Născut în Leningrad. În
anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică
foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o
perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat.
În urma unui proces aranjat, este trimis
la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este
condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea
Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA.
A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă
cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.
În 1987 a fost distins cu
Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă
biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul
San Michele din Veneția.
În traducerea lui Leo BUTNARU
Comunicare pentru un simpozion
Vă
propun un tratat nu prea mare
despre
autonomia privirii, ce apare grație
dependenței
ei de obiectul atenției,
aflat
obligatoriu în exterior; pe el însuși
ochiul
nu se vede niciodată.
Mijind,
ochiul plutește în urma vaporului,
se
zburătăcește împreună cu pasărea de pe ram,
se
învăluie în norul viselor ca steaua în nebuloasă;
pe
sine însuși ochiul nu se vede niciodată –
să
precizăm această idee și să ne referim la o
femeie
frumoasă. La o anumită vârstă,
bărbații
studiază din ochi femeile frumoase,
fără
gând să le posede, fără un interes
aplicat.
În pofida la asta, însă, ochiul,
ca
un televizor care funcționează
într-un
apartament pustiu, transmite imagini
în
continuare. Întrebarea ar fi: de dragul cui?
Mai
departe, urmează câteva teze din prelegerea
despre
frumos. Privirea este mijlocul de
adaptare
a organismului la mediul ostil. Chiar și atunci,
când
te-ai adaptat completamente, acest mediu
rămâne
în continuare neprietenos. Ostilitatea lui crește
în
măsura aflării tale în el; și privirea se acutizează.
Frumusețea
nu amenință absolut prin nimic. Frumusețea
nu
tăinuiește în ea pericole. Statuia lui Apollo
nu
mușcă. De asemenea nici cearșaful alb. Tu te repezi
în
urma unei fuste foșnitoare în căutarea
marmurei.
Simțul estetic este esența instinctului
autoconservării,
mai sigur decât etica.
Urâciunea
e mai ușor să o transformi în frumusețe,
decât
să urâțești frumusețea. E necesar un genist
care
să facă periculosul nepericulos. Pentru astfel
de
tendințe trebuie să aplaudăm și să le acordăm
întregul
sprijin. Însă despărțindu-se de corp, ochiul
mai
curând ar prefera, probabil, să se stabilească
undeva
în Italia, Olanda sau Elveția.
1989
Capadocia
O sută patruzeci de mii de oșteni ai lui Mitridat cel Mare –
arcași, călărași, sulițași în coifuri, alții cu paloșe, scuturi –
năvălesc în țara pre nume Capadocia. Armata și-a întins
coloanele, înșirându-se. Călăreții privesc înnegurați pe de
lături. Rușinându-se de sărăcia lor, spațiile, la fiece pas,
simt cum depărtările se apropie. Mai ales munții, crestele cărora,
în egală măsură obosind de la purpurul zărilor-zorilor,
de la liliachiul amurgurilor, de la înghesuiala norilor, agerimea
privirilor străinului, devin mai distincte, dacă nu chiar clare.
De departe, armata seamănă unui fluviu șerpuitor,
izvorul căruia nu ar vrea să rămână departe de
locul revărsării, iar locurile, pe măsura mișcării
armatei spre răsărit, se reflectă ca într-o albie, dintr-o
provincie uitată, cu pământul argilos, roșcat, provizoriu
transformându-se într-un mândru fund imperturbabil
al istorie. Hârșiitul mulțimilor de picioare,
înjurături, zângănitul cataramelor harnașamentelor,
al tecilor lovite de zale, larmă, desișuri de sulițe. Dintr-o dată
călărețul cercetaș, din frunte, ceva mai departe, încremenește
ca înfipt în pământ. Ar fi adevărat ce vede, urgie?
Spre zare, în curmezișul podișului, substituind peisajul, stau
legiunile lui Sulla. Sulla care, uitând de Maria, a adus încoace
marile legiuni, pentru a-l lămuri pe cel ce are nevoie de asta,
cui – în pofida stigmatului lunii de iarnă – aparține totuși
Cappodocia. Oprindu-se, armata se reorganizează de luptă.
