vineri, 29 septembrie 2023

O VIZITĂ LA ION DRUȚĂ. MOSCOVA

 



VIZITĂ LA ION DRUȚĂ
Jurnal
 
27.II.1977
 
        Suntem tot mai des „ciupiţi” de C.C. Literatura publicată în „Tinerimea...” le cam stă în gât. Merge greu. Unii inşi au grijă să fim ţinuţi în şah permanent. 
        „Sovetskaia Moldavia” critică „Mirosul de gutuie coaptă” a lui Druţă. Nuvela a apărut încă acum patru ani, însă, aici, tot atâta vreme a fost trecută sub tăcere... Acum?... Vedeţi, ’neavoastră... Se ştie de unde porneşte campania.
        Şi tocmai acum câteva zile mi s-a ivit ocazia să plec la Moscova. L-am rugat pe Ion Druţă să-mi facă rost de un bilet de favoare pentru „Sfânta sfintelor” (Teatrul Armatei; regia lui Ion Ungureanu). M-a invitat să-i fac o vizită acasă. Plecând de la el, am rămas convins că, acolo, la Moscova, Druţă e mult mai informat decât s-ar crede despre cele ce se pun la cale la Chişinău. Zicea că vrea să rupă orice legătură cu editurile şi teatrele din Moldova.
        Mă mustră uşor că aş fi, chipurile, prea timid. „Şi atunci, la întâlnirea de la Institutul Agricol, când te-am cunoscut, rămâneai la vreo 20 de paşi în spatele nostru” (modul lui de-a exagera cu bună intenţie...). Excesul de modestie îl tratează drept un neajuns al moldoveanului. „Suntem prea nu ştiu cum, aşa...”
            Îmi arată decupările recenziilor la spectacolele sale, apărute la Vilnius, Tula etc. Elogioase. Mai zice: „Sovetskaia  Moldavia însă nu pot s-o citesc. Cam ştiu ce scriu. Mă pricep”. (Însă numărul curent al gazetei chișinăuiene îl avea la îndemână!)
        La Moscova te poţi întâlni şi cu cei cu care ani de zile nu te-ai văzut la Chişinău: compozitorul Ion Macovei, sufletist, f. talentat, cuceritor prin felu-i de-a fi.
La spectacolul „Sfânta sfintelor” – foarte mulţi moldoveni. Moscova parcă focalizează, dar şi risipeşte iremediabil.
 
19.III.1977
 
        Când l-am vizitat la Moscova, Ion Druţă mi-a vorbit cu rezervă, chiar cu neîncredere despre F. Şi V. Cine ştie ce suspiciuni, poate că şi nefondate, îl vor fi pus în gardă. Ceva nu i-o fi plăcut sau cineva a iudit, cum se zice la Negureni. Nu prea se înţeleg multe din acel druţian: „Mi se pare că...”  Mai curând, ar fi la mijloc strădania cuiva, care i-a transmis fel de fel de zvonuri; o uşoară turnătorie.

joi, 28 septembrie 2023

LOCUL DE VECI AL LUI ION DRUȚĂ


PRIMA LUNĂ DE TOAMNĂ
FĂRĂ ION DRUȚĂ
(3.IX.1928 – 28.IX.2023)


Suntem în prima lună de toamnă... Fără Ion Druță (3.IX.1928 – 28.IX.2023), care, pe 30 august 2023, își semna testamentul, cerându-și iertare de la cititori că nu-l mai poate scrie de mână, ci l-a potrivit, literă cu literă, la computer. Celebrul scriitor menționa: „Corpul meu să fie transportat în patria mea mică, la Soroca, la Lumânarea Recunoștinței... Cer să fiu înmormântat în liniște și cu multă modestie, fără discursuri lungi și cu intrări în diferite locuri unde am activat. Poate cu excepția Teatrului Național, unde se mai aud replicile eroilor mei”.
Aici inserez două imagini din 23 septembrie 2017, când se ținea Festivalul de Literatură Chișinău - București.








