duminică, 14 iulie 2019

UN INTERVIU DIN „CONVORBIRI LITERARE”







– Stimate Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă rog să acceptați să începem acest dialog cu un autoportret literar...
– Propunerea presupune oarece riscuri, fiind din rândul ispitirilor delicate. Dacă aș (auto)portretiza doar... eu, unii ar putea spune că mă cam laud, alții ar trece pe sens invers, dându-se cu părerea că o fac pe modestul. Astfel că, pentru a evita sau doar pentru a atenua atare situație posibilă, îi voi lua de coautori pe unii buni prieteni, regretatul prozator, celebrul Fănuș Neagu, și delicatul, sensibilul poet Adi Cusin, din dreapta Prutului, și pe prietenul Arcadie Suceveanu, din stânga respectivului râu – râu... proverbial, să zic, prin frecventele, inerentele invocări; râu nedreptățit să ajungă hotar între români și români; râu apa căreia mi se pare mereu tristă, când trec podurile la diverse puncte vamale. Cândva scrisesem un monovers îngrijorat: „Prutule, să nu devii apa sâmbetei”.
Dar să revin la (auto)portret, la schița lui, care ar ieși de sub penele sau cărbunele colegilor...
S-a spus, cu prietenie și simpatie, că subsemnatul, cel care răspunde acum (sper, cu suficientă răspundere), e un spirit dezinhibat, ludic, care emană o energie debordantă. Arcadie sublinia că ego, poet al texistenței fiind, aș avea mâinile și picioarele mușchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădând forță și vitalism. Barba scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe pare să personifice ironia și persiflarea, iar limba izvoditoare de anti-parnasianisme se află non-stop în regim de replică. Iar Fănuș Neagu mă vedea/ percepea, nici mai mult, nici mai puțin, decât diavol cu barbă, scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine într-o lume din scoarță de măr domnesc (îi recunoașteți metafora, stilul, nu? – l.b.), plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că se vrea gladiator de destine (era un cuvânt la volumul meu de poeme intitulat chiar așa: „Gladiatorul de destine”, care în 1998 avea să fie menționat cu Premiul USR – l.b.), dar nu știe – mai zicea Nea Fane, – să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că L.B. e chiar poetul adevărat, care trăiește totul cu intensitate, încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere. (Ei, n-ar fi chiar așa, însă e frumos spus – nu? – despre unul care se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva și cele din viitor, dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur – l.b.).
Ce ar mai fi de adăugat?... A fost declarat intergeneraționist între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX și veac XXI. Cică, venit de la 80 de kilometri nord de Chișinău, a ajuns urbanizat sută la sută, modern sau poate hiper-modern și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit. Din țărani.

vineri, 12 iulie 2019

DIN CARTEA POEZIEI 2019


Leo ButnaruL



Leo BUTNARU

 Omnia

Pe lume se iscă teama că deja
ultima nu va muri speranța,
ci postmodernitatea...


Hai să dăm mână cu mână

(Discurs la Paris)

În lungul Senei – automobile torent
împărăția tobelor de eșapament
pe unde băteau agitat
dar glorios
tobele lui Napoleon
sau cele de la marginea ghilotinei din Piața Concordiei
anunțând șirul morților de rând
printre scândurile eșafodului șiroind, picurând
roșia viață a celor cu
sau fără de vină
situație în care pentru parizieni existau două posibilități: să
înfrâneze vocea sângelui
sau să o înțeleagă.

Prin locurile acestea cam totdeauna pornesc
sau poposesc destule evenimente
unele aproape mari
astea de obicei ascultând de ordine militare – la dreapta! la stânga!
stânga-mprejur! (e de constatat
renunțând la mai multe amănunte; e drept – lirice
dar totuși amănunte...) la
auzul vreuneia din aceste comenzi
un ins sau altul
o mahala de inși
sau chiar o jumătate de țară
luând-o pe drumuri greșite
dând nas în nas, frunte în frunte unii cu alții
însă o vreme fără a se dumeri că dânșii
au luat-o pe drumuri bizare.
Iar când le vine mintea la cap
unii cetățeni execută intuitiv o comandă contrară celei
pe care o credeau că-i duce spre glorie
revenind spăsiți acasă
purtând drapele în bernă
sau doar înfășurate pe hampă
sau ducându-le pe scuturi ca pe niște răpuși
dându-și seama că nu-și mai iubesc aproapele
că li-s zdrelite coatele de cât au dat din ele
lovindu-și-le unii de ale celorlalți
pe când se înghesuiau în goană după glorie.
                                                                     Iar eu
fiind destul de sensibil la fluxul de lumină sau de întuneric
la cursul timpului în urcuș până la amiază
și în coborâș spre seară
simt cu oarece liniște în suflet
că ziua de azi suferă deja mai puțin de insuficiența importanței sale
dacă nu istorice
cel puțin poetice – apariția prezentului discurs cred că i-a
                                        mai temperat nemulțumirea aici
la capătul Podului Alexandru al III-lea
dinspre care
în diagonală la stânga de la Turnul Eiffel
se află Ambasada Română
unde pot să dau mână cu mână etc.

