miercuri, 20 aprilie 2022

UN INTERVIU

 


Stimate domnule Leo Butnaru, când ați început să scrieți? În ce limbă ați scris prima dată și care este limba manuscriselor dumneavoastră?
    – Ca neofit în ale scrisului și ca debutant în presă sau editorial mă încadrez în parametrii bine cunoscuți, „clasicizați”, ai biobibliografiei... standard a, probabil, sutelor de mii de preadolescenți și adolescenți din întreaga lume și din toate timpurile porniți spre Olimp, spre Parnas, adică importanta jalonare având loc între 14-16 ani. Inițial, am debutat cu unele notițe din comuna mea natală, Negureni de pe râul Răut, publicate în ziarul raional din Sângerei. Să vezi, de acolo mi-a venit și primul onorariu! Primordiul în presă ca poet a avut loc la începutul lunii mai a anului 1967, când mai eram elev în ultima clasă de școală medie. Iar cartea de debut, „Aripă în lumină”, mi-a văzut lumina tiparului (și a... ochilor cititorilor; avea tirajul de 2 500 de exemplare) în primăvara anului 1976. Fiind născut între Prut și Nistru, istoricește parte a României, bineînțeles că limba primelor mele manuscrise era și cea din caietele școlare – româna, pe atunci, în Interriverania, numită moldovenească. În ea mi-am publicat cărțile la Chișinău, Iași, București, Cluj, Timișoara, Alba Iulia, Constanța, Bistrița, Pitești, geografia editorială fiind atât de amplă, deoarece include și zeci de volume de traduceri din limbile rusă, franceză, spaniolă, ucraineană, care mă bucur că au intrat în biblioteci din arealul  panromânesc.
Româna a fost și mi-a rămas limba de bază, iar unele excepții mi s-au întâmplat doar la solicitările revistelor și editurilor din Rusia, din Serbia sau Ucraina (e drept, și pentru acestea două scriind în rusește), pentru care am trimis mici eseuri, am acordat interviuri sau am răspuns la diverse chestionare tematice, legate de literatură, cultură. Dar mi se întâmplă și un lucru inevitabil, când în conștiința, dar și în subconștientul meu scânteiază, semnalizează versuri în alte limbi, în special în rusă. Prin natura și componentele lor lingvistice ele sunt de netradus, de ne replăsmuit în limba română, aparținând totalmente imaginilor și texturilor poetice monolit, eufoniilor, aliterațiilor, osmozelor semantice, verbocreației și stilisticii intrinseci, „egocentriste” ale limbii ruse. Substanța prozodică, vibrațiile fonetice de o semantică asociativitate particulară, de matrice, esențele metaforice de atare gen sunt posibile doar în spațiul poeticității rusești. Ele ar confirma în cel mai înalt grad că poezia, crearea ei se întâmplă în limbaj, prin limbaj, acesta, uneori, în organizări, orchestrări mai speciale, intraductibil într-un alt limbaj. Un grupaj de atare mostre și modele unicat, de netradus, încheie recentul meu volum de poeme apărut la Moscova (2022), „Будда и полицейский” („Buddha și polițistul”).
    – Care a fost și care este motivul ce vă îndeamnă să continuați să scrieți?

luni, 4 aprilie 2022

90 DE ANI DE LA NAȘTERE

 


