duminică, 27 februarie 2011

Chestionar

SPIRITUL CRITIC ŞI CĂRŢILE PE CARE
LE-AI SCRIS


– Ce imagine aveţi despre spiritul critic, raportat la cărţile Dumneavoastră?

– După 1989, când veneam şi eu să mă predau cu arme şi cu bagaje (nu doar  sentimentale) literaturii care era chiar şi a mea, cea română, evadând din aşa-numita şi insistent numita de ideologii kremlino-cozi-de-topor „literatura moldovenească”, bineînţeles că nici un critic român nu ştia ceva despre „cărţile Dumneavoastră” (mele). În timp ce colegii de generaţie din dreapta Prutului (care, din fericire, nu devenise apa sâmbetei), cu cei mai mulţi dintre care nu ne cunoşteam, simţeau într-un mod sau altul efectul criticii de întâmpinare, eu, cel care credeam că chiar ar fi trebuit să fiu… întâmpinat (…veneam, nu?...), îmi ziceam, în primele câteva luni din 1990, că, de fapt, la modesta mea persoană şi la cărţile româneşti (7, cât zilele în săptămână) pe care le aveam tipărite cu litere chirilice (modelate în spiritul şi cvasi-caligrafia celor greceşti, totuşi, ceea ce mă făcea să mă gândesc la Homer, dar şi la Antioh Cantemir sau Puşkin), nu are cum să se refere critica de întâmpinare, ci, în cel mai bun caz, – critică de… aşteptare, în caz ceva mai puţin favorabil – o critică de… circumspecţie, iar în cel mai trist caz – o critică de… îndepărtare/ neacceptare. Dar s-a produs aproape neaşteptatul (cel puţin pentru mine): chiar în anii 1990 şi 1991 am avut şansa să-i cunosc, la Bacău, la Festivalul „George Bacovia” şi la Zilele Revistei „Ateneu”, pe doi critici importanţi, pe Laurenţiu Ulici şi pe Nicolae Manolescu, cu dl Manolescu chiar participând la o întâlnire cu elevii şi profesorii liceului „Vasile Alecsandri” din tihnitul târg moldav, unde eu am citit câteva texte, după care venerabilul coleg mi-a propus să-i las poeme pentru revista „România literară”, pe care curând le-a şi publicat. La fel de generos şi înţelegător s-a arătat regretatul coleg Laurenţiu Ulici care, din vreme în vreme, îmi plasa pe prima pagină a „Luceafărului” câte un poem, ce le anunţa pe celelalte, din interiorul revistei. Ba, după ce prestigioasa publicaţie îşi reia premiile, care un timp nu fuseseră acordate, eu sunt unul din cei invitaţi la Bucureşti să primesc prestigioasa distincţie pentru anul 1992, alături de ilustrul coleg Cezar Baltag.
În 1991, la Chişinău deja publicasem primele mele cărţi cu alfabet latin, pentru ca, în 1993, la Iaşi, regretatul poet şi prieten Ioanid Romanescu să-mi editeze volumul de poeme Iluzia necesară, în prefaţa căruia mă îmbărbăta mult, scriind că „Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe (…) şi e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat să anunţe o spectaculoasă evoluţie.”
…Astfel mi s-a săvârşit al doilea botez în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh şi al Spiritului Literaturii Române. Reviste de prestigiu, pe lângă cele deja amintite, ca „Viaţa românească”, „Steaua”, „Dacia literară”, „Convorbiri literare”, „Contrapunct” mi-au ajutat să mă apropii de colegii mei, de scriitorii români, să mă… amestec cu ei, poate că integrându-mă, cum se spune, în ansamblul lor, mie, probabil, întâmplându-mi-se un gen de alchimie personală indicibilă. După ce am publicat primele cărţi în dreapta Prutului, undele din aceste reviste mi le-au remarcat, le-au recenzat.
Dar totuşi, veneam la o anumită vârstă, la patruzeci de ani împliniţi, şi chiar dacă nu mă simţeam străin printre colegi, nu se putea spune că sunt şi eu parte dintr-un grup care a descins, aproape unit, dintr-un cenaclu sau altul în vervă la timpurile lor. Nu eram ca şi component în ansamblul şaptezecist, postmodernist sau optzecist, ori mai ştiu eu în care. Eram luat în seamă şi, mulţumesc Domnului, netrecut cu vederea, dar oarecum ca… lup singuratic, pentru că nu puteam să fiu tratat, ca spirit şi formaţiune, dimpreună cu echinoxiştii sau cu poeţii din cenaclul de luni, să zicem. Nu puteam fi „văzut” de critică afin lui Florin Iaru sau lui Mircea Cărtărescu, lui Adrian Popescu  sau lui Ion Mircea, Dinu Flămând sau Lucian Vasiliu, Liviu Ioan Stoiciu sau lui Nichita Danilov etc., chiar dacă, într-un fel, le eram, le sunt, unora dintre ei. E drept, uneori, se întâmpla să fiu „luat” într-o generalitate… generaţionistă care, trebuie să recunosc, mă onora şi mă onorează foarte mult, cum s-a întâmplat cu cele scrise de poetul Cezar Ivănescu în prefaţa la antologia mea „În caz de pericol” de la „Junimea”: „Leo Butnaru i-a dedicat (Hypatiei) un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”
În atare cazuri cum se spune(a)? – Străduieşte-te să… îndreptăţeşti înalta încredere etc!... Nu ştiu dacă mi-a reuşit „să îndreptăţesc”, dar nu aş putea să mă plâng de neatenţia criticii, mai ales a celei care a venit din partea confraţilor întru poezie şi nu numai, unii amintiţi deja, alţii fiind Nicolae Prelipceanu, Fănuş Neagu, Gheorghe Grigurcu (şi poetul!), Gheorghe Istrate, Marius Tupan, Adi Cusin, Dan Stanca, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Vasile Gârneţ, Em. Galaicu-Păun, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Nicolae Panaite,  Lucian Alexiu, Octavian Soviany (şi poetul!), Liviu Antonesei, Mihail Gălăţanu, Virgil Mihaiu… Pe criticii „puri” (care m-au „întâmpinat” sau m-au „mustrat”) îi voi aminti cu altă ocazie, când ne va fi dat mai mult spaţiu… (Până atunci însă, iau ca intermezzo o mărturisire a mai tânărului confrate Bogdan Alexandru Stănescu – în „Ziua Veche”: „Sincer, nu cred că publicul ar mai trebui să se încreadă în criticul literar. Sunt prea multe sfori trase aici, prea multe jocuri de putere. Poate acolo unde există o unanimitate (impusă şi de un bun-simţ pe cale de dispariţie) cititorul ar trebui să încerce. Eu, care am fost şi în tabăra cealaltă, ştiu că nu pot avea încredere în foştii mei confraţi.”)
Însă faptul de a fi totuşi „altfel”, de… altundeva, de a nu fi „crescut” de-a valma cu colegii tăi de generaţie (nu biologică, ci spirituală, estetică), de aspiraţie încă de la rădăcină, de la debut, bineînţeles că duce la repercusiuni deloc măgulitoare: spre exemplu, eşti „uitat” de a fi antologat de oarecine alături de cei cu care te simţi afini tu, cel de la Chişinău; cu colegii-poeţi din Bucureşti, Iaşi, Cluj etc. Pentru că au apărut mai multe aşa-zise antologii extrem de curioase, unele prezentate până şi la Cotroceni, dar lipsite de obiectivitate; ba au văzut lumina tiparului şi nişte antologii-moft, în care anume din fandoseală şi cine ştie ce principii bizare,  erau incluşi şi poeţei minusculi, fiind neluaţi în seamă Poeţi în toată legea şi cu... certificatele axiologice în regula. Nu ţi se găseşte loc în studiile de sinteză ce vizează o stare, o perioadă, un ansamblu al poeziei române contemporane. Sau eşti tratat cu jumătate de măsură, precum observase şi Dan Mănucă, scriind despre prezenţa subsemnatului (iertat îmi fie, spre acest sfârşit de iarnă, fulgul de ne-modestie) în „Dicţionarul general al literaturii române”: „Deocamdată, constat o mare deosebire în felul în care sunt prezentaţi, de o parte, autorii din diaspora şi din ţară şi, pe de altă parte, cei din Republica Moldova. Primilor le sunt rezervate spaţii mult mai mari decât celorlalţi, deşi, adesea, din punct de vedere valoric, nu poate fi vorba nici măcar de diferenţe semnificative... măruntului Ioan Co. îi sunt atribuite două coloane, în timp ce lui Leo Butnaru abia una singură.” Ba mai simţi că unii „colegi” din adâncă provincie – provincie, dar regăţeană! – încă nu vor să se obişnuiască nicidecum că, uite, bre, au ieşit scriitori buni sau chiar foarte buni şi din românimea interriverană, prutonistreană; ba vreunul, deloc important în contextul literar de pretutindeni, mai să cuteze a te privi de sus, dânsul crezându-se… – mă rog, îl priveşte ce se crede, zic eu, cel care, precum zicea Romanescu, nu am complexe…
(Aici, uşor sentimental, dar pentru a se înţelege oarecât starea pe care o trăieşte, uneori, scriitorul român de pe malul stâng al Prutului, reproduc poemul lui Andrei Voznesenski „Furnicul” în traducerea colegului chişinăuian Mihail Ion Ciubotaru:

El m-a-nsoţit de pe celălalt mal, prin vâltoare,
rătăcindu-mi-se-n barca jucată pe val.
Furnicile nu l-au primit în fraternele furnicare.
El e-un furnic de pe celălalt mal.

Negru e, iar saci poartă albi, albi foarte,
poate mai albi chiar, albi total.
Atât doar că el e un furnic din cealaltă parte,
furnic de pe celălalt mal.

De pe celălalt mal e, şi-o fi să-şi fie
ca-ntre catolici adeptul vechiului rit
unde acul e tras din poruncă-n cuvioşie
cu ascuţişul în sus (nu în jos) aţintit.

Mi te-aş duce eu, tartor fugar, necruţându-mi puterile,
însă în forfotă greu distingi inamic de amic.
Însumi eu nu mai ştiu de reperele
malului celălalt, frate furnic.

Malului cel, care-n vară prinde a se pârgui,
rumen de-atâţia fragi pe vâlcea...
Nu, nici chiar eu nu dispun de vreo pârghie
să pot malurile apropia.

Mic, pe vreo steblă, ca Bering dus de valului,
va reveni peste-o vreme la malul natal;
dar îi vor spune gurile malului:
                                – Furnic de pe celălalt mal!
...de pe celălalt mal!
...de pe celălalt...

În ansamblul lor, nuanţele tale de alteritate faţă de colegii din dreapta Prutului bineînţeles că sunt contabilizate într-un mod anume de destin. Ei bine, pe mine mă afectează mai puţin, deoarece şi la Chişinău s-a scris că aş fi un atipic, un intergeneraţionist. Cred că e ceva adevăr aici, deoarece graţie (…pe când eram cam în dizgraţie…) modului de a mă fi format oarecum altfel, nu doar într-un mediu mai special, în care comunicam şi conlucram cu colegi din Riga, Tallin, Moscova, Vilnus, Tbilisi, Erevan etc., etc., ci şi în virtutea unor predilecţii mai accentuate pentru avangarda europeană (cea rusă, în deosebi) m-am… auto-extras din… internaţionalism, plasându-mă… în intergeneraţionism, între spaţii şi ecuaţii aparte. Este adevărat că pentru mine ceea ce se numeşte personalizare, originalitate nu sunt noţiuni în vânt, ci contează în modul de a se afirma a(l) scriitorului; contează în destinul său. Şi nu e rău dacă acestea sunt observate, remarcate şi de spiritul critic care se referă la cărţile tale, precum spune interogaţia care a provocat şi prezentul răspuns.

