DESPRE VĂMI ȘI VREMI

 

DONATOR TUTUROR

 

Nicolae Oprea     

Poetul dintre generaţii

            Dintre scriitorii de aceeaşi limbă din Republica Moldova care forţează procesul reintegrării în literatura română după 1989, încă tineri în momentul revoluţionar, se evidenţiază prolificul Leo Butnaru, datorită plurivalenţei creatoare şi prin energia comunicării dincolo de limitele frontaliere, mai cu seamă prin intermediul traducerilor. Timp de aproape o jumătate de secol a publicat în ritm trepidant numeroase volume de eseuri, proze, jurnale de existenţă şi memoriale de călătorie în spaţiul european şi asiatic, interviuri şi traduceri. Ca traducător s-a remarcat prin tălmăcirea programatică a creaţiei avangardiştilor din geografia slavă învecinată, rusă şi ucraineană. Debutul absolut a fost marcat, însă, prin culegerea de poezii Aripă în lumină (1976), publicată la un an după prima carte a regretatului Nicolae Dabija, considerat liderul noii generaţii basarabene. În anii de vârf ai generaţiei optzeciste a publicat volumele Sâmbătă spre duminică, Formula de politeţe, Duminici lucrătoare şi Şoimul de aur, însă toate au apărut la edituri din Chişinău cu circulaţie restrânsă. În ultimii ani, versurile sale au fost transpuse în limba mai multor ţări din cele două continente, începând cu rusa şi ucraineana (!): franceză, engleză, spaniolă, polonă, germană, bulgară, turcă, armeană, georgiană,  lituaniană etc.

VEDEREA DINSPRE ALȚII, VEDERE SPRE ALȚII / O RECENZIE DE ELISABETA BOGĂȚAN

 

Elisabeta Bogățan
 
Leo Butnaru și opresiunea politicului

 
Deși înmănunchează o seamă de eseuri, cartea lui Leo Butnaru, Vederea dinspre alții, vedere spre alții, (Yes-Euri), Editura Epigraf, Chișinău, 2020, se revelează ca deosebit de unitară, echilibrată pe două centre de greutate: un bildungsroman al propriei formări ca om, ca scriitor, ca poet, sub omniprezența călcâiului opresiv al comunismului, și o analiză lucidă a evoluției artei, poeziei în special, mai ales sub aspectele sale contemporane autorului.
După cum mărturisește chiar scriitorul, acest bildungsroman e format parțial din extrase de jurnal, pe baza jurnalului început în anul 1969.  Cu comentarii ulterioare, desigur. Și, pentru a reveni la rolul jurnalului în scrierea acestui volum și a altora similare, Leo Butnaru precizează, răspunzând unor provocări: „Din călătoriile mele, (…) m-am întors cu trei volume consistente de yes-euri, adică de jurnale.” (p.279).

Autorul reconstituie sugestiv atmosfera greu respirabilă impregnată de ideologia comunistă: controlul permanent, pe toate palierele, și (sau mai ales) în școli: „ (Alte extrase din Jurnal: (…) „2.III.1971. La ora de catedră militară, locotenent-colonelul Danilov mă dădu afară. Motivul: aveam pe masă volumul «Liudi, godi, jizni» («Oameni, ani, viață») al lui Ehrenburg. Închis. De cum intră, gradatul dă cu ochii de carte. «E bună, dar, inainte de toate, datoria!» zice, ridicând acest volum și izbindu-l de masă.” (p.13).
Referirile la acest jurnal sunt reiterate, chiar mai explicite: „Poate, intuitiv, de acolo porni și imboldul săteanului adolescent ce prinsese a se orășeniza să țină un jurnal, începând cu anul 1969, pe când era student la Jurnalism, anul trei („Student pe timpul rinocerilor”, 2000).” (p.21). Căci: „E captivantă, uneori chiar copleșitoare tentația de a retrăi, a reconstitui stările de freamăt, vrajă, incertitudine, dar și de perseverență din adolescența ta de poet debutant, de – cum se zice – în formare.” (p.25). Este, în plus,  semnificativ titlul pe care îl alege pentru jurnalul său, amintind, mutatis mutandis,  de rinocerita lui Eugen Ionescu.
Bildungsromanul, ca punct de centrare al cărții, deși este însăilat din texte publicate anterior în reviste literare, reușește să se reveleze ca omogen. Formula acestei cărți a lui Leo Butnaru este definită implicit de Mihail Epștein, care, de fapt, se referă la „narațiunea eseistică” a lui Serafim Saka, „Pe mine mie redă-mă”: „Eseul este ceva parțial recunoscut ca jurnal, parțial ca articol, parțial ca povestire.” (p.67). Și tot el: „eseul îmbină autenticitatea cotidianului, caracteristică jurnalului, generalizările raționale (teoretice), specifice filosofiei, concretețea imaginativă și plasticitatea, definitorii pentru literatură”. (p.75). La fel cum cuvintele lui Leo Butnaru despre această operă se potrivesc propriei sale opere: „un cutremurător document uman din timpurile când antiumanul bântuia istoria.” (75).
Împletind autobiograficul cu umorul, oferindu-se pe sine ca element pentru generalizare, Leo Butnaru dă interesante date biografice, temelie pentru un capitol de istorie literară: „Acum bineînțeles că mă ispitește și întrebarea de sine dacă, rămânând la Negureni, la Răut, aș fi început să scriu versuri. Cred că da. Numai că pe acolo, la țară, în modestele biblioteci din Negureni și Chițcani, sigur că ar fi evoluat altfel adolescentul care găsi curajul să se „transplanteze” din satul sovietic moleșit, adormit, indiferent și speriat de fantome în orașul ceva mai liber, mai dezinvolt, mai curajos în cele existențiale și exponențiale.” (p.4).
Probând parcă veridicitatea unui proverb arab pe care și-l amintește, Leo Butnaru își exemplifică racordarea la climatul socio-cultural al vremii: „Arabii au un proverb excelent: „Oamenii seamănă mai mult cu timpul lor decât cu părinții”. Astfel că debutantul care am fost semăna cu ceea ce se întâmpla, ca mișcare de idei, cultură, dar și represiune ideologică, în Chișinăul anilor ’60. Dar și cu mișcarea studențească din Franța anului 1968, pe atunci eu însumi fiind student în anul doi universitar. Cu zguduirile din Cehoslovacia, când tineri alde noi se autoincendiau, protestând față de invazia sovietică în țara lor. Semănam cu cei din ghetoul samizdatului din URSS, cu exuberanța poetică a generației lui Voznesenski...” (p.6).

