DACĂ AVEŢI POCALUL LA ÎNDEMÂNĂ, DAŢI-L ÎNCOACE!

                                   La mulţi ani!
 !!!! 2015 !!! 

TRANSFUZIE DE VOIE BUNĂ ÎNTRE 2012 - 2013!

             S-ar putea ca voia bună din pozele inserate aici  să vi se transmită, devenind un prolog luminos al dispoziţiei domniilor voastre pentru anul 2013 (jos superstiţia cu... 13!). La mulţi ani!

Un banc pentru dl Sorin Alexandrescu. Franţa/ Die, octombrie 1996

Cu Arcadie Suceveanu, pe când încă nu era preşedinte al USM.
Noiembrie 1998

Cândva, solo

ŞI TOTUŞI - PERESTROIKA...

                                 Pagini de jurnal

4.II.1986

Ieri – o îndelungată vizită la US a lui Petric, secretarul CC cu ideologia. A intrat şi pe la redacţia noastră. Tip ordinar care se rezum la glume uşoare, trivialităţi (povestirile sale după vizita în Danemarca: modele-sex, reviste porno etc…) Însoţit de cel care trage cel mai bine sforile, decât rândurile scrise – Boţu. Îl mai însoţesc Senic şi Busuioc. Mă rog, îşi inspectează ocina acest Petric, recunoscător acoliţilor săi că a fost reales în post.

1986

Mutre livide: Da., Ma…

Parcă e o deschidere spre adevăr – am vorbit şi alaltăieri, la seminar, – însă răşluirile  continuă. La US totul se mistifică, se mistifică, se trag sfori, se dă cu clei pe scaune, să se ţină mai bine pe ele fundurile avizilor de posturi. În fraze orale sau rânduri scrise, neduse la capăt, sunt camuflate agresivităţile, nemulţumirile etc. Şefii, dar nu numai ei, continuă să debiteze aproximaţii ce ţin de domeniul enormităţilor. Atâtea şi atâtea probleme literare încă nu-şi găsesc dreapta rezolvare.  Şi totuşi – perestroika…

5.II.1986

Stare de reaclimatizare. Noutăţi: ştim cui i s-a propus postul la „ŞI” (Lit. ŞI arta). Ca totdeauna, informaţii din primele surse. Respectivul trece prin frământări pe mai multe planuri. Deocamdată, cică, o fi refuzat. Însă există un mobil care poate să-l facă să accepte.

Zile de adâncă singurătate în care învârtejesc bulboanele meditaţiilor, zbuciu-mările dramatismului nostru sufletesc. Plus că sunt zile de nebună îndârjire în munca scrisului, ce ştii că îţi va hărăzi izbânda, dacă în adevăr nu te vei cruţa în tensiunile pe care ţi le cerea această muncă. Zile în care firea noastră se pârguieşte, se spiritualizează nespus de intens. Chiar şi o fire ce pare deja „complet” maturizată, formară, înaintează întru împlinire. O spiritualizare intensă, ca o supradoză de droguri, anume aceasta extrem de binefăcătoare, deoarece este: supra…

7.II.1986

Caut tihna şi ungherul în care să se cheme că-mi fac datoria scrisului. Hăituit, întrerupt, zburătăcit. Dar ce de-a trândăvie prin marile birouri „de muncă”, pe care le au unii „profesionişti”-lingăi!... În mocirla aceasta de vânzări-cumpărări nu numai scrisul cade jertfă…

APUS DE LUNĂ

      Probabil, mai mulţi dintre noi, astăzi în zori, am privit fascinaţi la luna în apus. Arăta astfel.

AFARĂ CU VIRUSUL ĂSTA!!

