STRICTUL NECESAR

 

POEME PRIN ANI /// ANTOLOGIE DE ETAPĂ # 27

LA ROMA, DESPRE CARTEA „TRA SABATO A DOMENICA”

 

Armando Santarelli
 

A LEO BUTNARU,

DOPO LA LETTURA DI TRA SABATO E DOMENICA

 

Un libro nasce da altri libri?

Proprio così: la biblioteca

Ha anche qualcosa

Di maternità.

 
        Amare la lettura e trovare questi versi in una silloge poetica ti porta subito in sintonia con l’autore, capace di condensare l’importanza dei libri in una metafora che ne racchiude il valore, li innalza alla corporeità umana più antica e irrinunciabile, quella della maternità, della perpetuazione della vita, senza la quale non saremmo qui a parlare né di poesia né di altro.
        L’opera di Leo Butnaru è la prova di come sia possibile evadere dalla lirica e andare verso una poesia che contempla la vita. Come tale, è una produzione molto composita: vi troviamo autobiografia, ricordo, ironia, sogno, realtà, il tutto espresso in un verso libero capace di addensare i momenti di ispirazione che Butnaru sa cogliere con l’occhio curioso e vigile di un innamorato della totalità dell’esistenza.
        Anche il titolo dell’opera, “Tra sabato e domenica”, depone per questa interpretazione. Tra il sabato e la domenica si fanno cose che non avvengono nei giorni lavorativi: si va a cena, si festeggia, si cerca un’evasione, ma si può anche riflettere sulla specialità del giorno successivo, da celebrare religiosamente, civilmente, da vivere o da non vivere, come succede in certi tristi pomeriggi domenicali…
        Da non trascurare i versi aforistici (L’abbraccio: una trappola / Caduta in / Un’altra trappola) e l’ironia, che non riguarda solamente un mondo ormai schiavo della velocità e dell’incomprensione, della separazione, ma investe anche la materia biografica. È così che Butnaru dimostra di esser un poeta “di pensiero”, tanto che alcune sue composizioni appaiono come riflessioni in prosa trasformate in poesia; l’effetto è un’inevitabile penalizzazione della musicalità del verso, ma un arricchimento della sostanza, del messaggio che vuole veicolare, come nella poesia L’angelo e l’autostop:
 

Quando sulla terra

l’angelo custode alza un’ala

non credere che vorrebbe prendere il volo

per abbandonarti

No. Forse lui sta facendo l’autostop.

Deve andare da qualche parte;

non starà l’intera vita

staccato da te.

Semplicemente nella sua breve assenza

sii anche tu più cauto,

più con gli occhi aperti…

 
        Il Butnaru ludico ed ermetico è altrettanto interessante; dal tono serio e grave, il poeta è capace di passare a una disinvoltura e una libertà di espressione che denota la volontà divertirsi mentre compone. In questa chiave possiamo comprendere ed elogiare l’eclettismo di Butnaru; a volte lo vedi appassionato, altre volte guarda le cose quasi con distacco, e formula espressioni secche, ironiche, crude. È la prova più evidente che Butnaru è per una poesia creativa ma anti intellettualistica, proprio perché vuole accogliere nella sua produzione tutta la poliedricità della vita. 

                                                  
 *       *      *
      

Armando Santarelli
 

LUI LEO BUTNARU

DUPĂ LECTURA VOLUMULUI TRA SABATO E DOMENICA

 

O carte născându-se din alte cărți?

Cam așa e: biblioteca

are și ceva de

maternitate.

