"...M-AM RIDICAT DIN FOTOLIU, LA CEI 204 CENTIMETRI ÎNĂLŢIME AI MEI... "

Mircea SÂNTIMBREANU

 (7.I.1926 – 19.VIII.1999)

FIREA ESTE GREU DE CORECTAT, DAR NU IMPOSIBIL. EA TREBUIE TOTUŞI SUPRAVEGHEATĂ

Cu Mircea Sântimbreanu. Focşani, noiembrie 1997

...pe urmă se schimbau secretarele şi una dintre ele îi spunea celeilalte că vine un profesoraş la tovarăşul Pancu-Iaşi şi spune-i că e foarte ocupat, că nu primeşte. Eu m-am ridicat din fotoliu, la cei 204 centimetri înălţime ai mei, şi zic: „Eu sunt profesoraşul”. Sigur că a fost un moment penibil, apoi mi-au devenit favorabile, fetele de atunci. Au devenit prietenele mele. (Mircea Sântimbreanu, în dialogul ce urmează.) 

– Stimate domnule Mircea Sântimbreanu, dialogăm într-un final de săptămână, în sâmbăta de 11 octombrie, în Hotelul „Arad” de la Neptun. Această voit minuţioasă precizare îmi sugerează prima întrebare: printre preferinţele existenţiale ale domniei voastre este cumva şi vreo anumită zi a săptămânii?

– Bănuiesc că în biografia mea am făcut şi pasiuni pentru anumite zile ale săptămânii, cum a fost, de exemplu, duminica, mai ales că într-o viaţă de rob nu există week-end. De când însă mi-am câştigat libertatea şi nu neapărat prin revoluţie, ci prin involuţie, deci la bătrâneţe, fiecare zi pentru mine este o sărbătoare. Ele, zilele, îşi pierd identitatea. Poate că nu săptămânal se înregistrează sărbătoarea; oricum, se înregistrează cel puţin o dată pe lună.

– Presupun că sentimentul de sărbătoare ţine şi de pasiunea dvs. pentru drumeţie. Sunteţi un călător neobosit, de invidiat.

– Bine, deocamdată ziua plecării de acasă este sărbătoare. Mă tem că va veni momentul când ziua întoarcerii acasă va deveni sărbătoare. Plec într-adevăr (se spune, de altfel) în mod patologic. E o formă de claustrofobie.

– Chiar aşa, o formă de claustrofobie?

– Dar nu e vorba de claustrofobia spaţiului camerei, ci a oraşului. Vreau mai mult spaţiu, cel din deltă în Maramureş, din Banat în Bucovina, pe unde mă opresc, să spunem, în condiţii eroice pentru un om ca mine, care are 60 şi 11 ani.

– Mulţi înainte! Cel puţin, până la 90 şi 11.

– Cercetăşeşti la un popă, la un învăţător, la un confrate. Deşi confraţii, am impresia, au un statut mai îngrijorător decât popii sau învăţătorii. Ei nu sunt siguri că pot oferi ospitalitate cuiva. Sunt nu ştiu cum speriaţi, săraci. Ei nu au cordonul ombilical, să spunem, pe care îl au ceilalţi. Pe urmă, s-ar putea întâmpla ca filonul – pentru că eu, după cum se ştie, am avut poziţii-cheie editoriale...

– Deci, când v-aţi referit, mai sus, la o viaţă de rob, aţi spus-o cumva metaforic sau pur şi simplu deliberat. Putea să fie rob un om cu poziţii-cheie?

– Nu, nu, viaţa de rob a fost reală.

– Pentru un scriitor care era director de editură?