O RECENZIE LA PANORAMA MINIATURII POETICE

Adrian ȚION

MINIATURI LIRICE DIN MAREA LITERATURĂ RUSĂ

 
Focalizarea pe arta miniaturală denotă o preocupare ce ține de rafinament, gust estetic exersat pe finețea și scrupulozitatea nuanțelor. Destinul a stilizat de-a lungul tim­pului sensibilități artistice în stare să îmbră­țișeze creativitatea în arta miniaturii vizuale sau textuale. S-ar părea că prioritatea aparține Orientului în dublu triaj valorizator: pictural și literar. De la stampa japoneză cu accent pe detaliu la forma concentrată de lirism haiku și catrenele lui Omar Khayyam, amin­tesc aici și pe Orhan Pamuk, revalorizatorul „artei miniaturiștilor” din Orient în romanul său Mă numesc Roșu, genul scurt și foarte scurt a făcut furori în multe culturi asiatice, devenind manierism și canon. Dar orienta­rea spre miniatură nu e exclusiv de sorginte orientală. În operele multor poeți de pretu­tindeni se găsesc structuri miniaturale ce oscilează între terțină, distih sau poeme într-un vers, alcătuind spuză de lirism condensat, explicitat astfel de Arsen Mirzaev (unul din­tre miniaturiștii ruși): „Motiv de miniatură/ Tot ce e mic/ uriaș e.../ Precum/ VIAȚA”.
Spre poezia de scurtă respirație (cel mult 13 – 14 versuri) s-a îndreptat poetul și tra­ducătorul Leo Butnaru atunci când și-a pro­pus să traducă și să cuprindă cât mai mulți autori din vasta literatură în limba rusă. Rezultatul acestei munci titanice îmbracă forma materială a două volume urieșești, (peste 1000 de pagini fiecare) înscrise sub titlul Panorama miniaturii poetice ruse (Edi­tura TipoMoldova, Iași, 2020) având pe coperte imagini de o caldă empatizare cu farmecul inegalabil al pădurilor de mesteceni din imensitatea întinderilor rusești.
Demersul scriitorului Leo Butnaru este un veritabil act de cultură trecut prin filtrul sensibilității unui stilist atașat de poezia rusă cu fervoarea unui îndrăgostit biruit de scân­teierea metaforei, de calea spre cer a poeziei Trei decenii de selecții și traduceri i-au luat poetului Leo Butnaru pentru a alcătui această antologie subiectivă, de suflet, lansând cititorului invitația unui vademecum pasionant prin poezia rusă din secolul XVIII până în secolul XXI. Astfel că periplul con ­ține, în doze inegale de lirism, 20% clasicism, 40% avangardism și tot cam 40% postmo­dernism. Concentrația de exeget al avangar­dismului e evidentă în alegerea traducăto­rului.

Făcând o acoladă între clasicitate și modernitate, autorului însuși i se pare că monu­mentala lui lucrare e mai mult decât o anto­logie și așa este. Perioada socialistă, numită „a treia literatură” e bogat reprezentată, vădit apropiată traducătorului, de la versurile ce au circulat în samizdat până la explozia de verboludicitate din ultimele decenii, anunțată de glasnostul gorbaciovian, o adevărată poe­zie a descătușării. Nu e de mirare că termenul samizdat a fost lansat de un rus, scriitorul Nikolai Glazkov. Unii din autorii antologați au murit prin gulag, alții au trecut prin el, lăsând urme adânci în creația lor. Iubirea pentru unii dintre poeții prezenți în carte e atât de mare încât li se acordă 70 / 60 de pagini (cât o virtuală plachetă de versuri fie­căruia), printre ei Osip Mandelștam, Vera Pavlova, Ian Satunovski, Anna Ahmatova, Maina Țvetaeva, în vreme ce Pușkin are doar două pagini de epigrame virulente. Dar nu poeții celebri stârnesc interesul cititorului, cât autorii versurilor interzise de cenzura sovietică, în care transpar eforturile supra ­viețuirii sub dictatură. „Ferice de cel ce supraviețui istoriei Rusiei” se entuziasmează amar Vladimir Perelmuter. Serghei Sighei, un avangardist sui-generis, observă că în „piața roșie/ și moartea e roșie”. Tatiana Sel­vinskaia își motivează demersul astfel: „Cu versurile mă apăr de destin”. Pentru Andrei Sen-Senkov poezia e „căsuță pentru epitete”. Atașamentul sacrosant față de pământul natal e talantul de trecere în eternitatea memoriei, atât la furtunosul Maiakovski (”Eu aș fi vrut/ să trăiesc/ și să mor la Paris,/ de n-ar fi existat/ un astfel de pământ -/ Mos­cova, firește”) cât și la Andrei Voznesenski (”Eu trăiesc în Rusia – între zăpezi și sfinți”). „O Petrograd,/ Cum să nu te cânt,/ Strân­gându-mi de gât/ A versurilor ștreanguri” suspină melodramatic Ivan Afanasev-Soloviov. Dar problematica lirismului actual nu rămâne cantonată în spațiul rusesc. Aleksei Parșcikov scrie despre „o fermă în Califor­nia”, iar A. Radașkevici descrie „Lacul Michi­gan”. Deschiderea are în vedere și recuperarea poeziei din diaspora. Din fondul ideatic al poeziei contemporane răzbate forța orto­doxismului slav care a învins ideologizarea cretinoidă, stabilind corespondențe tematice livrești cu marea poezie a lumii. Surprinză­toare sunt versurile din Marc Chagall făcând un liant fecund, simpatetic, între pictura sa și reprezentarea unui „înger peste acoperi­șuri”. Ilya Ehrenburg amintește despre „acei români” întâlniți, probabil, printre avangardiștii epocii. Lui Gorki i s-au găsit câteva versuri din Basme despre Italia. Colecția e de-a dreptul răvășitoare prin dimensiuni și calitatea transpunerilor versurilor.
Această vizită la poeții ruși, propusă de Leo Butnaru, este un regal livresc de pro porții impresionante, un exemplu ambițios și con­vingător de a arăta câtă liricitate fremătătoare poate încăpea în marea literatură rusă.