        Dacă iubești lectura și dai de aceste versuri într-o culegere poetică, te sincronizezi imediat cu autorul, în stare să condenseze gândul despre  importanța cărților într-o metaforă care le cuprinde valoarea, înălțând-o la corporalitatea umană, primordială și indispensabilă, acea a maternității, a perpetuării vieții, fără de care nu am fi vorbit, în acest caz, nici despre  poezie și nici despre altceva. Opera lui Leo Butnaru este o dovadă vie a faptului cum e posibil să evadezi din sfera liricii și să te îndrepți spre o poezie care contemplă, studiază viața. E vorba despre o creație foarte complexă, în care descoperim elemente de autobiografie, amintiri, ironie, vis, realitate, toate fiind exprimate într-un vers cu adevărat liber, în stare să condenseze momentele de inspirație, pe care Leo Butnaru știe să le culeagă cu ochiul său curios și veghetor de îndrăgostit în complexitatea existenței. Însuși titlul cărții conține această interpretare. Între sâmbăta și duminica se fac lucrurile care nu se fac în zilele de muncă: o cină cu prietenii, se sărbătorește, se caută o cale de a evada, dar și, poate, de a  reflecta despre importanța zilei care urmează, care se va celebra în mod religios sau laic, pe care o ve-i trăi sau nu, precum se întâmplă deseori în după amiezile de duminică. Prezintă interes versurile aforistice (îmbrățișarea – o capcană/ căzută/ în/ altă capcană) și ironia care nu ține doar de lumea devenită sclavă a vitezei și a lipsei de înțelegere, a separării, dar implică și conținut biografic. Leo Butnaru demonstrează esența sa de poet a gândului (ideii), multe din poemele sale apărând ca reflecții în proză, transformate în poezie, efectul inevitabil fiind cel al penalizării muzicalității versului,  pe de altă parte însă se întâmplă o  îmbogățire a substanței, a mesajului pe care vrea să-l transmită, bunăoară ca în poezia Îngerul făcând autostopul:
 
Când
pe Pământ
îngerul păzitor ridică o aripă
să nu crezi că el ar vrea să-și ia zborul
să te abandoneze.
 
Nu. Poate el face autostopul.
Are de mers undeva
că n-o să stea viața întreagă
nedezlipit de tine.
 
Pur și simplu în scurta lui absență
fii și tu mai precaut
mai cu ochii în patru.
 
        Poetul ludic și ermetic e la fel de interesant: cu tonul său grav și serios, e în stare să atingă o dezinvoltură, o libertate expresivă care denotă dorința de a se delecta chiar în timpul când creează. În această cheie putem înțelege și elogia eclectismul lui Leo Butnaru, pe alocuri văzându-l pasionat, uneori privind detașat, formulând expresii seci, ironici, crude. Este dovada cea mai elocventă că Leo Butnaru pledează pentru o poezie creativă, dar anti-intelectualistă, tocmai pentru că vrea să îmbrățișeze cu creația sa întreg spectrul poliedric al vieții. 

 

Traducere: Tatiana Ciobanu

DIN POEMELE INSPIRATE DE CELEBRUL SPAȚIU AL BOEMEI

Din volumul de poeme bilingv în pregătire

Leo BUTNARU / Лeo БУТНАРУ

PANTA REI și PANTA SKADARLIJA

PANTA REI – СКАДАРЛИЈА ТРАЈЕ

care va fi publicat de două edituri, una din România, cealaltă din Serbia

                                    Versiune sârbă: Ioan Baba

Apartmani Skadarlija

Aici au locuit Stănescu, Dora, Dumbrăveanu,

Dumitrescu. Sorin, firește.

Diminețile

le bătea în ușă Adam

salutându-i și românește

și sârbește.

Frățește.

În dimineața de azi

în solzii rașchetați ai parchetului

în lacul lor lucios

se reflectă binele public – soarele.

Coborând scările hotelului cochet

la parter

pe stânga – un restaurant chinezesc.

Nichita spusese: „Limba română este patria mea”.

După ce Camus rostise nazonat: „Ma patrie, c'est la langue française”.

Nu cred să nu fi existat vreun scriitor sârb care să fi spus:

„Patria mea este limba sârbă”.

La rândul său

patronul restaurantului „Kung Fu” le-ar fi putut răspunde demn

și cu oarece subtext:

„Patria mea este limba chineză”.

Pe sticla vitrinei restaurantului cu tacâmuri-bețigașe – învălmășeală

de litere slavone

latine și ieroglife – dintre acestea toate

oarecum învălmășite

parcă te-ar ținti priviri ca dintre recife

și, oarecum  îngrijorat, un sens

euro-chinez:

„Patria mea este...”

18.IX.2018

Panta Skadarlija

                           Lui Adam Puslojić

Skadarlija nu însemna coerență

ci secvență lângă altă secvență

înșiruite filmic în lung de uliță-pantă.