Podișul pietros devine locul în care pentru ultima oară
nu a murit nimeni. Fum abătut de la focuri,
hohote de râs, cântec: „Vulpea nimeri în capcană”.
Stând pe o piatră netedă, regele Mitridat vede ca în vis
inevitabilul: trup gol, piept, lamă, șolduri smolite, inele de scamă.
Astea le văd și toți oștenii,
plus legiunile lui Sulla. Ceea ce nu ar fi numaidecât
lipsa posibilității de-a alege, ci efectul lunii pline. În Asia
spațiul, de regulă, se ascunde de reproșurile
că ar fi uniform, și chiar de el însuși se ascunde
în cotropitorii ce năvălesc, în capete încoronate, în argint
și zale sau bărbi lățoase. În scăldatul de lună,
deja armata nu mai e fluviu, încântat de întinsul său,
ci un lac uriaș, adâncimea căruia e chiar ceea de ce are nevoie
spațiul, dăinuitor de obicei în sine închis,
proporțional, s-ar spune, căilor care duc spre el.
iată de ce ba parții sau, mai rar, romanii,
ba unii, ba alții uneori se abat spre Capadocia.
Armate fără de care nici acest podiș, nici, să zicem, munții
nu ar fi știut cum arată ele în profil; cu atât mai mult,
în unghi trei sferturi.
Două lacuri adormite cu trupuri plutitoare, lucitoare
în interiorul lor ca o victorie a florei
asupra faunei, pentru ca spre dimineață să se unească
în defileu într-o oglindă comună, în care ar încăpea
toată Capadocia – cerul, pământul, turmele,
șopârlele abile – însă în care fețele
scapă vederii. Poate dor vulturului,
plutitor în întuneric, obișnuit cu siguranța aripilor sale,
i-ar fi cunoscut viitorul. Privind nepăsător în jos,
pasărea – dat fiind că pasărea, spre deosebire de rege,
în genere spre deosebire de om, – plutind în prezent,
involuntar plutește în viitor și, firește, în trecut,
în istorie: în acțiunea care s-a întins
până la înnoptare. Pentru că ea, nu încape îndoială,
reprezintă frecarea a ceea ce e vremelnic de ceva
constant. A chibritului de fosfor, a visului
de realitate, a armatei de pământul în care se află. În Asia
se luminează repede. O pasăre ciripește. Trupul
e cuprins de tremur, când te trezești,
molipsind de fiori lungile umbre care
se lipesc strâns, cu încăpăținare,
de pământ. În semiîntunericul lăptos din zori
răsună nechezat, tuse, frânturi de fraze.
Și soarele văzut de o jumătate de milion de ochi
pune în mișcare sulițe, coapse, cvadrige,
călăreți, arcași, infanteriști. Și armatele
pornesc una spre alta, ca un rând scris după altul
într-o carte închisă la mijloc,
deoarece – mai exact! – ca două oglinzi, ca două scuturi, ca două
fețe, două sume adunate împreună
și care dau diferența calculată de Sulla
din Capadocia. Iarba căreia,
pe sine însăși nevăzându-se de când se știe,
câștigă cel mai mult din zângănituri,
scrâșnete, bubuituri, urlete și celelalte, privindu-se
în cioburile legiunilor distruse, doborâte,
a celor din Pont răpuși. Fluturându-și paloșul,
regele Mitridat, fără a se gândi la ceva anume,
călărește prin mijlocul haosului, cu sulițe, larmă.
Din depărtare, bătălia arată ca un concentrat „O-ho-ho!”,
un „Ohohoooo” continuu, mai bine zis,
ca de la vederea dedublării sale
gemenele înnebunit al amalgamului.
Și cu fiecare din cei răpuși, meleagul capodocian,
asemeni unui ascuțiș ce se tunchește,
își pierde conturul clarității. Și la răsărit, și
în sud se înstăpânește din nou neclaritatea, silueta,
astfel parcă cei căzuți iau cu ei în cealaltă lume
trăsăturile Capadociei cucerite.
1992
postmoderniștii