– Da, pentru că el era singurul om în cadrul acelei instituţii. Eu cred că în acei ani de aşa-zis socialism clasa muncitoare s-a redus la directori. Eu aveam grija planului, grija salariilor. Eu eram zidul în care se izbeau nemulţumirile. Eu eram keeping-ul prin care îi ascundeam pe ceilalţi. Dar, sigur, treaba aceasta se făcea într-un fel de haiducie. Adică doream să fac pe Robin Hood-ul. Doream să fac, să întreprind ceva, dar nu dintr-o motivaţie politică, nu. De altfel trebuie să spun că era necesar să fii înarmat până în dinţi sub aspect ideologic, pentru ca să poţi să treci peste graniţele admise autorii talentaţi. Eu eram un avocat al Diavolului. Ştiam foarte bine cum să apăr o carte, aşa cum un avocat îşi apără infractorii până în pânzele albe, pe dramul lor de aparenţă, nici măcar de adevăr. Şi eu atunci munceam. Aveam nişte jurnale care încă, să zic aşa, obsedează o mulţime de lume, pentru că eu notam tot ce gândeam, tot. Am cronici editoriale, un gen care nu cred că există. Citeam ca editor şi scriam cronici fără grija de a le face publice. Ştiam însă tot adevărul despre o carte. Apoi făceam contracronica, ad usum Delphini.

SAFO FACE PLUTA

Reflex condiţionat

La muzeul canin…

–

sigur

cititorul deja s-a şi gândit la câinele lui Pavlov…

Karaoke de Dobrogea

În Babadag

turnul geamiei îşi zice vechiul karaoke de muezin.

Îmi amintesc de McLuhan:

mediul este mesajul…

*      *     *

s-a întâmplat

să mai ajung şi de data aceasta în Siberia

de câteva ori pe zi

dau cu ochii de rafturi rafturi cu vodcă

cine a spus că există viitor?...

În filosofie

în filosofia vieţii

să te îndoieşti de toate

                      (ceea ce

din păcate

nu e valabil şi pentru filosofia morţii)…

…odată ce moartea ne-a deturnat firul ideii

să o luăm de la capăt:

în filosofia vieţii să te îndoieşti de toate

neîndoindu-te doar că te îndoieşti

Consecinţă

Unii dintre mai rafinaţii

intelectualizaţii care divorţează

se arată nemulţumiţi de cum acţionează

legea atracţiei universale.

Sigur

le este mai uşor a se răzleţi

celor care nu ştiu de Sir Isaac Newton…

Complicat

Omul e o totalitate alcătuită din inimă şi creier

inima şi creierul sunt totalităţi alcătuite din…

Ah în aceste caz

e mult mai complicat decât în cel cu

omul…

TRADUCERE?... BA NU, CATASTROFĂ!

 

Pe cât e de riguros, de sobru ca stil şi artistism Valeri Briusov, ceea ce îl face un veritabil sonetist, pe atât de nerespectuos este tălmaciul român, al Alexandru Şerban (în revista „Poezia”, toamnă 2016), care nu recreează, ci aproximează într-un mod deliberat ce-i dă de gol afonia faţă de plasticitatea şi muzicalitatea poetică.

În traducerea, ca şi în crearea în original al poemului, vrei nu vrei trebuie să apelezi şi la aritmetica elementară, adică să numeri silabele. Să cunoşti ce sunt iambul, troheul. Ce e cezura. (Nu… cenzura care anulează… cezura!) Place, nu place, dar în caz contrar nu-ţi iese sonetul, ci improvizaţia liberă-desuetă.

Necunoscând, dar mai ales nemânuind, artistic, creator, aste şi altele componente caracteristice prozodiei clasiciste, la ce ajunge dl Şerban? La bizarerii duse până la iresponsabilitate, încât, într-un singur catren de sonet riguros, la Tiutcev, în română să dea mărimi de versuri diferite, de – atenţie! – 13, 16, 11 şi 19 silabe!