                                                            Bineînțeles

și panta Skadarlijei face parte din panta rei (să zicem

alunecările de teren)

și plantațiile de pa panta rei (seva din interior

și alunecare rouăi de pe frunze);

nu se poate ca pantera să nu facă parte din panta rei –

                                          sângele ce-i curge în vene

și cel care-i picură de pe botul feroce.

                                                            Și Pompei

a făcut parte din panta rei.

Totul face parte din panta rei – Pantagruel

panteistul – astea și altele

apărute în conștiință, de parcă

memoria, zisă culturală

ar prinde să transmită online trecutul

                                                          tumultul

inclusiv al boemei.

                              Ține de Heraclit

și acest spațiu eteroclit

această pantă de Skadarlija

până în capătul ei de jos, din vale, unde

de cum traversezi strada Cara Dušan

descinzi în plină piață

cu roșii delicat-bolfoase

și vinete, banane erotice – așa au crescut

așa au ieșit fără să fi vrut probabil

cel care le-a dat pe pământ

sau în arbori.

Sâni de europene albe ai sfeclei de zahăr

sânii de focoase adolescente africane ai ridichilor negre.

Zemoși răscopți care – neînfricat – își fac harachiri.

(De fapt

poate că tocmai Skadarlija și piața din capătul ei

ilustrează cel mai elocvent

deja cam sâcâitorul principiu al lui Heraclit despre totul curge

și nimic nu ar rămânea neschimbat...)

18-19.IX.2018

Belgrad – Niš

DESPRE „SURFING ÎN GALILEEA”

Ludică și gravă, descriptivă și interogativă, poezia este pentru Leo Butnaru un mod de existență, felul său de a supraviețui, de a trece dincolo de fizica realului, pentru a-idescoperi metafizica, respirația eternă.

Noul volum, Surfing în Galileea (Leo Butnaru, Surfing în Galileea, Editura Alfa, Iași, 2017., cuprinzând poeme scrise de-a lungul anilor 2014-2016), are propria arhitectură, răsfrângând intenția constructivă a poetului și nevoia unor simetrii care să creeze armonia, pandantul necesar al frumuseții.

Semnificativă pentru acest volum, poezia omonimă Surfing în Galileea revelează un mod original de a integra mitul, de a racorda sensibilitatea umană, dincolo de istorie, la eternitatea arhetipului. Sensibilitatea umană este aceeași, actorii din scenă trag după ei mari umbre mitice, doar obiectele se schimbă, sensurile rămân aceleași, revelându-se fiecăruia. Placa de surfing este, de fapt, prin rol și semnificație, „aurita tipsie” pe care continuăm să sacrificăm sacrul, dând întâietate profanului, făcând triumfătoare teologia morții lui Dumnezeu. Singură arta, prin creatorul său, rămâne să dea seamă: „Nu de pe țărmul de mare (...) // ci de pe malul Ghenezaretului, Lacul Galileei”, acolo de unde preia perspectiva unică a Sfântului Ioan Botezătorul așteptând, în eternitate, să fie sacrificat.

De această atingere a degradării nu scapă nici poeții. De Ziua Internațională a Poeziei, care ar putea fi la fel de bine, persiflează Leo Butnaru, din perspectiva unui avocat al diavolului, Poezia Internațională a Zilei, poeții sunt portretizați ilar – „troglodiții de lux ai creației divine”, „ornitologi de cuvinte aripate/ inelate”, răsfrângere a modului în care-i percepe contemporaneitatea. Este percepția omului nou, produsul lumii desacralizate, pe care Leo Butnaru îl vede într-o posibilă nouă apocalipsă ce s-ar putea dezlănțui în două moduri, ambele implicând profanul la toate nivelurile – individual și cosmic. Din marea secetă ce-ar urma, „izvoarele ar putea năboi din nou/ încât vor crește pruncii salvați/ va crește/ (vă rog nu ironizați, nu ideologizați!)/ omul nou”. Apocalipsa s-a încheiat, omul nou există!

Punct de sprijin, alegorie a creației, ascunde în fânul virtualităților acul ironiei: „în prozodie/ nu evita semnele de punctuație –/ cine știe dacă printre ele/ nu se află chiar punctul de sprijin/ cu care/ în lipsa lui Arhimede/ tu ai putea mișca poezia din loc”.