Iar odată ajuns la Ambasadă
și dând mână cu mână cu excelența sa domnul ambasador
te încleștează – brusc! – o întrebare:

Curios totuși, nu? – când îngerul
se întâlnește cu omul
îi întinde acestuia mâna a salut?...

Pentru că
în ce-L privește pe Dumnezeu
nu se mai pune problema: de la Sfântu Petru în sus
probabil nimeni nu mai dă mâna cu omul...

Deci
frați români
hai să dăm mână cu mână...

Revista literară,
2018, Nr.8.


Pete de cafea

Poate că sunt simple pete
dar nu este exclus – vreo pictură întâmplătoare
operă de artă totuși
ce ține de minimalismul involuntar
mărturisind și ea oarece despre viața unui om care scrie
sau nu scrie poeme
ci doar mesaje de sporovăială pe FB

aceste mici contururi aproape brune pe
3-4 clape ale claviaturii computerului
precum cândva
pe clapele mașinii de scris

pete din cafeaua pe care
în tinerețile tale ți se părea
că o poți fierbe chiar la flăcările ce răzbat din nările
celor trei capete ale balaurului – de ce l-ai fi răpus
odată ce el mai putea fi de folos?

Cu anii
ai priceput că atare înțelegeri aleatorii a unor fapte obișnuite
duse spre hiperbole
spre nările balaurilor
sau în iatacul fetei de împărat
apăreau din cauza că erai terorizat (uneori
destul de prielnic) de hiper-imaginație
care nu ți-a trecut nici astăzi când
acum aici și astfel ți se pare
că pe sub băncile din parc
sau din fața blocurilor orășenești
vezi timpul ucis în amestec cu cojile de semințe de floarea-soarelui
sau de dovleac – timp ucis din neavând ce face
de florile cucului
pur și simplu de – ia ne mai odihnim și noi
ia mai stăm și noi de vorbă – timpul ucis în amestec
cu cojile negre de floarea-soarelui
sau cojile cafea-cu-lapte de dovleac
acestea putând fi probabil numite și florile-lunii....
                                                                                 Dar
odată ce suntem în sfera esteticului
a poeticului s-ar putea spune
de ce nu
oarecum mai nobil: flori de portocal
de magnolie?... 
                         (Întreb
sperând să nu fiu acuzat de discriminare
sau Doamne ferește! de rasism în
lumea botanicii...)


Sticle pe Styx

Styxul este apa pe care plutesc rătăcitoare
neluate de nimeni în seamă
cele mai multe sticle cu mesaje.
                                                  (Câtă speranță
câtă iubire conservate
închise cu dopuri!)

Pe alocuri
carafele șipurile eprubetele clondirele retortele flacoanele
butelcile mai mici
mai barosane
garnisite cu mesaje
plus alte vase – uneori chiar amfore! – care
se mai găsesc pe durata
și durerea vieții omului
plutesc-popândău pe Styx
încât
la o lopătare
la alta
vâslele lui Caron alunecă pe suprafața lucioasă a sticlăriei legănătoare
pe apele moarte...

Nu nu e greu de presupus ce scrie pe petecele de hârtie
din puzderia de sticlărie...


Între paradox și naivitate

Dacă un mort ar reuși să se sinucidă –
ar reînvia?


   

joi, 11 iulie 2019

UN INTERVIU DIN „SUD-EST CULTURAL”


Leo Butnaru:

Pentru a te construi pe sine, e necesar să ai materialele necesare. Și tot tu să le elaborezi.