ION DRUȚĂ: 3.IX.1928 - 28.IX.2023

 


3.IX.1928 - 28.IX.2023


Leo BUTNARU
 
 
JURNAL CU ION DRUŢĂ
 
 
3.XI.1970
 
        Din „Cartea Poeziei”– mărturisirile lui Vasile Coroban, rondelurile lui Boţu, poezia a doua a lui Codru şi „Murea pe scenă cineva” de Matcovschi. Din Ion Druţă: „Acel simplu om al nostru, care întâia oară le-a zis florilor din capul primăverii lăcrămioare, trebuie să fie şi el aşezat printre marii poeţi ai neamului nostru”. Spre final: „«Mioriţa» ne-a creat o magistrală pentru secole, şi ar fi stupid să încerci cu opincuţele tale a bătători o cărăruşă în preajma acele magistrale numai din teama să nu-ţi pierzi individualitatea».
 
7.VI.1971
 
        Citesc „Doina” lui Ion Druţă, publicată în nr. 5 al revistei „Teatr” (Moscova). La noi, trebuia să se numească „Semănătorii de zăpadă”. Dar – interzisă de a fi publicată şi montată. Proştii, fricoşii... Cuvintele nu-şi pot afla adevărata lor valoare. Muzica noastră, frumoasă, duioasă, melodioasă – şi chinuitul surogat muzical. Druţă tinde spre frescă şi monumental: accente de irealitate în vecinătatea mitului. Aici, „Hora fetelor”, precum „Periniţa” în altă piesă a sa, „Casa mare”, ţine de laitmotiv, de contrapunct; un ecou ce revigorează omul. Umor fin. Probabil, greu de montat. Gligore: „Dar ştii dumneata oare, frumoasă  domnişoară, de ce mă tot încăpăţânez eu să beau?” Doina: „De ce?” „Pentru că nu există dreptate”. D.: „Chiar pentru aceasta ar şi trebui să bei?” Gl.: „Ba nu, pentru că eu de-acu am băut din cauza că nu există dreptate! Şi am hotărât să nu pun picătură în gură”. (Traduc din ruseşte.)
Doina – personaj ireal. Spre finalul actului II, se înfăţişează şi ea. Drept cunoştinţă veche a lui Tudor. Îl descoase de câte în lume, lună şi stele.
        Consider că niciun alt final de piesă, din câte s-au scris la noi, nu este atât de puternic. Până la durere sfâşietoare, până la lacrimi.
        Druţă face un rechizitoriu dur personajelor sale. În afară de Doina, Veta şi Gligore. Chiar şi Fima e supus oprobriului. (De altfel, nu mi s-a părut prea bine individualizat. Neconturat deplin. Pentru că, atunci când Tudor îi spune să ducă strugurii la Chişinău, Fima tace, nu se opune.)
        Pe 21 martie a. c, Ion Druţă a publicat în „Komsomoliskaia pravda” eseul „Plugarii în Chişinău” (Хлебопашцы в Кишиневе).
 
28.VII.1971
 
        Îmi amintesc că, acum vreo doi ani, după examen, Dodiţă mă întrebase:
– Cum de s-a întâmplat că n-ai luat nota maximă? Cum iese, eminent în şcoală, foarte bun la două-trei sesiuni de examene şi acum cobori?
– Am luat un «bine» în loc de un «foarte» din motivul că nu m-am lăsat convins de Druţă că Gheorghe Doinaru ar fi fost atât de legat de pământ, încât să lase baltă dragostea sa.
 
2.VIII.1971
 
        Am citit „Măicuţa-glie” şi „Adio, Gulsarî” de Aitmatov. Pentru a doua nuvelă, i s-a decernat al doilea premiu Lenin. Sunt nerăbdător să găsesc timp pentru a-i citi şi „Geamilia”, pe care Louis Aragon a tradus-o în franceză, afirmând că ar fi cea mai bună povestire de dragoste din câte cunoaşte el. Ba chiar a specificat: „Din lume” şi că „Manon Lescaut” sau alte opere celebre de acest gen nu importă pentru el, când are în faţă „Geamilia”. (Cam mult zel în această exagerare bine intenţionată... De altfel, pentru „Geamilia” Aitmatov a luat primul premiu Lenin.)
        „Adio, Gulsarî”, viaţa unui biet cal în colhoz... Probleme violente, arzătoare, pe care scriitorii din Moldova (noastră) abia dacă îndrăznesc să le... şoptească. Cu excepţia lui Druţă care, pare-se, are multe în comun cu Aitmatov, sau Aitmatov – cu Druţă: e acelaşi lucru.

vineri, 22 septembrie 2023

IDEI - ORIGINI ȘI CONTAMINĂRI

 