În deschidere, Leo Butnaru meditează asupra poeziei, iar în final, asupra efortului creator. Printr-o Remarcă la întregul poem, el disjunge între eul empiric și eul creator. Creația reține ființa eternă a omului, autorul real este o întâmplare a unui destin jucăuș: „Orice asemănare a autorului acestui poem/ cu autorul lui real e pur întâmplătoare”. În Coautori, însă, apare motivul lui Pygmalion. Creația se desprinde, se revoltă, se împotrivește creatorului: „unele personaje de roman nu mai ascultă de autor (...)/ și unele poeme o iau razna...”, instigate de muza neascultătoare. Coborând pe „fusceii versurilor”, ambițios și „ușor avangardist”, „ușor boem”, cu „mintea înflăcărată” de „mintea rece”, el, creatorul, înțelege consubstanțialitatea creației: „iată-mă în final ajuns coautor/ chiar cu acest poem/ pe care îl creez/ care mă creează...”

Poezia este o imagine a frumuseții: Afrodita-Poezia, într-o echivalență cu eternele imuabile platoniciene, acelea pe care spiritul le uită, dar le regăsește printr-un efort de anamneză. Metafora revelează tainica înfrățire a poetului cu cuvântul ziditor, prin care repetă creația, propria poezie nefiind decât o reflectare a creației lui Dumnezeu, într-o reluare însingurată: „Apoi, ajuns iar în singurătate/ parcă aștepți, parcă jinduiești, parcă îți pare rău/ într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca/ din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu”.

BIBLIO-VESTE DIN SERBIA

         Centrul de Cultură din orașul Niš/ Ниш, Serbia, mi-a trimis vestea că a editat volumul meu de poeme „Одсуство негатива” („Absența negativului”), tradus de Мирјана Петровић-Филиповић/ Mirjana Petrović Filipović, grație solicitudinii poetului și prietenului Zoran Pešić. Mulțumiri!

PREFAȚĂ LA „SURFING ÎN GALILEEA”

POEZIA 
CA IMPERATIV EXISTENȚIAL

Iubit și receptat consistent pe ambele maluri ale Prutului, invidiat uneori (mai ales pe Bâc), pentru că are succes, Leo Butnaru este ceea ce francezii numesc une valeur sure.

Adică un scriitor consacrat, a cărui poziție în evoluția poeziei românești este demult stabilită, și care nu mai trebuie să facă altceva, de acum încolo, decât să fie egal cu sine însuși. Ceea ce Leo Butnaru și face, în pofida unor demersuri surprinzătoare (ca volumul de proză confesivă Copil la ruși, din 2008) ori monumentale (de tipul premiatei Panorame a poeziei avangardei ruse, din 2015). Poetul nu vânează neapărat capodopera, ci edifică, în spirit modern, o operă: complexă, densă, cu multe fațete (poezie, proză, literatură pentru copii, traduceri, publicistică).

Rolul de precursor al optzecismului în Basarabia, pe care Leo Butnaru l-a jucat începând cu jumătatea deceniului ’70-’80, a fost mai demult observat de către critica literară. Firește că nu atunci, la debut: poezia sa nu a trecut cu adevărat Prutul, din cauza cenzurii, decât către finalul regimului comunist, iar la Chișinău noutatea poeziei sale a paralizat, la început, receptarea. Talentul a fost remarcat, nu și formula către care se îndrepta poezia lui Leo Butnaru. Care nu a devenit evidentă, de fapt, decât odată cu apariția generației optzeci.

Ce s-a înțeles mai puțin este că, deși e un precursor, Butnaru nu s-a prefăcut într-un optzecist, odată ce noua generație poetică i-a validat, prin discurs, căutările. Ca și alți scriitori din acea perioadă (îmi vine în minte exemplul prozatorului Dumitru Țepeneag), poetul a fost un precursor care și-a urmat propriul drum și după ce noul cod literar a preluat și a dus mai departe multe dintre deschiderile pe care el le-a operat. Leo Butnaru nu este un poet de serie și nu s-a topit în „magma” optzecismului, pentru că nu acesta a fost sensul căutărilor sale. E, dimpotrivă, un poet înzestrat cum se cuvine cu darul individualității și care, cel puțin la prima vedere, nu seamănă cu nimeni altcineva în poezia română de azi.