SPINI DE TRANDAFIR ŞI ŞAMPANIE

  

În aceste zile de pre-(sau… prea!)-final de an redactez un manuscris, în care revăd şi un mai vechi eseu intitulat „Lumină lină/ ultima verba” în care invoc, în bază de documente autentice şi mărturii obiective/ subiective, acea scânteie finală de existenţă şi lucidă conştientizare a personalităţilor învrednicite cu destinul şi timpul fără de margini ale geniilor şi oamenilor deosebiţi, inegalabili. Textul îmi aminteşte că acum 86 de ani, de Sărbătorile Crăciunului, a murit poetul Rainer Maria Rilke. Motivul decesului? – cam ciudat, dar cu adevărat poetic şi… cutremurător! Iar odată ce la sărbătorile iernii şampania îşi înalţă vesela cometă de spumă, îl invocăm şi pe Cehov… Veţi înţelege de ce din fragmentul de eseu inserat aici.

                                                                                                                                      l.b.

*      *      *

Rainer Maria Rilke

...Triste şi, concomitent, frumoase mărturisiri... şi toate ele – pe fundalul sonor pe care-l creează fusul cel neobosit ce toarce firul vieţii în mâini de Parce. (Toarce, Parce...; „Pân’ la zenitul flăcării de sfeşnic,/ Unde un fus îşi toarce cântul veşnic”, V. Hlebnikov.) Surprinzător, însă, ca de la sine, ajungem la aranjamente prozodice, şi nu e de mirare: mulţi dintre protagoniştii scenelor finale asupra cărora reflectăm sunt chiar poeţii, ori, mai adevărat spus, regi printre poeţi. Adică, firi sensibile, delicate. Uneori, prea de tot, nu numai spiritualiceşte, ci şi, pardon, – fiziologic. Un prim argument: se crede că Rilke a murit din cauza septicemiei provocate de înţepătura unui trandafir din buchetul pe care i-l trimisese o admiratoare, Nimet Eloui Bey. Cella Delavrancea avu ocazia s-o întâlnească pe frumoasa egipteană, îndrăgostita de odinioară, din mâinile căreia buchetul de frumuseţi spinoase ajunsese în cele ale poetului austriac. Ba mai mult: Nimet cea cu ochii migdalaţi avea la îndemână bileţelul pe care i-l adresase Rilke din oraşul Valmont. În fărâma de celuloză scriitorul se referea la frumuseţea florilor primite drept omagiu şi, concomitent, la posibilul deznodământ tragic al destinului său, după mulţumirile de rigoare dând câteva 

Anton Pavlovici Cehov

explicaţii tragi-romantice: „M-a înţepat un ghimpe al trandafirului roşu – este un semn de la dumneata. Dacă mă va ucide, voi fi fericit să-mi vină moartea de la surâsul dumitale, care îmi va lumina bezna”. (Ah! şi Ai! pe unde s-o fi prăpăstuit acel bileţel, adevărată comoară pentru arhivarii care, din când în când, l-ar fi scos la o nouă licitaţie, sporindu-i mereu preţul valutar în contul morţii poetului!) Nu se cunosc cele din urmă cuvinte pe care le-ar fi rostit Rilke în fatala zi de 25 decembrie a anului 1926. Sunt cunoscute doar ultimele pe care le-a scris în blocnotes – un poem ce se încheie cu versurile: „Totul se afundă-n grea uitare./ Iar eu în flacără. De nimeni cunoscut.”

EMISAR AL ÎMBĂRBĂTĂRII

                     Pagini de jurnal

26.I.1986

Aprind gazul în sobă. Sunet-vuiet de reactiv: am impresia că acest bloc străvechi nu prea mare vrea să-şi ia zborul, să părăsească Cernăuţiul.

Să reţin: la sosirea mea la Cernăuţi impresiile ţineau mai mult de exterior, precum ziceam: de publicist asistat de scriitor. Acum – interiorizare prin contemplare. Scriitorul deja „se descurcă” de unul singur, chiar dacă, uneori, e asistat de publicist. La rezultatele… rezultatelor acestei experienţe am a reveni. Sper, cu real folos. Să nu uit să-mi… amintesc de ele, să le cercetez din vreme în vreme.

