joi, 15 noiembrie 2018

DESPRE DEGRADAREA LIMBII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL PUBLIC



DESPRE DEGRADAREA LIMBII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL PUBLIC
Comunicat al uniunii scriitorilor din România

Uniunea Scriitorilor din România, ca organizație de breaslă a profesioniștilor literaturii și moștenitoare a tradiției cultivării limbii române, își manifestă profunda îngrijorare față de degradarea continuă a limbii române folosite în spațiul public, ca și a nivelului cultural general, în special din partea celor care, prin rolul lor social, sunt luați drept exemple de către categorii largi de cetățeni.
Limba română nu este un simplu instrument de comunicare. Ea este o componentă esențială a identității și un liant al unității naționale, chiar în epocile mai îndepărtate, în care statul român nu exista. Însă chiar și atunci, păturile luminate ale societății s-au preocupat de cultivarea limbii, preocupare pe care unul dintre precursorii modernității, Ienăchiță Văcărescu, o echivala cu patriotismul.
Limba este, de asemenea, instrumentul gândirii. Cineva care vorbește și scrie incorect este puțin probabil să gândească bine, cu atât mai mult, cu cât incorectitudinea exprimării este primul și cel mai elocvent semn al absenței unei culturi corespunzătoare, deci al lipsei pregătirii și competenței.
Astăzi, în anul în care aniversăm Centenarul Marii Uniri, limba română vorbită și scrisă în spațiul public – de către politicieni, oameni de media, „vedete” ale divertismentului și alte categorii de persoane cu apariții publice frecvente – a atins un nivel îngrijorător de scăzut, din punctul de vedere al corectitudinii gramaticale și ortografice, ca și al vocabularului utilizat. În pofida existenței unor instituții cu funcții de reglementare, această degradare este continuă și nu se întrevede niciun semn că s-ar opri.
Degradarea limbii române vorbite este însoțită și amplificată de o la fel de îngrijorătoare prăbușire a nivelului cultural general. Nu doar că emisiunile culturale au dispărut aproape cu totul din programele de radio și televiziune, dar și nivelul cultural al celorlalte emisiuni a scăzut inadmisibil. Atât prin temele abordate, cât și prin calitatea prestațiilor participanților la viața publică, exemplul pe care îl primește societatea românească (în primul rând, tinerii) este descurajant. În loc să cultive valorile, să ofere repere și modele – de care istoria noastră, ca și prezentul, nu duc lipsă –, viața publică românească oferă contra-exemple, ruinătoare moral și dăunătoare intelectual.
Cauzele acestor fenomene (de la dezinteresul față de învățământ la erodarea instituțiilor) sunt cunoscute. Uniunea Scriitorilor din România își manifestă adânca preocupare în fața acestor semnale îngrijorătoare cu privire la starea intelectuală și morală a spațiului public și, mai ales, față de efectele devastatoare, în timp, ale lipsei de reacție în fața acestor evoluții negative, care periclitează însăși identitatea națională. Uniunea Scriitorilor își exprimă disponibilitatea de a pune la dispoziția celor în cauză întreaga ei experiență culturală, pentru corectarea acestei stări de lucruri.
Uniunea Scriitorilor din România face un apel la toți actorii vieții publice, ca și la instituțiile care, prin natura lor, pot contribui la oprirea degradării limbii și a nivelului cultural, să dea dovadă de responsabilitate și să acționeze decis pentru corectarea acestor disfuncționalități, înainte ca ele să se transforme în adevărate obstacole în calea funcționării României ca stat european modern.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România


sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Iosif BRODSKI ÎN REVISTA „SCRIPTOR”


Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

San Pietro

I

A treia săptămână ceața nu coboară de pe alba
clopotniță din acest oraș de adâncă provincie,
oraș de culoare cafelei prăjite pierdut într-un colț pierdut
al Adriaticii de Nord. În tavernă, lumina electrică
arde continuu în plină zi. Pavajul caldarâmului aduce
a gălbejeală de pește prăjit. Automobile înțepenite
se pierd din vedere, fără să-și fi pornit motorul.
Nici textele inscripțiilor nu le poți citi până la capăt. Deja
nu teracota și ocrul absorb umezeala, ci
umezeala absoarbe ocrul și teracota.