Se cuvine făcută o precizare, așadar. După ce generația lui Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian și Ion Vatamanu a scos, cât de cât, poezia română din Basarabia din mocirla morală și literară în care o scufundaseră Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu Deleanu și ceilalți, Leo Butnaru a fost primul care a înțeles că jumătățile de măsură nu sunt suficiente. Că nu e de ajuns o (relativă) reabilitare morală a literaturii și a scriitorului, cât timp codul literar în vigoare este vetust și artificial, începând de la limbă și terminând cu modelele poetice. Că nici măcar în „Moldova sovietică” nu se poate scrie poezie română cu modele din secolul al XIX-lea sau din interbelicul rusesc, așa cum încercau, de fapt, mai toți scriitorii din URSS, la acea dată. Simplificând puțin – și folosind niște repere care lui Leo Butnaru îi sunt binecunoscute –, aș spune că poetul a înțeles, înainte de apariția optzecismului, că poezia rusă contemporană este minoră întrucât a urmat modelul Esenin, nu modelul Hlebnikov. Și că, păstrând proporțiile, o asemenea întoarcere la originile modernității era necesară și în poezia română din Basarabia, dacă se dorea o racordare, peste frontiera artificială de pe Prut, la poezia care se scria în România la acea dată. Poezie pe care, de altfel, scriitorii basarabeni au putut-o asculta pe viu, în 1976, în timpul memorabilei vizite a lui Nichita Stănescu la Chișinău. Ca să scrii în codul lui Nichita, nu e de ajuns să reîntorci poezia la lirism și să te revendici de la Goga și Pillat (chiar dacă ambii sunt mari poeți). E nevoie să treci mai degrabă prin experiența poeziei moderniste și a avangardei, prin Vinea și Voronca, prin Geo Dumitrescu și Tonegaru. Și nu la modul ironic-parodic, cum o va face postmodernismul, ci asumând și asimilând la propriu experiența acestei poezii, marginale, poate, în interbelicul românesc, dar care a jucat un rol atât de însemnat după Al Doilea Război Mondial. Experiență pe care, împotriva curentului dominant la Chișinău, Leo Butnaru a făcut-o, în deceniul al optulea, înainte ca postmodernismul să fi apărut în Basarabia. Și, mai ales, altfel decât o va face acesta.

Leo Butnaru nu a avut, în Chișinăul din a doua jumătate a deceniului al optulea, acces la surse americane sau vest-europene, din cele care circulau, fie și semi-oficial, în România (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Hans-Magnus Enzensberger ș.a.). Nici nu a știut de la bun început încotro vrea să meargă. Remarcabil mi se pare – și chiar salutar, dacă vocabula nu pare prea mare – gestul decis, provenind dintr-un instinct fără greș, de a scrie altfel. De a-ți asuma riscul de a greși, de a rătăci pe cărări care nu duc, probabil, nicăieri, de a experimenta de dragul experimentului și, mai ales, de a fi greșit înțeles. Într-o pseudo-literatură, cum era în acei ani literatura „moldovenească”, în care critica adevărată mergea pe coji de ouă, cu ochii la cenzură, acesta din urmă era riscul cel mai mare: cel de a fi greșit înțeles. Era un risc literar, care putea fi ușor convertit într-unul politic.

Leo Butnaru a început, însă, atunci, în acel deceniu în care optzecismul era încă departe, un demers pe care îl continuă și azi, cu mijloace proprii, distincte de cele ale generației care i-a urmat: cel de poeta faber, pentru care poezia începe și se termină în și ca act de limbaj. El a simțit de la bun început că marele handicap al poeziei care s-a scris după 1944 în Basarabia îl constituie limbajul. Limba literară, în sine, pocită de calcuri, de rusisme și de transformarea regionalismelor moldovenești în normă literară (în numele existenței unei „limbi moldovenești”, distincte de cea română), și limbajul poetic, alterat de influența covârșitoare a poeziei de agitație și propagandă, croită după model rusesc în primele două decenii de existență a „RSSM”.