Leo Butnaru

„Transhumanța” ideației întru creație 

Dacă i-am aplica literaturii principiile euristice, am încerca o grea dezamăgire: rar scriitor ar putea fi recunoscut ca original, autentic în demersurile sale; puțini literați au reușit să abordeze aceleași teme, respectând (și) unul din principiile de bază ale creației – de la identic la diferit. Iar temele, su­biectele, genurile, speciile, stilurile, înaintea cărora stă însuși materialul literaturii – limba, nu au o paternitate posibil de identificat, decât la modul generalității și genialității colective. Neaparținând nimănui ca... drept de autor, ele sunt în egală măsură ale tuturor autorilor care au fost, sunt și vor veni. Astfel că reluările și reelaborările elementelor fundamentale ale artei sunt solicitate imperios de evoluția analogiilor, încă din timpuri imemoriale, când a început pelerinajul temelor, ideilor, motivelor ce aveau să revină iar și iar în creația artistică. Deja nu doar Cel de Sus știe că Biblia are ce are cu literatura religioasă sumeriană. Cei care au trudit la ctitoria Sfintei Scripturi au tras cu ochiul și prin tratatele păgâne ale contemporanilor – Arrian din Nicomedia, Marc Aureliu, Luchian, Iosif Flavius... Să se mai remarce câte coincidențe demonologice sunt în „păcătoasele” opere ale lui Plutarh-păgânul politeist și în Noul Testament!

Și astăzi, noi toți, scriitori și cititori, ne aflăm în această – hai să-i zic românește, aproape... mioritic – transhumanță universală a ideației întru creație, diversificare, pe nou relegare, reîntrupare artistică. Ba mai mult, prin... ricoșeu, în turbioanele, învolburările de atare gen e și „recenta” inteligență artificială, supusă și ea legităților misterioase de izvodire a operelor sau, mai rar, a capodoperelor de sinteze idei-sentimente, conștient-subliminal. Iar noi, reiterez, suntem în interiorul circuitului și nicidecum nu putem fi absolut... puri, absolut originali în compozițiile literare, filosofice etc. Râvnim sau nu descoperiri, personalizări tematice, de viziune, de stil, nu o singură dată ele se iscă, se mișcă în convertizorul intimității auctoriale. Însă însușirea unor procedee sau metode de creație inedite nu ar însemna, pur și simplu, o discretă sau abilă „retragere la timp” de la izvorul inspirației, ideației, deschis de înaintași, ci imperioasă necesitate de a-ți dezvălui și osebirile harului de care dispui, ordonându-le, sistematizându-le și sincronizân­du-le într-o viziune personală.

Unii autori reușesc să disocieze temele până la un punct, în concordanță cu specificul conștiinței umane, prezente într-un timp istoric, etic și estetic. De aici încolo, alt­cineva întrevede o continuare și modificare de optică. Firește, în acest caz nu poate fi vorba de necroforii ce se hrănesc din „cadavrul” ideal al spiritului continuu, avându-se în vedere doar incontestabilii creatori care știu că, până la urmă, în artă, destinul propriu este con­­diționat de prevalarea individualului. Aflându-se într-un proces intim-familial de interacțiune cu obolul predecesorilor, artistul de talent nu numai că face școală de însușire a datelor profesiei după „lecțiile” altora, ci retranscrie și aplică aceste „prelegeri” într-un mod personal, rar întâlnit, dar posibil totuși, care duce (dacă nu la descoperiri...) la revitalizări și nuanțări unice.

miercuri, 6 septembrie 2023

luni, 4 septembrie 2023

duminică, 3 septembrie 2023

10 ANI BUNI

 

Fără a nedreptăți alte... decenii

 