Text integral                                              

Pe timpuri, mi s-a întâmplat să citesc la Chișinău, în sala de lectură a Bibliotecii Naționale a RSS Moldovenești, unele texte ale lui Fănuș Neagu publicate în reviste bucureștene. Erau tablete savuroase despre fotbal sau pagini din viitoarele cărți cu prieteni. Și ele învederau tocmai ceea ce spusese  baronul Buffon: Le style est l'homme meme. Sau invers. În 1993, Fănuș Neagu îmi mărturisea, într-un interviu pentru revista „Ateneu”, că da, a creat un stil, „însă nu i-aș sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-1 fac doar eu și este foarte greu de dezvoltat, fiind un stil de nebun, de fost nebun, și cei care mă urmăresc fac numai o pastișă. (...) Stilul meu e ușor de imitat, dar e greu de susținut”.
Tot la începutul anilor nouăzeci, în grădina Casei Artei din Galați, mi-a fost dat să văd unul din carnetele de note, de lucru ale lui Fănuș Neagu care, din vreme în vreme, în jariștea  discuțiilor, nota ceva, apoi îl închidea. L-am întrebat cu discreție dacă aș putea răsfoi așa, fugitiv, acel carnet cu coperți roșii spre stacojiu, format 10x20 cm. „Da, îți permit, zise maestrul, zâmbind, dar să nu spui nimănui!” Însă uite că... spun, totuși. Filele erau acoperite cu fraze, cuvinte aparte, perechi, triouri de cuvinte; cu săgeți de vectori ce indicau spre posibile alipiri unele cu altele. Printre ele se aflau și înscrisuri, notițe „hăcuite”, tăiate cu pixul. Nu era greu de priceput că frazele „anulate”, scoase din joc, fuseseră deja folosite în texte, contexte, volute stilistice, aluviuni metaforice acaparante.
Acum, simt oarecum ciudată această revenire memorialistică la blocnotesul răsfoit sub magnoliile înflorite în grădina gălățeană. Uneori, când mi se întâmpla să citesc vreun text relativ nou al lui Fănuș Neagu, mă gândeam că – de ce nu? – unele din secvențe se vor fi aflat, preparatorii, între tartajele roșii-stacojii. Posibil și unele perle din următorul fragment: „Comisoaia se schimbă în fata din Priboiul Dunării, care-și întinde rujul pe buze cu un băț de chibrit, poartă brățări la glezne și inele de argint pe deștele picioarelor și e apucată de năbădăi la apusul soarelui... Nu se știe de ce, avea impresia că pădurii de salcâmi îi era drag numai de ea, Comisoaia, și gândul o ducea spre Casa Venețiană, unde fusese ademenită de marinari cu o crenguță de coral. Pe Genia o plăteau cu mărunțișuri din bazarurile orientale: iminei de marochin, halate brodate cu chipuri de arăboaice și versete din Coran, iatagane pentru copii împodobite cu perle de sticlă, ibrice de aramă. Stimulii unor aventuri cu începuturi leneșe, totodată și-a unor crime la marginea timpului, cafea, smochine, portocale, coniac Metaxa, butoiașe de bere, vin din insulele grecești, dans din buric și peste toată Dunărea în asfințit, tavernele, foișoarele bordelurilor de pitici, ulcele cu sânziene și trifoi roșu, comenzile gradaților din câmpul de instrucție al batalionului disciplinar – soldații goneau în cerc, ducând în spinare ranițe pline cu oase împuțite de la abator, haite de câini hămesiți goneau după ei, lătrând înspăimântător – norocul de neînchipuit al Venețianului cu gușa dublă și fața plină de negi, mutrele contrabandiștilor de tutun, mereu se nimerea unul cu nervii în batistă și era azvârlit pe geam și iar Dunărea, vapoarele fabuloase, malul depravat, țigănci împerechindu-se cu haimanale din port, câte-o înjunghiere, licurici scăpărând în buturugi, un soldat lingând cizmele gradatului de putere, asfințitul plin de suferință, noroc și taine măsluite, rolul imaginativ al stelelor, mirosul de iarbă amestecat cu mirosul catranului topit de atâta zăduf, icoana naivă a Măcinilor, actorul bețiv, evreu la origine, murmurând cu smerenie, la tejghea, spre a stoarce mila barmanului: Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh și aceștia trei una sunt, oglinzile din camera secretă, compunând și recompunând trupurile Deliei și Geniei, lungite goale pe divan, cu câte-o lumânare aprinsă, înfiptă-n cur ca să ațâțe, să reîmprospăteze și să sălbăticească patima jucătorilor de cărți, pisica galbenă de pe umărul Geniei, ficțiunea mărșăluind pe pereți că nu există neîncredere și moarte, ci numai viață nărăvașă, cururi destoinice gata să se schimbe oricând în sfeșnice, oraș dăruit veseliei, două gemene dulci, fermecătoare, pietroase, dulci, dulci, dulci, justiția hazardului, bețigașe aromate fumegând în farfurii scumpe, feciorii armatorilor, înecați în briantină, barbaria cinstită a rostogolirii zarurilor, porumbei jucători și luna ca un fel de gălbenuș azvârlit cu lipsă de tact în ibricul cu cafea – dar și ea despuiată de haine, putoarea de lună…” – și tot așa, metaforic, analogic, poetic în alte pagini din Partida de pocher, 1994, în care, ca și în majoritatea narațiunilor prozatorului-poet apar memorabile metafore cu luna și semiluna, europeană sau orientală, cu apele Dunării și tot ce se oglindește în ele, cu sălciile și peștii știobâlcăind, grâne, pelin, păsări fel de fel, cai și porci sălbăticiți pe Insula Mare, bărci, șlepuri, vapoare, felinare în portul Brăilei, șiruri de care, căruțe (Dumnezeule, și câte povești cu căruțe care și-au rupt roțile în viroagele drumului spre Brăila!), sâni dezgoliți, învârtejiri de nisip, crivăț dinspre miază-noapte, vânt dinspre miază-zi („vântul stăpân peste tot sângele și (care) ne urmărește până la moarte”), stufărișuri și păpurișuri, iepuri și vulpi, sălbăticiuni cu duiumul, fântâni („văduve de lemn”), cocori, lebede, nagâți, lăstuni, vulturi și câte alte „minuni” ale lumii danubiene și ale Bărăganului, care animă obsesiile, intențiile, faptele de a crea și de a trăi (în) magie, vrajă, fantome, realități și irealități ce copleșesc sau chiar subjugă imaginația cititorului, coerența povestitului fiind dereglată sau, poate, chiar nici nu a existat în narațiune, temporalitatea aparținând fantasticului, aventurii sufletești, iar înainte de aceasta – aventurii limbajului în libertatea plăsmuirii textului, în slobozenia și imprevizibilitatea metamorfozelor, răsplămădirii, sugestiilor, uneori ducând la un adevărat paroxism al configurării liniilor de subiect niciodată urmate până la capăt și totuși închegate într-o regie cât de cât limpede, care „nu există decât în închipuirea unui stilist, în sensul înalt al termenului, care privește lumea prin fantasmele sale” (Eugen Simion), „Bulimie metaforică; baroc de viziune și de scriitură” (Eugen Negrici).