Cernăuţi. Strada Domnească (azi: Kobîleanskaia)

Spre poezie nu trebuie să vii ca spre un tărâm-stare care îţi va oferi necondiţionat şi obligatoriu suflul misterului, irizările tremurate ale frumuseţii, vizibile sau… auditive. Spre poezie trebuie să vii şi cu propriul mister. Apoi, poezia are înfăţişarea lui Ianus: o faţă a autorului şi cealaltă a cititorului. S-a remarcat că Ianus e un chip bifrons-dedublat, însă nimeni nu a găsit motivul să susţină că el, concomitent, nu ar fi şi un chip integru. Din contra, poate că anume Ianus reprezintă cel mai elocvent simbol al integrităţii. Dedublarea sa leagă ceea ce a fost de ceea ce va veni. Dacă ar fi să se revadă şi să se reorganizeze ierarhia olimplică, eu aş vota pentru ca Ianus să fie decretat zeul protector al Poeziei sau, pur şi simplu, simbolul ei.

Curios, dar unul dintre cele mai nepopulare nume feminine pare a fi: Penelopa. Păi, care părinţi, fie doar şi prin formalitatea botezului, şi-ar condamna fiica la aşteptări atât de lungi şi chinuitoare? Şi-apoi pot ei, părinţii, „garanta” că nepreţuitul lor boţ cu ochi, fiica dragă, ar fi demnă de încărcătura simbolică a acestui nume, Penelopa? Ar fi ea în stare să alunge turma de peţitori? Absurd! Din punctul de vedere al părinţilor, dar şi al fiicelor (dar şi al domnului… Vasile Alecasandri!), peţitorii trebuie să bulucească, să nu fie zburătăciţi. (Apropo de Alecsandri: Sadagura din care este conu Iorgu e chiar la câţiva kilometri de Cernăuţi… Însă ucrainenii au botezat-o. schimonosit, în… Sadgora = Munele-livadă…)

Scriitori la monumentul lui Eminescu
din Cernăuţi

Şi până astăzi am impresia că Vasile Coroban s-a grăbit să moară nu la figurat (un fel consolator de a zice), ci la propriu. A căzut jertfă unei autosugestionări, cred. La cină fusese vesel, bengos, a intrat în biroul său cu dispoziţie bună. A lucrat puţin. S-a culcat, iar spre zori sufletul i-a zburat din trup. Iar autosugestionarea ajunsă obsesie pornise de la faptul că, puţin mai înainte, decedase S. S. Cibotaru, apoi Em. Bucov. Ce s-o fi gândit bătrânul: cât mi-a mai rămas şi mie? Primul – mai tânăr, al doilea – mai în vârstă ca mine. Am ajuns la 70 de ani, e aproape de ultimele sale picături de seu şi opaiţul meu. Apoi avusese conştiinţa datoriei împlinite: a făcut ce a putut, şi nu puţin. Tocmai acesta înclin să cred a şi fost momentul de slăbiciune care l-a dus dintre noi mai devreme, decât s-ar fi cuvenit. Bătrânul cărturar – tânăra dragoste colegială a multor scriitori din toate generaţiile: Vasile Coroban.

În unul din holurile Universităţii din Cernăuţi

Tema telefonului – la ordinea zilei prin textele şi compoziţiile muzicale pentru estradă. Cel puţin, deja cunosc un italian, un ceh, un bulgar care cântă „ideea”. Plus Ion Aldea-Teodorovici care, împreună cu soţia, povestesc mereu când, unde, cum li s-a născut melodia cu telefonul. Pe când el hălăduia prin turnee îndepărtate, ei îşi telefonau deseori. Deci, vine un autor cu un text care „parcă ar fi parte din biografia noastră”. Mă rog, de ce nu?  Apoi un coleg din Murmansk, Milanov (pe care l-am cunoscut în Tadjikistan), o poezie despre telefonul care tace, inutil, asemănat unui motan ce nu prinde şoareci (aşa-i dă el cu poanta, crezând că oferă o surpriză poetică).  Dar sigur nu uit nici de spiriduşii, demonii proprii! Parcă nu am, în cartea „Sâmbătă spre duminică”, poemul „1949”, despre telefon, cum ar veni? Şi iar: de ce nu?

