Leo Butnaru

vineri, 10 aprilie 2026

NUMELE CA DESTIN ȘI DEMNITATE

În istoria dintre Prut și Nistru, numele sau prenumelenu a fost niciodată un simplu cuvânt. Ele au purtat, ca într-o cochilie, zbuciumul vremurilor: administrații schimbătoare, imperialiste, identități apăsate sau reinventate. Acolo unde puterea politică a încercat să uniformizeze, onomastica a devenit un teren discret de luptă. Un „Ion” trecut în acte drept „Ivan” nu înseamnă doar o transliterare, ci și o deplasare de sens, o ajustare a ființei la o ordine străină.

Regimurile imperiale – țarist și apoi sovietic – au promovat agresiv formele slavizate ale numelor, prenumelor fie prin presiune directă, fie prin mecanisme birocratice care nu tolerau diferența. În acest context, numele/prenumele s-a supus, dar nu a tăcut: el a continuat să trăiască în familie, în graiul cotidian, în memoria afectivă. Astfel, între „cum te cheamă în acte” și „cum îți spune mama” s-a căscat uneori o prăpastie dureroasă.

După dizolvarea Uniunii Sovietice, mulți au simțit nevoia să-și repare numele/prenumele, ca pe un lucru scump fisurat de istorie, de dușmani. Revenirea de la „Ivan” la „Ion”, de la „Fiodor” la „Teodor” sau inventarea unor forme percepute drept mai „ale noastre” nu a fost doar o chestiune de ortografie, ci una de demnitate. Cum s-ar spune, după cădrea imperiului ruso-comunist, unii cetățeni de la noi, lucizi, conștienți, au început să-și facă dreptate, modificându-și numele străine din Liuba în Drădostița, Oleg – Alecu, Svertlana – Luminița, Ivan – Ion, Fiodor – Teodor, Feodora – Tudorița etc. E un lucru bun, frumos și...sănătos. Ține deconștiința, demnitatea și dreptatea națională

În acest gest se citește dorința de a aduce în acord identitatea juridică cu cea lăuntrică, de a restabili o continuitate simbolică întreruptă.

Schimbarea numelui/prenumelui, revenirea onomasticii românești la normalitate și – dreptate! e un act de „igienă morală”, dar și de importanță politică ce confirmă libertatea personală a cetățeanului.