Iscoditorii văd de pe altă planetă

Că globul pămîntesc e îmbrăcat în verde lucire 

Probabil acolo poetul cîntă imnuri subtile: 

„Cît de minunată e viaţa în culoare de smarald, discretă !”*

             În timp ce catrenul în cauză al lui Valeri Briusov e ţinut măiestrit în izvoadele clasice ale sonetului, cu o alternanţă silabică de 11-10-10-11. Astfel că,  după o atare tălmăcire-simulacru, ce să mai vorbim de formă prozodică fixă, de ritm impecabil, de virtuozitate artistică, de talent necesar atât autorului, cât şi traducătorului?!  Aiurea! (Pentru dl Şerban.)

Ei bine, cele şapte sonetele traduse (preluate integral de pe situl http://www.stihi-rus.ru/sonet/16.htm) sunt scrise în pentametru iambic, însă dl Şerban în versificaţiile sale mai mult decât stângace le „potriveşte” diverse picioare de vers, numai nu cele, articulate iscusit, în original.

În genere, fraza traducătorului nu e a poeziei, ci, oarecum anchilozată, e una a simplelor relatări de fapte. Sonetele parcă ar fi depoetizate şi duse spre relatare aproape jurnalistică. Le lipseşte energia şi aura poetică mai speciale.

Tribulaţiile şi turbulenţele de ritmuri sunt crase până şi în „Sonet despre formă” (titlu dat cam inadecvat de traducător ca: „Sonet pentru formă”), în chiar prima strofă a căruia (în originalul iambic: 11-10-10-11) ritmul e pur şi simplu paralizat totalmente, versurile având, respectiv, 14-12-13-18 silabe! (Nu vă faceţi griji: alte versuri din text au câte 10, 11, 17 silabe. Cum s-ar spune, toată aritmetica, aplicată inadecvat, într-un singur sonet!) Aceste silabograme întortocheate te duc cu gândul la mersul unei maşini pe care încearcă să o conducă o persoană de acum 200 de ani, pe când, de fapt, nu existau automobile. Încât ritmica şi geometria formei impecabile ale lui Briusov sunt pierdute, zdruncinător, de tălmăcitor prin hopuri şi sincope, picioarele de vers fiind cam toate şchioape!

Ce mai! Versuri destrămate, strofe lăbărţate! Halal!

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­____________________

* Пытливцы видят на иной планете,
Что шар земной в зеленый блеск одет;
Быть может, в гимне там поет поэт:
"Как жизнь чудесна в изумрудном свете!" 

POEME DE ROBERT ROJDESTVENSKI

*     *     *

Vom plânge

în sertar.

Sufletul ni-l vom deschide

         în sertar.

Vom desena

         în sertar.

Chiar şi de dansat vom dansa

în sertar.

Vom vocifera

în sertar.

Ne-om înrăi şi-om ameninţa –

          în sertar!

Vom compune, vom scrie

          în sertar…

Şi vom auzi din sertar un geamăt amar.

Buletin meteo

… În Regiunea Necernoziomică, – spune buletinul, –

se va subţia simţitor stratul de zăpadă

iarna puterile şi le va restrânge …

Ziua, în capitală,

                          pe-alocuri – furtuni.

Iar pe asfalt

pe alocuri –

sânge.

*      *     *

În căutarea fericirii, muncii, cetăţeniei

în Rusia apăru

un straniu obicei:

copiii deja s-au plictisit să se mai nască –

vede-se cred că am putea trăi

şi fără ei.

*     *      *

Peste creştet

                    constelaţiile clipocesc.

Şi mâinile ca de la sine se trag spre foc…

Ce straşnic mi-i

că oamenii se obişnuiesc şi

de cum deschid ochii

de ziua nouă nu se mai uimesc.

Să vieţuiască.

Să nu alerge după poveste.

Şi să plece,

       ca la mănăstire,

         în poezie.

Să prindă Pasărea Măiastră

       pentru friptură

        cu terci.

Iar peştişorul de aur –

              pentru zeamă… aurie.

*     *     *

Lui Bulat Okudjava

Păşeam pe pământ, greu era pe suflet şi-n împrejurime.