◆

 

O cronică: DE LA „POEZIA CICATRICELOR” LA „ARS AMANDI”

 

 

Valeria Manta Tăicuțu

 

DE LA „POEZIA CICATRICELOR” LA „ARS AMANDI”

 

 

    Inspirația/muza e „un foșnet/ ca un zbor de buburuză”, ea vine din inefabil pentru a curma orice coșmar postimperialist cu tunuri, tancuri, lătrături de kalașnikov și voci – încă nestinse sub pământ – de dictatori care-au însângerat istoria; așa că, după cum zice Leo Butnaru, „Brusc mi se spulberă din cap orice precept militar/ fulgerător revenindu-mi în minte/ marea, oceanica poezie a lumii/ cu sonurile-i divine – prin/ culoarul de sârmă ghimpată” („Santinela, Muza și Ahmatova”). În imaginar se (re)construiește un postimperialism/ o post-istorie care repetă, la alte cote, desigur, erorile din real, mutația, lirică în fond, căpătând adesea virulență de pamflet: „Metropola aceasta (sau poate în genere toate metropolele)/ este ca fabula Frunzele și rădăcina/ (lor borțoasă de alte cuvinte); rădăcina unora dintre care/ străbate până și bolțile metropolitanului/ creând iluzia sonoră că și în subpământ s-ar răspândi/ demagogia lirică a foșnetului de frunzare/ și muțenia cu țărâna în gura lor,/ a rădăcinilor.// Metropola cu aglomerări de mahări ce își spun,/ neavând altceva ce face: <<Dom`le,/ dacă oricum în post-istoria asta nu se mai întâmplă evenimente,/ haideți să le înscenăm cumva/ să mai punem la cale vreo potlogărie, vreo inepție…>> – / zice vreunul din imprevizibila Rusie” („De la cucută – la coca-cola”). Din „această metropolă peste care deja/ se înalță cronometrul lunii pătat de sângele lui Abel/ și al fiului lui Ivan cel Groaznic”, poetul evadează în istoria profundă, chiar dacă „E mare urgia în timpul biblic de aruncat, de izbit,/ Pietre-n pietre și-n oameni izgoniți de pe vetre […]/ căci pietrele nu cunosc legile biblice, pentru ele/ Ecleziastul e glas ce strigă-n pustiu și de pustiit,/ iar omul tot mai vrea să creadă că, posibil,  doar pietrele/ ar mai putea îmblânzi pietrele de neîmblânzit” („Între pietre”), pentru a găsi acolo motivația, „lumina porților ce ard” și luminează drumul de la „poezia cicatricelor” la „ars amandi”.

    Cele trei cicluri în care este structurat volumul sugerează săvârșirea unui drum inițiatic, prin care poetul își limpezește și își conștientizează imaginea de sine. E o călătorie din ospiciul unei hulite ere, „spre alegorie/ spre mitologie”, spre descoperirea valorii terapeutice a scrisului: „…A! mă întrebați,/ dar cum e cu poezia după destrămarea/ pe-alocuri sângeroasă/ a imperiului răutăților?// Cum să vă spun?.../ Să zicem suportabilă… Chiar dacă e/ poezia cicatricelor” („După destrămarea imperiului”). Pentru cititorii mai puțin informați, Leo Butnaru este un scriitor din Republica Moldova, traducător exemplar al marii poezii ruse și nu numai, dar și om de cultură legat de spațiul poetic românesc, de unde și repetatele trimiteri livrești la Arghezi, Ilarie Voronca, Lucian Blaga, Urmuz, Ion Vinea, Tristan Tzara, Ion Creangă ș.a., legăturile de suflet și de sânge cu acest spațiu frânt/ fărâmițat justificând trecerea, în volum, de la invectivă/ pamflet/ ton vituperant la lirism, la câte unul din „poemele naive”: „Ce dumnezeiește era!/ Ca în amintirile lui Ion Creangă./ Și eu, boțul de humă, mă gândeam/ că chiar Maicii Domnului i-ar fi plăcut/ să trăiască în satul copilăriei mele/ în Negurenii de pe apa Răutului/ în care mama mea/ neamul nostru viețuia/ împreună cu limba noastră-i o comoară/ în adâncuri înfundată/ care nu avea piedică/ în predică/ chiar de se tăinuia înfrigurată/ de urgia sovietică” („Unul din poemele naive”). Abandonarea satului pentru descoperirea unei lumi în care nimic nu este ce pare a fi aduce o profundă notă de lirism textelor poetice din care se compune cel de-al doilea ciclu al volumului, în care este decelabil, în plus, fiorul metafizic/ percepția filosofică asupra sensului existenței: „Adolescență./ Prima iubire./ Îndoieli/ confuzii aproape romantice/ poate și mici contuzii, cicatrici (astea, uneori,/ la examene, în studenție)/ în amestec cu ceva fericire// Dar vorba veche:/ timpul le vindecă pe toate/ timpul ce trece… – / o confirmă subsemnatul/ invalid al dragostei fierbinți/ de pe timpul războiului rece…” („Din secolul XX, anii `70”).

