DIN ANTOLOGIA POEZIEI FRANCEZE

DIN POEZIA FRANCEZĂ

 

Din: Poezia franceză. Antologie / (Simbolismul, suprarealismul, modernismul)

 

DIN POEZIA LUMII

 

POEZIA ÎN LUME

DIN POEZIA LUMII

 

DIN POEZIA AVANGARDEI UCRAINENE

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ CONTEMPORANĂ

 

O MARE POETĂ DIN FINLANDA

 

LA PIEPTUL PĂMÂNTULUI
 
Ce bine e să te lipești de tine, Pământule,
afundându-te în tălăzuirea verdelui tău!
Prin iarbă răzbate gingașul violet al brândușei
precum un ochi deschis a uimire.
Iar de sus, prin murmurul frunzișului mustește
lumina verzuie-portocalie.
 
Te iubesc, Pământule,
negru sau brun
verde sau cenușiu de arșițe!
Te iubesc, Pământule,
ce parcă iată-iată te stingi
pentru ca îndată să renaști triumfător…
Pieptul tău e un verde altar pe care
viața aduce-n jertfă trupul meu
ce absoarbe aromele tămâierilor.
Pământule!
Fă-mă asemănătoare ție
să pot mereu a mă reînnoi, creând și recreându-mă
cu nestăvilitele forțe ale eternei inspirații!
 
Dacă vederile îmi vor deveni crepusculare
dacă inima mi se va domoli până la nemișcare –
atotputernica ta chemare, strigătul tău
sălbatic, înflăcărat
îmi va injecta stropi de aur topit
lumea solară, strălucitoare, înfloritoare
trezind-o din nou în mine.
 
ULTIMA SEARĂ DE APRILIE
 
Seară liniștită.
Streșinile deja nu mai suspină în vânt
și soarele s-a ascuns.
Păduri și stânci s-au afundat
în amurgul siniliu.
 
Din fumegarea tămâioasă a sumbrelor hățișuri
apare luna
și încremenește pe cer
asemeni unei uriașe flori uimite
ce miroase-a prospețime nocturnă.
Lumină palidă, unduitoare
și negre umbre nemișcate...
Unde ați fi voi, cântări ale eternelor ape,
unde vă e glasul plin de viață
asemeni chemărilor de păsări călătoare?
Unde ești tu, timpule,
când sângele verde al ierbii
roșu se pare?

TREI POEȚI FRANCEZI

 

CORIFEI AI POEZIEI FRANCEZE

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ A SEC. XX

 

Georges RIBEMONT-DESSAIGNES

(1884-1974)

S-a născut la Montpellier. A făcut studii temeinice. Pasionat de filosofie. A compus simfonii și opere, a tins să devină pictor, la școala de arte legând prietenie cu Marcel Duchamp, Fernand Léger și Francis Picabia. Scrie poeme dadaiste și piese de teatru. În 1923 părăsește Parisul, plecând în provincie, pentru a populariza cultura, literatura. În timpul războiului trece prin diverse complicații și dificultăți, iar după eliberare, ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, cultivă flori, scrie prefețe la operele literare clasice, articole despre pictură, realizează emisiuni radio. Concomitent, își scrie proza și poemele. Din bibliografia sa: Austria cu ochii închiși (roman; 1924), Frontiere umane (1929), Domnul Jean sau Dragostea absolută (1934), Timpul catastrofelor (1937), Umbre (1942), Alarmă (1944), Ecce Homo (1945), Noaptea, Foametea (1960), Sângele, Seva, Apa și Lacrimile (1968), Criptograme (1968), Regnul vegetal (1972). 