Motiv pentru care Leo Butnaru a abandonat poezia semantică, în favoarea unei poezii morfologice și sintactice, care să exploateze resursele versului liber și ale experimentului prozodic, repunând limba română în drepturile care i se cuveneau. O poezie a limbajelor poetice, pe care discursul le parcurge cu voluptate și inocență, și din care se alimentează. Vocabule rare, jocuri de cuvinte, calambururi chiar, pătrund în poezia lui Leo Butnaru, transformând metafora din ornament în instrument cognitiv. Poezia sa nu este una care să se recite, în primul rând (și de aceea mă bucură faptul că juriul Turnirului de Poezie de la Neptun i-a acordat poetului acolada supremă, deși regula competiției a impus recitarea). Lectura, decodarea succesivă și permanentă, este condiția de existență a poeziei sale.

Apoi, e de apreciat greutatea pe care o are, în ecuația poeziei sale, ludicul. Este un ludic mai profund decât cel optzecist, pentru că sensul său nu este ironizarea prezentului comunist decrepit ori denunțarea minciunii oficiale, ci este un ludic în sine. Leo Butnaru e, în fond, un timid care se ascunde și un sceptic care fuge de propria neîncredere în lume. Pe care, spre a o putea scrie, o împarte în partițiuni Nabokov, pe care cititorul trebuie să le recompună, așa cum poate, spre a obține o oglindă întoarsă și imperfectă a ei, care e însăși poezia.

În fine, subliniez, dacă mai era nevoie, profesionalismul scriitorului Leo Butnaru, pentru care anticul dicton Nici o zi fără un rând e un imperativ existențial. Poetul nu există independent de prozatorul, publicistul și traducătorul Leo Butnaru, într-o operă alcătuită din mai mulți „versanți”, care comunică între ei. Criticul care scrie despre poezia sa trebuie să cunoască puțin și activitatea traducătorului (pentru că acolo se văd anumite preferințe ale poetului), și literatura pentru copii (în care jocul este, vrând-nevrând, atotputernic), și proza (căci câteva biografeme numai acolo pot fi circumscrise). Într-o literatură care se îndreaptă tot mai mult către fragmentarism, improvizație și amatorism, opere articulate, cum este cea a lui Leo Butnaru, păstrează viu un model al scriitorului adevărat. Care poate să fie foarte activ în spațiul virtual – Leo e campion și la asta –, atâta timp cât nu confundă writing cu texting. Ceea ce Butnaru, spre deosebire de mulții săi colegi mai tineri, nu face niciodată.

Un scriitor adevărat, într-un colț de țară în care e mai greu să fii scriitor adevărat.

                                                                                                                        Răzvan VONCU

SEMNAL DE CARTE NOUĂ

      (AUTO)PORTRET SCHIȚAT ÎMPREUNĂ CU

FĂNUȘ NEAGU, ADI CUSIN ȘI ARCADIE SUCEVEANU

Se zice că subsemnatul

spirit dezinhibat

ludic

emană o energie debordantă

Mâinile și picioarele-i sunt mușchiuloase

ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice

trădând forță și vitalism (cărora

le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe

pare să personifice ironia și persiflarea

iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme

se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă

scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine

într-o lume din scoarță de măr domnesc

plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că

se vrea gladiator de destine

dar nu știe să și-l păzească pe al său

ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat

care trăiește totul cu intensitate

încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar așa

însă e frumos spus – nu? – despre unul care

se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva

și cele din viitor

dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

A fost declarat intergeneraționist

între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX

și secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern

și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din țărani

29.VII.2016

PROTESTATARUL ŞI ORGA

SUNT ÎN AŞTEPTAREA UNEI NOI CĂRŢI DE POEME - ED. 24 ORE, IAŞI..
Reproduc un poem din ea. (De fapt două: şi cel de pe coperta 4.)

SE CAUTĂ UN GENIU

 

În baza experienţei noastre istorice

deja nu încape îndoială că

dimineaţă de dimineaţă

cineva se trezeşte cu gândul

să aibă motiv să-l numească pe un concetăţean

ruşinea poporului român. Aşa

la scară mare: ruşinea poporului român.