    Istoria personală este pusă în relație cu istoria unui conglomerat de popoare, prăbușit după legi cu explicație socială, psihologică și politică: „Prin urmare/ cu firava mea minte de muritor zic/ că ar fi indicat/ că ar fi potrivit/ ca înaintea tuturor/ și înainte de păturile sociale toate/ să reînvie orchestrele de fanfară cu/ suflete suflătoare și alămuri nichelate/ adică lumea să reînvie precum a murit – cu muzică/ de data aceasta/ bineînțeles/ cu hora reînvierii/ și reunirii – de o veselie cumplită/ și un entuziasm poate că ușor nepotrivit/ în imensitatea cosmică precum/ într-o nemărginită curte de țară/ zisă simplu: în bătătură/ afară” („Cu muzică”).

    În volumul nou apărut al lui Leo Butnaru, importantă este condiția umană în raport cu timpul istoric și astral. Nu evenimentele în sine – unele sălbatice, provocate de dictatori care și-au pierdut orice fărâmă de luciditate, altele, simple rezultate ale slăbiciunii morale a indivizilor care aleg supunerea – amplifică impactul emoțional, ci modul în care ele se reflectă în conștiința poetică și devin combustibil pentru scrisul autentic: „Am privit în țărână, văzând un chip de Neanderthal/ am privit la nori și alte chipuri de pre-oameni am văzut/ o galerie a trecerii prin cosmos a însuși cosmosului real/sau nu, în care unii din noi apărură, alții însă nu s-au născut.// Astfel, neștiutori, de la un capăt la alt capăt de nu se știe ce/ filosofăm înfrigurați despre taine eterne, enigme, mistere/ suportați în cutezanțe de însuși Magnum Mysterium, dar/ umiliți prin vămi, pe la ghișee absurde, stupide ministere” („Acoladă”).

_____________________

*Leo Butnaru: „Postimperiale sau poezia cicatricelor”, Ed. Limes 2021

Leviathan, Nr. 3 / 2021

VEDEREA DINSPRE ALȚII

 

VEDERI INTERCONECTATE, REFLECȚII CONECTATE

 