– Propun ca discuția noastră să aibă genericul „Filosofia faptei”, reamintind o idee memorabilă a semioticianului Mihail Bahtin. Astfel, pornind de aici, întreb: Cum a fost să te decizi de a începe, de a săvârși ani în șir, continuând și astăzi, această uriașă faptă, care înseamnă traducerea poeziei ruse, în special celei a avangardismului?
– Pentru a nu ne lăsa ademeniți de cuvinte mari, de... entuziasmul lor oarecum solemn, grav, să-l invocăm pe elevul Leo Butnaru care, în clasa a noua sau a zecea a școlii generale, ca din senin se pomeni ademenit de un poem al lui Esenin, „Березка” („Mesteacănul”), care adolescentului ce eram i se păruse că i-ar fi în puteri să-l românizeze. Însă nu a fost chiar așa, deoarece pe atunci abia începusem să citesc cât de cât deslușit în limba rusă, unde mai pui că în biblioteca sătească, de unde împrumutasem cartea cu poemul respectiv, nu se afla și un dicționar ruso-român. În fine, de... început, știu că am tradus acel text, îl aveam pe foaia (lucioasă, țin mine) a unui prim carnet de viitor scriitor. Mai apoi am avut poate că sute de blocnotesuri, caiete de note, însă, din păcate, cel cu prima mea încumetare de a traduce s-a pierdut. În facultate, am mai tradus ceva, însă nu din poezia rusă, ci prin intermediul limbii ruse – poeme de-ale tătarului Musa Jialil și a avarului Rasul Gamzatov. În ziarul „Tinerimea Moldovei” chiar se inaugurase o rubrică pentru junii traducători. Iar despre continuarea odiseei mele de traducător am mărturisit cu mai multe alte ocazii, documentate în cele două volume de interviuri, pe care le-am acordat timp de circa trei decenii, ambele apărute la Iași, primul intitulat „Interviuri din secolele XX-XXI”, al doilea, de la „Junimea”, – „A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul”.
Ușor nemodest și relativ concluziv vorbind, cred că am avut și vocație de traducător, încât muza poeziei se întâmpla să mă viziteze împreună cu prietena ei, muza traducerii. Și aceasta m-a ajutat în apropierea mea de poezie și a poeziei de conștiința, de firea mea, mai insuflându-mi și convingerea că traducerea literară e și ea creație sui generis. Apoi, grației și traducerii, cred, am intrat în domeniile poeziei de avangardă și a celei moderne, în care totdeauna m-am simțit în apele și... cernelurile mele.
Iar azi pot constata, după zeci și zeci de volume românizate din literatura altor țări, că aș fi, probabil, printre poeții pentru care arta traducerii (nu pur și simplu traducerea, ci arta acesteia) a intrat firesc și plenar în angrenajul componentelor universului lor creator și pe care, ca atenție, travaliu și responsabilitate, au tratat-o cu nimic mai prejos de arta creației lor originale.
– Apropo de avangardă. Ai tradus și unele opere, texte, cele cu predilecții distinct verbocreatorii, care nu sunt ușor de înțeles nici prea multor cititori de limba rusă.
– Așa o fi, pentru că literatura avangardei presupune un cititor cât de cât familiarizat cu această fenomenologie a curajului, inventivității, uneori – a epatării. De unde, în 1912, manifestul futuriștilor ruși „O palmă dată gustului public”.
Să ne amintim fie doar și de începutul acelui text fulminant, tulburător de... comoditate, confort și suficiență mic-burgheze: „Cititorilor, iată Noul Întâiul Surprinzătorul nostru manifest. Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului. Trecutul e sufocant. Academia și Pușkin – mai neînțeleși ca hieroglifele”. Asta e: reprezentanții literaturii noi, avangardiste, care aveau să nu fie înțeleși, precum zici, de prea multă lume, considerau deja neînțeleasă literatura clasică.
– Unde mai punem că orice mișcare avangardistă din Rusia parcă ar fi mers contra tendințelor estetice generale.
Estetice, dar și ideologice, precum aveau să remarce satrapii bolșevismului, care au și pornit a-i prigoni pe cei mai valoroși reprezentanți ai noilor tendințe în artă. Încă de june aflat pe prima sau a doua treaptă a scrisului artistic, știam asta de la vocile radio „de peste dâmb”, cum se spunea în URSS, în special din emisiunile Monicăi Lovinescu „Teze și antiteze la Paris”, din cea de la radio „Свобода” („Libertatea”), ce aveau genericul „Peste bariere”, care prelua un titlu de carte a lui Boris Pasternak, cu poeme din anii 1914-1916. Acest grupaj de emisiuni, azi, peste ani, îl are de autor, moderator pe Igor Pomeranțev cu care, acum un an sau doi, ne-am împrietenit și cu care comunicăm, din vreme în vreme trimițându-ne mesaje. Ar mai fi de punctat că Pomeranțev, născut în Saratov, și-a petrecut o parte din copilărie și tinerețe la Cernăuți, unde a absolvit Facultatea romano-germană din oraș important și pentru istoria, cultura română. Să ne amintim că a fost întemeiat de Alexandru cel Bun, chiar dacă naționaliștii ucrainenii mistifică datele.
Apoi, într-o anume măsură, ca tânăr jurnalist și scriitor, aflam unele lucruri și din samizdat (auto-editare) sau tamizdat (dincolo-editat), cum se spunea, pentru ca, peste ani, chiar să mă întâlnesc cu unii protagoniști ai mișcării artistice, estetice, dar și socio-ideologice ale acelor vremi, acelor evenimente, printre ei – Viktor Erofeev și Aleksandr Popov, cei care au lansat la Moscova, în 1978, almanahul-manuscris „Metropol”, comentat și condamnat vehement de autoritățile sovietice, Erofeev și Popov fiind excluși din Uniunea Scriitorilor. Cu ambii am corespondat, mai întreținem legături sporadice, Popov fiind, actualmente, președintele PEN Centrului din Rusia. Printre indezirabilii, ce aveau să-mi devină prieteni, a fost și regretatul Ghennadi Ayghi, care îmi spunea: „Leo, iartă-mi nemodestia, dar dacă mie nu mi se va acorda Premiul Nobel, poporul meu ciuvaș va dispărea”. Din păcate, la vârsta de 72 de ani, s-a stins în 2006. I-am tradus și editat trei cărți.
Evident, când am tradus din avangardism, m-am gândit la deloc puținii cititori din România, care sunt în genere familiarizați cu spiritul novator, rebel în literatură, deoarece țara noastă, limba noastră a dat lumii protagoniști ai experimentului artistic și filosofic în diverse branșamente. Să zicem, Tzara cu dadaismul, Ionesco cu teatrul absurdului, Cioran cu „întoarcerea pe dos” a filosofiei, Brâncuși cu contribuțiile sale definitorii la împrospătarea stilisticii în sculptura lumii. Adică, eu aduc avangardismul rus într-un mediu propice admiterii, înțelegerii și aprecierii lui. Dovadă ar fi, înainte de toate, solicitudinea mai multor edituri în care am publicat antologiile de gen ale literaturii ruse de la începutul și prima jumătate a secolului trecut – poezie, proză, teatru, manifeste, avangarda în GULAG, „Panorama poeziei avangardei ruse”, volumele de autor ale lui Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Dobîcin, Mandelștam, Ahmatova, Harms, Țvetaeva, Habias, Veciorka-Tolstaia, Pasternak, altele. Am continuat cu autori remarcabili din post-avangardismul rusesc, dar care au continuat, testamentar, aș spune, principiile și specificul lui – Ayghi, Satunovski, Pavlova, Kuprianov...
La o adică, traducătorul e și un profesor al literaturii din care traduce și pe care tinde să o facă oarecât cunoscută, familiară cât mai multor cititori.
– Știu că succesul tău de traducător i-a cam ațâțat pe unii invidioși...