Pentru a avea efect respectiva invectivă

bineînţeles că cel ce va fi numit ruşinea poporului român

trebuie să fie un personaj cunoscut

ba chiar foarte cunoscut –

în caz contrar ce rost

ce efect are

să-l numeşti pe un oarecare

ruşinea poporului român?

Ah, de s-ar găsi ad hoc vreun geniu

care să fie numit chiar aşa: ruşinea poporului român!

Efectul e garantat sută la sută

cel puţin

până la următorul val de democratizare.

7.XII.2015

CĂRŢI PE PIEDESTAL

                   În primul rând, aflu că, la Moscova (editura "Vest-Konsalting), mi-a apărut cartea de poeme "Контрасты как необходимось" = "Contrastele ca necesitate" (în traducerile lui Ivan Pilchin şi ale autorului).

                    Secundo: ba chiar, mai aflu, că acest volum a fost urcat-onorat pe piedestalul valoric al săptămânalului "Poetograd". Astea confirmate chiar pe prima pagină a publicaţiei literare în cauză.
                   Cum s-ar spune, e un semn de vară relativ rodnică...
L.B.

CU GENUNCHII PE ZARURI şi SURDINA IMNULUI

Leo Butnaru. Cu genunchii pe zaruri (poeme). Buc., „Tracus Arte”, 2014, 488 p.

Pe 19 noiembrie curent, cartea a fost lansată la „Gaudeamus”, avându-i de prezentatori competenţi şi generoşi pe Ion Bogdan Lefter, Mircea V. Ciobanu, Ştefan Hostiuc.

*

Tatiana Veciorka (Tolstaia), Surdina imnului (poeme). Traducere Leo Butnaru. Ed. „Charmides”, 2014, 140 p.

Tatiana Veciorka (Tolstaia; 1892 – 1965) a făcut parte din „Sindicatul futuriştilor” ruşi, colegi fiindu-i I. Terentev, I. Zdanevici, Iu. Marr, A. Ciacikov. Semnează frecvent în publicaţiile literare periodice din Rusia şi Transcaucazia. Dacă primele volume de versuri, „Tandreţe neajutorată” (sub formă de manuscris) şi „Magnolii” (ambele apărute la Tbilisi în 1918), îi sunt marcate de influenţa Annei Ahmatova, în cea de-a treia carte, „Ispita afişelor” (Baku, 1920), este evidentă orientarea spre futurism. Volumul tradus în limba română e o antologie reprezentativă.

O POETĂ RUSĂ: VERA PAVLOVA

La editura bucureşteană  "NEXT PAGE" e pe cale să apară volumul de poeme "Linia de ruptură" al excelentei poete ruse, Vera Pavlova, traducerea şi prefaţa aparţinând subsemnatului. Prezint aici câteva momente din creaţia acestei autoare demne de toată atenţia şi interesul cititorului. Aşteptaţi cartea!

                                                                                                                                       L.B.

Vera Pavlova s-a născut la Moscova (1963). Absolventă a Colegiului „Şnitke” şi a Academiei de Muzică „Gnesin”, specialitatea Istoria muzicii. Până la 18 ani, cu binecuvântarea celebrului compozitor Aram Haciaturian (Baletul „Spartacus” cu „Dansul săbiilor”!) se pregătea pentru o carieră de compozitor. Intenţiile, predispoziţiile adolescentine nu puteau să nu se reflecte şi în poezia Verei Pavlova: „Testamentul – planul vieţii trăite./ Peste sicriul meu nu aş vrea să aud/ preludiul în si-minor de Rahmaninov,/ allegreto din a Şaptea de Beethoven, nimic din/ iubitul Ceaikovski. Vreau:/ A-dur pentru fortepiano/ de Mozart, adagietto din a Cincea de Mahler/ şi a Noua de Bruckner, partea a treia./ Dar, de altfel, poţi să pui orice doreşti:/ cine boceşte, acela şi comandă muzica”.

A activat ca ghid la Casa-muzeu „Şaleapin”, publicând eseuri muzicologice. Circa 10 ani a cântat într-un cor bisericesc, concomitent conducând atelierul de creaţie literară pentru copii „Stelele Zodiacului”.