Îmbuibându-se cu lumină, umbra
se bucură când vede că absolut creștinește
din cui e luat paltonul. Jaluzelele
sunt larg desfăcute, asemeni aripilor îngerilor
ce și-au afundat capetele în neplăceri străine.
Ici-colo, tencuiala ce se desprinde petece
dezgolește clăditura roșie, tumefiată,
și-a treia săptămână de când se usucă rufăria
atât de mult s-a obișnuit cu lumina zilei
și cu sfoara pe care-i înșirată, încât omul
dacă e să iasă în stradă, iese cu sacoul îmbrăcat
direct pe pielea goală, cu pantofii pe piciorul gol.

La ora două de amiază, în casa scării, silueta
poștașului are contururi distincte, concrete,
pentru ca, o clipă mai târziu, să redevină siluetă.
În ceață, dangătul de clopot repetă aceeași procedură.
Din acest motiv, îți privești involuntar peste umăr 
propria ta umbră, ca un trecător oarecare, încercând
să te uiți cât mai atent la gleznele frumoaselor care
trecură-n foșnet de rochii pe alături, dar – nu vezi nimic
decât smocuri mari de ceață. Acalmie, liniște.
Direcția e pierdută. După cotitură,
felinarele se întrerup ca un șir de punte-puncte
cărora le urmează  doar mirosul de alge
și conturul cheiului.
Lipsa vântului; și liniștea ca nechezatul
iepei de fontă a lui Victor Emanuel3
care niciodată nu s-a abătut din cale.

joi, 8 noiembrie 2018

POEME DIN POLONIA



Krzysztof D. SZATRAWSKI (Polonia, n. 1961)

Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar. A editat cărțile de poeme: „Mesajul ultimului dintre epigoni” (1981), „24 de ore de moarte” (1989), „Mai jos de vis” (1989), „Versuri grafice” (1990), „Nordul cântă tihnit” (1997), „Cântece de dragoste și despărțire” (1999), „Veac nou” (2014), „Timpul grădinilor în flăcări” (2017). Este autorul romanului „Recviem pentru erou” (1989), a volumului de nuvele „Plecarea” (2006) și a mai multor monografii tematice. Om emerit în cultură din Polonia, laureat al unor premii literare naționale și internaționale.
Traducător din creația poeților americani și israelieni. 
Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia.

În traducerea lui Leo BUTNARU



cimitirul din Cernăuți

dacă granițele există doar în noi
de ce eu am murit totuși din nou
într-o stație pustie
într-o călătorie ce nu contează
șoferul taie curbe
discuții cu necunoscuții
ce amintesc de mitologie
luminile Bucovinei ce te dau în somnolență

un gât de bere în loc de hrana obișnuită
oglindește proporțiile, șirul de evenimente
însă deja-i târziu și luna plină
e demnă de respect
peste oraș se lasă amurgul
inegala respirație a după-amiezii
măsoară timpul rămas până se întunecă
și lumina lunii
curge peste o colină albă
de parcă toți cei morți urmăresc
ce-ar fi cu-acest oraș uitat

dar dacă există cu-adevărat granițe
cum de se întâmplă că eu mor din nou
în pustietatea acestei stații
într-o călătorie ce nu contează
că doar, o știi și tu,
nicio moarte nu va sfârși această lume
ci doar îndepărtate spații
ne vor înghiți ca pe-o poveste
spusă înainte de somn


de profundis clamavi

mă scutur de somn și uitare
renasc din pulberea deznădejdii
bătrânii privesc de la înălțimea
culcușurilor calde
porumbeii se apropie cu un lejer tremolo
aerul atârnă peste creștetul meu
ca într-o fântână din care băusem
potolindu-mi neliniștea
eu cunosc numele lor: vanitatea,
dușmănia, dezmățul

reapar din somn, din disperare
știu
acum e timpul răspunderii
locul meu așteaptă un semn
cuvântul ce reflectă lumina stelară
trupul meu așternut –
piatra crăpată
și eu întind brațele
pierzând totul
ce puteam ruga să mi se dea

renasc din păcat și suferințe
reapar din inexistență și nimic
nimic nu ar înlocui bucuria nașterii
noaptea mea mai continuă
în mine mai ard grădinile
semnele se sting în lumina-n scădere
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic
despre ceea ce mai înainte
n-aș fi putut să-mi amintesc

duminică, 4 noiembrie 2018

Iosif BRODSKI - CONTÂND LA „CONTA”







Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU


Comunicare pentru un simpozion

Vă propun un tratat nu prea mare
despre autonomia privirii, ce apare grație
dependenței ei de obiectul atenției,
aflat obligatoriu în exterior; pe el însuși
ochiul nu se vede niciodată.
Mijind, ochiul plutește în urma vaporului,
se zburătăcește împreună cu pasărea de pe ram,
se învăluie în norul viselor ca steaua în nebuloasă;
pe sine însuși ochiul nu se vede niciodată –
să precizăm această idee și să ne referim la o
femeie frumoasă. La o anumită vârstă,
bărbații studiază din ochi femeile frumoase,
fără gând să le posede, fără un interes
aplicat. În pofida la asta, însă, ochiul,
ca un televizor care funcționează
într-un apartament pustiu, transmite imagini
în continuare. Întrebarea ar fi: de dragul cui?
Mai departe, urmează câteva teze din prelegerea
despre frumos. Privirea este mijlocul de
adaptare a organismului la mediul ostil. Chiar și atunci,
când te-ai adaptat completamente, acest mediu
rămâne în continuare neprietenos. Ostilitatea lui crește
în măsura aflării tale în el; și privirea se acutizează.
Frumusețea nu amenință absolut prin nimic. Frumusețea
nu tăinuiește în ea pericole. Statuia lui Apollo
nu mușcă. De asemenea nici cearșaful alb. Tu te repezi
în urma unei fuste foșnitoare în căutarea
marmurei. Simțul estetic este esența instinctului
autoconservării, mai sigur decât etica.
Urâciunea e mai ușor să o transformi în frumusețe,
decât să urâțești frumusețea. E necesar un genist
care să facă periculosul nepericulos. Pentru astfel
de tendințe trebuie să aplaudăm și să le acordăm
întregul sprijin. Însă despărțindu-se de corp, ochiul
mai curând ar prefera, probabil, să se stabilească
undeva în Italia, Olanda sau Elveția.

1989

Capadocia

O sută patruzeci de mii de oșteni ai lui Mitridat cel Mare –
arcași, călărași, sulițași în coifuri, alții cu paloșe, scuturi –
năvălesc în țara pre nume Capadocia. Armata și-a întins
coloanele, înșirându-se. Călăreții privesc înnegurați pe de
lături. Rușinându-se de sărăcia lor, spațiile, la fiece pas,
simt cum depărtările se apropie. Mai ales munții, crestele cărora,
în egală măsură obosind de la purpurul zărilor-zorilor,
de la liliachiul amurgurilor, de la înghesuiala norilor, agerimea
privirilor străinului, devin mai distincte, dacă nu chiar clare.
De departe, armata seamănă unui fluviu șerpuitor,
izvorul căruia nu ar vrea să rămână departe de
locul revărsării, iar locurile, pe măsura mișcării
armatei spre răsărit, se reflectă ca într-o albie, dintr-o
provincie uitată, cu pământul argilos, roșcat, provizoriu
transformându-se într-un mândru fund imperturbabil
al istorie. Hârșiitul mulțimilor de picioare,
înjurături, zângănitul cataramelor harnașamentelor,
al tecilor lovite de zale, larmă, desișuri de sulițe. Dintr-o dată
călărețul cercetaș, din frunte, ceva mai departe, încremenește
ca înfipt în pământ. Ar fi adevărat ce vede, urgie?
Spre zare, în curmezișul podișului, substituind peisajul, stau
legiunile lui Sulla. Sulla care, uitând de Maria, a adus încoace
marile legiuni, pentru a-l lămuri pe cel ce are nevoie de asta,
cui – în pofida stigmatului lunii de iarnă – aparține totuși 
Cappodocia. Oprindu-se, armata se reorganizează de luptă.
Podișul pietros devine locul în care pentru ultima oară
nu a murit nimeni. Fum abătut de la focuri,
hohote de râs, cântec: „Vulpea nimeri în capcană”.
Stând pe o piatră netedă, regele Mitridat vede ca în vis
inevitabilul: trup gol, piept, lamă, șolduri smolite, inele de scamă.