În traducerea lui Leo BUTNARU

Serenadă pentru câțiva falsificatori

 
Sub coroane de fier și de zinc,
O! constanță mecanică și furie pentru limite,
Dacă inutila floare a libertății se usucă pentru a muri.
Sclavul eliberatorilor de automate,
Vai, moare ultima resursă,
Iar pe calul verde și fulgurant
Nu vom mai vedea osul înălțat spre cer
Cu resturile sale de cadavru,
Platanii blânzi și cuverturile de pat de la țară,
Proaspeții copiii ai speranței,
Confiturile virtuții, lumânările mari de hârtie
Au cunoscut pașii fierbinți?
Totul nu e decât cenușă în sala pașilor pierduți,
Vântul e pur,
Gheața, moartea, nisipul, sângele
Ar fi ultimele amintiri?
Sicrier al lui Dumnezeu,
Ai șters praful de pe coșciug,
Ai scuipat pe propria-ți burtă înainte să mergi la luptă?
Șacali ai cimitirelor, între dinți aveți miros de suflete
Și tu negru detunet al groazei,
Izbind coastele,
Cu o singură lovitură
Ai spart brusc inima leului și vezica porcului?
Povara e golită ca butoiul cerului?
Destul, falși-călăi, polițiști transpirați, false scandaluri,
Precupeți de bazar!
Ați vomitat pentru că prea v-ați mușcat, v-ați ros unghiile și lăzile
Și pe pielea voastră de lux
Se răspândește mucegaiul din univers,
Iar pe bărbiile voastre – părul călugărițelor.
Precum crucea picioarele voastre-au prins rădăcini în cenușă,
Însă în singurătatea-n care vă aflați plăcerea
Mărturisiți-vă,
Frați falși din tinerețea mea,
Îngeri împăiați, pene la vânzare?
Una dintre lacrimile voastre căzu și pământul putrezi.
Mari căpetenii ale viitorului și viitoarea odihnă a fetelor bătrâne
Buchetul de flori de portocal al posterității,
Voi nu sunteți decât ignobilele fese ale ordinii
Ca și sergentul major cu nările umflate,
Dar ne înșelăm pe seama pământului
Eu unul nu am păr în cap, ci o coardă de vioară;
Pentru a da și a primi
Fulgerul orei din urmă
Nu știam încă ce ar fi realitatea, ne-am înșelat pe seama pământului
Și pe seama focului oamenilor.
Există un timp care în cele din urmă germinează în negreața unghiilor
Pline de praf și de sânge.
Creierele și măruntaiele,
Cele mai frumoase vremuri ale ploii de cenușă,
În care cea mai bună armă va fi încă de inventat
Ignorată de limbajul vostru,
Porcilor!
 

UN MARE PICTOR, BUN POET AVANGARDIST

 

POEZIA PE MAPAMOND

 

EUGEN CIOCLEA: 75 DE ANI DE LA NAȘTERE

 

NU TRAGEȚI DE CIOCLEA...

 (Despre debutul adevărat și poziția... generaționistă)