Pe spatele-mi obosit duceam unica mea cruce.

Era atât de frig, încât cuvintele îngheţau în gură.

Şi-atunci mi-am zis crucea să o tai pentru lemne de foc.

Şi am apins focul pe zăpadă.

Şi stăteam.

Şi priveam

cum unica mea cruce uimită în tăcere ardea…

Apoi pornit-am din nou peste câmpul negru, prin defileu.

Nu mai aveam crucea în spate…

Dar fără de ea

îmi era şi mai greu.

Marc Chagall

El e bătrân şi seamănă cu propria singurătate.

N-are chef să discute despre timp urât sau frumos.

Trece direct la întrebare:

„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...” –

Sacoul de modă veche e cu reverul cam ros…

„– Nu, nu sunt din Vitebsk…” –

Urmează o pauză cam mare.

După care – cuvinte 

                                monotone şi mohorâte:

„– Muncesc şi bolesc…

La Veneţia am o expoziţie…

Deci, spuneţi că nu sunteţi din Vitebsk?...”

„– Nu, nu sunt din Vitebsk…”

Priveşte-ntr-o parte.

Nu aude, nu aude.

Respiră cu depărtări din altă lume, 

încercând să se atingă atent de copilărie…

şi nu există nici Cannes 

                                     nici coasta de azur, 

nici gloria, celebritate, renume…

Luminos şi pierdut 

el se trage spre Vitebsk ca plantă tenace…

Acel Vitebsk al său – prăfuit şi dogoritor –

priponit de pământ cu turnul pompierilor.

Acolo sunt nunţi şi moarte, molitve şi iarmaroace.

Acolo se pârguiesc mere neobişnuit de mari 

şi birjari somnoroşi hurducă pe caldarâmul pieţelor…

„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...”

După care tace.

Şi dintr-o dată rosteşte –

parcă nume sacramentale –

denumirile străzilor:

Smolenskaia,

Zemkovaia.

Ca pe o ditamai Volgă laudă râuşorul Vidba 

fluturând copilăreşte

din mâna-i transparentă…

„– Deci nu sunteţi din Vitebsk…”

E timpul de rămas bun.

La bună vedere mă gândesc.

Cât de curând să ne întoarcem acasă…

În lungul drumului copacii stau în poziţie de drepţi.

Amurgeşte …

Ce regret că nu sunt şi eu din Vitebsk.

TROGLODIŢII DE LUX

Cu ochii pe ceasul din taxi

Pe mine

cel cu o pensie cât de cât suportabilă

şi care slavă Domnului mă suportă

(mulţam literaturii jurnalisticii traducerilor…)

azi nu mă mai îngrijorează ceasurile din taxiuri

care

în tinereţe

când vedeam ce des şi nestăvilite bat (în

spaţioasa „Volga” ele ţăcăneau sonor ca

mici ghilotine ale timpului)

mă făceau să-mi amintesc inadecvat parafrazat de Goethe

de superbul

dar zadarnicul lui îndemn: „Opreşte-te clipă

eşti…” prea costisitoare…

Ah da

ceasurile din taxiuri îmi mai amintesc ceva:

plăteam cu banii unui imperiu între timp dispărut…

Prin urmare

urmându-ne calea

odată ce am supravieţuit unui imperiu

reiese că trăim suficient

chiar dacă nu destul de mult…

Mişcarea textului

Textul ce se izvodeşte acum

ad hoc

porneşte încă de la

caligrafierea acelei dintâi litere – cel

mai scurt film de desen animat

căruia tu

copilul

îi erai regizorul

făptuitorul acum

un noian de ani.

Acest text care

zămislindu-se

se cercetează pe sine însuşi

de parcă

i-ar studia lumii harta

chiar dacă totul e ştiut

totul e determinat

deja de un noian de ani – să se nască

în mişcare

de la stânga la dreapta

de la stânga la dreapta

în sensul vieţii

în contrasensul morţii…

Îmbărbătare

Heidegger interpreta sintagma hölderliniană „timpuri sărace”

drept vârstă lumii părăsite de zeu.

