sâmbătă, 25 aprilie 2020

OMUL NEGRU, 1925

Se împlinesc 95 de ani de la definitivarea ultimei variante a poemului „Omul negru” al lui Serghei Esenin, considerat unul dintre cele mai frumoase, dar și mai dramatice din poezia lumii.



OMUL NEGRU

Prietene, prietene,
Sunt bolnav, sunt foarte bolnav.
Nu știu boala de unde se trage.
Ori că vântul fluieră deocheat
Peste câmpul pustiu
Ori, ca pe-un crâng septembrie,
Alcoolul creierul mi-a devastat.

Capul meu dă din urechi
Ca din aripi o pasăre.
Pe picior, ca pe un gât prelung,
Nu mai poate să penduleze.
Omul negru,
Negrul om
Pe margine de pat mi se așază,
Omul negru
Noaptea-ntreagă nu mă lasă să dorm.

Omul negru
Își trece degetul pe-o carte mizerabilă
De te ia greața
Și, fonfăind, peste mine,
Ca peste un mort monahul,
Îmi citește viața
Unui oarecare ticălos și chefliu,
Abătând spre suflet alean și spaimă,
Omul negru,
Negru, tuciuriu!

„Ascultă, ascultă, –
Îmi spune bălmăjit, –
În carte sunt multe gânduri
Și planuri minunate
Pentru mulțime de ani.
Omul acesta
Trăia în țara
Celor mai dezgustători
Tâlhari și șarlatani.

În decembrie-n țara aceea
Zăpada-i diavolesc de curată
Și vifornițele prind cu
Vesele fuse să toarcă.
Acel om era aventurier,
Însă de cea mai înaltă,
Elitară marcă.

Elegant,
Plus la toate – poet,
Chiar dacă de-o forță
Nu prea mare, dar
Sigură, știind să atragă,
Și pe-o oarecare femeie
De patruzeci și ceva de ani
O numea iubită
Și fetiță dragă.

Fericirea, – zicea, –
E-n dibăcia minții și mâinilor.
Toate sufletele neîndemânatice
Oricând de nefericite sunt știute,
Poți să juri.
Nu face nimic
Că prea multe chinuri
Duc la incoerente
Și mincinoase gesturi.

Prin furtuni, uragane,
În frigul existenței
Sau altă dată
La pierderi grele
Sau când îți e trist
A părea zâmbitor și simplu-n toate –
E cea mai superioară artă”.

vineri, 10 aprilie 2020

UN MARE POET URUGUAYAN


Din poezia lumii      

            Jules SUPERVIELLE (1884-1960)

Poet franco-uruguayan. Născut la Montevideo. Primele încercări literare îl ispitesc încă la vârsta de 9 ani. Și-a făcut studiile la Paris, unde mai apoi a și locuit, însă fără a pierde legăturile cu Uruguayul. Pe cont propriu, în 1901 publică placheta de poeme „Negurile trecutului”. 
În capitala franceză, a frecventat mediile avangardiștilor din primele decenii ale secolului trecut. Prima carte importantă de poeme, „Debarcadere”, îi apare în 1922. O alta, a fost „Prietenii necunoscuți” (1934). Publică și volume de proză, romane, consacrarea venindu-i după ce editează la „Gallimard” culegerea de nuvele cu caracter mitologic „Orfeu” (1950). Scrie teatru. O altă carte reprezentative de poeme, „Corpuri tragice”, îi apare în 1959. De trei ori, a fot nominalizat la Premiul Nobel.

În traducerea lui Leo BUTNARU


Ploaia și tiranii

Văd cum cade ploaia     

În băltoace lucitoare,
Pe grava noastră planetă
Ploaia cade netă
Ca în timpurile lui Homer
Sau ale lui Villon
Peste copii și mamele lor,
Peste spinările oilor,
Ploaia ce se repetă
Dar nu poate să înmoaie
Duritatea craniilor
Și inima tiranilor
Fără a-i favoriza pe ăștia
Cu atenția sa;
Ploiță cu stropi opac-argintii
Cade mărunt, cade pieziș
Cât ține Europa,
Adunând viețuitorii
Sub un singur acoperiș
În pofida infanteriei care
Își încarcă armele,
În pofida guralivelor ziare
Pline de semne și teme,
Blânda ploiță înmoaie
Drapele solemne.