leo butnaru

luni, 21 februarie 2011

Cazul Nikita Hruşciov - Erns Neizvestnâi


DUPĂ GROPARI – VINE ARTISTUL…

„Aici odihneşte…” – Exact, aşa „sună”… mut, pe nenumărate pietre de mormânt, cel mai popular început de epitaf, continuând cu: „…robul Lui Dumnezeu…”
Însă în cazul pe care îl invoc ad hoc robul parcă nu fusese al Celui de Sus, ci al… Celui de Jos, din tenebre, – fusese robul diavolului întruchipat în ceea ce se numea comunismul sovietic. Chiar el, acest rob, în 1960 proclamase sus şi tare, îngâmfat şi… necontrolat, că următoarea generaţie de oameni sovietici avea să trăiască în… comunism. Acesta (acela), comunismul, urma să fie dat la cheie exact în anul… 1980! Trebuia să-l prind şi eu, cel care, la acea vreme, aveam să fiu în floarea vârstei a trei decenii de viaţă. Dar slavă Domnului, a trecut de la noi paharul acela… Cu forţe unite ca nicicând altădată, cele 15 republici unionale au demolat cu incredibil succes mastodontul cu picioare de argilă – URSS…
Apoi să luăm cazul şi din alt unghi de apreciere. Cel din mormânt, robul tenebrelor, pe când era în plină fală triumfală bolşevică, îl înjurase, îl ameninţase pe cel care, peste ani, parcă i-ar fi fost, implicit, unul dintre gropari. Mai bine zis, el a venit după ce isprăviseră cu înmormântarea mahărului groparii propriu-zis; venise sculptorul care fusese solicitat să modeleze piatra funerară. Bineînţeles că nu putea să-l solicite cel din mormânt care, pe când era la suprafaţă, ba chiar în vârful piramidei puterii sovietice, îl înjurase, îl ameninţase. Solicitarea venise de la fiul ex-mahărului mahărilor, fiul numindu-se Serghei Hruşciov. Iar sculptorul, cândva înjurat, ameninţat de tatăl acestuia, nimeni altul decât Nikita Sergheievici Hruşciov, se chema Neizvestâni. Pre româneşte tradus, acest nume înseamnă: Necunoscutul. Ernst Neizvestnâi (rus.) =  Ernst Necunoscutul (rom.). Probabil, ştiţi cât de inspirat s-a dovedit a fi acest mare sculptor Neizvestnâi (ajuns celebru în lume) în ctitorirea monumentului funerar al celui care fusese atât de imprevizibilul, controversatul Nikita Sergheievici Hruşciov, fost prim-secretat al PCUS, mereu dezlănţuitul, iar uneori, se părea, chiar… dezmăţatul până la caricatură  conducător al fioroasei Uniuni Sovietice din anii 60 ai secolului trecut. Reproduc imaginea sculpturii funerare executată de Erns Neizvestnâi-Necunoscutul, ajuns, peste ani, celebru, extrem de… Cunoscutul. Reţineţi delimitarea, ruptura în zig-zag dintre alb şi negru, ce simbolizează contradicţia dintre aşa-numitul „dezgheţ hruşciovist”, condamnarea cultului personalităţii lui Stalin şi, în scurt timp, revenirea şi la îngheţ, şi la cultul personalităţii, şi la…