SĂRBĂTORI ŞI CULORI

    În preajma Sărbătorilor, postez imagini adecvate atmosferei lor, selectate din expoziţia personală a pictorului Mihail Statnâi, găzduită de Centrul Expoziţional "Brâncuşi" din Chişinău. "La mulţi ani!" - doat atât am cutezat să adaug în colţul unei pânze cu alaiul urătorilor.

Mihail Statnâi şi Leo Butnaru

FĂRĂ VISE S-AR STINGE SEMINŢIA OMENEASCĂ

                                 Pagini de jurnal

24.I.1986

La redacţia ziarului „Zorile Bucovinei” am făcut cunoştinţă şi cu Folvarocinâi, secretarul scriitorilor din regiune. Îşi aminteşte de Matcovschi, Gondiu. Cam amărât despre ecoul nefavorabil   (în „Kultura i jit’ia” – „Cultura şi viaţa”) la piesa sa „Dovir’ia” („Încrederea”), jucată de Teatrul din Cernăuţi. La înfăţişare – flăcău de ispravă. Îşi mai aminti şi de Stâmbeanu.

Apoi o escapadă cu Ion Chilaru, Mircea Lutic (bărbat informat şi competent în meserie), Grigore Crigan la valea Cosminului. Codrii cu imaginarele urme de fugar ale regelui polon Ioan Albert. Ne abatem ceva din cale, Chilaru ţinând să-mi arate frumuseţea satului Cihor. Şi bine face: ai ce vedea. Presupusă o eventuală revedere. Am lăsat versurile. Lutic-secretarul de redacţie: „Nu vrem să le dăm până la sfârşitul lui ianuarie, stăm cam prost cu onorariul”. Început de februarie? Colegi amabili, fără ca eu să le pretind nimic decât bunăvoinţă şi înţelegere. Fuziunea e posibilă.

Ca formaţie şi informaţie, Mircea Lutic este net superior mai multor colegi de-ai săi cernăuţeni. Subtilitatea lui în a stabili „miroznele” textelor clasice pe care le-a tradus sau citit  (Tolstoi, Turgeniev, Bunin…). Cu câtă pasiune vorbeşte despre Sadoveanu…

Un grup de scriitori români (de pretutindeni) la Universitatea din Cernăuţi.
Octombrie 2011.

La Valea Cosminului, relieful e vălurat, împădurit, cu văioage – îţi stimulează imaginaţia, gândindu-te că parcă a fost tocmai menit pentru lupte, crâncene, tainice, viclene. Bietul rege polon Ioan Albert…

Când vii dinspre Cernăuţi, Vale Cosminului se arată ca o fabuloasă potcoavă sau capcană… îmbunată, îmblânzită de căsuţele paşnice, nepretenţioase, „nelăudăroase” ale satului. Dură amintire din marea istorie şi nesfârşită dorinţă de tihnă…

Admir casele din Cihor. Reţin ideea naivă, poate că sinceră, uşor exaltată, dar irelevantă, cred, a colegului Crigan: „Să venim, să trecem din casă în casă, să vedem cu ce gânduri şi preocupări trăiesc aceşti oameni”. Dar poate că în Bucovina nedreptăţită e necesar aşa ceva…

TÂNĂRUL, GROZAV DE TÂNĂRUL POET

Am vizionat o cronică cinematografică, în care apare regretatul coleg Aureliu Busuioc (1928-2012) pe când, probabil, ar fi avut sub 50 de ani. Am „extras” din documetar imaginea de epocă, plasând-o aici şi însoţind-o cu un poem al meu de la sfârşitul anilor '80 (...sec. XX), ce are un motto dintr-un poem al său, pe care l-a scris pe când el, Aureliu Busuioc, era tânărul, grozav de tânărul Poet..

