vineri, 28 septembrie 2018

STAREA DE DEBUT(ANT)


Leo Butnaru

STAREA DE DEBUT(ANT)

Nu există exactitate în a identifica, retro, momentele în care au prins a te bântui gândul la literatură, la poezie. Chiar așa zis: la literatură, la poezie, pentru că poți avea gânduri... literare, poeticești, fără să fii atras de literatură sau poezie ca expresie – a ta pentru alții, ca scriere a lor, prin modificare, potrivire, stilizare. Astfel că acele prime imbolduri pot fi oarecât identificate, dar mai curând presupuse, potrivite. Poate ieși din asta un pasaj autobiografic frumos, la unii – destul de... mustos. Însă, important e totuși că, oarecând și oarecum au existat acele momente ce-ți dădeau fiori întru creație, poeticești, îmboldindu-te (literar spus: impulsionându-te) să scrii, să-ți croiești pârtii de versuri sau de proză înșiruite în rândurile celor dintâi pagini ale tale de pre-debutant sau debutant mai răsărit, mai de luat în seamă.
În ce mă privește, cu oarece exactitate, poate că chiar destul de multișoară exactitate, cred că misteriosul prim-impuls de a potrivi versuri mi s-a întâmplat în toamna anului 1964. Numai că nu aș putea numi cu aceeași „precizie” și locul: sau că în livada unei case de la numărul 28 al străzii Krutaia (Abrupta) din Chișinău, sau în patul din acea casă, spre un miez de noapte, înainte de somn. Sau poate în clasele școlii medii nr. 11 „Ion Creangă” din capitala RSS Moldovenești, unde ajunsesem de-a dreptul amărât că, într-o școală dintr-un sat de pe Răut, Chițcani, eram nedreptățit la note, pe multe din care eu mi le-aș fi vrut maxime, însă pe care profesorii neospitalieri din acea localitate mi le dădeau înapoi, mi le scădeau cu cel puțin un punct. Tristă și nici pe departe exemplară îndoielnica lor pedagogie fără niciun Dumnezeu...
Da, la Chișinău am fost adolescentul care trăia... imprevizibil, „neplanificat” o copilărie de... scriitor care tindeam să ajung... Junele ins care își purta prin locurile mai ferite ale orașului tristețile itinerante de adolescent aflat în grea perioadă de desprindere de sat și de integrare urbană. Conștient sau fără a realiza acest fapt, novicele ce eram încerca să-și stimuleze posibilele întâmplări „de creație” sau chiar evenimente ale spiritului său avid, neliniștit, ce l-ar conduce spre o mai bună cunoaștere a tainelor îndeletnicirii/ profesiei jinduite, cea de scriitor, care ar vrea să i se întâmple, în mod... accelerat, abundent, conform naturii sale.
Acum bineînțeles că mă ispitește și întrebarea de sine, dacă, rămânând la Negureni, la Răut, aș fi început să scriu versuri. Cred că da.
Numai că pe acolo, la țară, în modestele biblioteci din Negureni și Chițcani, sigur că ar fi evoluat altfel adolescentul care găsi curajul să se „transplanteze” (el singur pe sine) din satul sovietic moleșit, adormit, indiferent și speriat de fantome în orașul ceva mai liber, mai dezinvolt, mai curajos în cele existențiale. Astfel, încetul cu încetul, în vălmășagul reacțiilor de la școală, dar mai ales al vălmășagului stradal, cotidian, începea să priceapă cât de pernicioasă este ideocrația utopică, partocarția comunistă în melanj inevitabil cu șovinismul și imperialismul rusesc.

joi, 13 septembrie 2018

Iosif BRODSKI, Premiul Nobel. Poeme



Leo BUTNARU                                                                                 Din sens opus


Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU


ELEGII DIN ROMA

Lui Benedett Cravieri*

I

Lemn de mahon prizonier într-un apartament din Roma.
Până sub tavan domină o prăfuită insulă de cristal.
La ora apusului de soare jaluzelele prind a semăna
peștilor ce și-au încâlcit solzii prin năvoade clătinate de val.
Punând piciorul pe marmora roșie, corpul parcă ar porni,
face un pas în viitor – să se îmbrace. La capăt de insomnie 
strigă acum „înmărmurește!” – și chiar acum voi înmărmuri,
cum o făcu acest oraș, de fericire, în copilărie.
Lumea constă din goliciune și falduri, fiecare grațios vălurat.
În astea din urmă e mai multă dragoste, decât în fețe stinse.
Iar tenorul la operă e cu atât mai admirat,
cu cât mai târziu dispare, pe veci, în culise.
Privind noaptea, pupila sinilie a ochiului cu lacrima
își clătește cristalinul, până rotunjimea i-i lustruită.
Pe când luna în capete e ca o piață urbană, undeva:
fără havuz. Dar din aceeași piatră construită.
______________
*Benedetta Cravieri – nepoata lui Benedetto Croce.

