vineri, 18 ianuarie 2019

IOSIF BRODSKI ÎN „CONTEMPORANUL - IDEEA EUROPEANĂ”



Post Scriptum

Păcat e că ce-a devenit pentru mine
existența ta nu a fost să devină pentru tine
existența mea. ...A câta oară
în pustietatea nopții
eu las să-nghită cosmosul telefonic
bănuțul meu de-aramă, încoronat de herb,
în disperata tentativă de-a apropia
momentul unirii noastre... Dar, vai,
celui ce nu-i în stare a schimba
propria sa lume, de obicei nu-i rămâne
decât a roti discul știrb al telefonului,
ca masa la ședințe de spiritism,
până spiritul nu ar răspunde a ecou
ultimului ton bocit în receptor.

1967


Trezit de telefon, mă bărbieresc...

Trezit de telefon, mă bărbieresc,
mă spăl de dinți, hârcâi, mă ghilosesc,
mă șterg meticulos, mănânc ou fiert, în pace.
Odată ce ai față, dimineața ai ce face.
Seara târziu, el îi spune prietenei sale, surd,
că, iarna, cel mai bine e undeva la sud;
ea, prinzându-și ciorapul sau făcându-i nod,
se uită-n pod.
În acest an, februarie e geros, câinos.
Un țipăt de pasăre, săgetat până la os,
îngustează Podul laminatorilor
                                 ca unghiu-n echer.
Sus, norul,
e ca – aparte, singuratic – un creier.

1968


Ah, ispita de-a o tot ține în rime!...

Ah, ispita de-a o tot ține în rime!...
Parțial, ar fi răzbun, dar mai mult e lingușirea
sufletului de către minte:
aluzie, că și el și ea, în doi
sunt în câștig
din câte-a fost să îndure
strâmbătăți, nevoi...

1970


luni, 7 ianuarie 2019

ALTE POEME DE BRODSKI



Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Amiază  în cameră

I

Amiază în cameră. Tihna cea,
când aievea, mișcând mâna, ca în vis,
nu poți schimba nimic
din ce ai vrea, din ce ai atins.

Lumina străbate prin geam, orbind.
soarele, urcând în zenit,
punându-și raza pe parchet
prin asta ajunge și el înlemnit.

Praf pătruns în porii pomeților.
Caloriferul graseiază mahmur.
Trupul, așezându-se, modifică
scaunul ce-aduce deja a centaur

II

ce privește-ndărăt: umbra ascunde
profilul, menirea căruia e de a
se solidifica, reamintește mitul
repetând numărul, întru a preciza

câți membri sunt. Trecerea de la cuvinte
la cifre nu e de mirare.
Clipind, ochiul plasează cifra în stare
de relativă suspendare.

Aerul-n care – nici să stai pe picioare,
nici să șezi, necum a te culca,
înțelege „patru”, „șase”, „opt”, celelalte
cifre mai bine decât vorbirea.

III

vineri, 28 decembrie 2018

PE 28 DECEMBRIE, ACUM 93 DE ANI, MUREA SERGHEI ESENIN


Poeme din:





      Serghei ESENIN      
 (1895 – 1925)


AUTOBIOGRAFIE

M-am născut în anul 1895 la 21 septembrie în satul Konstantinovo din plasa Kuziminskoe, gubernia Riazan. Tatăl meu e țăranul Aleksandr Nikitici Esenin, mama – Tatiana Feodorovna.
Copilăria mi-am petrecut-o la bunic și la bunica de pe mamă într-o altă parte a satului, care se numește Matovo.
Primele amintiri le am de pe la trei-patru ani.
Țin minte pădurea, un șleau larg și hopuros. Bunica merge la mănăstirea Radovețki, care se află la vreo 40 de verste depărtare de noi. Eu, ținându-mă de  poala ei, abia de-mi mai împleticesc picioarele de oboseală, iar bunica mă tot îndeamnă: „Mergi, mergi, pomușoară, dumnezeu te va face fericit”.
Deseori, la noi se adunau orbii ce rătăceau prin sate, cântau melodii religioase despre raiul minunat, despre Lazăr, despre Nekulai și despre mirele-musafir luminat din tărâmuri nevăzute.
Dădaca – o bătrână necăjită ce avea grijă de mine, îmi spunea povești, aceleași pe care le cunosc toți copii de țărani.
Bunicul îmi cânta melodii vechi, nespus de apăsătoare, răvășitoare. Sâmbetele și duminicile îmi povestea biblia și istoria sfântă (...)
În afară de bunică, bunic și dădacă, în familia noastră era și un unchi epileptic. Mă iubea foarte mult și deseori mergeam cu el la Oka să adăpăm caii. Noaptea, pe timp de liniște, luna  stă sus peste râu. Când caii beau apă, mi se părea că iată-iată vor sorbi și luna, și mă bucuram când ea, împreună cu undele, se îndepărta de boturile lor. De cum am împlinit 12 ani, am fost dat la școala de învățători. Rudele voiau să facă din mine un învățător de țară. Speranțele lor se duceau până la porțile institutului în care, din fericire, așa și nu am ajuns.
Am început să scriu versuri pe la 9 ani, iar cititul l-am învățat pe la 5.
Creația mea a fost influențată de ceastuștele sătești. Perioada de învățătură nu a lăsat în conștiința mea urme deosebite, decât cunoașterea temeinică a vechii slavone bisericești. Asta e cam totul cu ce m-am ales.
Celelalte le-am deprins sub îndrumarea unui oarecare Klemionov. El m-a familiarizat cu noua literatură, explicându-mi de ce, în anumite privințe, trebuie să te temi de clasici. Dintre poeți cel mai mult îmi plăceau Lermontov și Kolțov. Mai târziu am ajuns la Pușkin.
În anul 1913 am devenit liber ascultător la Universitatea lui Șaniavski. Stând acolo 1,5 ani, din considerente ce țineau de situația materială, mă văzui nevoit a mă întoarce în sat.
În acea vreme deja aveam scrisă cartea de versuri „Radunița” (Paștele blajinilor). Anumite texte le-am trimis  unor reviste petersburgheze și, neprimind răspuns, mă dusei eu însumi acolo. Am ajuns, l-am căutat pe Gorodețki. El m-a primit cu brațele deschise. Pe atunci, în casa lui se adunau toți poeții. Despre mine a început să se vorbească și au prins a mă publica care mai de care.
Am publicat în: „Gândirea rusă”, „Viața pentru toți”, „Revista lunară” a lui Miroliubov, „Note din nord” ș. a. Aceasta se întâmpla în primăvara anului 1915. Iar în toamnă, Kliuiev mi-a expediat o telegramă în sat, rugându-mă să vin la el.
Mi l-a găsit pe editorul M. V. Averianov, și peste câteva luni văzu lumina tiparului prima mea carte „Radunița”. A apărut în anul 1915, însă datată cu 1916.
În timpul începuturilor aflării la Petersburg mi se întâmpla să mă întâlnesc deseori cu Blok, cu Ivanov-Razumnîi. Mai târziu, cu Andrei Belîi.
Prima perioadă a revoluției am întâmpinat-o cu simpatie, însă mai mult spontan, decât conștient.
În 1917 a avut loc prima mea căsătorie cu Z. N. Raih.
În 1918 m-am despărțit de ea, iar după aceasta începu viața mea de rătăcitor, ca și cea a tuturor rosienilor din perioada anilor 1918-21. În acest răstimp am fost în Turkmenistan, Caucaz, Persia, Crimeea, Basarabia, în stepele Orenburgului, pe țărmurile Murmanskului, în Arhanghelskoe și Solovki.
În 1921 m-am căsătorit cu I(sadora) Duncan, plecând în America, înainte de asta, însă, colindând toată Europa, cu excepția Spaniei.
După viața de peste hotare, deja priveam cu alți ochi țara mea și evenimentele. Nu-mi plăcea nomadismul nostru abia potolit. Mă atrăgea civilizația. Însă nu iubesc America foarte tare. America nu e decât o astfel de duhoare, în care moare nu numai arta, ci, în genere, cele mai  frumoase elanuri umane. Dacă astăzi există o orientare spre America, eu sunt gata să prefer cerul nostru cenușiu și peisajul nostru (...) Aceștia nu ți-s zgârie-norii care deocamdată nu i-au dat decât pe Rockfeller și Mackormica, în schimb e ceea ce i-a crescut la noi pe Tolstoi, Dostoievski, Pușkin, Lermontov ș. a.
Înainte de toate, îmi place să depistez organicitatea. Pentru mine arta nu înseamnă ingeniozități de ozoare întortocheate, ci chiar cuvântul necesar acelui limbaj, prin care țin să mă exprim.
De aceea curentul imagismului întemeiat în anul 1919, pe de o parte – de mine, de cealaltă – de Șerșenevici, chiar dacă a întors formal poezia rusă pe o altă albie de receptare, încă nu a oferit nimănui dreptul să pretindă la talent. Acum neg orice școli, curente. Consider că poetul nu poate prefera o anume școală. Aceasta îl ține legat de mâini și de picioare. Numai artistul liber poate aduce cuvântul liber.
Cam asta ar fi, pe scurt, schematic, ceea ce se referă la biografia mea. Aici nu a fost spus totul. Însă eu cred că, în ce mă privește, e devreme să fac anumite bilanțuri. Viața mea și arta mea sunt înainte.

Serghei Esenin
1924 20/VI
P.S. La 28 decembrie 1925, în hotelul leningrădean „Anglettere”, este descoperit corpul neînsuflețit al lui Serghei Esenin. Se presupune că s-ar fi sinucis, versiune ce trezește controverse până în zilele noastre.

*     *     *   

În 1912, Serghei Esenin intenționa să publice la Riazan prima sa carte de versuri „Gânduri bolnave”. Debutează, însă, precum scrie și în autobiografie, cu „Radunița”. A mai editat volumele de versuri „Albăstrime” (Goluben’), „Schimbarea la față”, „Săteanul cititor de ceaslov” (1918),  „Treriadița” (1920), „Spovedania unul huligan” (1921), „Versurile unui scandalagiu” (1923), „Moscova cârciumilor” (1924), „Rusia Sovietică” (1923), „Motive din Persia” (1925),  poemele dramatice „Țara nemernicilor”, „Pugaciov”, „Anna Sneghina”, eseurile despre artă „Cheile Mariei” (aici, Maria, în sens de: suflet; textul a stat la baza platformei imagiștilor), „Existența și arta”, proză ș.a. Căutările în sfera metaforei îl apropie de A. Mariengof, V. Șerșenevici, R. Ivnev, cu care se întrunește în grupul imagiștilor, ce era unul din cei trei afluenți importanți ai avangardismului poetic rus, celelalte două fiind ego-futurismul și cubo-futurismul.
De o remarcabilă complexitate a trăirilor auctoriale, poemele inserate aici țin de textele eseniene cele mai apropiate suflului novator al modernismului, față de care poetul avea, totuși, anumite rezerve.


SĂRINDAR

Lui A. Mariengof

1

Sună, sună corn de-ngropăciune!
Ce-i de făcut, ce-i de făcut acum
Pe noroioasele coapse de drum?

Voi, iubitori de ploșnițe cântătoare,
Nu vreți juganului a i-o suge?

A ne da în festin cu mutre smerite – ajunge,
Dragă ți-e, nedragă – ia-o oricum.
E bine când amurgul ne întărâtă,
Băgându-ne în fundurile groase
Însângerata zării mătură.

Curând promoroaca va prinde-a vărui
Orășelul din zare și aceste pajiști.
Orice s-ar întâmpla,
De moarte nu aveți unde vă tăinui,
De dușman n-aveți cum scăpa.
Iată-l, iată-l cum cu burta-i verde de fier
Întinde degetele spre gâtul văii, spre a-l înșfăca.

Bătrâna moară dă din urechi,
Ascuțindu-și mirosul de măcinătură.
Și mutul ogrăzilor – boul,
Ștergându-și limba aspră de răzor
Simți peste ogor pericol și ură.

2

Au nu de aia dincolo de sat
Atât de jalnic suspină armonica? –
Tra-lea-lea, tri-li-li-bom
Dăinuie peste pervazul zgâriat.
Și nu de aia vânt palid de-ntomnare 
Vălurirea albăstrimii provocând,
Parcă de pe cai cu o țesală deasă
De prin arțari ar țesăla frunzare?
Vine, vine strașnicul vestitor,
Sub călcâie dumbrăvi doborând.
Și cântecele-s tot mai întristate
Întrerupte sau acompaniate
De țipătul frânt al brotacilor din fân.
O, răsăritul de electricitate,
Surda încleștare dintre țevării și curele,
Al acestor izbe pântec de fecioare
Îl scutură-a oțelului friguri rebele.

3

Vedeți voi oare
Cum gonește prin stepe,
Ascunzându-se-n ceața apelor curate,
Fornăind din nările-i de fier,
Trenul cu uriașe labe forjate?

Și cum, după el
Prin iarba înaltă,
Ca la sărbătoarea alergărilor disperate,
Galopează un mânz cu coama roșcată?

Dragul, dragul de el, prostuț vânturatic,
Ei, unde aleargă, unde vrea să ajungă?
Oare chiar să nu știe că mai toți caii vii
Au fost răpuși de tabunul oțelului strașnic?
Să nu știe oare că-n tihnite câmpii
Disperata fugă nu-l mai întoarce,
Precum nici în vremuri de cândva
Când pentru un cal pecenegul dădea
O pereche de rusoaice de stepă, sadea?
Deja
Soarta altfel schimbă negoțul
Cu apele noastre trezite de scrâșnete,
Încât, astăzi, dimpotrivă, –
Pentru mia de puduri de carne de cal și piele
Se cumpără o locomotivă.

4

Dracul să te ia, musafir păcătos!
Cu tine cântul nostru nu face casă bună –
Ce rău ne pare că în copilărie nu te-am înecat
Ca pe o găleată, în fântână.
Lor le e bine să stea și să privească,
Rujându-și buzele-n pupături de tinichea –
Pe când eu, ca psalmistul, trebuie să cânt
Peste țara-mi natală un etern aliluia.
De aceea în mocirlosul septembrie
Peste nisipișul uscat și rece, întins,
Dându-se cu capul de gard, scorușul
Sângele ciorchinilor zdrobiți și-a prelins.
De aceea și tristețea a concrescut
În al armonicii triluit posac,
Iar mojicul mirosind a jilavă pleavă
S-a înecat cu barbar basamac.

(1920)


SPOVEDANIUA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orișicare,
Nu oricui îi este dat să cadă ca mărul goldan
La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie
Prin care se mărturisește un huligan.

luni, 24 decembrie 2018

UN POEM CU MARELE ACTOR DUMITRU FUSU


Veacul omului

                                      În memoria prietenului, actorului Dumitru Fusu

...nu de puține ori
ne trage curentul prin litera O – acest
Cu Dumitru Fusu în 1995,
la Biblioteca „Ovidius”, Chișinău
oberliht deschis al alfabetului
în care O e printre dominante
insinuate pe întreg parcursul de la
antropologie
la gloatologie în care
slab de înger fiind
omul nu poate a vrea să nu vrea
trăind surplusul de libertate al
evadării – crede el – din secolul XX
ce se zicea că ar fi trebuit să fie religios
dar – fii serios! –
nu a fost;
                deci
omul evadând de undeva –
crede chiar el așa ceva – pentru a intra entuziasmat
în Facebook – acest
lagăr benevol de concentrare
dar mai ales de lăbărțare a tot
și a toate
încât
de cum și-a dat totuși seama unde a nimerit
omul concentrat tot mai de-entuziasmat
și deconcertat simți – autocritic – că parcă
și-ar fi aprins paie în cap
creierul său deja aducând a jambon afumat
de ex-intelectual
ratat
de nivelul Wikipedia (pardon…)
ce interpretează cum îi trăsnește prin hard disc
orice idee ce a fost
orice idee pe care tu
sau eu o isc
citată să zicem după Platon
sau aproximată conform liberului arbitru
despre Socrate care
atunci când admisese că știe că nu ar ști nimic
grecoteiul (vorba lui Eminescu) ar fi vrut să spună
că el este cel mai prost om foarte deștept
însă în fond
când mă reîntâlnesc cu ideea de Socrate
de fiecare dată îmi pare bine (cu toate că nu accept ca
a părea bine să fie doar o părere) în
orientarea mea formative de la Dante
la Balzac
apoi la Nietzsche
în prelungire de Comedia supraumană
ex-divină

duminică, 16 decembrie 2018

Iosif BRODSKI ÎN „HYPERION”




Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU


Post aetatem nostram*

Lui A. Ia. Sergheev

I

„Imperiul e-o țară pentru proști”.
Circulația e sistată cu ocazia
sosirii Împăratului. Plebea
înghesuie legionarii, răsună cântec, strigăt;
însă palanchinul e închis. Obiectul adulării
nu vrea să fie și obiectul curiozității.