                  De la dezgheţul - la re-îngheţul hruşciovist

Dar ce spusese cel din mormânt, mahărul mahărilor bolşevici, despre tânărul sculptor Ernst Neizvestnâi, în anul 1962? Vizitând expoziţia din Sala Manejului moscovit, cel „mai la vale” de Kremlin, prim-secretarul PCUS se dăduse cu părerea-concluzie (pentru toţi!) că Neizvestnâi practică „o artă degenerativă”. Şi acesta fusese începutul. Pentru ca, peste câteva luni, spre sfârşitul aceluiaşi an, la întâlnirea cu intelectualitatea de creaţie, după ce, în largă ochire asupra artelor, l-a înfierat pe tânărul poet Andrei Voznesenski, Nikita Hruşciov trece, furibund, şi la tânărul sculptor Erns Neizvestnâi. Precum în alte cazuri similare, care l-au avut de protagonist (tot aici, pe blog) de asemenea pe ex-prim-secretarul dezlănţuit, care ajunsese chiar să bată cu pantoful său (partinic) în înalta tribună a ONU, voi reproduce pasaje din stenograma respectivei întruniri.
Prin urmare, după ce-l înjurase pe Voznesenski, ceva mai la vale Hruşciov zice (păstrez incoerenţa oralităţii vel-politrucului. – L.B.): „Dar eu, tovarăşi, nu pricep un lucru. Iată sculptura lui Neizvestnâi. Asta să fie sculptură? Vă cer iertare, eu am discutat cu dânşii (e vorba de mai mulţi artişti plastici, la expoziţia din Sala Manejului. – L.B.), şi când am văzut asta, i-am întrebat: „Ascultaţi, voi, tovarăşilor, oare voi să fiţi bărbaţi adevăraţi? Nu care cumva sunteţi pederaşti, scuzaţi de cuvânt? – le zic. – Pentru că asta nu e decât pederastie în artă şi nicidecum artă”. Aşadar, zic, de ce pederaştilor li se dă zece ani [de închisoare], iar ăstora li se dă ordine, medalii ar reieşi? De ce? (Aplauze.) Dacă societatea judecă aşa ceva drept crimă, păi asta se referă şi la aceşti doi tipi. (La Neizvestnâi şi la pictorul Jutovski. – L.B.) Unde mai pui că asta e mai mult, decât! pentru că el creează, şi el, cum s-ar spune, vrea să influenţeze societatea. Numai că el o face nu pentru dânsul, nu pentru înfrumuseţarea propriei case. Suntem îndemnaţi de unii să fim asemenea lui Noe şi să luăm de toate în Arcă. Eu nu ştiu dacă Noe într-adevăr a luat tot ce era curat, dar şi necurat. Eu gândesc că Noe nu era om prost şi, probabil, nu a luat. Nu e decât o născocire. Probabil, nu a luat. A? Ce spuneţi? (Din sală se aud strigăte: „A luat!”) Hruşciov: – A luat? (Râde. Râde îndelung. Tace.)”
După un timp, revine la sculptorul Neizvestnâi:
„Acum iată că acest Neizvestnâi (Necunoscut) nu a expus nimic necunoscut. Dar deja crede că e cunoscut. După mine, aceşti sculptori sunt nişte mediumi. Iată-i că au pictat, au modelat, au cioplit, au creat, iar noi ne tot învârtim şi nu înţelegem: ce-i asta? Reiese că vinovaţii am fi noi. (Pauză lungă, lungă. Sala a amuţit.) Dacă aceşti tovarăşi necunoscuţi ar deveni tovarăşi cunoscuţi şi şi-ar crea propriul lor Comitet Central, voi, probabil, nu ne-aţi fi invitat la această şedinţă. Însă noi v-am invitat!!! (Aplauze îndelungate.)”
Peste un alt răstim, Hruşciov revine iar la cazul Neizvestnâi, întrerupând pe cel care vorbea de la tribună, replicând:
„Haideţi să ne întrebăm, oare aşa ceva trezeşte vreun sentiment oarecare? Nici nu pot şti câte mijloace consumă el. Acest Neizvestnâi/ Necunoscut este destul de izvestnâi/ cunoscut dacă e să calculăm cât cheltuie pentru el statul. Asta e. (Pauză. Cineva îi şopteşte ceva lui Hruşciov.) Hruşciov urlă la Neizvestâi: – Dragul meu, ştii tu oare cât trebuie să muncească un miner, pentru ca să extragă o atare cantitate de aramă? (Oare nu de acolo i-a venit lui E. Neizvestnâi ideea să-i sculpteze capul lui Hruşciov în aramă? – L. B.) Ştii tu oare? Nu, nu ştii. Iar eu ştiu. Pentru că eu însumi am fost miner. Ce, asta cade din cer? Iată că-i spun tovarăşului Şelepin, el e cu controlul partinic de stat: Verificaţi, de unde ia arama. Poate că Uniunea Artiştilor Plastici repartizează iraţional arama pe care o primeşte? (Voci din sală: „Aşa e, corect”.) Hruşciov: – Ştiu şi eu că e corect…. Iată, la noi situaţia e împinsă până la absurditate…. „E artist”, – mi se spune. Ei şi ce dacă e artist? Cu ce e mai bun el decât un muncitor? „Trebuie să-i intrăm în situaţie – e natură”.  Dar ce iese din asta, tovarăşi? Iată-l pe el, stând, ca Napoleon, pe malul râului, cu braţele încrucişate la piept, iar pe-alături, pe râu, – îmi cer scuze, – pluteşte un rahat, iar noi trebuie să privim aşa ceva. Şi asta dumneavoastră numiţi artă…”


Ernst Neizvestnâi discutând cu... Hruşciov (1974)  



                                  Raport  de forţe în posteritate...

miercuri, 9 februarie 2011

Chestionar: Bancul şi literatura




 
Adrian Alui Gheorghe.După DEX bancul e glumă, spirit, anecdotă, prin extensie, minciună. Unde se întâlnesc – dacă se întâlnesc! – bancul şi literatura? E vreun semn de condamnabilă superficialitate în „cultivarea” bancului? E bancul doar un reziduu de spirit? Din câte am văzut Nichita Stănescu era un bun povestitor de bancuri pe care le spunea rar şi apăsat aşteptând reacţii de la auditoriu, Mihai Ursachi la fel, Cezar Ivănescu transforma bancurile în povestioare morale, şi asta ca să numesc doar pe câţiva dintre „cei mari”...! La Eminescu am găsit, între însemnări, aprecierea: „Omul care nu ştie a râde e monstruos şi trebuie să te fereşti de el”... 

Leo Butnaru. – Bancul şi literatura nu că se pot întâlni, pur şi simplu ele nu s-au despărţit niciodată. Pentru că anecdota e parte componentă a literaturii, începând chiar cu cele mai vechi exemple narative ajunse până în zilele noastre. Una dintre anecdotele începutului de literatură se trage din anul 1600 î.H.: «Cum să distrezi un faraon? Să laşi pe Nil o barcă încărcată cu fecioare ce poartă veşminte din plase pescăreşti, astfel va pleca şi însuşi faraonul la „pescuit”». Mai vechi însă ar fi un banc sumerian, din perioada 1900 – 1700 î.H., însă nu-l voi reaminti, pentru ca nu care cumva să declanşeze un furibund protest al feministelor.
Mai spre zilele noastre, anecdota (la plural) a apărut şi ca roman. Spre exemplu, romanul lui Vladimir Voinovici Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin e caracterizat anume ca roman-anecdotă. Mă rog, genurile se întrepătrund, precum s-a întâmplat şi cu romanul lui N. V. Gogol Suflete moarte (îl puteţi găsi pe… gogol-google…) ce poartă menţiunea poem.  
Apoi, în cel mai serios mod, unele opere literare celebre au pornit de la anecdotă. Să zicem, Dama de pică a lui Puşkin sau aceleaşi Suflete moarte de Gogol au avut drept impulsuri declanşatoare de mari pânze narative anume o anecdotă. Romanul lui Mario Puzo Naşul a pornit de la anecdotele pe care le povestea un bătrân ghid afroamerican despre magnatul industriei petroliere J. Paul Getty, ce s-a lansat pe timpurile Marii depresiuni din anii 30 ai secolului trecut. (Oare ce anecdotă va sta la baza vreunei mari opere literare inspirată de neagra Depresiune-Criză mondială curentă?...)
 Bancurile însoţesc descoperiri ştiinţifice (cel cu mărul lui Newton, cu Heureka! lui Arhimede…),
Eu unul preţuiesc agerimea celor care contribuie la izvodirea şi la răspândirea spiritului în forma sa de concentrat, de drajeu (…ne-deranjeu) numit anecdotă. Cum se mai zice, de bulină şi… de Bubulină, cea care îl însoţeşte în bancuri pe Bulă, dar şi pe cea din cântec: „Navidad en el cielo,/ Bubulina se llevo mi amor…”
Apoi, fără falsă modestie vorbind, printre anonimii izvoditori de bancuri mă pot prenumăra şi eu. Unele din operele-mi de atare gen unii colegi le-au inclus în colecţii tematice. E drept, aici numele autorilor sunt cunoscute.
Plus că, benevol şi neplătit nesilit de nimeni, am românizat foarte multe bancuri din ex-arealul sovietic, căutându-le nuanţele lingvistice adecvate spiritului nostru, iar prietenii, colegii, cei cărora le povesteam au avut grijă să le multiplice şi să le dea drept, get-beget, carpatine. Nu e bai, important că nu e – vai! În genere, în domeniul bancurilor protocronismul înseamnă… lipsă de umor. Adică, bancurile sunt da capo – transfrontaliere, la început interN-Naţionale, pe urmă (cele bune) – internaţionale.

