POEZIA AVANGARDELOR VECINE, RUSĂ ȘI UCRAINEANĂ

DECANONIZAREA ARTEI, LITERATURII...

 

Leo BUTNARU

 

ÎN MARGINILE DECANONIZĂRII

 

Fiți gata. Totdeauna gata. Precum, cândva, pionierii sovietici ce urlau în cor: „Totdeauna gata!” „La apelul partidului!” – aceasta era provocarea instructoarei. De pionieri. De viitori neisprăviți. Unii, mai mult, alții, din fericire, mai puțin.

Așadar, fiți gata: de aici încolo, o să vă strâng la perete. Simbolic vorbind. Cu niște gânduri. Cu niște idei. Poate chiar cu vreun manifest. Să vedem cum se mișcă. Ideile. Ce iese. Până în final. De text și de autor ce se bat(e), de aici încolo, cu capul de peretele de diamant al absolutului. Sau, dacă e s-o luăm mai lejer: al nonconformismului. Care este de neconceput fără o doză, două de curaj.

Cunoscând tainica natură umană, personajul inadecvat, oarecât curajos, nu găsește de cuviință să piardă timpul cu ipocrite (pre)spuneri că, chipurile, el s-ar deosebi prin ceva anume de oameni, în general. Pur și simplu, ăștia, oamenii spun că el, inadecvatul, s-ar deosebi de ei. Ar face opinie separată. Pe când, în realitate și, concomitent, în irealitate (aici să ne gândim la subconștient, la Freud), reacția asortată cu ceva umor caragialian, nu humor bacovian, e caracteristică celui în stare a se personaliza, a fi adecvat lui însuși, invariabil în raport cu orice fel de metamorfoze (în afară de cele ale lui Ovidius), riscând să pară monocrom, însă numai din considerentul că cei care îl apreciază sau poartă ochelari de cal, sau ochelari negri, prin care nu pot distinge fulgurația, ca o dispersare, răspândire de curcubeu, extrem de fină a spiritului său.

Însă tipul nostru de personaj, neavansat, deocamdată, la rangul de erou, nicidecum nu se recomandă că ar putea fi sau ar putea să li se pară altora altfel, ba chiar – cu totul altfel, decât se poate el însuși recomanda sieși, în originalitatea sau banalitatea sa, ori în imaginația, ca să nu zicem – viziunea celorlalți, absolut din contră decât ar fi dorit să apară în afară, adică – în ochii altora. Firește, nici contrariul n-ar fi un capăt de lume, deoarece inadecvarea este fireasca situație generală și, concomitent, stare de individualitate, în care provocatorul (involuntar, ca de la sine, alias de la destin) nu corespunde reacțiilor celorlalți. Aceasta, în „amortizatoarea” (dar nu completamente: dezamorsatoarea) virtuții conform căreia atare tip ușor asocial dispune de calități proeminente de asociativitate (ca procedeu artistic) desfoliată de umbrele prejudecăților, încât, acolo unde insul-standard (social; posibil și… insul-stindard…) încearcă să identifice în haosul existențial contururi, lucruri, idei cunoscute, ușor recognoscibile, stereotipuri ce spulberă frica de necunoscut. El, subtilul cinic, nu doar că vede totul cum e, de fapt, în realitate, dar pare în stare să creeze și să le propună celorlalți noi stereotipii, ce (re)ies direct din sacramentala natură a irealității și, poate, chiar a haosului inevitabil.

Cam acesta ar fi omul liber, în special tânărul ce nu caută matrice artificiale, în care să-și muleze spiritul. El nu gândește că ar trebui să gândească, înadins, ca un inadecvat, nu acționează, cum o face un cinic. În atare poziție, el nu e nici pro, nici contra. Ci – doar este. Dar dacă și-ar zice să gândească și să acționeze ca un cinic (liber), va avea neșansa de a se contopi cu gloata, căreia îi place să tot repete că trăiește într-o societate, ba mai mult – într-o lume liberă.

