miercuri, 27 iulie 2016

DADA 100: Francis PICABIA - Poeme




Guri

Azurul face corpul tău fildeşiu
Dragoste la două mâini
Dormi
Prietenul meu iubit
În fiecare seară pe pieptul
Dragostei noastre.


Ce

Acolo împreunând pământuri plutitoare
dăinuie dorinţa mea.
Mesager cu mica viteză a ardeziei
vătuită cu nea albă
bunele lucruri ale iernii evadează
în stelele ca nişte clopote dăngănitoare.
Sunaţi din zgomotoasele mumiilor gâtlejuri
ca nişte nori obscuri.


Toate zilele

Noaptea e lucitoare ca foile de sticlă
Am înţeles
Frunzele sunt acoperite de nori
O nouă aventură
O noapte cu totul nouă
Agitată în aer precum cârja
Infirmului
În casă eu stau pe o mică scară.


Fericire

Eu vreau ca obiectul
Precum alcoolul păgân
Să penetreze stomacul raţiunii
Şi cântecul cocoşului
Să blesteme soarele
Zăbava diavolului
Capricii ce fericire
Sunt bine mersi
La voia-ntâmplării.


Muşuroaiele gazonului

Inteligenţa dragostei
ca şi cum nu ar fi nimic.
Voi încerca fără cochetărie
dragostea foamei
şi a descuamării
de nestrăbătut.


Orbul

Iluzia noutăţilor
ca a peisajelor
minunate
se aseamănă amanţilor şi amantelor.
Acesta e sistemul nervos
al imaginaţiei personale
a plăcerii de a încerca
imposibilul.


Neant

Formele universului senzual
participă la voinţa stăvilită.
Forme mistice
fără inteligenţă
ca şi matematica
sunt unele în braţele celorlalte.


Anecdotă

Vedeţi voi, eu sunt nebun de a-mi imagina
Sunt un om cu degetele agile
Care vrea să taie firul vechilor pedepse
Falsele pliuri ale creierului meu anxios
Istorii în arabescurile amintirilor
Eu nu sunt fericit că în largul mării
Cineva merge mai departe
Pe valurile anonime.


Telegraful fără fir

Boala mea îmi ascultă inima
Butonul închis al bucuriilor pierdute
Jucăuş vreau să mă adumbresc în braţele
Frumoasei mele mame
Amintindu-mi cerul albastru
Unde m-aş putea ghemui
Trebuie să încercăm a uita totul
Agonia lumii învălmăşite
Eroii care se învârt
Hidoasele valsuri ale războiului
Într-o atmosferă enigmatică
Şi tainică.


Oxigenate

Fecioara aluziilor neliniştitoare
Preotul a fugit în Tahiti
Unde un porumbel heliotrop
M-a enervat la masa cu trabucuri engleze
În braţele mele un vraf enorm
Încoronat de muşte
Alunecă tramvaiul mamei sale
Duduile varsă cocteiluri purpurii

Peste gura sa.

marți, 26 iulie 2016

ANCHETA DE VACANŢĂ A „ROMÂNIEI LITERARE”





– Evocaţi în aproximativ 2000 de semne o vacanţă memorabilă pe care aţi petrecut-o.

Ar fi mai multe. Iar aici o invoc/ evoc pe cea de la sfârşit de august, început de septembrie 1987.
Perestroika. Pentru prima oară ni se permite să trecem frontiera Uniunii Sovietice. Să ieşim în lume. Cum, unde?
Treceam de acasă – acasă! Cum spusese Nichita Stănescu în septembrie 1976 din pridvorul conacului lui Alecu Donici, de pe lângă Orhei.
În fine (ca început!), puteam ajunge în Ţara Noastră, România.
Tineri scriitori şi prieteni. Eram împreună cu Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Teo Chiriac, azi – nume de referinţă în scrisul românesc. Nu doar ca poeţi şi prozatori, ci, primii doi, ca director şi redactor-şef ai revistei „Contrafort”, iar Teo – redactor-şef la noua „Revistă literară”, publicată de Uniunea Scriitorilor din Moldova.
Pentru prima oară la Bucureşti, Constanţa, Mamaia!
Pe 4 septembrie, în metropola românească, în casa actorului şi scriitorului Arcadie Donose, născut, în interbelic, între Nistru şi Prut, l-am cunoscut pe celebrul regizor de cinema Ion Popescu-Gopo. Dar şi pe colegul care, nu peste multă vreme, avea să ajungă şi el renumit, Matei Vişniec. Tot atunci, am făcut cunoştinţă cu Daniela Zeca, azi Buzura. Iar cam după două săptămâni, de la radio „Europa liberă”, aflam că Matei rămăsese la Paris, în exil.
Daniela Zeca, Matei Vişniec, Leo Butnaru, Teo Chiriac, Zinovia Butnaru,
Arcadie Donose. Bucureşti, 4 septembrie 1987
Ne întorceam la Chişinău cu cărţi, cu discuri de la „Electrecord”. Cu speranţa tot mai sigură că Uniunea Sovietică va cădea, se va destrăma. Şi că noi, la dus şi la întors, vămuiţi crunt în gara Ungheni, de la un timp încolo vom putea trece Prutul în ambele sensuri, mai liberi, mai la noi acasă pe ambele sale maluri.
Atunci, mi-a venit un gând. Ca un descânt: „Prutule, să nu devii apa sâmbetei…”
Nu toate, dar o bună parte din cele visate în sejurul nostru românesc din vara-toamna anului 1987 au devenit realitate.
Deci, cred că e demnă de evocat/ invocat acea vacanţă ca o mare speranţă.