II

E luna pendulelor nemișcate (în august doar musca
e în mișcare în gâtul carafei uscate). Ácele cadranelor,
dar și cifrele, se alungesc, încrucișându-se ca razele
proiectoarelor de la antiaeriene în căutarea îngerilor.
E luna jaluzelelor coborâte și a fotoliilor acoperite,
a sosiei transpirate în oglinda din holul mare,
a albinelor care au uitat ordinea stupilor, pornite
spre mare, unde să se acopere cu miere și sare.
Susură apa peste albeața de nea a mușchilor vlăguiți,
își joacă buclele ei prelungi, curgătoare, cristaline.
Pentru un tors de marmoră, de pripas, și proverbiala greblă,
nimic nu e mai apropiat, familiar decât priveliștile cu ruine.
Dar chiar și astea în frânt rostitul „r” al ovreului se recunosc
pe ele însele; doar cu mortarul salivei mai poți încleia
așchii, fragmente, detalii, până Timpul
cu ochiul său de barbar scrutează forul, împrejurimea.

luni, 10 septembrie 2018

NOTE DESPRE ȘI LA IERARHIE SAU DESPRE NUMĂRUL 33




                                                                                             Leo BUTNARU

Precum se știe, parcă discret, dar, până la urmă, deschisă, se întâmplă o concurență (unii îi zic cam dur: luptă) pentru poziția unor autori în ierarhia literaturii naționale, a altora – în ierarhia mondială.
La noi, la români, contează mai totdeauna numai și numai locul de frunte, întâi. Ei bine, pentru unii merge și doi, poate chiar trei. Dar, Doamne, ferește! nu mai departe (jos…) de atât! Însă la cei vechi, de acum peste două mii de ani, era de vază și de toată lauda până și poziția a 10-a în ierarhie. Astfel, în dipticul „Zece (poeți) lirici” (din păcate, nu i se cunoaște autorul), se spune că „Printre cântăreți a noua nu a fost Safo, însă a zecea/ Ea se află printre zeițele Parnasului”. Ce procedeu abil de a fenta… orgoliul!
În întregul ei, literatura română, de azi și de pretutindeni, nu are o valorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri amicale de o valoare falsă.
Pe ambele maluri ale Prutului, în vârful Carpaților și pe meterezele cetății Soroca etcetera, există zeci, sute de ierarhii personale referitoare la poeții și poezia română. Însă o ierarhizare cât de cât de ansamblu, oarecât credibilă, (încă?) nu o avem. Sunt chiar și ierarhii regionale, sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupurilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Probabil, există… – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare și de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, unele – de jurii. Literatura română e derutată prin ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.
La Chișinău, a existat o falsă sau doar pe nedrept prea mare popularitate „aranjată” a câtorva poeți, mai ales, subvenționată de regimul ideologic pe care-l lingușeau cândva sau de astea, regimuri de mai dincoace, cu care se lingușeau și se gratulau reciproc. Măreția se plămădea chiar și pe la academie, prin școli, prin biblioteci, unde, din păcate, ignoranța în materie de literatură, de artă în general, e cam la ea acasă. Plus unii scriitori-lăturași, care se înfruptau și ei din ceva glorie ce picura printre pixurile tribunarzilor. De aceea este a mirării că unii susținători-declamatori, de ieri, ai unui sau altui coleg de-al lor, pe care îl făceau în fel și chip mare, cât mai mare, cel mai mare, scriitor național (până la Prut), genial, minunea lumii etc., nu înțelegeau că sunt ridicoli din elementarul motiv că cel declarat în fel și chip uriaș, supra-genial, de fapt nu determina, cum ar fi fost cazul, conform celor spuse despre el, atmosfera intelectuală, socio-filosofică, literară din Estul României în ultimele decenii. Că ar fi fost popular nu era mare lucru. Însă nu avea combustia, încărcătura talentului și a intelectului care să-l facă acar de direcție. Dovadă că dânșii, șaizeciști sau șaptezeciști adulați de piețele pline de cetățeni, nu au avut și nu au discipoli în literatura propriu-zisă, că tinerii care veneau în literatura română nu i-au căutat, nu i-au studiat, nu i-au urmat, orientându-se în cu totul alte direcții canonice, spre cu totul alte personalități de direcție. Astea fiind spuse în necesara încercare de detașare axiologică de reprezentarea mentală contemporană, pentru a aprecia evenimentele, valorile trecutului (uneori, deloc îndepărtat) cu reprezentarea mentală a timpurilor în care ele au avut loc. În caz contrar, se intră în criză de incompatibilitate.
De la sine înțeles că plasamentele evaluativ-axiologice presupun sine qua non un cadraj și un angrenaj de opere care, implicit, concurează între ele, ba chiar se… „anihilează” reciproc, pe tabla valorică rămânând doar cele mai viguroase. Și în literatură acționează legea selecției naturale, însă trecută în sferele cât mai înalte ale esteticii, ideației, stilului, filosofiei. În două cuvinte spus: sferele artei. Este o concomitentă creare de norme și principii, reieșind din vechile norme și principii, „istorice”, îmbogățindu-le sau ajustându-le pe acestea, aducându-le la zi (și… zisă/rostire, la zi). Adică, există, trebuie să existe o continuitate, în spiritul celor remarcate și de Mario Vargas Llosa („L’Express”, 28 mai 2015): „Să fie clar: există lucruri de ieri care trebuie păstrate în lumea de mâine: diferențele, ierarhiile, elitele. Și lucruri față de care trebuie să avem o reacție: nivelarea culturală. Atunci, da, sunt conservator și reacționar. Îmi asum. Mă aflu în bună companie cu liberalii francezi din secolul XIX, apoi cu Raymond Aron, Karl Popper sau Jean-François Revel”. 
*      *     *
Obsesia ierarhizării obligatorii se simți acut și (aici, în final, să trecem la note ceva mai descrețitoare de frunte) în iunie 1993, când la Uniunea Scriitorilor din Moldova apăruse o problemă… foarte gravă! Curând, avea să se întâmple repartizarea/înmânarea noilor carnete de membri ai organizației și, domnilor, cum s-ar cădea mai indicat, chiar... corect să fie ele numerotate, pentru ca să nu supere pe nimeni? (Auzi, să nu supere pe nimeni! La noi, la scriitorii români! Despre care regretatul prieten clujean Petru Poantă spunea: „Marcat de sindromul ierarhiilor legitimatoare, scriitorul român e într-o continuă febră a parvenirii la o poziție privilegiată, inventând, în timp, diverse tehnici de uzurpare a celuilalt. De aceea și sunt atât de pătimaș controversate la noi istoriile literare, dicționarele, antologiile”.)
Așadar, prinseră a veni una după alta propunerile celor din conducerea USM și împrejurimile ei. Prima: numerotate în ordine alfabetică. Bine, dar în acest caz nr. 1 e la Arseneva care nu are nimic cu literatura noastră. Altă propunere: primele 5 numere să nu se acorde! Apoi: cronologic, conform vârstei. Ba – conform timpului/timpurilor când au fost primiți X, Y, Z în US din URSS.
Intervine Mihai Cimpoi (martor, obiectiv, e chir fila de jurnal personal din acele timpuri):
– Iar eu mă gândeam ca, în mod simbolic, primul număr să i-l acordăm lui Eminescu.
– De ce nu lui Dosoftei? întreb eu, în deplin acord cu apucăturile brejneviste. (Bineînțeles, se putea merge până la Neacșu de la Câmpulung, însă ar fi fost dacă nu prea de tot, prea departe – cam da...)
Apoi o propunere năstrușnică: bilețelele cu numere să fie puse într-o căciulă și să-și tragă fiecare norocul. Ba chiar locul! (în literatură…). Bineînțeles că se ajunge la haz. Gras. Apare Vasile Levițchi care zice: „Dar eu mi-am ales deja numărul 12”. Eu îi propun să-și ia pseudonimul de: Vasile Duzină.
La rândul meu, fără pretenții, trec chiar sub propria-mi cotă alfabetică, cerând să mi se pună în carnet nr. 33. Nu, nu e vorba de aluzie la vârsta lui Hristos, cum poate să creadă doar ușurelul de minte Ionică Butaș, ci mă ispitește un sentiment pe care l-am trăit, citind despre insistența cu care Nikos Kazantzakis a ținut să scrie un poem din 33333 de versuri. Însă, odată ce noi nu avem în USM atâția membri, ba chiar nici 333, – zic 33. Rotunjimea cifrei trei mi-a acaparat preferința, chiar dacă nu sunt un superstițios. