Un Yes-Eu

 

BACOVIA

 

         Când îmi imaginam  și scriam despre duetul, de peste secole, Xantipa lui Socrate și Tinca lui Creangă, bineînțeles că nu puteam face abstracție și de cupa fatală, cea a filosofului, pentru a mă întreba: Dar oare cum ar fi fost imaginara cupă a celebrului humuleștean?  Răspunzându-mi, dar în speranța de a-i provoca și pe alți colegi să vină cu spusul, presupusul, cu detalii ce ar completa, ar dezvoltă un răspuns mai general.

Mi-am zis că, dacă în cazul filosofului atenian cupa ar fi fost vasul adevărului amar, băut până la capăt, atunci cupa lui Ion Creangă ar fi opusul ei complementar: în ea unduia nu otrava lucidității, ci elixirul vitalității, al poveștii, al hohotului de râs care salvează. Nu ar fi din aur și nici din lut filosofic, ci din aceeași clisă, despre care spunea marele povestitor: „Eram şi eu un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti”. Sau, cine știe, o fi fost și o abatere de la această simplisimă dare cu părerea, cupa lui Creangă fiind una modelată dintr-o scoarță de nuc bătrân sau dintr-un corn de bour, lustruit cu povești și cu palme de copil. Pe marginea ei nu ar fi fost gravat Eu știu că nu știu nimic, dar ceva mai simplu, însă la fel de memorabil: „Așa-i lumea: mare și hazlie”. Ce ar fi venit tot dinspre sfătosul Creangă, care, la timpul său, a înțeles că omul nu gândește bine dacă nu râde bine. Pentru că și râsul sănătos devine și poezie, și filosofie, și magie, toate în același timp.

Acea cupă nu era menită pentru a se bea din ea moartea, ci pentru a sorbi cu sete viața cu toate ale ei. O băutură ca un amestec de lapte cald, vin acrișor, miere de la Humulești și ceva năzbâtie. Cine ar sorbi din cupa lui Creangă nu ar deveni înțelept prin severitate, scorțoșenie, ci prin bucurie și sfătoșenie.

E cupa care nu te duce spre tăcere, ci spre depănare de istorisiri. După ce bei din ea, nu te retragi în sine, ci ieși la drum, la șezătoare, la lume. Limba ți se dezleagă, memoria ți se aprinde, iar copilăria, care la Socrate e neștiută, ca și pierdută, la Creangă revine ca o patrie posibilă.

Dacă Socrate a băut ca să moară, Creangă bea ca să trăiască și să povestească.

Și tocmai aici se află marea diferență de substanță: cupa lui Creangă nu e o probă de renunțare dramatică, ci înseamnă inițiere în comunitate. Nu te separă de lume, ci te lipește de ea. Nu te ține singur, ci te face unul „de-ai noștri”. Din ea nu se naște sentința, ci bunăvoința, nu legea, ci întâmplarea, nu ideea pură, ci omul gură de aur înșirând snoave la gura sobei.

Cine bea din cupa aceasta nu devine martir al vicleniei agorei, ci martor al vieții. Învață că sensul nu se extrage prin silogism, ci se adună prin povești. Că identitatea nu se deduce, ci se moștenește afectiv: din poveste, din glumă, din pățanii, din zburdălnicia copilăriei și din farmecul ei irecuperabil.

Iată de ce cupa lui Creangă e, în fond, o cupă a întoarcerii, a revenirii la locul de extragere a humei, la nostalgiile ce lasă urme de urători prin zăpada Humuleștilor. Nu promite paradisuri pierdute, ci îți permite să le cauți, să ți le imaginezi și să le locuiești din nou. Și dacă Socrate ne învață să murim cutezători, Creangă ne învață ceva la fel de dificil: să trăim cu poftă, cu memorie și cu voce care se aude prin mahalaua unde te-ai născut, prin orașul în care te-ai stabilit, prin lume.

Iar la un moment dat, mi-am imaginat cum Socrate își privește chipul în cucuta din cupă.

– Ce faci, îndrumătorule? L-ar fi întreabat ucenicii.

–  Mă uit la un om, răspunse el.

Cupa nu e doar moarte, ci și oglindă. Nu reflectă doar formele exterioare, ci esența.

Privind în ea, Socrate caută adevărul despre sine dincolo de aparențe, dincolo de timp și convenții.

Ultima întrebare rămâne suspendată: cine ești, când timpul nu mai permite prefăcerea? Cine/ce mai rămâne din omul care a zâmbit, a vorbit, a acționat, când toate rolurile s-au stins și doar reflecția pură persistă?

Și, în tăcerea cupelor, răspunsul nu se grăbește: el nu se spune, ci se simte, se recunoaște doar de cel care știe să privească. Unul dintre acești privitori, îmi imaginez, fiind și Creangă al nostru care, dacă ar fi fost întrebat ce vede în cupa destinului său, probabil ar fi spus, ceea ce invocasem la începutul acestui text:

– Ia, privesc și eu la un boț cu ochi, la o bucată de humă însuflețită din Humulești... Să trăiți, boieri dumneavoastră!

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

 

Leo Butnaru                                      Între proză și Yes-Eu

 

Casa

 

Casa nu e adăpost. E o frază lungă în care locuiești. Pereții sunt fraze ușor retorice. Ușile – propuneri. Ferestrele – semne de întrebare orientate spre lume. Podeaua știe mai multe despre pașii tăi decât orice jurnal, știe când vii, când pleci, când eziți, când te întorci din drum fără să fi ajuns nicăieri.