 – Dezvăluiţi ce carte veţi citi în următoarea vacanţă. 

O, nu poate fi vorba de o singură carte, pentru că voi reciti, îmi voi reaminti sute, mii de titluri de cărţi, secvenţe din unele pagini ale lor, frânturi de capitole, cuprinsurile. Sute, mii de cărţi pe care le-am adunat şi le-am citit la viaţa mea!
Vorba e că ne vom transfera biblioteca dintr-o locuinţă în alta, unde sper că tomurile se vor simţi mai în largul lor. Prietenii scriitori cunosc sau îşi pot imagina ce înseamnă re-dislocarea unei biblioteci. Febrilitate. Amintiri. Chiar… memorii! Hălăduiri-retro prin vârstele şi lecturile tale. Nostalgii. Aproape ritual, nu?...
Ar mai fi de spus că noi, la Chişinău, împreună cu biblioteca, rămânem în spaţiul eminamente… literar: ne transferăm de pe strada Mihail Sadoveanu pe cea care poartă numele lui Alecu Russo, cu care se intersectează, iar aceasta, la rândul ei, face joncţiune cu strada Nicolae Milescu-Spătaru.

P.S. Şi încă un detaliu. Vă răspund în preziua plecării la Neptun-Mangalia, la Turnirul de Poezie, ediţia a VI-a, organizat de USR. În echipa Filialei Chişinău, învingătoarea de anul trecut, la Balcic, sunt împreună cu Teo Chiriac (chiar cel din… 1987!), Arcadie Suceveanu, Irina Nechit, Nicolae Popa, Dumitru Crudu şi Grigore Chiper. Sigur, mulţi din cititorii „României literare” au auzit de ei, le-au citit poemele. Demne de toată atenţia.

5.VII.2016,

Chişinău

vineri, 22 iulie 2016

POEMELE DE ADIO



sau
POEMELE MORŢII

 Aş zice că tihnitele cuvinte ale lui Louis-Ferdinand Céline «Astăzi hârtia mea va rămâne albă» conţin nefast-emblematic lucida semnificaţie finală a întregului destin de om-artist. Sau, pentru scriitori, Acolo, Dincolo, să fie posibilă o minune, ca cea din nuvela lui Borges Un teolog în moarte, protagonistul căreia, Melanchton, «îşi reluă îndeletnicirile literare de parcă ar fi fost încă viu şi scrisese vreme de mai multe zile despre mântuirea prin credinţă». Însă la locul de muncă nu totdeauna se munceşte: Harry Martinson (Premiul Nobel, 1974), chiar la masa de scris, îşi făcu harachiri cu o foarfecă (a Parcei?...). (Asta e: pe unii scrisul îi abate de la actul sinuciderii, pe alţii îi duce spre el...)
Iar odată ce veni vorba despre vitejesc-absurdul harachiri, ar fi păcat să nu invocăm şi aşa-zisele, la japonezi, poeme ale morţii care sunt chiar ultimele cuvinte pe care le rosteşte un samurai înainte de a-şi face harachiri. Nu e obligatoriu ca haikuul pe care îl spune bravul bărbat înainte de a-şi împlânta spada în vintre să exprime tocmai ceea ce duce la acest final-fatal act: asumarea unui eşec, personal, în familie sau în raport cu puterea, cu statul. Aşa cum cruntul fapt act se comite în public, fie şi într-o societate restrânsă, cele din urmă cuvinte ale războinicului samurai sunt auzite, de multe ori ele constituind un poem de adio, numit al morţii.
Printre mostrele din acest ritual al rostirii de versuri, după care vine deplina muţenie, mi se pare foarte poetică, dar şi filosofică, spusa lui Ujimasa Hôjô (1538–1590), mare nobil, posedând vaste domenii în mai multe provincii japoneze. În luptele intestine pentru putere, fiind cap de clan, domnul şi samuraiul Hôjô este înfrânt, la 52 de ani ai săi fiind obligat de codul de onoare al samurailor să-şi pună capăt zilelor, înainte de a face acest lucru spunând acest poem:
„Vânt al toamnei, vânt al zilei de ieri,
Răpune, împrăştie norii care acoperă clarul de lună
Şi ceaţa care învăluie spiritul meu de asemeni învinge-o”.