BALADA BĂTRÂNULUI POET

                   ...trece pe stradă Bătrânul Poet

                       bătrânul grozav de bătrânul Poet.

                                                    Aureliu Busuioc

În Chişinău

se scutură salcâmii de ploaie şi de vânt

aplicând alandala lipitorile galbene ale frunzelor pe

steagurile pleoştite ale ambasadelor din care

niciuna nu se află pe strada Eminescu pe unde

din când în când îşi face promenada

bătrânul grozav de bătrânul poet...

                                                       Trecea

bătrânul grozav de bătrânul poet care supravieţuise

în limba tăcerii sale române pentru ca

în zilele noastre când

de când cu democraţia pre democraţie călcând

lăsatul secolului XX înghite în sec

şi el bătrânul grozav de bătrânul poet uneori îndrăznea

să spună să spună să spună-n şoaptă ceva

cu puţina igrasie sau patină semantică

depuse pe neaoşisme şi arhaisme pe

cuvintele străbunilor şi stră-colegilor noştri

post-paşoptişti. Şi totuşi a teamă

memoria bătrânului grozav de bătrânului poet

legitima caraghios nume şi fapte luate la-ntâmplare

ceea ce unor mai tineri grozav de mai tineri poeţi

le amintea de o relativ jună colegă de-a lor care cică

din teamă de-a nu naşte prunci surdo-muţi

când face dragoste – vorbeşte vorbeşte vorbeşte

sau altfel hamletian zicând – words words words

tabiet (şi tapet) pe seama căruia s-a născut o

mică porcărie postmodernistă

un cineva un grozav de cineva zicând că

prinţul placa nu şi-o schimbă

masturbându-se la limbă...

                                               În fine

pe strada Eminescu pe care se scutură salcâmii

de ploaie şi de vânt (dar frunzele nu au cum să-şi

aplice elipsoidalele lipitori galbene pe

steagurile pleoştite ale ambasadelor

plasate în al doilea stat român) din când în când

ieşea la plimbare bătrânul

extrem de ne-extremistul poet care deja

din clipă în clipă era gata să dea

mai mult decât avea – chiar

ultima-i suflare adică – întreaga sa viaţă

jertfită întru supravieţuire prin

româna lui tăcere basarabeană dar şi întru

arhitectura de nisip a cuvintelor

extrem de şoptitelor cuvinte de nisip ale

baladelor odelor sale.

                                   Azi

la prutonistreana asociaţie a scriitorilor se spune că

bătrânul grozav de bătrânul poet

s-a stins oarecum desuet

în agonie părându-i-se că anume el incendiase

Biblioteca din Alexandria şi el

bătrânul extrem de bătrânul poet

aproape anticul mioriticul nostru poet

înnebunind strigă preeminescian:

                                                      Literatura –

o frază de dânşii inventată!..

UN DIALOG CU FINALUL AMÂNAT...

Din revista "Contrafort",
nr. 11-12, 2012

Cu Aureliu Busuioc am dialogat şi cu alte ocazii, rodul conversaţiilor noastre fiind publicate în presă, dar şi în cărţile subsemnatului „Răspuns şi răspundere” (1989), intitulat „La masa de scris – tu şi restul lumii; poţi iubi lumea sau o poţi urî. Eu o iubesc”; „Spunerea de sine” (1994) – „Să nu mai fie oare scriitorii copii răzgâiaţi ai unei divinităţi?”; „Prezenţa celuilalt” (1997) – „În „libertatea de a trage cu vorba” trebuie să existe o măsură”. Pe la mijlocul lunii mai a anului 2007, discutând de una, de alta cu Aureliu Busuioc – o făceam la telefon sau pe mail, apoi pe skype, alteori îl vizitam acasă  – distinsul coleg zice că, poate, încercăm să scriem o carte dialogică în doi, dat fiind că deja avem oarecare experienţă de a ne întreba/ a răspunde etc. La rându-mi zic – de ce nu? Îmi trebuie un răgaz în care să regizez un chestionar, pe urmă, via internet, să declanşăm ping-pongul întrebare-răspuns, dar într-o stilistă afină eseului, meditaţiei, încercării de a ne dumeri pe îndelete asupra unor probleme ale vieţii şi creaţiei scriitoriceşti, dar nu numai. Astfel că pe 27 mai 2007 primesc prin poşta electronică provocare colegului Aureliu Busuioc:

Aureliu Busuioc şi Leo Butnaru

Aureliu Busuioc. Draga Leo, sunt călare pe un aparat gânditor, vorbeşte cu el. E mai deştept decât stăpânul, aşa că fii atent! Numai inteligentă! Al tău până la Ştefan cel Mare, 3, ap. 74 – A. Busuioc

Leo Butnaru. Ave, Aurelius! Înţeleg ca transmisiunea (ai făcut o şcoală militara de transmisiuni, nu?) ar fi în ordine  (...odată ce am primit mesajul, dar să vedem daca si ăsta, al meu, se duce spre bulevardul Stefan cel Mare...), astfel ca începem, probabil, cât de curând – sau până în seară, sau de mâine, de luni... Iar această probă de... computer (sinonimă, oarecum, cu cele de microfon, la începutul altor dialoguri ale noastre, din secolul... trecut!) ar putea sta drept motto la computerovorbirea pe care o punem la cale sau chiar parte integrantă – prolog – a acesteia. Pentru o mai eficace stilistică a discuţiei, propun să ne trimitem

EPISOADE DIN THEATRUM MUNDI

Pagini de jurnal

20.I.1986

Contrar indicaţiilor de acum două zile (- 7), termometrul  a urcat la plus opt grade. Plouă.

La piaţa din Cernăuţi – mic spectacol din generalul theatrum mundi. Un bărbat zdravăn, în cojoc din piele de oaie, vinde mere. Se apropie un cumpărător.

– Cum dai merele, bre muntene?

– Una jumătate. Da de ce zici „bre”, ce, am tăiat la pădure amândoi?

– Aşa o venit vorba. Nu te supăra. Da merele nu le laşi cu o rublă?

– Nu.

– Lasă-le, muntene, că altfel tocmai la primăvară le termini de vândut.

– Nu e treaba ta, bre jidane, când dau eu merele şi cum le dau. Si nici muntean nu-s.

– De ce mă numeşti jidan şi nu ovrei? Şi-apoi şi tu îmi zici „bre”, da eu nu mă supăr. Eu vreau să cumpăr un kilogram de mere.

– Cumpără. Una şi jumătate pe tejghea, şi ia.

– Eu îţi dau una, şi zi mulţumesc.

– Ţie mulţumesc, jidane?

– Iar îmi zici nu ovreu.

– Iar.

– Da tu, bre, ştii ce înseamnă kiş man tuhas?

– Nu pricep eu la păsăreasca voastră.

– Da de unde eşti tu, de nu pricepi?

– De la Pătrăuţi.

– Ce, pe acolo pe la voi nu sunt ovrei, de la care să fi învăţat ce înseamnă kiş man tuhas?

– Nu prea.

– Apoi iată, eu îţi spun ţie kiş man tuhas, da tu o să întrebi de la un alt ovrei ce înseamnă asta. Ţine minte: kiş man tuhas, şi să-l întrebi, auzi? Că eu nu-s prost să-ţi spun ce-i asta, că voi, românii, sunteţi nebuni şi răi.

Vânzătorul ia de pe cântar un coşcogea măr şi mai să-l repeadă în cumpărătorul guraliv.

– Vezi, n-am zis eu că sunteţi cum sunteţi? Şezi cuminte, nu da, pune mărul la loc, că chem ordinea. – Apoi, în ucraineană/ rusă: – Liudi dobrâe!… (Oameni buni!)