Cei care au rămas marcați de epoca din care se trag, dar fără a fi în stare, la rândul lor, să marcheze acea epocă, încă nu se pot obișnui cu gândul că ei sunt citiți (dacă sunt, totuși…) de altcineva ce are o mentalitate deosebită de cumincior-obedientul realism socialism, în care conflictul se admitea doar între bine și mai bine (!), între foarte bine și excelent, între minunat și desăvârșit, desăvârșit și absolut. (Pe scurt, o necruțătoare confruntare sui generis pozitivă întru avansare valorică!) Cei marcați de epoca „respectivă”, care nu se lasă marcați și de contemporaneitatea „imediată” (începutul de mileniu trei), nu prea pot pricepe pe mai tinerii scriitori, artiști, în general, care și-au dat seama sau doar intuiesc, că demersul artistic este condamnat să reflecte ambele părți – lumină/întuneric – ale existenței, în care dualismul nu exprimă decât elementara legitate a conservării energiei, atât a celei distrugătoare, cât și a celei creatoare (mă rog, termenii și-ar putea schimba suma, însă, rămânând aceeași). Râvna spre ideal, armonie este inevitabil pusă în pandant cu discordanța, penibilul, în una și aceeași viață a noastră, a lor. Astfel că afirmarea unor valori (reale sau doar dorite ca atare) presupune și revolta contra standardelor/ canoanelor stabilite deja. Presupune și reflexiunile, dar și reviziile dure. În caz contrar încetezi să mai trăiești (și să retrăiești), reîncepând doar să exiști, ca un prolog implicit al unei jalnice supraviețuiri. Ca proces ne-intens. Ca sub-sens, ai putea spune.

Iată un volum de eseuri al lui Cristian Livescu, subintitulat sugestiv: Prin ruinele canonului literar. Astfel că, de se pune – și se pune, totuși, în continuare și cu oarece îngrijorare – întrebarea: ce se (mai) înțelege astăzi prin noțiunea de „canon artistic”, s-ar putea răspunde că deja pare a nu se mai înțelege, ci, mai mult intuitiv, se subînțelege reversul problemei, adică: absența canonului, ca un cod de convenții afirmate și relativ general acceptate (dacă am spune „respectate”, ar fi totuși prea mult…). Precum se știe, decanonizarea vine spre noi încă din post-romantism, via simbolism, futurism, expresionism, imagism, dadaism, suprarealism și, iată, astăzi, postmodernism care, permisiv cum e, acceptă, nu de puține ori, până și melanjul pseudoartistic, dar și – dacă doriți – urmarea retro-canoanelor și metodelor, dintotdeauna și de pretutindeni, pe care le-a cunoscut și le-a utilizat Arta Lumii. Apoi, să ne dăm seama cu necesară luciditate (și… inevitabilitate!) că, în parte, nici astăzi nu se poate face abstracție de mișcarea culturală contestatară ce apăruse în anii 1976-1977, cunoscută sub… „înspăimântătorul” nume… punk (!). Și la acest început de mileniu există tineri furioși ce tind a se încadra în imaginea unei voințe de „tabula rasa” – ca anihilare a produselor conformismului, concomitent, însă, tinzând spre o renovare culturală, ce apare în urma declanșării noilor energii; „synonyme d’une liberté de création maximum”, cum se spunea acum trei decenii.

Însă ecoul-punk ar fi doar o fațetă grafo-„sonoră”, să zicem, a stării-registrului de opțiuni al(e) unei părți – celei mai radicale – a literaturii anumitor autori contemporani, cealaltă fațetă-componentă-stilistică sau – toate astea precedate de prefixul „anti”, – fiind una de-a dreptul provocatoare, numindu-se, englezește-globalizant „trash” (franțuzește-mondializator s-ar numi déchets),– adică gunoi, rămășițe, vechituri (reciclate, probabil!), promovate ca gen literar, în care este admis ceea ce, de obicei, literatura tradițională (bună!) respinge; ceea ce-i face pe scriitorii de factură clasicistă să se ferească de atare „mo(n)stre” precum dracul de tămâie. Pentru că e vorba și de exagerarea (de multe ori – prin caricaturizare) a cruzimii și de utilizarea unui limbaj suburban, de abundența unor elemente neadmise în literatura „normală” – necrofilie, pornografie, coprofagie etcetera (în deplina fantezie, poate că uneori bolnavă) a autorilor răzvrătiți contra ipocriziei socio-morale; aici este posibil să se dea cea mai mare listă de componente antiestetice ce sunt recrutate în numele – mda… – literaturii, artei… Cu neutra pretenție că, de cele mai multe ori, „trash”-ul nu comportă nicio idee anume, niciun sens sau adiere de morală. Că ar fi, chipurile, în afara acestora.