Un alt daymo (domn, nobil), Dokan Ota (1432–1486), considerat mare strateg militar, pierde în faţa adversarului său, este acuzat de trădare în vasalitate şi impus… să-şi ticluiască poemul de adio. Pe acesta:
„Parcă eu nu am ştiut că deja eram mort
Şi plângeam
Că mi-am pierdut viaţa?”

Alte ultime versuri, cele ale lui Yoshitaka Ôuchi (1507–1551):
„Învingător şi învins
Nu sunt decât două picături de apă, tainice fulgere:
Aceasta e viaţa”.

Sau acesta, al  bătrânului samurai Yorimasa Minamoto (1104–1180):
„Iat-o buturuga putregăioasă
Pe jumătate-afundată în pământ,
Viaţa mea nu avu timp pentru a înflori
Şi ce trist se termină”.

            Au fost frumoase versurile lui Nyûdo Shiaku, care îngenunche cu sabia întoarsă spre sine la 1333:
            „Ridic sabia
Apoi hăcuiesc cu ea
Golul din flacăra marelui foc – prin el
Trece răcoroasă adiere de briză”.

La capătul zilelor, Ieyasu Tokugawa (1542–1616) punea o întrebare:
„A muri sau nu: nicio diferenţă
Sau poate doar una: să nu poţi lua pe nimeni cu tine.
Curios, nu?”

Pornind dintr-un mediu social modest, Hideyoshi Toyotomi (1536–1598) avea să ajungă unul dintre cei mai puternici nobili ai Japoniei unificate, însă ritualul de autosacrificare al samurailor e unul pentru toţi, astfel că marile domn îşi spuse poemul morţii despre… viaţa sa:
Viaţa mea apăru precum roua
Ca ea dispăru.

Eu nu am fost decât o suită de vise…”

(Poemle - traducere din franceză: Leo Butnaru)