Eseurile (yes-euri, în transcriere ludică) lui Leo Butnaru din Vedere dinspre alții, vedere spre alții (Yes-euri)[*], structurate într-un diptic, prima parte conținând 25 vederi dinspre alții, a doua, 19 vederi spre alții, pun în paradigmă literară relația de empatie cu literatura și relațiile complexe cu celălalt, relații în care se răsfrânge dragostea permanentă pentru literatură, simultan cu alte umori – admirative, de prețuire, pe de o parte, polemice, ironice, persiflante, pe de alta.
Iubind mult literatura care este artă a cuvântului, Leo Butnaru nu poate rămâne indiferent la felul în care cuvântul este reflectat în undele oglinzii artei fiecăruia și acolo unde spiritul său critic identifică abaterile, improvizațiile grafomanului, veleitarului, verbul devine sulfurant, vituperant.
Nu există teme privilegiate când este vorba despre creație și creator. Eseurile din prima parte pot fi grupate tematic în jurul unor probleme care-l preocupă din punctul de vedere al clarificării de sine în complexa și complicata relație cu sine și cu ceilalți, cu literatura de bună calitate. Leo Butnaru este, structural, un poet, resorturile sale profunde îl situează într-o ecuație singulară cu lumea cuvântului, pe care-l face viu integrându-l în țesătura gândurilor și sentimentelor sale.
Așadar, Leo Butnaru este poet, dar trebuie luat în seamă și ca eseist, întrucât eseurile, yes-eurile, beneficiază de aceeași dăruire reverberată în alte ecuații de sens, care dau expresie reflecțiilor asupra actului creator. El întoarce ocheanul când spre sine, când spre alții, când spre problemele literaturii, orientate spre relația dintre creator și creație, interesat și de  sociologia literaturii, evidentă în interesul pentru relația creație-creator-receptor.
Privind lucrurile dinspre particular spre general, la nivelul întregului, cele aproximativ 50 de eseuri se restrâng în albia unui discurs eseistic individual, personalizat, cu etapele sale, cu valențe memorialistice și eseistico-critice, având un anume ceremonial al spunerii.
E, mai întâi, autoprezentarea, un fel de captatio benevolentiae, dacă ne imaginăm aceste yes-euri ca povestiri așezate într-o structură, ce grupează eseuri-povestiri despre el ilustrative pentru relația Leo Butnaru par lui-même: Starea de debutant, Acum 50 de ani, poet român debutant în URSS, Săteanul de ieri scriind despre oraș, Ghinion și învățăminte, Șaptezecist, optzecist?; Leo Butnaru despre alții, Leo Butnaru prin alții: Dinspre alții spre mine, Liviu Damian: poetul dintr-o generație de prunci cărunți, Mărturisiri la rupere de vremi și cutremur de destine, Jurnalul lui Vasile Vasilache, Ere și epoci pe sponci, Mai că boemă la Chișinău. Acestea sunt vederile admirative spre alții, despre prietenie, apreciere, sentimente care-i leagă pe cei care scriu, despre atmosfera literară în Chișinăul ante- și postdecembrist.
Vederile spre sine se evidențiază în eseurile care conțin dezvoltări ale propriei concepții literare, dezvoltate în adevărate crezuri și mărturisiri literare în care privirea se împarte spre sine și spre literatură. Sunt mărturisirile de credință literară, reflectări ale eului creator în oglinda literaturii: Odiseea ondulațiilor, Creația și politica sau scurtcircuitul de personalitate, Din vremuri în care se modifică paradigma, Să te pui sub semnul întrebării, În consubstanțialitate, Probabilitatea  și poezia, „Metafora absolută”, Poezia ca dezvăț de mulțime, Note la ierarhie sau despre numărul 33.
În tematica vederii spre alții, se relevă fațetele multiple ale personalității lui Leo Butnaru, ca om și scriitor. Ca om, prețuiește valorile prieteniei și limbajul său devine cald, afectiv când evocă prietenii: Liviu Damian, Vasile Vasilache, când își exprimă admirația față de Nichita Stănescu, evocat în trei eseuri din partea a doua: Osip Mandelștam în românește și umbra lui Nichita Stănescu la Voronej, Nichita Stănescu la Chișinău, Despre urmele bunicilor lui Nichita Stănescu, față de P. Istrati (P. Istrati, deschizător de drum în spațiul literar rus), Filippo Tommaso Marinetti (Marinetti și avangardismul rus), Lev Tolstoi (Lev Tolstoi în Moldova și Țara Românescă. 1854).
Și când scrie admirativ, și când scrie polemic, scriitura lui Leo Butnaru relevă spiritul critic – clar, tranșant, despărțind bine apele literaturii pentru a distinge valoarea de impostură, adevărul de neadevăr și mistificare. În Junimea a fost... o gașcă?, polemistul Leo Butnaru recurge la toate armele: ironie, maliție, persiflare, sarcasm pentru a demonta cu argumente imbatabile mistificările și denaturările lui M.V.Ciobanu pentru care grup și gașcă sunt sinonime valoric, iar, în acest context Junimea n-ar fi fost decât o gașcă literară. Orice minimalizare a grupării junimiste este un atac la reperele fundamentale ale literaturii române care afectează construcția în întregime. Maiorescian, Leo Butnaru aplică, în aceste cazuri, sinteza generală în atac, pentru a-i descuraja pe mistificatori, pe denigratori. Ar fi nevoie de o armată de Leo Butnari pentru a opri ofensiva împotriva valorilor culturii noastre...
Polemic este și eseul Cititorii mei/tăi/lui/noștri în care transpare interesul pentru receptarea operei, dinspre cititorul autentic, interesat de propria cultivare a spiritului și de adevărul operei. Necititorul „beneficiază” de un portret hilar: „Se întâmplă ca vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că ar fi cititorii mei... Dumnezeu știe… Pot spune cu certitudine doar cine nu ar fi cititorii respectivi. Astfel, cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, așa nu citesc poezie nici îm-blugi-ații rufoși de bunăvoie și «de lux» din zilele noastre. Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile din junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri. Cum nu citeau papuașii care își puneau belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în nas, pe limbă…”
În consubstanțialitate dă o idee despre luciditatea în analiză a lui Leo Butnaru. Din planul contempalției generalizatoare: „Odată ce contemporaneitatea noastră acceptă confesiunea personală și autoreferențială nu în formule solemne, aproape ritualice, ci în unele ușor ironice, autoironice, să zic și eu ceva despre propria mea poezie, pe care o consider una a consubstanțialității care, în diverse cazuri și lucrări aparte, poate integra deopotrivă aspecte, elemente, mijloace, procedee, stiluri pe care le-au cunoscut mai multe direcții lirice, metaforice, pe parcursul deceniilor, chiar secolelor, însă chiar de vorbesc aici de o durată temporală, nu aceasta mă interesează, ci constantele și caracteristicile revelate ale poeticului propriu-zis dintotdeauna și pentru totdeauna și nu numai pe durata imagismului sau a romantismului, simbolismului sau avangardismului. Indiferent de cuprinsurile acestor cadre periodizante, există poezia, bună sau nu prea. Sau – ne-poezia, precum o dovedesc, fără să vrea, mulțimi de autori care îți adjectivează apartenența (nu identitatea! – pe aceasta nu o au) cu incertitudinile și libertinajul până la dezmăț ale postmodernismului”, el coboară în particularitatea analizei aplicate operei, o adevărată autoscopie livrescă: „Astfel, spre exemplificare din propriile-mi cărți, poemele din volumul Sfinxul itinerant au o atingere mai sesizabilă cu fenomenologia avangardismului, căreia îi este specifică estetica și filosofia implicitului, parabolei, indirectitudinii. În anumite cazuri am încercat tentația, ispita cvasidicteului, când, pot spune, nu mi se revela (și mi se propunea de... mine însumi!) o «producție lingvistică spontană» (Marcel Raymond), ci un flux de elemente poetice care, cred, apriori, întrețineau oarecare iradieri mutuale între ele, ceea ce și avea să le facă (foarte)-subiectiv-compatibile într-un poem sau altul”, pentru a ajunge la o adevărată radiografie a eului/sinelui așa cum apare transfigurat în poezia Sfinxul itinerant. Poezia de aici e o reflectare dinspre intimitatea eului profund spre conștiință, „conștiința mea”. Creatorul este, așadar, consubstanțial operei, eul biologic și eul creator sunt fețe ale aceleiași personalități.
Temele prezentului literar: ierarhiile din literature, relația dintre individualitatea creatoare și grup, ispita puterii și relația dintre creator și putere, văzută ca un „scurtcircuit de personalitate”, generațiile literare și relația dintre generații, toate acestea îl preocupă pe Leo Butnaru și asupra lor meditează. Integrându-se, biologic, în generația '70, Leo Butnaru notează că „noi, generația '70, am trăit în timpuri diferite”, „am viețuit chiar în epoci diferite”: „Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta se modifică și ceea ce înțelesesem, ca ieri alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea întâmpla în el…” Un mod original de a vedea concret celebra teză a negării negației: noul neagă ceea ce e vechi și, la rândul lui, devine vechi.
În eseurile din partea a doua, Leo Butnaru face adevărate exerciții de admirație, folosindu-se de instrumentele criticului și istoricului literar, adept al ideii potrivit căreia critica nu este doar arta de a admira, ci arta de a admira exigent.
Undeva, Leo Butnaru face o precizare: „În literatură, limbajul, cuvintele nu interesează atât în ipostaza lor de semnificare cognitivă, cât în cea de percepție imaginativă, virtuală, prin ceea ce Spraier numea «surori de imagini»”. Ideea se aplică chiar literarității eseurilor lui Leo Butnaru, eseuri care răspund acestei duble intenții – tranzitivă, semnificare cognitivă, și reflexivă, percepție imaginativă, întrucât informațiile despre Lev Tolstoi sau Boris Pasternak, de exemplu, nu sunt indiferente, implicându-l, emotiv și persuasiv, pe cititor în adevărurile relevante pentru personalitatea scriitorilor.
Clarificările de istorie literară sunt extreme de interesante: referirile la bunicii slavi ai lui Nichita Stănescu (Nichita Stănescu la Chișinău), cu precizarea momentului de mulțumire adresată destinului care l-a făcut poet de limbă română; sau explicarea numelui Jivago din titlul romanului lui B. Pasternak: în limba rusă jivago este un adjectiv în genitiv însemnând „celui viu”. Această etimologie apare într-o explicație a lui Pasternak însuși: „«Eu repetam acest verset («Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu») și, copil ce eram, puneam virgulă după cuvântul «Dumnezeu». Ca și cum apărea un (alt) nume tainic al lui Hristos, «Jivago» («Celui viu»). Eu nu mă gândeam la Dumnezeu cel viu, ci la unul nou, al cărui nume, «Jivago», îmi era accesibil doar mie unuia. Viața întreagă mi-a trebuit pentru ca acea senzație a copilului să devină realitate – să-i pun acest nume personajului romanului meu. Iată istoria adevarată, «substratul» alegerii. În afară de asta, «Jivago» ar putea fi asemenea unor nume siberiene sonore și expresive, cum ar fi Mertvago (Mortului), Veselago (Veselului). Aici, simbolul coincide cu realitatea, nu o încalcă, nu-i contravine»”.
Vedere dinspre alții, vedere spre alții (Yes-euri) este o carte stimulantă, motivantă pentru cititorul dornic să știe, să afle, interesantă prin tematică și scriitură, o carte care satisface, deopotrivă, curiozitatea intelectuală și plăcerea lecturii. A o parcurge prin lectură cognitiv-empatică înseamnă a-ți oferi șansa de a intra în vibrația autenticului și a valorii adevărate.