Se retrage grăbit.

ZĂPEZILE DE ALTĂDATĂ? Sau de astăzi?

CU BELLA AHMADULINA, ACUM CIRCA 30 DE ANI

Chişinău. Poeţii Anatol Ciocanu, Bella Ahmadulina, 

Ilie T. Zegrea, Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu.  

Bella AHMADULINA

(10.V.1937 – 29.XI.2010, Moscova)

* * *

De o mie de bărbaţi, vânturaţi pe Arbat*

de griji sau de cotidiană molatică lenevie,

dacă n-au pentru mine vreun frate, am întrebat;

pe cineva care frate adevărat să-mi fie.

– Nu există frate, – răspundeau, – nu mai căuta. –

Unul bea vin, altul vreo doamnă conducea.

Şi fiecare din mie să-l ocrotesc mă ruga

şi de iertarea mea oricare din ei depindea.

_________

*Renumită stradă pietonală în Moscova.

INVOCAŢIE

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi cumva

ferice cerşetoare, blajină ocnaşă,

fiinţă din sud înfrigurată-n nordic ţinut,

sau petersburgheză ofticoasă şi rea

voi supravieţui în miazăzi cu malarie ucigaşă.

Nu mă deplângeţi – voi mai vieţui

ca oloaga ce-a ieşit şontâc în pridvor,

ca beţivana

ce cu fruntea pe faţa de masă aţipeşte

ori ca un prizărit zugrav de icoane

ce chipul maicii domnului îl potriveşte.

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi

ca fetişcana ce-a deprins ceva carte

şi care-n viitorul ce mereu neclar pare-a fi

va şti versurile mele, bretonul meu roşcat

ca o prostuţă purtându-l. Eu voi trăi.

Nu mă deplângeţi – voi trăi cumva

soră de caritate mai miloasă ca toate,

în cazonă nesăbuinţă preletală ca-n hău

sub a Marinei* prealuminoasă stea

va fi

să mai trăiesc şi eu.

______

*Marina Ţvetaeva (1892–1941)

ACUM UN SFERT DE SECOL LA CERNĂUŢI, ÎN BUCOVINA...

Pagini de jurnal

14.I.1986

Acum o oră (pe la 8, 30), am sosit cu Sică de la Voloca. Ne-am dus la fratele său – Visarion, să vedem obiceiurile de An Nou pe vechi. Un sat întins cât o capitală europeană – între case, jumătate de kilometri sau chiar kilometri întregi distanţă. Volocenii au împodobit brazii – mulţi – direct pe tulpină, înnimbându-i cu ghirlande electrice multicolore. Zăpadă temeinică, ademenitoare. Voloca e o localitate premontană, demnă de scos de pe ea ilustraţii exotice: relief între deal 

Cu Ion Pop la Cernăuţi, pe 14 ianuarie 2011

şi munte, volnicie de vetre, neîngrădite. Multe sălcii bătrâne, iazuri în curţile gospodăriilor. La Visarion, ne urează „Malanca”. Ce copii frumoşi! Cu adevărat frumoşi: feţe blânde, delicate, inocente, ca un prim semn de înţelepciune. Când urcam dealul cu Vasilică, ne salutau, prin semiîntuneric, flăcăi şi preadolescenţi, mascaţi, în cojoace miţoase, cu clopoţei în gura mânecilor, cu toiege. Se adunau în cete. La Voloca, urăturile se cântă, precum colinda. Vreo trei cete, cu muzicanţi, străbat imensităţile acestui sat nesupus geografiei toponimice „clasice”. Dimineaţa, pe la 7,30, când urcam în autobuz, „Malanca” mai cânta încă prin văi, pe culmi. De pe creasta dealului, unde se află casa lui Visarion şi a Rodicăi, Cernăuţiul se vedea aproape, ca o cale a laptelui aşternută pământului, pentru a-l încălzi. Se vedea aproape, cu toate că distanţa e de circa 20 de kilometri. Am trecut şi pe la naşii lui Visarion. Sică a compus ad hoc o urătură, ingenioasă şi măgulitoare pentru gazde. Case frumoase. Apoi Voloca mai e şi localitatea care a dat şi a trimis la Chişinău trei artişti emeriţi: Dina şi Lucian Cocea, Ion Paulencu. Această aşezare volnică mai poate oferi surprize. Miliţianul Visarion Tărâţeanu vorbeşte frumos, mustos, inteligent, ca un profesor universitare de la filologie.