Călător, călător…

Călător, călător, s-accepți eventualul retur,
Pentru alte chipuri în firea ta nu mai e loc;
Modelat de atâtea priveliști visu-ți la nou soroc
Lasă-l să se refacă într-un statornic contur.

Fugi de orizontul zgomotos ce te cheamă mereu,
Pentru a-ți asculta în fine propria-ți rumoare, șoptire
Care acum ocrotește a verdeții multiplă arcuire,
Palmierul ce se înclină peste izvorul sufletului tău.


Caii timpului

Când caii timpului mi se vor opri la prag
Voi ezita puțin să-i văd cum beau
Pentru că acela va fi sângele meu ce potolește setea.
Ei își vor îndrepta spre mine ochii plini de recunoștință
În timp ce trăsăturile lor mă vor cuprinde-n slăbiciune
Abandonându-mă atât de obosit, de singur și dezamăgit
Când noapte trecătoare mi se va insinua sub pleoape
Dintr-o dată făcând să-mi regăsesc forțele
Pentru ca într-o zi când vor sosi atelajele însetate
Să mai fiu în viață și să le pot ostoi setea.

joi, 2 aprilie 2020

TOTDEAUNA - MAREA POEZIE: Yvan GOLL


DIN POEZIA LUMII

Yvan GOLL (1891-1950), Franța


Alsacian de origine, cu numele adevărat Isaac Lang, fiul unui negustor de îmbrăcăminte. Rămâne orfan de tată la șase ani. A făcut studii în drept la Strasbourg, Fribourg-en-Brisgau și München. A scris în limbile franceză și germană, primele sale poeme ținând de apariția și evoluția expresionismului german. Volumul de debut, „Canalul Panama”, îi apare în 1914, semnat cu pseudonimul Iwan Lassang. În timpul primului război mondial locuiește în Elveția, după 1919 revenind la Paris împreună cu poeta și soția sa Claire Goll, care avea să fie și traducătoarea majorității operelor sale. Redactează revista „Surréalisme”. În 1939 emigrează la New York, revenind în Franța în 1947. Dintre cărțile sale amintim de „Recviem pentru morții Europei” (1916), „Matusalem sau burghezul veșnic” (1922), „Grajdul lui Augias” (1924), „Poeme de dragoste” (1925), „Poeme geloziei”, „Poeme despre viață și moarte” (ambele – 1926), „Cântecul lui Ioan-fără-Țară” (1936 / 1939), romanul „Agnus Dei” (1929).
Prezentul grupaj e din volumulLe Nouvel Orphee” (1923).  


În traducerea lui Leo BUTNARU

Satul

Casele putrezesc de-a lungul pajiștilor

Piatra se dizolvă
Apa mucegăiește
Câteva fire de iarbă galbenă între buze
Și nu-ți deschide pleoapele albastre.
Bivoli ca niște măști ale disperării
Alege din ierburi cele mai caste margarete:
De fapt nu le pasă ce și cum.
Un centaur cabalin
Sub platani
Tăiați în jumătate:
Calul înhămat la trăsura pământului
Și eu – cealaltă jumătate a lui, semizeul
Mergând alene pentru a nu-l obosi prea tare –
Din biserica gârbovită
Și cadranul florii-soarelui  
Se desprind minute
Și veri.


Ceasul-deșteptător

Noaptea fântânile ruginesc
Coșurile de fum ard ca niște trabucuri: nimic nu rămâne din ele.
În catedrale, în patul lor de piatră
Îngerii sunt mușcați de ploșnițele stelelor.
Am vrea să descâlcim ghemul meridianelor
Dar unde să găsești capătul firului
Aruncat tocmai în vârful pământului?
Mortarul cerului se prăbușește
Drumurile de pe țară sunt spiralate
Și nu mai știu încotro să meargă în gol.
Deja cocoșul țipă pentru ajutor
Soarele fardează ieșirile din bordeluri
Prin lunci șerpuiește
O apă inocentă
Cânta
Un om singuratic mai sforăie
Pentru că spiritul de veghe deșteptătorul
Și-a rupt arcul.

Telefonul fără fir

Orizonturile mă aud?
Sonete fără fir
Pentru ciocârlii
Printre macii câmpului
Inima mea este impecabilă
Fără a fi fost culeasă
Dar ceea ce e trist:
Eu am ucis telegrafistul
Deja nimeni
Nu va mai auzi din turnuri
Sufletul meu care strigă
Ajutor.