În cafeneaua pustie din spatele palatului
un grec rătăcitor joacă domino cu
un invalid nebărbierit. Fețele de masă
sunt dungate cu rămășițele luminii zilei,
iar ecoul jubilărilor din străzi învolbură pașnic
jaluzelele. Grecul ce tot pierde
numără drahme; învingătorul își comandă
un ou fiert – să fie tare –  și sare.

În dormitorul ferit și larg un vechi arendaș
îi povestește unei tinere hetaire
cum i-a fost dat să vadă Împăratul. Femeia
nu-l crede și râde în hohote. Ăsta ar fi
preludiul jocurilor amoroase.

II. Palatul

Un satir și o nimfă sculptați în marmoră
privesc în apa adâncă din bazin, netezișul căreia
i-acoperit cu petale de trandafiri.
Guvernatorul, desculț, chiar cu mâna sa
îi însângerează mutra regișorului local
din cauza a patru porumbei, pârliți în aluat
(în momentul secționării bucatelor, ei reușiră
să-și ia zborul, însă neamânat căzură pe masă).
S-a dus naibii sărbătoarea, poate chiar și cariera.
Regișorul se zvârcolește mut pe podeaua udă
sub genunchiul greu, mușchiulos al
guvernatorului. Aromele de trandafiri
încețoșează pereții. Slugile, ca niște statui,
privesc indiferente undeva în față.
Iar piatra lucioasă nimica nu reflectă.

În deformata lumină a lunii nordice,
ce se-nfășură în jurul hornului de bucătărie,
grecul rătăcitor, îmbrățișat c-o pisică, privește
cum doi sclavi scot pe ușă cadavrul regișorului-bucătar,
înfășurat într-o rogojină și cu care agale
coboară panta spre râu.
Scrâșnește pietrișul.
Pe-acoperiș, un ins se străduie să închidă
gura colțoasă-a unui cotoi.

sâmbătă, 15 decembrie 2018

Iosif BRODSKI ÎN „ATENEU”





Singurătate

Când conștiința ta obosită
își pierde echilibrul,
când treptele acestei scări
îți fug de sub picioare,
ca puntea de pe care
scuipă peste omenire
singurătatea ta, –

tu ai putea
să cugeți la veșnicie
și să te îndoiești de inconsistența
ideilor, ipotezelor, receptării
operelor de artă,
de perfectul compus,
precum, de altfel, de însăși zămislirea
de către Fecioara Maria a pruncului Isus.

Însă mai bine e și mai cuminte
să te închini realității obiective
cu adâncile ei morminte
care mai apoi,
după mute vremuri trecute,
s-ar putea părea destul de plăcute.

Da.
Mai bine să te închini realității obiective
cu drumurile ei scurte
care mai pe urmă
până la stranietate
ți se vor arăta
destul de late,
ți se vor părea barosane,
prăfuite,
împresurate de compromisuri,
ți se vor părea aripi imense,
păsări mari, năzdrăvane.

Da. Mai bine e să te închini realității obiective
cu mizerabilele ei măsurători
care mai apoi în lung de extreme
din interior sau dinafară
îți vor servi de balustrade
(chiar dacă nu destul de curate) care
pe această șubredă scară
să țină în echilibru
adevărurile tale șchioape.

1959


Amintiri

Cer alburiu
rotește de-asupra mea.
Pământul gri
îmi huruie sub picioare.
În stânga e-un  crâng. În dreapta
lacul de rând
cu maluri pietroase,
cu maluri lemnoase.

Eu îmi scot, îmi smulg
picioarele din mlaștină
și soarele-mi luminează
cu raze mici.
Sezonul agricol
al anului cincizeci și opt.
Eu înaintez anevoie
spre Marea Albă.

Râurile curg spre nord.
Băieții rătăcesc – până la brâu – prin râuri.
Peste noi noaptea albă
prinde-a se crapă de zori.
Eu caut. Modelez din mine
omul.
Și iată, găsim calea,
răzbatem spre țărm.

Deja până la noi ajunge
vântul siniliu.
Pământul înaintează-n apă
cu plescăit scurt.
Eu ridic brațele
și capu-mi ridic,
și marea se-apropie de mine
cu licăru-i alburiu.

Pe unii îi ținem minte,
pe alții chiar acum îi uităm,
noi înșine ce valorăm,
ce încă nu valorăm;
iată, stăm la vălurirea mării
și norii plutesc,
și urmele noastre
absorb apa.