A.A.G.Cum aţi putea defini bancul, ca manifestare a umorului, ca purtător de mesaj liminal şi subliminal? E umorul o terapie individuală sau colectivă? Cât bine au făcut bancurile existenţei de zi cu zi a românului? Cât rău au făcut bancurile evoluţiei noastre istorice?

L.B. În ce priveşte definirea… Despre bancuri/ anecdote se susţin disertaţii, cu anecdotele se iau titluri ştiinţifice. Cel puţin, în spaţiul post-sovietic, de unde am selectat câteva titluri de disertaţii (din mai multe!) despre acest fenomen:
– Anecdota ca material al retrăirii identităţii naţionale în baza anecdotelor evreieşti (doctor în psihologie);
– Anecdota ca fenomen al culturii cotidiene sovietice în anii 1960-1980 (doctor în culturologie);
– Fenomenul anecdotei gramaticale ruseşti;
– Anecdota în beletristica şi proza autobiografică a lui A. Puşkin;
– Anecdota contemporană în aspectele ei textologice, de gen şi discursive;
– Traducerea anecdotei: problemele adecvării şi echivalenţei;
– Aspectul lingvocognitiv al anecdotelor inspirate de diverse profesii;
– Mijloacele de realizare a specificului universal şi a celui naţional-cultural în anecdotă;
– Transformările semantice în actul comunicării (în baza anecdotelor);
– Vinul, vodca drept componente ale tabloului lingvistic general al lumii ruse;
– Mecanismul funcţionării metaforei în anecdotă (…filologie)…
Asta e: anecdota ar fi – primo: o simplă, elementară, chiar primitivă micronuveletă din viaţa cea de toate zilele; secundo – obiectul celor mai meticuloase cercetări a celebrilor antropologi, filosofi, filologi şi psihologi de renume mondial.
Astfel că nu e descalificant să te afli în această sferă de preocupări…
Îmi amintesc că, pe timpul URSS, erai întrebat: „Cunoşti cea mai scurtă anecdotă?” „Care e?” „Comunismul”… Şi acest banc scurtisim făcea bine, ţinea de terapia individual-colectivă, şi în socialism, şi în capitalism…

A.A.G. – E vreo diferenţă între bancurile de dinainte de 1989 şi cele de după 1989 din viaţa românului? Câtă libertate imprimă umorul unei existenţe? Cât din realitatea imediată e banc, câtă realitate e într-un banc? 

L.B. – Până la 1989 bancurile  erau vârful de lance a(l) necazurilor, erau capacul care sare când prea fierbe ceainicul. După 1989 bancurile au cam pierdut din combustie, din presiune. Sunt ceva mai de petrecere, de distracţie. Până la 1989 erau şi de… luptă, de rezistenţă. Adică, scăzând presiunea, creşte libertatea şi se împuţinează motivele pentru a izvodi bancuri. În banc e şi realitatea imediată, directă, dar, totuşi, bancul e, în primul rând, o pluralitate de substraturi ale realităţii.

A.A.G. – Cine e Bulă? Aţi putea face un portret, din ceea ce ştiţi despre el, al celebrului Bulă? A căpătat românul, după îndelungă convieţuire, ceva din trăsăturile lui Bulă? Are Bulă ceva din trăsăturile „românului majoritar”?

L.B. – Acum vreo 16-17 ani, pe când traversam podul peste Dunăre din Buda spre Pesta, m-am pomenit cu un distih ivit ca din senin: „Mi-a venit un gând. E ăsta:/ Bulă s-a născut la Bulapesta”. Ei bine, nu aveam nimic (rău) cu frumoasa capitală ungurească. Unde mai punem că, nu este exclus, să aibă şi ungurii un Bulă, numit în spiritul onomasticii lor. Iar azi aş putea zice: „De când nu este necesară viza,/ Bulă procreează pe Tamisa”. Sau: „Fiţi siguri în ce este de prezis:/ Bulă se va re’ntoarce la Paris”.
…(m)Da, Bulă e dintre minoritari. Dar e majoritar prin dar-ul frecvenţei referinţelor… banc-are (adică: are bancuri multe, pe seama lui şi nu numai). Un portret, o definiţie? Bulă e manelistul ne-manierist al bancurilor.

Adrian Alui Gheorghe. – Lăsaţi, vă rugăm, pentru cititorii noştri unul (sau mai multe?) din bancurile care v-au plăcut ... !