Tavanul e o frază subordonată, suspendată deasupra gândurilor tale, uneori protectoare, alteori apăsătoare. El închide perioada, dar nu și neliniștea. În nopțile lungi, când frazele se destramă și rămân doar cuvintele brute, tavanul devine pagină albă pe care proiectezi umbre, regrete, scenarii alternative.

Scările sunt conjuncții ce leagă etajele așa cum „și”-ul leagă ideile: discret, indispensabil. Urcarea e o afirmație; coborârea – o concesie. Iar balustrada – o virgulă de sprijin, pusă acolo ca să nu te prăbușești în propriul exces de sens.

Bucătăria e paranteza caldă a frazei. Acolo limbajul se dezbracă de metafore și devine concret: abur, sare, foame, miros. Dormitorul e o elipsă – multe lucruri rămân nespuse, dar tocmai ele dau greutate textului. Holul e adverb de timp: „între”. Între plecare și sosire. Între ce-ai fost și ce vei fi.

Casa îți cunoaște repetițiile. Știe unde pui accentul, unde bați mai tare din picior, unde șovăi. Știe ce ușă trântești când ești furios și ce clanță atingi cu grijă când îți e teamă. Dacă ar putea vorbi, nu ți-ar povesti viața – ți-ar analiza sintaxa existenței, speranțelor, viselor.

Și poate că adevărata teamă nu e că rămâi fără adăpost, ci că fraza se rupe. Nu ajunge fază. Și te pomenești la un punct final fără să fi înțeles perioada. Că locuiești ani întregi într-o propoziție începută de altcineva și niciodată rescrisă de tine.

Casa nu e zid. E gramatică trăită. Iar tu nu ești proprietarul ei, ci autorul – uneori neatent, alteori febril – al frazei care te cuprinde.

Casa nu te ține. Te traduce.

La început, când intri într-o casă nouă, nu știi unde să-ți pui sufletul. Îl lași pe un scaun, lângă perete, ca pe o haină. Apoi începi să-l muți dintr-un colț în altul, până când se obișnuiește cu lumina ferestrelor, cu cea zebrată a persienelor, cu umbra mobilei, cu respirația pereților.

Casa te privește cum te modifici și nu spune nimic. Te vede cum aduni obiecte, cum le pierzi, cum le regăsești. Într-un sertar pui scrisori vechi, în altul – facturi noi. Acolo unde ții fotografii, timpul face cuib.

O casă nu se umple cu mobilă, ci cu voci. Cu râsete, cu tăceri, cu discuții întrerupte de sonerie. Uneori, și de sonete citite ad hoc. Cu monologuri spuse doar pe jumătate. Cu gânduri lăsate pe masă, lângă ceașca de cafea.

Când ești singur, casa devine organism. Îți simte starea. Dacă ești trist, scârțâie mai mult. Dacă ești fericit, pare că se luminează fără să aprinzi becurile. Dacă ești trudit, îți oferă colțuri unde să te prăbușești.

Nu locuiești într-o casă. Casa locuiește în tine.

În timp, casa te face pe înțelesul lumii, spunându-i cine ești fără să vorbească. Prin ordinea sau dezordinea ei. Prin cărțile de pe rafturi. Prin picturile de pe pereți. Prin praful de pe pervaz. Prin plantele udate sau uitate. Prin pianul la care nu mai cântă nimeni.

Când intră cineva în casa ta, intră în biografia ta fără să-și dea seama.

Casa nu te ține. Te explică.

Iar când pleci dintr-o casă, iei lucruri. Când pleci dintr-o viață, lași tot.

Casa te învață aceste pilduiri zilnic: cum să te pregătești pentru lipsă.

În fine, noaptea, casa își scoate oasele la vedere. Scârțâitul e limbajul ei secret. Atunci nu mai ești proprietar. Ești musafir în propria memorie.

DIN REVISTA TINERILOR

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

CARTE NOUĂ PENTRU COPII

 

 

Ai apăsat vreodată pe un buton și te-ai întrebat ce se întâmplă înăuntrul computerului? Cum „gândește” el? Unde își ascunde ideile, dar și amintirile? Și, mai ales… când se stinge ecranul și liniștea se lasă peste camera ta, computerul visează cu câmpuri de pixeli și râuri de lumină?

Această carte te invită într-o călătorie plină de idei, culoare, poezie și curiozitate prin lumea fascinantă a computerelor. De la tainicele impulsuri electronice care aleargă precum niște furnicuțe, până la desenele și jocurile care apar ca prin magie pe ecran, vei descoperi, element cu element, cum funcționează prietenul tău digital.

Fără cuvinte complicate, dar cu multă imaginație, cartea Oare computerele visează și ele? transformă tehnologia în povești și povestiri pe care orice copil le poate înțelege și îndrăgi.

O carte pentru micii exploratori care vor să știe de ce și cum, dar și pentru părinții care caută un mod adecvat și jucăuș de a răspunde la întrebările neașteptate ale copiilor.

Pentru că uneori cele mai frumoase răspunsuri încep cu o întrebare șoptită în fața unui ecran ce tăinuiește adevărate minuni...

 

Leo Butnaru