miercuri, 20 iulie 2016

ALTE POEME DE ANNA IABLONSKAIA


ANNA IABLONSKAIA (20.VII.1981 - 24.01.2011)  – MARE POETĂ UCISĂ ÎNTR-UN ATENTAT TERORIST

alte poeme


Aş putea spune că Anna Iablonskaia [numele i se trage de la iablonea – (pom de) măr!] mi-a fost vecină. Eu – la Chişinău, ea – la Odessa, oraş deschis mării, orizonturilor pe care l-am îndrăgit încă din tinereţea mea studenţească; oraş pe care l-am cutreierat în lung şi în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraş în care, sâmbetele, desantam mai mulţi juni basarabeni ca să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spaţiu din URSS unde cartea românească era liber non grata (liber… ne-liberă!)… Oraş în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi cel intitulat „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, şi pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, scriind despre el (iertat îmi fie stropul de nemodestie): „…un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”
În ziua de 24 ianuarie, Anna Iablonskaia, poetesă, prozatoare, dramaturg, plecase la Moscova, invitată să primească un premiul pentru piesa „Păgânii”. La viaţa ei (atât de scurtă!) s-a învrednicit de multe distincţii importante, inclusiv – peste hotarele Ucrainei, Rusiei. La ora 16,05, Anna le-a telefonat prietenilor, anunţându-i că avionul în care se afla a aterizat în aeroportul Domodedovo (s-ar traduce: Casa Bunicului...), de unde ea va lua un taxi etc., dat fiind că peste două ore şi jumătate trebuia să urce pe podium, să primească premiul.  (Cunosc şi aeroportul Casa Bunicului - Domodedovo, şi locul în care, ultima oară, în ziua de 23 noiembrie 2009, ca şi Anna, aşteptam şi eu să-mi vină bagajele, după care s-o iau spre centrul Moscovei, la cea de-a VI-a Bienală Internaţională a Poeţilor...)
…La ora 16,32 s-a declanşat explozia. Anna nu a mai răspuns la telefon, cu toate că prietenii mai sperau că iată-iată soseşte la festivitate.
Anna Iablonskaia s-a aflat chiar în epicentrul exploziei… Şi a fost printre cele 35 de jertfe ale atacului terorist. Nu cu mult timp în urmă, pe blogul său scrisese: „Simt că nu-mi mai rămâne mult timp…” O presimţire?... Nu, nu e o simplă spusă că inima artistului adevărat e un seismograf deosebit de sensibil…
Versurile Annei Iablonskaia pe care le-am tradus drept pios omagiu pentru ea, vecina mea, colega noastră, nu au nimic din ceea ce s-ar numi – de ocazie... (Atât de cutremurătoare!)  Sunt versurile unei poetese deosebit de înzestrate, care s-a stins la numai 30 de ani. Soţul e neconsolat, însă fetiţa-i de trei anişori încă nu ştie ce s-a întâmplat. Îşi aşteaptă mama…  Până va creşte şi îşi va da seama ce înseamnă un atac cu bombă într-un aeroport internaţional…

L.B.
26.01.2011


CROMANIONII
 
oameni înalţi  
având cutia craniană destul de voluminoasă
stau şi, mijindu-se, privesc la Soare
expunându-şi feţele lătăreţe
ei cromanionii
care au bărbia bine dezvoltată
pe figurinele sculptate în os
savanţii judecă despre gândirea lor abstractă
iar după armele ucigaşe –
despre cruzimea excepţională
pe care noi le-am moştenit-o
concomitent cu vorbirea articulată
şi pasiunea pentru dresajul fiarelor
ei – populaţia oamenilor primordiali, esenţa lor umană
e învederată de dorinţa de a-şi construi adăposturi
de a-şi coase cu ace de os veşminte din blănuri
de a-şi ocroti progeniturile, de a-şi holba ochii enormi
la Soare, zgâriind pe stânci un „aici am fost eu…”
de a trăi în obştea primitivă
visând la detronarea căpeteniei
pentru ca un altul din ei să ajungă mahărul tribului
să aţâţe focul, să înfiripeze religii embrionare
să arunce boabele în ţărână, privind cum din seminţe
răsare o măreţie străină
cu trecerea timpului să îmbătrânească
şi să cedeze puterea
tinerilor şi cutezătorilor răsculaţi 
(„la fel am fost şi noi când
i-am gonit pe neandertalieni!”)
iar acu, ramoliţi, privesc suferinzi la Soare
respectă legea
epoca de piatră s-a încheiat –
fără istericale în plus
găteşte-te pentru o moarte destoinică:
spre bucuria istoricilor
aruncă-ţi osemintele în
grota din Cro-Magnon.

 
LUMEA ÎNCORDÂNDU-SE CU O CLIPĂ-NAINTE DE GEST
 
Secolul 15. Michelangelo Buonarroti
cu mâinile lui Dumnezeu frământă marmora de Carrara
degetele-i fragile intră în ea ca în unt
mama cheamă copii florentini să prânzească
el îi aude glasul – glasul femeii uşor istovite
care miroase a papricaş şi lipsă de tandreţe
şi marmora aude, aude cum alături în biserică
Savonarola cere sângele lui Hristos
soarele s-a revărsat – copii au năboit spre mama
şi dintr-o dată-i veni în minte bombănitul lui Ghirlandaio –
învăţătorul său, marele maestru al frescelor…
şi în aceeaşi clipă i se năzări ceea ce a ţi se năzări e complicat:
pelerina papală, acordurile misei solemne
şi cardinalii sub bolta unei oarecare capele
pictate astfel, încât inima se răceşte de bolboroseli 
însă el goneşte de la sine aceste gânduri demente
şi frământă marmora, precum femeile frământă aluatul
în vreme ce-n creierul său lumea se clatină 
ca o cobiliţă, încordată cu o clipă-nainte de gest