Leo Butnaru.Cică, într-un aeroport din Moscova a fost găsit jurnalul unui turist japonez. În el erau doar două notiţe.
Prima:
„Alaltăieri am băut cu un rus. Cât pe ce să mor”.
A doua:
„Ieri m-am dres cu rusul. Mai bine muream alaltăieri…”

*
La aeroportul Băneasa este aşteptată o personalitate japoneză foarte influentă în lume. În fine, avionul aterizează, japonezul-personalitate coboară, un grup din câţiva oameni se repede spre scara avionului să întâmpine celebrul oaspete, la care japonezul unde face pre limba noastră: „Nu, nu, nu, nu am nevoie de translator!... Eu cunosc perfect limba română!...” Cei care îl întâmpină – muţi de uimire! Japonezul turuie în continuare: „Mă întrebaţi de unde cunosc eu limba română?... Păi, acum treizeci şi cinci de ani oare nu eu am fost cel care a absolvit Facultatea de Economie la Iaşi? După aia, nu am fost eu cel care am lucrat cinci ani în Ambasada Japoniei la Bucureşti? Sigur, eu, cel care cunosc perfect limba română, ştiu din ea aproape 100 de mii de cuvinte şi toate sunt aici la mine în (arată cu mâna spre frunte) cur…” 
*
Unul despre turneele în străinătate ale teatrului sovietic:
           Pleacă Teatrul Mare – se întoarce Teatrul Mic, pleacă Teatrul Mic – se întoarce Teatrul de Cameră, pleacă Teatrul de Cameră – se întoarce Teatrul Unui Singur Actor, pleacă Teatrul Unui Singur Actor – se întoarce Teatrul Umbrelor.
                                        *                 *
                                                  *

                                        EASTERN
   (Un banc foto din Estul sălbatic  - Interriverania prutonistreană)


Serafim Saka, Nicolae Vieru şi Leo Butnaru
(Colaj publicat de săptămânalul "Literatură lşi artă" în ajunul Adunării Generale a Scriitorilor din RSS Moldovenească, septembrie 1990)

duminică, 6 februarie 2011

O INVITAŢIE LA NEPTUN


Primesc următoarea invitaţie:

Stimate domnule Leo Butnaru,
Numele meu este Ozana Cucu-Oancea, sunt fiica scriitorului Nelu Oancea şi vă scriu în legătura cu un proiect editorial legat de Casa Scriitorilor de la Neptun.
Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la înfiinţarea Casei Scriitorilor "Zaharia Stancu", loc unde mi-am petrecut aproape toate verile de când m-am născut şi până astăzi. Având acordul şi sprijinul moral şi logistic al USR, am demarat luna aceasta proiectul de realizare a unei monografii a Casei Scriitorilor de la Neptun.
Aş dori să invit la acest volum monografic şi scriitori basarabeni, care au frecventat de-a lungul timpului (bănuiesc ca după 1990) Casa Scriitorilor "Z. Stancu". Am astfel marea rugăminte de a mă îndruma spre cei care credeţi că mi-ar putea împărtăşi "povestea" lor legata de Vila Scriitorilor de la Neptun.
Monografia va viza, pe de-o parte, reconstruirea "istoriei obiective" a vilei, iar pe de altă parte, reconstruirea "istoriei subiective", desprinsă din amintirile (poveştile!) celor care au frecventat acest loc înainte şi după 1989 (şi este vorba atât de scriitori, cât şi de copii sau de nepoţi de scriitori, de soţii/soţi ai acestora, dar şi de alte persoane, pictori, actori etc. care au avut ocazia sa cunoască Casa Scriitorilor de la Neptun şi ale căror impresii şi amintiri vor întregi imaginea acestui loc). Obiectivul ultim al monografiei va fi cel de a evidenţia rolul pe care l-a jucat Casa Scriitorilor "Z. Stancu" în cei 40 de ani de existenţă pentru comunitatea scriitorilor români (pe diferite dimensiuni: creaţie, odihnă, socializare etc.)
Iată şi un ghid cu totul orientativ care ar putea fi luat în calcul în construirea "povestii":
 – perioada în care aţi frecventat Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu”;
 – primul/cel mai recent contact cu vila (prima/cea mai recentă vacanţă acolo);
 – descrierea locului şi a ritualurilor specifice vacanţei acolo (eventual o tratare cronologică, cu accent pe „atunci” – înainte de 1989 – şi „acum” – după 1989);
 – enumerarea eventualelor creaţii literare realizate (fie şi în parte) sau inspirate de vacanţa la vila;
 – relatarea unor „momente memorabile” (întâmplări, întâlniri, trăiri semnificative);
Nu există o dimensiune fixă pentru texte, dar este de preferat ca ele să nu depăşească 7 pagini. Ideal ar fi ca până cel târziu la finele lunii martie să pot strânge textele necesare reconstruirii istoriei subiective a Casei Scriitorilor "Z. Stancu", pentru a putea definitiva volumul în timp util, astfel încât să apară în acest an aniversar (eh, ideala ar fi fost o lansare chiar la Neptun, fie şi în Septembrie).

Numai bine,
Ozana Cucu-Oancea.


Prin urmare, îmi aduc şi eu modesta contribuţie la demararea proiectului, care îmi pare foarte interesant, readresând această invitaţie colegilor pe care dna Ozana (…crengiană) nu a izbutit să-i contacteze din motivul că nu le cunoaşte adresele. Mă gândesc cu dragoste şi recunoştinţă şi la tatăl domniei sale, regretatul coleg şi prieten Nelu Oancea, care mi-a îngrijit şi publicat la Editura „Eminescu”, unde a fost director, antologia de poeme „Iluzia necesară” (1998).
Concomitent, (re)public  (pentru că sunt din… (Re)publica Moldova…) aici unele texte care mi s-au întâmplat pe când eram chiar la Neptun, la „Vila Stancu”, sau când, în Interriverania prutonistreană, la Chişinău, eram doar cu gândul dus într-acolo, .


leo butnaru


POEME ŞI POEŢI ŢINÂNDU-SE DE MÂNĂ

                                               La nouă dimineaţa,
                                                               e Arctica.
                                                                              (Sylvia Plath)
                       
