ceas anume – ca o povară aruncată:

Când în tine însuţi eşti de mândrie ocrotit.

Ceasul uceniciei – în viaţa fiecăruia se arată

Solemn-de-neocolit;

Ceas înalt când, lăsând armele

La picioare – unde un deget a indicat,

Noi purpurul oşteanului de pe blana cămilei

Pe nisipul mării l-am preschimbat.

O, acest ceas la eroică faptă ne cheamă – ca un glas

Ce se înalţă din samavolnicia zilelor agitate!

O, acest ceas în care, ca un spic copt în amiaz,

Noi ne înclinăm sub propria greutate.

Şi spicul a crescut, şi ceasul vesel a bătut,

Şi piatra de moară spicul plin l-a aşteptat.

Legea e lege! Încă în pântec matern am ştiut

De tine, jug al râvnelor de neînfrânat.

Ceas al uceniciei! Dar e zărită deja şi îndrumătoare

O altă lumină pentru noi, – abia de zorii s-au aprins.

Blagoslovit fii tu ce vii pe urma-i viitoare,

Ceas suprem al singurătăţii, ceas neînvins!

15.IV.1921

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 11 📚

*    *     *

E dimineaţă,

se mişcă soarele în fereastră

şi gălbenuşul în ou.

Cu propria-ţi piele îmbraci oglinda,

femeie, urăsc falsa ta pudoare

– e ca şi cum ziua şi-ar acoperi

cu o frunză transparentă goliciunea.

Taci. Tăcerea ta îmi umple oasele cu nisip,

ori de cîte ori mă apropii

să pipăi, pe furiş, marginea orizontului.

E dimineaţă şi eu

n-am să ştiu niciodată sfîrşitul visului.

Suflu şi împrăştii

coroana imaginară a unei păpădii.

Sunt singur, te strig, tu îmi arăţi soarele –

degetul ţi se prelungeşte pînă îl atinge.

Mi-e teamă, îmi găsesc

liniile din palmă altcumva aşezate –

asemenea norilor pe un cer împietrit,

îţi spun. Tu taci. E dimineaţă.

Lumile se schimbă mai des

decît se nasc.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 10 📚

Traducere de Leo Butnaru

ARMENIA

1

Tu legeni divin roza lui Hafiz

Şi dădăceşti copilaşi-jivine,

Respiri cu umerii octaedrici

De mojiceşti biserici bovine.

Zugrăvită cu ocru răguşit,

Tu eşti dincolo de munte, toată,

Iar ici – doar lipită ilustrată

Din blidul pentru ceai plin cu apă. 

2

Prea mult ţi-ai dorit să ai vopsele

Şi cu laba-ţi mare ai înşfăcat

Desenatorul leu din penarul

Cu multe creioane de colorat.

Ţara-n pojar de vopsitorie

Şi-a moartelor şesuri de olărit,

Tu ai răbdat serdarii roşcovani

Printre pietre, peste lut ruginit.

În zări de ancore şi tridente,

Unde se-ntind ţărmurii arămii,

Ai văzut iubitorii de viaţă,

Vlădicii iubitori de visterii.

Şi, sângele meu fără-a tulbura,

Simple ca desen de pruncă mână,

Pe aici trec soaţele, dăruind

Din frumuseţea lor leonină.

Ce dragă mi-e limba ta sinistră,

Tinerele-ţi sicrie în nalbă,

Pe care cleşte de fierărie-i

Buchea, şi fiece cuvânt – scoabă...

3

Ah, nu mai văd nimic şi biata mea ureche a asurzit,

Din toate culorile mi-au rămas doar miniu şi ocru coclit.

Şi-nceputul dimineţii armene mi se arată în vis;

Hai să văd cum trăieşte în Erevan piţigoiul,  mi-am zis.

Cum se-nclină franzelarul, cu pâinea jucând de-a mijoarca,

Din vatră  lavaşului* scoţându-i, molcuţă, pielicica...

Ah, Erivany, Erivany! Sau că păsări te-au zugrăvit

Sau leul din penar, ca un copil, ce creioane a râvnit!

Ah, Erivany, Erivany! Nu că oraş – nucuşoară călită,

Iubesc babilonia străzilor tale cu gura mare; oricare – cotită.

Eu viaţa-mi fără rost, ca muezinul coranul, mi-am slinit,

Timpul mi l-am îngheţat şi sânge fierbinte nu am jertfit.

Ah, Erivany, Erivany, mai mult nu am ce mi-aş dori,

              Decât ciorchinii tăi congelaţii, dulcii, când prind zorii a se ivi”.

______ 

*Lavaş – pâine din Asia, coaptă în formă de turte mari, lipite de vetre rotunde, săpate în pământ.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 9 📚

Procuratorul Iudeii

 

Nuuu

procuratorul Iudeii

încă n-a murit

încă deliberează îngândurat

printre cei mai performanți

detergenți

procuratorul deșteptat

de cucul sărit

dintre cele două talgere

sterilizate

încă se mai spală

cu periuța

pe sub unghiile

date cu lac

procuratorul Iudeii

totuși și-a desăvârșit

între timp arta fugii

printre Evanghelii

iar astăzi atacă

o nouă accesare de taste

la requiemul lui Bach

și cu nostalgie așteaptă

așteaptă așteaptă

a doua venire

a inculpatului