E reală oare o atare „dezamorsare” de orice posibilă poziționare în entropia umană generală?… Eu unul nu cred în așa ceva. În sens contrar, dincolo de orice idee, sens, morală ar însemna – în afara oricărui rost. Iar fără rost ar fi imposibilă și tendința de a defini atare gen de creație drept revoltă verbo-mentală contra canoanelor și normelor existente.

De cele mai multe ori, „trash”-ul literar ține de aventură, fantastică, mistică, horror și, inevitabil, de atât de vitalul suprarealism. Ca lucrare de artă (totuși…) la plural, și trashismului îi sunt caracteristice tendințele spre stilul individual și oarece originalitate.

Prin urmare, ca și cum ne-am afla într-o transcanonicitate (sau: transcanonism), când, parcă, revine la ordinea zilei valabilitatea observației lovinesciene despre domnia unei „bunăvoinți principiale față de toate fenomenele de diferențiere literară”, unele dintre care – este evident – nici nu caută o corelare cu eventualele (dar, înainte de toate, necesarele) evaluări axiologice în baza modelelor, criteriilor, dogmelor, canoanelor, autohtone sau cosmopolite.

Or, poate, respectarea, în mod tradițional, clasic, a criteriilor „normativ-axiologice” e substituită de principiile emulative în virtutea (sau lipsa de virtute a) cărora s-ar încuraja, parcă, originalitatea, inovația, în polifonia atât de doritei diversități… amenințate de uniformizatoarea mondializare… Oricum, lipsa canonului admite… consolarea că, posibil, literatura, arta în general, se manifestă într-un regim transcanonic, în care autorii sunt liberi să respecte sau nu prescripțiile celor vechi (unii destul de actuali, ar trebui spus), dar și să individualizeze, oricât dorește, discursul, formula, stilul care, consideră ei (și nu fără temei), le permit să-și dezvăluie mai adecvat alchimia conștiinței și subconștientului creator. Această literatură transcanonică eu unul o văd (și) în relație sinestezică cu limbajul transrațional, teoretizat de cubofuturiștii ruși la începutul secolului trecut (Krucionîh, Hlebnikov, Zdanevici). În ambele cazuri, se poate ajunge chiar la extrema relativitate, învecinată confuziei și lipsei de sens, sau la ceea ce Marin Mincu numea „bolboroseală schizoidă, lipsită de orice principiu organizator”. De asemenea adevărat e că decanonizarea, ca „anulare” a determinărilor estetice (clare!), caracteristice literaturii timpurilor noastre, face ca registrul de ieșire la iveală să fie unul fabulos de atotcuprinzător, incluzând și ceea ce Adrian Marino trecea în revistă (și) ca „experiment, proiect, activitate în sine, nu o dată improvizație, chiar eșec”. Decanonizarea e o devălmășie a stărilor de fapt atât de diverse, încât concomitența lor nu poate să nu creeze (și), spuneam, confuzie. Astfel că problema ar fi dacă, pentru artă, literatură, există și confuzii… stimulatorii, benefice… Pare-se, există…

 

2007/2022

Viața Românească

Nr. 2, 2023

 

O CARTE ÎN PERCUȚII DE ECOU...

 

DUMNEZEU VORBEȘTE ȘI SCRIE PERFECT ROMÂNEȘTE...

DUPĂ 30 DE ANI / JURNAL 1993

 

UN RĂSPUNS

 

PAGINI CU DON CEZAR