 

ANA DOBRE

25 noiembrie 2020

 

---

[*] Leo Butnaru, Vedere dinspre alții, vedere spre alții (Yes-euri), Editura Epigraf, Chișinău, 2020.

DESPRE O CARTE DE ESEURI

 

Așa cum sugerează titlul, cartea lui Leo Butnaru, Vederea dinspre alții, vedere spre alții, (Yes-Euri), Editura Epigraf, Chișinău, 2020, se vrea un summum al raportării poetului la sine și la lumea literară. Cartea are două centre de greutate: un bildungsroman al propriei formări ca om, ca scriitor, sub omniprezența călcâiului opresiv al comunismului, bazat parțial pe extrase de jurnal, și o analiză lucidă a evoluției artei, poeziei în special, mai ales sub aspectele sale contemporane autorului.

Interesat încă din studenție de cunoașterea și asimilarea structurilor înnoitoare ale artei, ale poeziei mai ales, Leo Butnaru declară: „Încercam jindul de a mă încadra în modernitate și dorința de a fi sincron cu cei de o seamă cu mine, debutați în dreapta Prutului, pe care îi cunoșteam din Luceafărul, România literară, Contemporanul, alte reviste care erau, mi se părea, destul de generoase cu semenii mei româno-transfrontalieri” (p.5). Și,  meditând asupra formării sale, poetul precizează: „Arabii au un proverb excelent: «Oamenii seamănă mai mult cu timpul lor decât cu părinții». Astfel că debutantul care am fost semăna cu ceea ce se întâmpla, ca mișcare de idei, cultură, dar și represiune ideologică, în Chișinăul anilor ’60. Dar și cu mișcarea studențească din Franța anului 1968, pe atunci eu însumi fiind student în anul doi universitar. Cu zguduirile din Cehoslovacia, când tineri alde noi se autoincendiau, protestând față de invazia sovietică în țara lor. Semănam cu cei din ghetoul samizdatului din URSS, cu exuberanța poetică a generației lui Voznesenski...” (p.6).