Astea le văd și toți oștenii,
plus legiunile lui Sulla. Ceea ce nu ar fi numaidecât
lipsa posibilității de-a alege, ci efectul lunii pline. În Asia
spațiul, de regulă, se ascunde de reproșurile
că ar fi uniform, și chiar de el însuși se ascunde
în cotropitorii ce năvălesc, în capete încoronate, în argint
și zale sau bărbi lățoase. În scăldatul de lună,
deja armata nu mai e fluviu, încântat de întinsul său,
ci un lac uriaș, adâncimea căruia e chiar ceea de ce are nevoie
spațiul, dăinuitor de obicei în sine închis,
proporțional, s-ar spune, căilor care duc spre el.
iată de ce ba parții sau, mai rar, romanii,
ba unii, ba alții uneori se abat spre Capadocia.
Armate fără de care nici acest podiș, nici, să zicem, munții
nu ar fi știut cum arată ele în profil; cu atât mai mult,
în unghi trei sferturi.

Două lacuri adormite cu trupuri plutitoare, lucitoare 
în interiorul lor ca o victorie a florei
asupra faunei, pentru ca spre dimineață să se unească
în defileu într-o oglindă comună, în care ar încăpea
toată Capadocia – cerul, pământul, turmele,
șopârlele abile – însă în care fețele
scapă vederii. Poate dor vulturului,
plutitor în întuneric, obișnuit cu siguranța aripilor sale,
i-ar fi cunoscut viitorul. Privind nepăsător în jos,
pasărea – dat fiind că pasărea, spre deosebire de rege,
în genere spre deosebire de om, – plutind în prezent,
involuntar plutește în viitor și, firește, în trecut,
în istorie: în acțiunea care s-a întins
până la înnoptare. Pentru că ea, nu încape îndoială,
reprezintă frecarea a ceea ce e vremelnic de ceva
constant. A chibritului de fosfor, a visului

de realitate, a armatei de pământul în care se află. În Asia
se luminează repede. O pasăre ciripește. Trupul
e cuprins de tremur, când te trezești,
molipsind de fiori lungile umbre care
se lipesc strâns, cu încăpăținare,
de pământ. În semiîntunericul lăptos din zori
răsună nechezat, tuse, frânturi de fraze.
Și soarele văzut de o jumătate de milion de ochi
pune în mișcare sulițe, coapse, cvadrige,
călăreți, arcași, infanteriști. Și armatele
pornesc una spre alta, ca un rând scris după altul
într-o carte închisă la mijloc,
deoarece – mai exact! – ca două oglinzi, ca două scuturi, ca două
fețe, două sume adunate împreună
și care dau diferența calculată de Sulla
din Capadocia. Iarba căreia,

pe sine însăși nevăzându-se de când se știe,
câștigă cel mai mult din zângănituri,
scrâșnete, bubuituri, urlete și celelalte, privindu-se
în cioburile legiunilor distruse, doborâte,
a celor din Pont răpuși. Fluturându-și paloșul,
regele Mitridat, fără a se gândi la ceva anume,
călărește prin mijlocul haosului, cu sulițe, larmă.
Din depărtare, bătălia arată ca un concentrat „O-ho-ho!”,
un „Ohohoooo” continuu, mai bine zis,
ca de la vederea dedublării sale
gemenele înnebunit al amalgamului.
Și cu fiecare din cei răpuși, meleagul capodocian,
asemeni unui ascuțiș ce se tunchește,
își pierde conturul clarității. Și la răsărit, și
în sud se înstăpânește din nou neclaritatea, silueta,
astfel parcă cei căzuți iau cu ei în cealaltă lume
trăsăturile Capadociei cucerite.

1992