La ce mă gândesc chiar în ziua, în care Eugen Cioclea (1948 – 2013) ar fi împlinit 75 de ani?            Unii autori de referințe sau că nu știu, sau că fac abstracție, conștient, de faptul că Eugen Cioclea nu a debutat ca poet în 1986 (în ce mă privește, de ar fi adevărat, nu aș avea nimic contra, chiar aș fi oarecum măgulit: eu i-am pregătit pentru publicare în LA acel grupaj de versuri). Atare inexactitate sugerează ca și cum că Cioclea ar fi fost un neofit... optzecist! Dar de unde, odată ce însuși poetul mărturisea că își consideră drept debut poemul „Început”, publicat în 1973 în ziarul „Tinerimea Moldovei”. Adică e timpul când debutau în periodică, apoi editorial mulți din cei considerați a constitui generația șaptezeci a poeziei pruto-nistrene. Iar în 1977 un grupaj din versurile sale apar în revista „Nistru”. Cei care, de-a surda, o țin una și bună că Eugen Cioclea ar fi debutat în 1986, „pe timpul apariției optzecismului basarabean”, el însuși fiind un stâlp (de nădejde) al acestui fenomen, pe cât de vag, pe atât de drag (lor), ar face bine să citească și să înțeleagă care ar fi estetica și plasamentul... generaționist al poemelor din revista „Nistru”, 1977 („Altă iubire”, „Clopotul necântat”, „Liniștea”, „Luminos”). Rezonează oare ele cu trâmbițatul, de către unii „exegeți” și „amici”, optzecism al lui Cioclea? Să fim serioși și să învățăm, totuși, a decanta, sub aspect canonic, baribilianismul, dinescianismul, maiakovskianisml, labișianismul (lupta cu inerția), esenianismul, chiar păunescianismul  etc., la care se fac trimiteri, pe drept, întemeiate, de unii din cei ce opinează despre poezia lui Cioclea, făcând-o lucid, argumentat, în pofida tentației de a o declara, încă de la începutul  anilor 70, postmodernistă, optzecistă, astfel de obsesie mie unuia părându-mi-se de-a dreptul incompetentă, frivolă până la aberație. Nici chiar în grupajul de poeme, pe care l-am pregătit chiar eu și l-am semnat pentru publicare, în secție, și apărut în noiembrie 1986 în LA (Conştiinţa de sine; Rampa; Frunza eretică; Plai; Pretext; Triumful materiei; Dilema; Cină irodică; Iluminare) Cioclea nu e postmodernist și mai ales optzecist, fiind  pur și simplu un poet bun, singularizat, crescut și educat în undele creației interbelicilor, dar și ale generației 60. Erau texte libere, pe alocuri îndrăznețe, „permise” de... începutul de perestroika. Criticii competenți nu se angajează să tragă, să smulgă de Cioclea, ba în jos, spre șaptezecism, ba în lături, spre optzecism. Iar cei care au făcut-o sau o fac ori sunt pur și simplu afoni la poezie, la canonicitatea, estetica ei, sau au niște mărunte interese de grupuscule – prezența lui Cioclea le-ar spori oarecât importanța.

De la dreapta la stânga: Eugen Cioclea, Nichita Stănescu, Nicolae Popa și Leo Butnaru.

DIN POEZIA FRANCEZĂ MODERNĂ

Din poezia lumii

                               André GIDE
                              (1869 – 1951)

 
S-a născut la Paris, fiind educat într-un puritanism riguros, ceea ce-l înclina spre protest. În 1890 publică prima sa lucrare, „Caietele lui André Walter”, care, fără a se bucura de succes, s-a dovedit a-i fi cartea de vizită, pentru a intra în saloanele literare, unde a fost prezentat lui Mallarmé și Valéry. În 1896 devine primarul comunei La Roque-Baignard, însă își continuă activitatea literară. În 1897 publică volumul „Bunătăți pământești”, ce atrage atenția criticii de specialitate. Primele cincisprezece cărți le editează pe cont propriu și doar nuvela „Porți strâmte” (1909) îi aduce oarece recunoaștere. Călătorește în Africa, mai apoi publicând volumele inspirate de Congo (1927) și Ciad (1928). În timpul celui de-al doilea război mondial se află în Tunis, unde scrie „Tezeu”, ultima din operele sale importante. Are o activitate susținută în teatru și cinematografie.
În 1947 i se acordă Premiul Nobel, devine doctor honoris causa al Universității din Oxford.
Din bibliografie: Tratat despre Narcis (1891), Poemele lui André Walter (1892), Călătoria lui Urien (1893), Tentativă amoroasă sau Tratatul dorințelor deșarte (1893), Mlaștini (1895), Saul (1898), Prometeu prost încătușat (1899), Corydon. Patru dialoguri socratice (1911).
 
                                                                  În traducerea lui Leo BUTNARU

 
Cântecul rodiei
 
Cu siguranță, trei boabe de rodie
au fost suficiente pentru a-i aminti Proserpinei...*
 
Multă vreme va fi să vă căutați
Fericirea imposibilă pentru suflet.
– Bucurii ale cărnii și bucurii ale simțurilor
Fie un altul să vă condamne,
Amare bucurii ale trupului și simțirii –
Altul să vă judece, eu nicidecum.
 