Atracția avangardismului. Scriitorul în formare sorbea cu nesaț învățăturile întâlnite destul de greu: „Iar Ivan Bunin (soția a doua îl numea Ioan), care avea să devină laureat Nobel pentru literatură, al cărui nume fusese interzis în Rusia sovietică mai bine de cincizeci de ani, îi dădea lecții și sfaturi despre arta scrisului debutantului Valentin Kataev, vorbindu-i și de eterna prezență a poeziei în toate ale lumii, vizibile și invizibile” (p.14). El subliniază izvoarele concepției sale poetice: „Astfel se făcea că de la Kataev mi se întâmpla să iau prima lecție despre avangardismul literar rus, fenomenologie care, încetul cu încetul, avea să se înstăpânească în destinul meu de scriitor, dar și de traducător. Cred că și aceste două cărți, ale lui Kataev și Ehrenburg, mi-au trezit pasiunea pentru eseistica și exegetica literară, care conlucrau în firea mea cu poezia de pretutindeni, dar mai ales cu cea românească” (p.15). Și detaliază: „Amintind de Aleksandr Blok, mare poet, care trecea și el prin criza simbolismului, memorialistul întredeschide intrarea în culisele apariției akmeismului, egofuturismului, futurismului, cu manifeste de genul O palmă dată gustului public” (p. 14). Sau: „Pot spune că revista Secolul 20 a fost unul dintre marii mei magiștri” (p.16).

DESPRE O CARTE TRADUSĂ ÎN POLONIA

Printre* exponatele Muzeului Național de Literatură Română din Chișinău e și mașina de scris marca „Olivetti”, care a aparținut lui Leo Butnaru, remarcabil poet, prozator, eseist, exeget al avangardismului și traducător. A doua mașină a colegului nostru, model „UNIS de Luxe”, este în grija istoricului Vasile Olteanu, directorul Muzeului Primei Școli Românești din Brașov. Leo Butnaru este o figură proeminentă în cultura românească. Iar în anul 2019 Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova l-a propus la Premiul Nobel pentru Literatură.

Ca om aflat la interferențele culturilor și istoriei, trăitor într-o zonă a lumii, ce focalizează ca o lentilă razele ideatice ale discursurilor și demersurilor din Europa Centrală, el nu se limitează la cultivarea propriei identități, ci transgresează cutezător frontierele, ridicându-se deasupra diviziunilor și eventualelor antagonisme. Concomitent, ca autor ce scrie în română, e creatorul unei culturi legate de trecutul demn al limbii căreia îi datorează nu doar instrumentarul și esențele scrisului, comunicării artistice, dar și situarea sa în ierarhia conceptelor și valorilor superioare. Leo Butnaru tratează respectivele evidențe drept puncte de deschidere și afirmare ale creativității în contextul spiritului și atitudinilor artiștilor de avangardă. Această poziționare în context transnațional, în sistemul de referințe la civilizațiile legate de comunicare prin diverse limbaje, ce impulsionează viziuni orientate spre viitor ca permanentă contemporaneizare, determină atitudinea poetului și propune perspectiva din care ar fi evaluată opera sa.

Ca scriitor școlit, sub aspect profesionist, și de arta jurnalismului și eseisticii active, de speță culturală, practicate mulți ani, Leo Butnaru este un creator și în sfera non-ficționalului. Deși niciuna dintre formele literaturii nu îi este străină, el tratează poezia într-un mod special, ca pe cea mai deschisă metodă de căutare și de comunicare a adevărului, întru adevăr. De unde și filosofia poemelor sale ca motricitate a discursului și metodă de cercetare. Este important a sublinia că o atare caracteristică a scrisului său rămâne constantă pe durata deceniilor, de parcă, la momentul debutului său, autorul atinsese deja esențele vocației poetice de viitor.

A debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în care, încă student fiind, avea să fie angajat și în redacția căreia activează după absolvirea facultății, pentru ca, în 1977, să fie destituit din post pentru un articol despre Mihail Kogălniceanu, scriitor și politician important în secolul al XIX-lea, care pleda pentru Unirea tuturor românilor. Motivațiile național-istorice ale înaintașilor alimentau și consolidau idealurile unui tânăr, care căuta răspunsuri la întrebări sacramentale și în literatură. În 1988, el mărturisea: „Poezie / dulce-amară / pe nimeni nu l-ai făcut cu adevărat fericit / ci doar / (mulțam și pentru atât) / mai puțin nefericit l-ai făcut” (Regula generală).

Punctul de plecare al poeticii lui Leo Butnaru este economia și precizia cuvintelor. Precum spuneam, ca jurnalist profesionist și ca redactor, a lucrat zeci de ani cu textele sale, dar și cu ale altor autori, ceea ce a făcut ca limbajul său să fie extrem de precis, lapidar și eficient. Și acesta e cel mai sigur temei în travaliul poetului. Respectul pentru cuvânt ca purtător al valorii în poeziile lui Leo Butnaru merită atenție drept categorie ce condiționează procesul creativ. Cuvântul, în plurisemantismul său și expresivitatea-i metaforică aleasă, constituie temeiul, proprietatea și prioritatea poeziei, ce se referă foarte relativ la regulile lingvistice, urmând propriile principii în crearea și înfățișarea sensului, „aprinzându-se și luminând” (Cum citește sfântul).