UN POEM DIN REVISTA „FAMILIA”


Leo Butnaru

 Abatere de la temă

Se întâmplă că mă întreb
că întrebarea, cum s-ar spune, îmi dă ghes
de ce unii poeți scriu cam des despre ghilotină.
Să-i fi (pentru selfie) inspirat Galateea
pe când era încă informă, de tină?
E de presupus – jos și sus – că primul om decapitat a fost
chiar cel experimental, de humă
care încă nu ieșise din proiectul Domnului în forma finală și bună.

Poate că lui Tudor Arghezi i-ar fi plăcut și așa
ceva mai colțuros, văluros-lutos,
numai că poetul român avea să apară pe lume
abia peste un noian de ani după
(maternitatea) paternitatea de hume
de parcă, până atunci, avusese de parcurs vreo jumătate din infinit
ca Brâncuși, pe jos.

Undeva există Parisul Universului
și poate că există România din vreo galaxie (inclusiv din Samsung Galxy S...)
țară, mai întâi, cu un singur român, timid
dar gânditor (de pe undeva de la Hamangia)
întrebându-se ce fel de consoartă să-și ia (adică muiere, femeie)  – moldoveancă
olteancă, ardeleancă etc.
pentru a pune început de popor de pre-Burebista
pentru că ce să mai vorbim de pre-Traian
după care să compună marea bătaie de cap și de admirație pentru filologi –
intraductibila silabă scurtissimă: dor.

Mă rog, pe atunci era multă libertate
întru alegere și așteptare
dar și de omenească deșteptare la viață
în spațiile stelare și în cel unduitor
ce aștepta și el să apară, să vină
și pe atunci atât de departe era de primul român
sau întâiul francez
inevitabila ghilotină
contra cuțitoaiei căreia atâția poeți 
își ridicaseră scriitoarea mână care
mai apoi, ciuntită, pentru memoria timpurilor
se arătase la fel de amenințată ca
mai pe urmă
condamnatul cap
ce ar putea să stea, însângerat, pe displayul computerului
ca pe tava de argint
precum capul Botezătorului
sub barba căruia agonizează desuet
o infinitudine de pixeli
și clănțăne furios nerăbdătoarea ghilotină: Delete!

...Numai că vorbeam, se pare
de Parisul Universului, de Galateea
mai mult sau mai puțin eternă...

Dar știți și dumneavoastră: uneori
chiar dintru început
se întâmplă o benefică abatere de la temă.