– Cu adevărat, Didier, filosof fervent, te admir
Odată ce credința în gândul tău nu bucură mintea
Nu crezi într-o alta mai preferabilă.
Dar nu în toate mințile se pot întâmpla astfel de iubiri.
 
Apoi bineînțeles, de asemenea iubesc
Ale sufletului înfiorări mortale,
Bucuriile inimii, bucuriile minții –
Însă pe voi vă cânt eu, plăcerilor.
 
Bucuriile cărnii, tandre ca iarba,
Fermecătoare ca florile gărduceanului viu
Se ofilesc sau se tund mai repede decât lucerna pe șes
Pe care spiritul rău le face să se risipească îndată ce le atingi.
 
Văzul – cel mai tulburător dintre simțurile noastre...
Tot ce nu putem atinge ne întristează;
Mintea prinde gândul mai ușor
Și fie ca mâna noastră să aibă ce ochiul râvnește.
– O! poți atinge orice îți dorești, –
Nathanael, și nu căută posesie mai deplină.
 
Cele mai dulci bucurii ale simțurilor mele
Vin după setea pe care mi-o potolesc.
 
Cu siguranță delicioasă este ceața,
Pe măsură ce soarele răsare peste câmp – delicios e și soarele –
Delicioase ne sunt picioarele desculți pe pământul înrourat
Și pe nisipul răzmuiat al țărmului de mare;
Delicioasă pentru scaldă era apa de izvor;
Să sărut buzele necunoscute pe care buzele mele le-au atins în umbră...
 
Dar uite, fructe – fructe – Nathanael, ce e de spus?
 
– O! că nu le-ai cunoscut,
Nathanael, asta mă duce la disperare...
...Miezul lor era fraged și suculent,
Savuros precum carnea ce sângerează,
Roșu ca sângele picurând din rană.
…Astea nu pretindeau, Nathanael, vreo sete specială;
Au fost oferite într-un coș de aur;
La început gustul le era neplăcut, nespus de insipid;
Nu amintea de gustul niciunui fruct de pe meleagurile noastre;
Amintea de gustul guavei răscoapte
De se părea că miezul lor deja este mort
Și amărăciunea îți umplea gura,
Încât puteai scăpa de ea doar mâncând un alt fruct;
Abia după aceea, dacă mustirea continua
Venea momentul de a o savura;
Și acest moment mi s-a părut mult mai plăcut,
Iar miezul deveni mai puțin grețos.
Coșul a fost golit rapid...
Și doar ultimul fruct l-am lăsat
Fără a-l împărți între noi...
 
Vai! După aceasta, Nathanael, va spune gura noastră
Ce-a fost acea ardentă amăreală?
Nicio apă nu ar putea-o spăla –
Jindul pentru atare fructe ne-a chinuit sufletul din plin.
Trei zile, în piețe, le-am căutat;
Însă vremea deja le trecuse. –
În călătoriile noastre, Nathanael, unde am găsi
Alte fructe noi pentru a ne provoca necunoscute pofte?
 
1897
______________
*Proserpina să țină minte – Proserpina – la romani, Persefona – la greci, zeița lumii morților. O dată, în timp ce culegea flori, pământul s-a deschis și a înghițit-o. Deși Ceres îl convinge în cele din urmă pe Jupiter să-i înapoieze fiica, Persefona nu mai poate reveni pe pământ: ea apucase să mănânce câteva semințe de rodie, act de magie a dragostei, care o va face să nu se mai poată despărți de răpitori.
 

UN POET AL AVANGARDEI ȘI JAZZULUI

 

UN CELEBRU POET CIUVAȘ - GHENNADI AYGHI. ESEU PLUS POEME

 

DIN COSMOGRAME

 

UN ALT POET AL MODERNITĂȚII FRANCEZE