O altă caracteristică a poeziei lui Leo Butnaru ține de experiența sa intelectuală și cea  profesională. Ea se bazează pe miza axiologică nu doar a posibilității, ci și a necesității, ca datorie, de a căuta adevărul. La fel cum discursul filosofic tratează faptele, poezia înțelege, abordează și organizează sensurile, semnificațiile. Niciodată nu se mulțumește cu simpla definire a noțiunilor, nu acceptă explicații de ordin comun, la îndemâna mai multora. În poezia lui Leo Butnaru puteți găsi tocmai ceea ce e posibil a se afla, de obicei, dincolo de raza de acțiune a conceptelor, iar curiozitatea și inventivitatea sa amintesc de jurnalistul de investigație, decis a merge până în pânzele albe, spre a spulbera dubiile. Prezumția conform căreia cunoașterea umană nu este nici adevărată, nici suficientă conduce direct la presupunerea filosofică, în virtutea căreia nu ne putem mulțumi doar cu înțelepciunea colocvială, jinduind și căutând un al doilea, al treilea fundament-argument al realității și punând întrebări tot mai complexe. Poetul este eminamente conștient că nu există o aventură mai fascinantă decât lichidarea stereotipurilor și căutarea adevărului.

În esențializări laconice și precise, poezia permite să surprindeți sclipirea în care lumea poate fi cunoscută și înțeleasă mai deplin. Energia, eliberată/emanată de cuvânt, de metafora subtilă, dezvăluie resorturile existenței și lumina interioară. Pentru un moment, realitatea se dovedește a fi o impresie relevantă, apărând, parcă, într-o unică ordine posibilă. Această epifanie dezvăluie impulsuri și angrenaje ce guvernează lumea, procesul dinamic de metamorfozare permanentă pe care l-am putea înțelege ca sens al vieții, în opoziție cu presupunerea că sensul existenței ar fi moartea, neființarea (Sensul sensurilor). Prin urmare, dacă este imposibil să se accepte o astfel de viziune ca imagine a lumii, dacă nemișcarea provoacă falsitatea acesteia, conturul neexprimat, schița nefinalizată pot reprezenta cea mai credibilă imagine. Prin poemele sale Leo Butnaru exprimă ce Wittgenstein sugera drept ceea despre ce ar fi indicat să se tacă. Adică, poezia e redusă la tăcere, însă rămâne a fi plină de semnificații.

UN PORTRET DE IOAN HOLBAN

DIN Nr. 9, 2013 AL REVISTEI
     

                                           
                                           OMUL CU O CARTE ÎN MÂNĂ

„Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp - enorm/ mac sunător/ ce afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini./ Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-tu-le/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!"; proiectată de acest Peisaj din 1973, ca şi de alte poeme asemenea, tipărite în revistele cultura­le basarabene ale epocii, poezia lui Leo Butnaru, începând cu placheta debutului, Aripi de lumină (1976), e o continuă şi explicită desprindere de canoanele literare, impuse, evident, ca peste tot, de oameni şi autorităţi din afara lumii literaturii: Peisaj e o replică la neosămănătorism, iar realismul socialist al vremii e, la Leo Butnaru, irealism socialist. Lirica din cele peste douăzeci de volume, publicate în aproape patruzeci de ani, de la Sâmbătă spre duminică (1983), Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (l991), Puntea de acces (1993), Iluzia necesară (1993), Vieţi neparalele (1997), Gladiatorul de destine (1998), Identificare de adresă (1999), până la Lamentaţia Semiramidei (2000), Pe lângă ştreang, steag si înger (2003), Altul, acelaşi (2003), Ordine de zi, ordine de noapte (2009), Poeme din secolele XX - XXI (2011), În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov (2012) este una în permanentă stare de alertă, mereu în miezul confruntării dintre paradigmele literare care s-au succedat în tot acest timp, în răspăr cu epoca; poezia e, pentru Leo Butnaru, ieşirea în caz de pericol sau, cum va spune peste ani, ieşirea din ambuteiajul „global”. Figura tutelară a gândirii lui Leo Butnaru din cărţile de în­ceput pare a fi Socrate, dar ceea ce rămâne, spune poetul e demantelarea iluziei cuprinse în celebra propoziţie „cunoaşte-te pe tine însuţi!”; de aceea, mai important este personajul liric, acela care explorea­ză epoca „ne-pocăită” şi, deopotrivă, paradigmele literare – neoromantism, textualism, modernism, postmodernism şi „post-post-modernism”, cum scrie Arcadie Suceveanu într-o percutantă postfaţă la antologia din 2011 – care îl ispitesc cu cântecele lor de sirenă: păstrând termenii din titlul antologiei amintite, poemele din secolul XX sunt, mai degrabă, ale unui personaj shakespearian, pentru ca acelea din se­colul XXI să-l aibă drept protagonist liric pe Mîşkin-cneazul, „fără maşină/ în mijlocul acestui ambuteiaj global/ infernal/ neomenos”.

Socrate însuşi, în vremea problemati­că a ambuteiajului global e un dilematic personaj shakespearian; „Po­tirul - plin, lichidul - vineţiu/ Şi-o dimineaţă răsărind divină./ Pe suflet i se face arămiu/ Dar mintea... mintea i se însenină./ Ce-aşteaptă ei? Ce să le spună el?/ E-o logică aice, e vreo lege?/ De toa­te-a fost, dar n-a fost într-un fel:/ Un măscărici ce mască îşi alege. / Să le repete gând ce nu convine/ Ori să brodeze-n childuri, ocolit? /... S-a zis cu limpezimile eline.../ Îşi bea potirul. Îl cuprinde ceaţa/ De noapte grea, şi vorovi icnit:/ – E totul clar ca bună dimi­neaţa..." (De Socrates): protagonistul liric nu e un personaj „lipit”, construit pentru a ilustra ceva anume, ci e chiar fiinţa interioară a poetului, aceea adevărată, agresată, hăituită, adesea, de o istorie duşmănoasă, e în lume şi cu lumea căreia, în fond, îi scrie poezia, adică, lăuntrul, ceea ce e dincolo de carapacea evenimentului şi a co­tidianului cenuşiu.