Începe să scrie versuri la vârsta de 20 de ani, primul grupaj publicându-l în revista „Iunost” (Tinereţe). Ajunge populară după ce ziarul „Segodnea” (Azi) îi publică 72 de texte cu o postfaţă de Boris Kuzminski. Evenimentul născu mitul că ceea ce este dat drept poetesa Vera Pavlova nu ar fi decât o mistificaţie („Chiar când fac cunoştinţă cu ei/ oamenii se răzleţesc/ în două categorii./ Unii zâmbesc a râde:/ Al patrulea vis al/ Verei Pavlova!/ Alţii întreabă:/ Vera Pavlova – / ar fi un pseudonim?”).

A editat peste douăzeci de cărţi, printre care: „Animalul ceresc”, 1997; „Limbaj secund”, 1998; „Linia de ruptură”; 2000; „Al patrulea vis”, 2000; „De ambele părţi ale sărutului”, 2004; „Bagaj de mână”, 2004-2005; „Tâmpita înţeleaptă”, 2008; „Pe celălalt ţărm al limbajului”, 2009; „Femeia. Regulament de utilizare”, 2011; „Libret”, 2012. A scris librete pentru mai multe opere şi cantate.

Laureată a Marelui Premiu „Apollon Grigoriev” (2000), a Premiului Special „Cont moscovit” (2003), a Premiului „Antologia” (2006). Poemele sale au fost traduse în peste 20 de limbi.

A participat la manifestări literare în Anglia, Azerbaidjan, Belgia, Elveţia, Germania, Grecia, Franţa, Italia, Olanda, SUA, Ucraina, Uzbekistan, etc.

Locuieşte la Moscova şi New York, cel de-al treilea soţ al ei fiind fost diplomat american, actualmente traducător din limba rusă.

*     *     *

În loc de spinare ţârcovnicul are

tencuiala peretelui de biserică

În loc de spinare necuratul are

un strat de ciocolată glazurată

Politicianul în loc de spinare are

încă neucisa blană a ţării

Amantul în loc de spinare are

partea opusă a Lunii

*     *     *

Mă îndrăgostii nu până peste urechi – până la brâu.

Iar mai sus de brâu – e partea otova cuviincioasă.

Dragule, ia palma de pe sânii mei

de pe partea-mi cea mai neruşinată!

*     *     *

În iadul raiului iubirii

spre care-un fals Cupidon te-ndreaptă

eu, ca glontele, nătângă

căutam doar calea dreaptă

dar găsii lanţuri, cătuşe

obide cu nemiluita

şi limba rusă în gâtlej

acută, ca apendicita.

POST-NUD

prima brasardă

pe coapsele Evei

putea să-i pară lui Adam

un trist drapel în bernă...

*     *     *

Testamentul – planul vieţii trăite.

Peste sicriul meu nu aş vrea să aud

preludiul în si-minor de Rahmaninov,

allegreto din a Şaptea de Beethoven, nimic din

iubitul Ceaikovski. Vreau: A-dur pentru fortepiano

de Mozart, adagietto din a Cincea de Mahler

şi a Noua de Bruckner, partea a treia.

Dar, de altfel, poţi să pui orice doreşti:

cine boceşte, acela şi comandă muzica.

*     *     *

Eu n-o să mă arunc prin geam

mie nu-mi place gunoiul sub fereastră

eu nu arunc nimic prin geam

decât sâmburii fructelor – parcă ei

n-ar putea să-ncolţească, să crească?

Cântec despre răchită

Ea s-a spălat cu sânge de dragon

să devină invulnerabilă, dar, iată

o frunzuliţă s-a desprins din răchită

o frunzuliţă s-a desprins din răchită

o frunzuliţă s-a desprins din răchită

lipindu-mi-se blestemata între picioare.

*     *     *

Deja m-am împăcat cu soarta

şi imnuri în rime prind a-i cânta,

când tu pe frunte cu fierul călit

îmi scrii: dragostea mea.

*      *      *

În ţările mobilate

pe mine m-ar fi pus în dormitor,

în cinci oglinzi m-ar fi reflectat,

în mătăsuri m-ar fi înfăşat…

Iar la noi, dacă te-ai posta la geam

şi ai privi prin el îndelungă vreme

numaidecât ai izbucni în plâns.