La unul din poli
pe catedrale de gheţari
unde se află Vaticanul pinguinilor imperiali
papalitatea păpătorilor de heringi argintii-albaştri
acolo mi s-a întâmplat un poem laconic încât
poate fi reprodus şi aici –
(pe creasta unui nor – semiluna
ca o focă de foc
pe vârful aisbergului din tărâmurile unde
exoticele noastre dorinţe
se întretaie cu recea
realitate) – de fapt trecuta şi prezenta zămislire
întâmplându-mi-se la Neptun în dreptul Vilei Stancu unde
marea poartă botniţă şi zăbală de stabilopozi caraghioşi
întinzându-şi pe ţărm balele melanjului de spumă
alge şi meduze lentiloforme
lunecoase simpatico-greţoase
uneori îngogoşate în placente de petrol
suprapuse şi supraexpuse ca năzdrăvăniile din textele
zise dadaist-suprarealiste
comentate de veleitari cu ochii încercănaţi
împupilaţi ca un ombilic dedublat al oboselii şi posibil
începutului bolii de rinichi
şi atunci şi acum mirându-mă cum iată
toatele se leagă în lumea aceasta dacă
liantul este reţeaua liberală a poeziei în care
sensurile circulă în toate sensurile
până fireşte se întâmplă accidentul finalului de poem
sau poate de poet precum în cazul Sylviei Plath care
în rochie albă cu trenă lungă de tul transparent
e mireasa ce zboară peste catedralele gheţarilor
eu unul având impresia că bărbatul ce o ţine de braţ
(exact: ca într-o pictură de Chagall)
e unul din viitorii poeţi români sinucigaşi
                                                                                ambii
cu picioarele gracile plutind deasupra stranelor
altarelor reci precum scria
condrumeaţa sau poate chiar iubita colegului nostru care
în loc să traverseze Styxul traversează
Oceanul Îngheţat de Nord.

18 august 2002
                 (Cetatea nu e gata de război, 2003)            

DIN VACANŢELE DE LA NEPTUN

Conştient că din partea Cuiva mitul n-ar fi decât o
atitudine politicoasă – dar cu un incert subtext indiferent
la sensul gratuităţii existenţei umane (...creatoare...)
nici eu nu sunt din cei ce ar renunţa la fascinanta poveste (totuşi)
ba invocându-l pe Orfeu craiul purtător de liră ba
comunicând via Internet cu Zeus cârmaciul Olimpului ba
la Neptun în preajma Vilei Stancu dându-i bineţe lui Octavian Paler sau
lui Hermes ce se plimbă pe ţărm prin spuma valurilor ce-i înfloreşte
aripile de la glezne îngreuindu-i-le –
                                                             în timp ce inşii goi ce fac plajă
colegii ceva mai tineri i se plâng de lipsa căilor de acces către zei sau
– fie! – barem către muzele lehuze ce au
trandafiri în loc de viscere şi un ironic zâmbet pe buze
(ceva mai departe – un segment de mare căruia i s-a pus botniţă de
stabilopozi (sau... stabilo-plozi?)); adică acolo
printre muze şi hurmuze în preajma Vilei Stancu
se manifestă necesitatea exprimării încât vară de vară
pe parcursul a câtorva amiezi cineva e aproape fericit
nici pe departe gândindu-se că i s-ar putea întâmpla ca
ultimul vers sau cel din urmă poem să-l trăiască fatal într-o
maşină a Salvării care nu va mai avea rost să ajungă la destinaţie
în urmă în exterior rămânând umanitatea debusolată
şi busola deumanizată şi filmul vechi în care aleargă
cele dintâi locomotive cu panaşuri de fum fluierător în
marginea în gingia de arină a pustiului ce îşi aduce până
în preajma metropolelor sfincşii itineranţi ai dunelor în măciniş
(pustiul ce uimeşte şi umileşte cu fascinaţia second hand a mirajelor
şi cu rumoarea nisipurilor – ziceam – dislocate...)...

...astfel că prietene tu Don Herodot al bătăliilor pe tabla de şah
nu-mi mai spune că nu ai încredere în supra(i)realism de parcă
realitatea ne-ar oferi mai multe premise pentru a ne încrede ei...

7.IV.2003
(Sfinxul itinerant, 2004)


ÎN PREAJMA VILEI STANCU

totul palpită
zodiacul îşi roteşte hora greco-superstiţioasă
lentă ca începutul de Sirtakis

de pe pământ ridicându-se, roua
mai adăstă sub reversul frunzişului
sub venele rămurişului, puţin
dar parcă prelungind totuşi ceva – o
durată, o stare, un hazard de prospeţime

năvoade cu nimic sau, poate
cu lumină; mirt pe fruntea sfârâitoare a
după-amiezii; restricţia pauzei de prânz
închide difuzoarele; răscopt
câte un fruct încearcă să zâmbească a râde
câte o libelulă năucă se loveşte de lentilele
ochelarilor de soare
peşti zburători poposesc pe binoclul căpitanului
Olandezului zburător

e timpul intens, condensat al traiectoriilor
peste care strigă muezinii Balcanilor
în paralelismul religiilor guralive

mi-i dor de Balcic şi re-
compun pe nisip harta într-un chip pur geometric
dând din cap a nu cu gestul de da al bulgarilor

un interpret de folclor apăsându-şi peruca pe che-
lie (sună aproape italieneşte: che-
lie...) când înoată prin golfuleţul ocrotit de stabilopozi stu-
pizi, ţinând – cântăreţul – capul ridicat precum
reptilele mezozoicului
şi cârlionţii artificiali îi scapătă peste ochi

sub paravane de plajă – picioare ridicându-se pe rând
în presupusa artă a nudismului
indivizi ce aduc a borne ruginii
sau, din contră, a stâlpi de sare; talie medie, €uro-
peană; realismul plajei nudiştilor
lipsă de tentaţii, ca şi cum vara e
anotimpul emasculaţiei parţiale a populaţiei

ioc stele şi căluţi de mare
ce se mai află doar prin enciclopedii, dicţionare
prin CD-urile entropiei exoticului, dar
şi derizoriului
printre risipirea de nervi a algelor – pescăruşi
cu aripi de tuş ţipă ceva din procesul intentat lui Bau-
delaire

încerc să-mi reamintesc ermetisme/ barbisme
întru a mă convinge că am foarte puţin în comun cu papa-
galii – aversiunea faţă de mulţime; ies din provizoria criptă a
nisipişului, dându-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti-
mistă în această viaţă de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni-
versului-(şi)-versului)... À  bientôt!