De la Cernăuţi, în depărtare, se deschide
panorama Sadagurei; exact, cea din
"Iorgu de la Sadagura" a lui Vasile Alecsandri.

Pe banii adunaţi de „Mălănci”, în sat se face horă.

Oamenii frumoşi, însă de un altfel de recepţie spirituală, reieşind din conservarea în spaţiul lor restrâns de comunicare. Nuanţe specifice în vorbire.

Ambiţia noastră de a găsi prin sat vreo „Malancă”. Le tot auzim cântecul, dar parcă prea departe şi, până la urmă, renunţăm, ne întoarcem din drum. Vasilică îşi aminteşte de Mircea lui Săvucă, din satul său de baştină Sinăuţii de Jos. „Comoară de om”, zice.

Televiziunea ucraineană, cu traducere paralelă, transmite filmul televizat cu actori chişinăuieni, după romanul lui C. Popovici. Prost.

LENIN & RINOCERUL

Pe când coboram la staţia Piaţa Presei Libere din Bucureşti, spre a o lua spre Târgul Internaţional de carte „Gaudeamus 2012”, nu am putut să nu reţin că, pe piedestalul monumentului de cândva al lui Lenin, stă un… rinocer! Odată ce eram cu Canon-ul la purtător, am fixat cadrul, însă aparatul de fotografiat Canon nu se „opri” aici, ducându-mă cu gândul la… canonul literar. Vorba e că, în studiul avangardei universale, m-am întâlnit de mai multe ori cu RINOCERUL (singular, dar şi plural, adică – rinocerul-turmă) – mamifer pahiderm imparicopitat cu apucături mai speciale, ceea ce le-a şi făcut personaj literar memorabil.

Acum mai mulţi ani, traduceam următorul poem laconic-esenţializat, din 1912, al lui Velimir Hlebnikov:

(Stăpânirea pământului i-i menită)

Legea scrânciobului cere,

Nu a cerului,

Să ai încălţări ba mari – ba strâmte.

Uneori noaptea – alteori ziua te-arăţi îngăduitor,

În timp ce stăpânirea pământului i-i menită

Ba omului –

Ba rinocerului.

         Atunci când traduceam, m-am (re)gândit la spectacolul „Rinocerii” după piesa lui Eugen Ionescu, vizionat mai înainte, dar care, ca text scris, venea ceva mai târziu în cronologie istoriei literare. Iar anul trecut, la Teatrul „Odeon” din Bucureşti, am lansat „Antologia dramaturgiei avangardei ruse”, fiind onorat de contribuţia marelui şi regretatului regizor Alexandru Tocilescu, ce montase spectacolul-lectură „Vânătoarea de rinoceri” după piesa omonimă a lui Nikolai Gumilov, autor care, de altfel, era al doilea scriitor rus care ajungea jertfa RINOCERILOR BOLŞEVISMULUI: în august 1921, în urma unei false acuzaţii, a fost împuşcat. Atunci, rinocerul rinocerilor era Lenin din Kremlin, cel care stătuse şi pe piedestalul din Piaţa Presei Ne-libere din Bucureşti până în decembrie 1989. Acum pe acel piedestal stă chiar chipul alegoric al bolşevicului – rinocerul. Eu, care l-am văzut ultima oară pe Lenin în noiembrie 2009, sub zidurile Kremlinului, în mausoleu, confirm că bolşevicul şi pahidermul imparicopitat seamănă leit…