POETUL DIN SUFLETUL PROZATORULUI

 

MAMA A TOATE

 

Nimeni nu poate fi mama libertății. Libertatea nu se naște dintr-o persoană, dintr-un partid, dintr-un program. Ea nu are certificat de naștere și nici părinți politici. Oricine pretinde că a „născut” libertatea vrea, de fapt, să o adopte forțat.

Libertatea este Mama a toate. Ea dă naștere cuvântului, gestului, îndoielii, curajului. Din ea se nasc nu doar drepturile, ci și greșelile – pentru că numai ființele libere pot greși cu adevărat. Unde nu e libertate, nu există nici vină, nici merit: doar executare.

Libertatea nu produce copii supuși, ci fii și fiice capabile să decidă. O mamă adevărată nu-și ține odraslele în lanțuri. Le lasă să iasă din casă, chiar cu riscul rătăcirii.

De aceea, libertatea nu are nevoie de monumente cu chipuri, ci de oameni care să-i semene.

DESPRE DOUĂ VICTORII. UNA DE LA CHIȘINĂU

 

Despre Victoria de la Chișinău și Victoria de la Samotrace nu se poate vorbi doar în termeni de sculptură, ci mai ales în termeni de sens. Cele două figuri nu ar reprezenta două monumente, ci două moduri diferite de a înțelege istoria.

Victoria de la Samotrace, Nike, e triumful antic. Aripi desfăcute, întinse, trup proiectat înainte, o forță ce vine din exterior (probabil, și ea din mit, forța spiritului, nu și cea fizică; cel puțin, nu totdeauna) și se impune. Ea e victoria imperiilor, a flotelor, a armelor, a destinului care nu cere voie. Stă pe prova unei corăbii pentru că vine din larg, din afară, dintr-un „mai mare” ce copleșește. Este o victorie care spune: am cucerit.

Însă o Victoria de la Chișinău nu ar putea fi copie etico-mitologico-isstorico a celei eline. Istoria noastră nu e una a cuceririlor, ci a rămânerilor, a statorniciei (pe cât a fost posibil) pe vatră, pe vetre de la Tisa până la Nistru. Nu este istoria expansiunii, ci a supraviețuirii. De aceea o Victorie de la Chișinău, sau chiar și la București, nu ar trebui să aibă aripi desfăcute, ci aripi strânse. Nu ar trebui să înainteze, ci să stea. Adică, să caute rezistența și echilibrul statorniciei. Nu să vină, ci să rămână.

Dacă Nike e dinamica biruinței, Victoria de la Chișinău ar fi statica demnității. Nu ar fi așezată pe o corabie, ci pe un prag. Pe o treaptă. Pe o margine. Pentru că Chișinăul însuși e un oraș al „între-ului”: între imperii, între limbi, între memorii, între epoci. Aici victoria nu e să învingi pe cineva, ci să nu dispari tu.

Expresia feței n-ar fi extatică, ci concentrată. Nu strigăt, ci respirație ținută. O mantie care nu flutură, ci care cade (sau acoperă) greu, ca o memorie. Nu un corb și un acrc încordat pentru atac, ci vertical prin răbdare.

Victoria de la Samotrace e eroismul cuceririi. Victoria de la Chișinău ar fi eroismul rezistenței.

Una spune: „Am biruit”.Cealaltă ar spune: „Am rămas”.

Și poate că, în lumea de azi, a rămâne este mai greu decât a învinge. A nu te dizolva, a nu te urî între semeni, frați, a nu te pierde în alții ar fi o formă de victorie fără fanfară, fără parade (ar fi bine și fără... partide), fără mitologie ușoară, mioritică.

De aceea, dacă ar exista un astfel de monument la Chișinău, el n-ar trebui să se numească neapărat „Victoria”. Ar putea purta un nume mai auster și mai adevărat: Demnitate. Sau: Supraviețuire.

Pentru că victoria noastră nu e spectacol. Ea înseamnă luptă și jertfe în fața puhoaielor imperialiste. Și ținută demnă. E memorie care nu cade. Nici nu scade. E o aripă ce nu zboară, dar nici nu se frânge.

 

POEME DIN VATRA

 

MICILE BUCURII ALE VIEȚII

 

DIN POEZIA LUMII

 

ÎN BAZA TRISTEI EXPERIENȚE ISTORICE

 

În tradiția orală românească, Marea Neagră este considerată ca fiind „cel mai pașnic vecin” al nostru, pe care te poți baza, spre deosebire de vecinătăți istorice mult mai turbulente, agresive. Iar noi, cei din Iterriverania, în baza unei triste experiențe istorice, ne spunem că, tocmai atunci când simți din plin vântul în pânze, vecinul îți confiscă marea. E paradoxul destinului: energia, efortul și aspirațiile tale sunt anulate de forțe externe, adesea mai puternice sau mai viclene.
        Apoi, din alt unghi de abordare, metafora sugerează că libertatea ta și posibilitatea de a naviga spre orizonturi noi sunt constrânse de ambițiile și interesele altuia. Chiar atunci când totul pare pregătit pentru succes și deplină realizare, intervenția externă poate să frâneze sau chiar să suprime visul, dorința, speranța ta.
        Astfel, istoria se repetă în gesturi mici și mari: pentru fiecare vânt favorabil, există o amenințare latentă, iar capacitatea de anticipare, de apărare și de adaptare devine esențială pentru a-ți păstra direcția și pentru a nu fi complet deviat de interesele altora.