 
FICATUL
 
Când soarele mahmur se caţără cu greu pe cer, parcă mergând la muncă
Şi în gură-mi rămâne gustul de oţet al dimineţii
Când în gâtlej tusea îmi tricotează păienjeniş răguşit
Prinzând în el respiraţia-mi răcită –
Eu am nevoie de mâna ta
Când gândurile sunt mai sărace chiar decât şoarecii din biserică
Şi cu mult mai puţin abile
Când cuvântul-cheie se împotmoleşte în castelul seifului de hârtie
Cojindu-se acolo ca o bucăţică de parafină  –
Eu am nevoie de mâna ta. 
Când coatele ajung mai ascuţite decât săgeţile turnurilor
Fiind în stare să străpungă şi coapse, şi tavanul stratosferei
Iar orice biftec numaidecât iese gătit în sânge –
Eu am nevoie de mâna ta
Pentru că mâna ta e modelată din cea mai rezistentă substanţă 
Iar pernuţele degetelor sunt ticsite cu puf de lebădă
În palma ta încăpând ficatul meu
Şi acolo nu-l va putea sfâşia niciun vultur. 

luni, 11 iulie 2016

ESCORTA DE COLIBRI














Escorta de colibri

În memoria mamei

De obicei, Pasărea Raiului este escortată de un stol de colibri
să n-o atace cumva vultanul. Nu zâmbiţi: în cer
stolul de colibri este precum un banc de piranha în Amazon.

Cu incredibilă abilitate şi hărnicie de luptătoare
măruntele păsăruici pur şi simplu se năpustesc la vultanul răuvoitor
şi, câte doi-trei-patru colibri laolaltă, îl înşfacă de câte-o pană
smulgându-i-o.
                        Vă daţi seama – un vultan jumulit
nu se mai ţine în zbor
căzând, rostogol, de pe un nor
                                                 pe alt nor
până ajunge la pământ
unde îl aşteaptă deschisă gura iadului păsăresc

în vreme ce Pasărea Raiului
escortată de un brav stol de colibri
îşi urmează calea spre – fireşte – rai
unde adună pai cu pai
pentru cuibul său simplu de
ţărancă a păsărilor.


La uşa primăriei

Se poate spune că la Chişinău e democraţie deplină
poate chiar ceva peste: iată
fix la 8.20
în faţa primăriei
un hindus îşi aşterne covoraşul
se aşează pe el cu picioarele încrucişate
îşi scoate fluierul (cum s-ar mai chema el în hindi aia
indo-europeană din ramura indo-iraniană…)
apoi fachirul (să-i zicem aşa)
deschide coşuleţul în formă de oală dar
împletit din mlăji de Gange
prinde a ţiui din ’strument:
                                           când
fix la 8.28 să intre la serviciu
primarul e primul care vede cum
din coşul de răchită iese vipera ca şi mitică
unduindu-se a coregrafie orientală
ca o prelingere (în sus!) a unei hiper-
groase şuviţe de miere.

Sigur
aceasta şi înseamnă democraţia totală
dar mai ales corectitudine politică
inclusiv faţă de vipere.


Pentru Patrie

Ah, câte am făcut noi pentru Patrie!
Unii au murit,
alţii pur şi simplu nu s-au născut.


O altă nenorocire

Ce groaznică altă nenorocire pentru popor:
deplina libertate a cuvântului în
absenţa ideilor…


luni, 4 iulie 2016

CENTENAR DADA. UN PROTAGONIST - FRANCIS PICABIA





Religiosul papă

Minunată plajă naturală de nisip izolat
în formă colosală plină de calm util.
În seara aceasta frica sănătoasă tăinuieşte adevărul
încrucişându-şi picioarele
coada. –
Maladia mea schelet al amintirilor
se ridică asupra unui inamic insuportabil
când maimuţa e dedată unor subtile raţionamente
mentale.
Vânătorul la capcană dezarmează filosofie intrigată
de greva pusă la cale de lucruri.
Eu cred în imaginea mea.
Acesta e un sistem liber
odată ce voi gândiţi într-o chineză liberă.
Infinitul lumii înspăimântătoare
vibraţii învecinate
văi prodigioase
îşi iese din minţi şi aşa mai departe.


Pneumonie

33 33 33 33 33 33 33
element de clacul
în aceste tenebre.
Un spectacol ce-l dă copilul cu jocul de degete
extraordinar calculator al ipotezelor
cu morcovi cu final corect
în strălucitorii ochi 33.
Minunăţiile mor asemeni nouă
în situaţia pe care o cerem
enigma leagănului.