20 iunie 2003
(Sfinxul itinerant, 2004)

Scările ce duc de la "Vila Stancu" - la mare

sâmbătă, 5 februarie 2011

Anchetă: CE UMILINŢE RECENTE AŢI TRĂIT

leo butnaru

– În ultimul timp (…recent) umilinţa vine tot mai mult din partea… timpului (…din ce în ce mai puţin), care se duce prea iute. Şi nu e nimic de făcut în acest caz (deloc simplu-uman, ci… cosmic – nu?), decât să acceptăm umilinţa în sensul ei biblic: potolirea orgoliului, eradicarea (ce tare spus!) egoismului, adoptarea unei atitudini aproape paradoxale – de fapt, mai că (maică…) lipsa de atitudine, amintindu-ne că latinescul humilitas îşi are rădăcina în humus  – pământ (…pulbere în vânt?… Nu numai, ci, înainte de toate, în sensul: precum pământul care acceptă toate cele ce vin de la cer). După care urmează o – mai să zic: fastuoasă – trenă de epitete prin care e caracterizată de obicei umilinţa, ce ar însemna: supuşenie, bunătate, receptivitate (la necazurile aproapelui), deschidere evlavioasă spre cele bune din lume, prudenţă, cumpătare, cuminţenie, lipsă de podoabe de orice fel, adică – simplitate, renunţare, interiorizare (întru imensă deschidere/ exteriorizare cerească), răbdare, ascultare, iertare, recunoştinţă, virtute, adaptabilitate (dar nu conjunctură, Doamne, fereşte!), pe această cale ajungându-se la iubire şi măreţie… (S-ar putea spune, o fastuoasă împăunare – pozitivă! – de epitete…) Dar, probabil, acestea în mod conştient… neconştientizate, pentru ca să nu ne pomenim într-un cerc vicios: unii cred măreţia o evadare din umilinţă etc. Pentru că spune Psalmul 50: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Însă astăzi, ca nicicând altădată, se creează impresia că toate intenţiile şi învăţăturile bune ţin de ceea ce apostolii numeau Vox clamatis in deserto… Pentru că – cum ar fi de tăinuit? – lumea scriitoricească, precum toată cealaltă lume, e cam bântuită de orgolii, egoisme, vanităţii…
Apoi, fără orgolii şi iluzii vorbind, de asemenea e adevărat că, pentru un scriitor, umilinţa ţine şi ea de experienţa necesară (uneori – de creaţie…)… Literatura română, ca individualităţi, dar şi în ansamblul ei, a cunoscut şi cunoaşte ce e umilinţa. Iar din marii autori de pretutindeni să ne amintim de Dostoievski, de emblematicul său titlu: Umiliţi şi obidiţi…

  5.02.2011

vineri, 4 februarie 2011

HOŢII


PRIMESC DE LA UN COLEG

„Dragă Leo,
te copiază fetiţele, ceva de speriat! Verific-o pe Marineasca de pe Reţeaua literară şi ai să vezi cum crede ea că versurile tale sunt bun al întregului popor...
Zi frumoasă! V”.

Apoi dau  şi de următoarele:

Plagiat

Plagiat

Lucia Marinescu , plagiatoare inraita . Am cerut o explicatie la textul ,,poem-ghiulgiu’’, deoarece acest poem figureaza la aceasta adresa , dar pe alt nume, Marina Cracana ; http://concursulprovers.files.wordpress.com/2010/02/marina-cracana.pdf
A sters textul, dar nu si copia aceasta…
 
     Mai grav, majoritatea textelor, sunt copiate din poeziile domnului Leo Butnaru.
Cateva exemple;

http://www.tiuk.reea.net/14/3.butnaru_poezia.html.
si
http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_ne...

Stampă
Text postat de Lucia Marinescu
Pe creasta unui nor-semiluna-focă de focpe vârful aisberguluiexoticeaprinse dorinţese întretaie curealitatea
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
Acum va las si pe dvs. sa descoperiti mai multe…
Va multumesc!”

Îi mulţumesc domnului Iuri Iulian Lorincz pentru semnalarea acestei hoţii, dar, la drept vorbind, nu ştiu să lupt cu furii de poeme. Iar Lucia Marinescu nu poate fi calificată decât o lamentabilă… descalificată. Mă tem că pe Reţeaua literară există foarte mulţi jefuitori la drumul mare… Să mai vadă administratorii respectivei reţele, să pună pe urma lor… SIS(L)-ul [Serviciul de Informaţii şi Securitate (Literară)]…
Mie unuia nu-mi rămâne decât să confirm din nou că următoarele texte, furate de cea numită Bezna (sau: Lucia?) Marinescu, îşi cunosc tatăl (nu… mama):

 STAMPĂ

Pe creasta unui nor – semiluna –
                                                          focă de foc
pe vârful aisbergului din
tărâmurile unde
exoticele
aprinsele noastre dorinţe
se întretaie cu
                         recea realitate.

1990
(Din volumul „Puntea de acces”, Ed. Hyperion 1993)

GÂND LUCID

La picioarele noastre
umbrele noastre
ca nişte morţi neîngropaţi.


1991
(Din volumul „Iluzia necesară”, Ed. Princeps, 1993)

                Pe când celelalte poeme care mi-ar fi fost… „furate”? Cred că au şi ele memoria statornică şi însemnele distinctive ale obârşiei lor. (Găsitorii sunt rugaţi să anunţe Ministerul Literaturii.)

                        Leo Butnaru

          P.S. Mie unuia plagiatorii mi se par surprinşi adecvat în imaginea următoare:


Presupun că L. Marinescu ar fi cea din dreapta...