Fără a nedreptăți alte... decenii (tuturor le sunt recunoscător pentru inspirație, sugestii, generozitate), de remarcat ar fi, totuși, deceniul-axă, deceniul-turnantă, median între celelalte zeci de ani (asta e...), de când mă aflu în literatură. Adică anii 1988-1998 (și ușor prin... împrejurimi temporale), perioadă (deja... epocă... personală), în care mi se întâmplaseră cărți de poeme, proză și eseu, intrarea și „aclimatizarea” în spațiul artistic din dreapta Prutului, colaborarea cu edituri din Iași, București, cu reviste prestigioase – „România literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Contrapunct”. Am avut călătorii peste hotare (Franța, Grecia, Suedia, Bulgaria, Ungaria, Austria, Mongolia, Turcia...), dar a fost să cunosc în toată splendoarea ei și România dodoloață, în care, până în 1987, molohul ruso-sovietic îmi interzisese accesul. Au apărut traduceri din poezia mea în alte limbi. Ioanid Romanescu mi-a prefațat și editat la Iași prima carte în dreapta Prutului, „Iluzia necesară”. Am avut șanse și deschideri spre literatura română și ca jurnalist, conversând/dialogând cu D. R. Popescu, A. Pleșu, M. Sorescu, F. Neagu, N. Breban, D. Vatamaniuc, A. Rău, I. Alexandru, C. Baltag, Gh. Tomozei, P. Stoica, M. Tomuș, L. Ulici, M. Ciobanu, M. Martin, E. Simion, A. Blandiana, I. Romanescu, D. Tudoran, M. Nedelciu, I. Miloș, G. Țărnea, M. Tupan, E. Uricaru, Sorin Preda... În dialog cu acești și alți colegi parcă aș fi conștientizat și trăit condiția intelectualului ce are grijă să nu se plafoneze, deci și condiția scriitorului care ar fi, ar rămâne... student etern, ca prin vechimile chinezești. Nimic jenant în atare stare de învățăcel non-stop și fără frontiere entropice. Convorbirile au intrat în volumele „Spunerea de sine” (1994) și „Prezența celuilalt” (1997).
        Colegii m-au mandatat să fac delegațiile necesare, pentru înregistrarea oficială a Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, prin ani fiind și președintele ei.
        Cam pe la mijlocul acestui deceniu au apărut și, cum să zic? –  invidii, animozități care mă vizau, – căci oameni suntem și mai ales români, nu? M-au ajutau să atenuez necazurile și adumbririle tensionat-emotive simpatia și prietenia confraților din Iași, București, Galați, Botoșani, Cluj, Timișoara, Suceava, Piatra Neamț, Focșani, Râmnicu Sărat, Constanța etc. Dacă s-ar acorda o patalama a prieteniei panromânești, cred că aș putea fi printre cei care o merită.
        Nu știu dacă e... modest să spun că respectivul deceniu e jalonat și de Premiul USR (Poezie) pentru volumul „Gladiatorul de destine”, binecuvântat de Fănuș Neagu („Cartea Românească”), însă așa a fost. Iar primul premiu important, care mi s-a acordat în dreapta Prutului, veni de la revista  „Luceafărul” (1992), fiind onorat să-l primesc alături de Cezar Baltag.
        În fine, cam așa s-au rânduit întâmplările, iar mai multe le pot spune volumele de biobibliografie, care au avut inspirația, acribia și generozitatea să mi le elaboreze Biblioteca Municipală „Hasdeu”, Chișinău, și Biblioteca Națională a Moldovei.

sâmbătă, 2 septembrie 2023

CURENTE, DIN REVISTA EUPHORION

 



Leo Butnaru

 

 

Întrebare, răspuns

 

E de înțeles că orice naștere

ivire

faptă

sunt răspunsuri la anumite întrebări.

 

Doamne,

apariția lumii a fost răspunsul la care întrebare

pe care ți-ai pus-o în atot-

cuprinzătorul Sine?...

 

Sau să fi fost o întâmplare

ce nu a pornit din nicio întrebare?

 

Filozofie la firul ierbii

 

Recunosc

din păcate nu aud cum iarba crește

dar

chiar fără dispozitiv acustic

aud cum vorbesc între ei

fluturii pe iarba și prin iarba

                                   căreia

unii îi aud creșterea;

 

fluturii de pe modestele ei inflorescențe

de pe care

cu bătaia aripilor

spulberă polenul întru alogamie

de iarbă multianuală

poate chiar de iarbă veșnicie;

 

aud clar cum

în plină amiază

uneori nițel patetic

cumva abia-abia retoric

fluturii vorbesc, discută între ei

mai ales când filozofează

așa

ca omul când se îngândurează...

 

 

Ghid la arhaisme

 

În minte

se întâmplă să trec în revistă

vreun dicționar, două de arhaisme

cuvinte de culoarea pergamentelor

a fetrului pălăriilor arse de soare ale sătenilor

a șiacului de pe vremuri.

 

La un moment dat

în spațiile întinse ale arhaismelor

mă surprind că parcă l-aș aștepta

pe Bogdan Petriceicu-Hasdeu

căruia să-i spun cum i se adresase Vergiliu

lui Dante: Tu duca, tu signore e tu maestro...