Admiţi că poemele tale

sunt mai curând o susţinere morală

decât – toate – artă supremă.

                                        Citindu-le

vreun necăjit să se îmbărbăteze

zicându-şi:

                 Dacă ăsta îndrăzneşte să scrie poezie

chiar şi în aceste timpuri sărace

fără de zeu

eu de ce m-aş preda?!

...DIN SPUMA LAPTELUI PUS LA FOC DE DUMNEZEU

Nr. 10 / 2016

Paginile 74 şi 78

1

Prima mea carte. La pagina 74

metafore dintr-o noapte leningrădeană

în care lumina lunii urca din Neva spre frunţile noastre

de tineri poeţi discret-insurgenţi. Era de parcă

luminozitatea uşor obscură a zilei trecute se evapora spre boltă

prelinsă vertical pe lângă tâmplele noastre. Era asemenea

unui amestec aburi-lumină ce mă ducea cu gândul

la clasele primare, când avusesem de didactică lectură

capitolul despre circulaţia apei în natură

de data aceea pe malurile de granit ale nordicului fluviu

circulaţia fiind triplată – de lumină lină şi, bineînţeles, – de poezie. (Zău

sună bine: circulaţia poeziei în natură…)

                                                                În Grădina de Iarnă

în prag de primăvară

ardeau mii de lămpi, ca şi cum statuile cu nuduri expuse

în boreala climă maşteră

şi-ar fi serbat dezolate ziua de naştere. Noi

parcă am fi intrat în timpul lor vechi şi intim

având curiozitatea deschisă asemenea unui geam (ca şi până aici

citez cât de cât exact din prima mea carte

pagina 74) la care sta cineva (poate chiar conaţionalul nostru

Dimitrie Cantemir ce vieţuise şi murise pe aici)

privind în lume, spre punctele-i cardinale toate,

în unul din care peste câteva ore avea să se închege

să se plămădească răsăritul; când, pe lângă frunţile noastre

aburii luminii ar fi continuat să urce din Neva

până la tripla circulaţie în natură – inclusiv a poeziei

(Zău, sună bine: Circulaţia poeziei în natură)

ce avea să se întâlnească cu o zi nouă

pare-se de 28 februarie

sau poate 1 martie

la oră rotundă ce s-ar fi smuls din orologii

lipindu-se ca un afiş avangardist

ca un anunţ sonor

de soarele roşu – chiar aşa se încheie poemul

din prima mea carte

pagina 74. După care

iarna rusească apare peste alte patru pagini

într-un text dedicat poetului şi arhitectului Andrei Voznesenski. Tot aşa

probabil, într-o iarnă spre primăvară, când

ultimele viforniţe mai înşurubează spre cer

trâmbe de zăpadă. Eu unul considerându-mă deja cumva… specialist

în iarnă-primăvară leningrădeană. Timp oarecum mai blând

viforul nu e chiar atât de năprasnic (chiar de mai

rupe câte o frânghie cu tot cu drapelele albiturile întinse pe ea – drapelele

existenţei; unele – scutece!), în vreme ce îmbrăţişările sale sunt asemănătoare

cu ale poeţilor-prieteni

trosnindu-ţi uşor oasele la încheieturi.

2

…era un început de primăvară în Leningrad

cu iarna încă în putere, mătăhăloasă

cu ochi de ursoaică polară. Colegul meu rus,

                                          june poet şi el

îmi spunea

că, de cum se desprimăvărează de-a binelea, Neva

prinde a privi, precum cândva, Anna Ahmatova – migdalat

oarecum euro-asiat.

În ceea ce aveam de zis între noi

ne încuraja şi câte vreun avangardist sau altul,

dar înaintea tuturor – Hlebnikov

cândva geniu al libertăţii poeziei

deci şi al libertăţii cuvântului

pe atunci însă (anii şaptezeci) ca şi interzis.

Apoi coboram, celest, spre sud, la Chişinău debarcând din avion

ca de la etaj

mai având încă ochii doldora de fragmente caleidoscopice

ca un mini-Ermitaj. Toate alea

parcă încurajându-mă să prind curaj

O, Sankt-Petersburg, hommage!

1974 // 15.V.2016

Afrodita-Poezia

Uneori, poezia devine atât de adâncă

încât se întunecă înfiorător

şi pare că ar ascunde-o periculoasă stâncă

pentru eventualul înotător.

Şi a mia oară îţi vine

să părăseşti această stare neprietenoasă

repetând tânguios ca un copil: „Gata

nu mă mai joc, plec acasă!”

Apoi, ajuns iar în singurătate

parcă aştepţi, parcă jinduieşti, parcă îţi pare rău

într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca

din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu.

NEO-LEOLOGISME

·  De observat: de cum e gata înălţată vreo biserică, pe cornişele ei apar neamânat porumbei – neîndoielnic, sunt cei ce se trag încă din Duhul Sfânt, întruchipat ca porumbel ce aduce bună-vestirea.         

·  Îmi amintesc cum, în studenţie, când citeam din mers Kant, uneori mă izbeam cu frunte de vreun cant oarecare – de uşă, de troleibuz, de timp în goană…

·  Când se (pre)spune că progresează şi iadul, bineînţeles că el… regresează: spre mai rău

(dacă mai e loc pentru aşa ceva…).

·  Ce luminoasă pacoste – să greşeşti din dragoste!                                        

·  Anual, din cauza nucilor de cocos ce cad în eventualitatea să dea de capul vreunui nou (new!) Newton, în lume mor de 15 ori mai mulţi oameni decât din cauza agresiunii crocodililor.

·  Încătuşat?... aşa e când sunt confundate statele unite cu statele de plată.

·  Fabulă de roman clasic: Abatele se abate spre carte şi Manon devine mana cavalerului.

·  Frumuseţe des cântată şi descântată.

·  Deja se creează impresia că nu se mai creează nicio impresie, rămânând de-a pururi doar prima impresie, pe care şi-a creat-o Dumnezeu despre ceea ce a creat oarecum impresionist,

impresie de care probabil e tot mai puţin impresionat

·  În vis, des pot să detronez vreun despot.

·  Pe timpuri cu valsuri cochete, era atâta calm la Viena, încât rar cine îşi tăia vena.

·  S-ar putea spune că barmanul, care l-a viaţa lui a turnat potop de bere în halbe, a văzut mări de spume, dar niciodată nu a văzut să se nască suav din ele Afrodita.

·  Seara, prin sate accidental poate răsuna şi Sarasate.

·  Clipă, te-am rugat să te opreşti, nu să o iei îndărăt!

·  Epitaf: Plecat din spaima că mâine ar putea să rămână fără internet.

·  Festival de muzică brutală.

·  Şi ca un zâmbet involuntar, parcă vinovat, – zorii zilei de apoi…

·  Salvaţi textele din computerele şi sufletele voastre!

·  Privirea ta grea îmi afundă ochii în orbite… Piei, satano!

·  Se întâmplă ca meşterul care şlefuieşte piatra să dea în rărunchii ei de irizări de curcubeu – asta, că să înţelegem că nimic nu se pierde în eter, totul poate fi captat şi conservat.

·  Nu e grav că acest critic arogant nu pricepe o iotă în poezie – soborul de poeme l-a şi excomunicat.

·  Un lan de floarea soarelui îţi poate aminti de multe lucruri, inclusiv de briciul şi ureche însângerată a lui Van Gogh.

·  Ce diferenţe nesemnificative între mesajele de felicitare cu ocazia zilei de naştere şi necrologuri!