Strigătul

Probabil salteaua e o limbă
posibil prea neîncrezătoare
moartea vizitatorilor cleioşi.
Captivi în antecamera
revistelor pentru somnul
de punere în scenă –
Punctul sensibil devorat
fără speranţă –


Balansoar

Bona înnoadă impoliteţea
Tu ai venit să-mi bei umărul
E amuzant
De a pierde dragostea în mod fix
Bucurie infantilă
A unui cerşetor suplimentar
La naiba după dejunul de la gară
Să-ţi zbengui afacerile –


Mica zebră

Argoul lipiciului în azurul orb
Mai puţin adevărat
În Bois de Boulogne
Nu-ţi fă griji de cărbuni pentru iarnă
În atelierul amicilor mei.
Pur şi simplu extinderile au înflorit
Fiind sacrificate în fonografe
Sub mâna plămânilor
Cu uşurinţa unui iepure unsuros
Deliciile Barcelonei
Recentele eşecuri
Tu nu-mi vei înşela cariera.

sâmbătă, 2 iulie 2016

UN DISCIPOL AL AVANGARDIŞTILOR RUŞI




 În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut în anul 1950 în regiunea Tambov din Federaţia Rusă. Poet, exeget al avangardei, doctor în culturologie, fondatorul şi preşedintele Academiei Internaţionale Zaum’ (Transraţionale). Actualmente predă la Universitatea „Martin Luther” din Germania. Autorul unui impunător număr de cărţi de poezie şi teorie literară. Selecţii din versurile sale au fost traduse în circa 25 de limbi străine. Laureat al Celei de-a Doua Spartachiadă de Lirică de la Berlin, al premiilor „Aleksei Krucionîh”, „Feodor Tiutcev”, „Scriitorul secolului XXI”. Deţine titlul de ambasador al poeziei care i s-a acordat la Iaşi (2016).


Cea mai laconică definiţie a filosofului

Filosoful e omul care nu se teme să fie filosof

Filosoful e omul care nu se teme să fie om
Filosoful e omul care nu se teme să fie
Filosoful e omul care nu se teme
Filosoful e omul care
Filosoful e omul
Filosoful e!
Filosof!
(Citiţi explicit, treptat fortificându-vă vocea. Repetaţi în ordine inversă.)
Filosof!
Filosoful e!
Filosoful e omul
Filosoful e omul care
Filosoful e omul care nu se teme
Filosoful e omul care nu se teme să fie
Filosoful e omul care nu se teme să fie om
Filosoful e omul care nu se teme să fie filosof


După motivele altora

românca
culege dulciuri din copaci
bea lapte de capre nărăvaşe
doar se pare că ar exista bătrâneţe
viaţa constă din nevroze şi roze
românca
ru-pe palele petale
le striveşte-n piuă-n
amestec cu lacrimi lapte şi lapţi
iar umezii zulufi i-atârnă văluraţi
şi seara se stinge uşor în fumuriul fosfor 


În memoria bocancilor mei ungureşti

Bocancii mei ungureşti
de un albastru-nchis…
desăvârşirea întruchipată –
chiar şi după ce pingelele
au prins a se găuri,
n-am putut să mă despart de dânşii.
Ei îmi mergeau de minune,
îi încălţam acasă
şi cu ei în picioare scriam versuri,
versurile ieşindu-mi aproape minunate
ca şi bocancii!
Îl salut pe Ilya Zdanevici*, care spunea:
„Bocancul e mai minunat decât Venus din Milo”.
________________
* Ilya Zdanevici (1894 –1975) – poet, pictor, prozator, celebru reprezentant al avangardismului rus; o mare parte din viaţă a locuit la Paris.


La mormântul lui Apollinaire

Lui Gayraud Régis

la mormântul lui Apollinaire – un
uriaş falus fălos de granit
zimţat-vălurat
ridicat spre cer
însămânţând sferele vraişte
intrând în straturile compacte
ale sistemului aerian
uneori ceţoase
inelări falusopenetrante
ejectate de energie
şi fecioare nebuloase
coboară din ceruri
primindu-şi doza
de spermă poetică
după care-şi continuă zborul
în spaţii
peste Paris
în aşteptarea
clenciurilor poetice
unde… în atare mod…
când… se rezolvă…
se permite


*     *     *

înfruntând-trecând durerea
între nişă şi nietszche
mişcându-te răzbătător
contra propriului tău destin
supunându-te bătăliilor
şi bătăilor inimii
pătrunzând
răzbind
întru-ntâmpinare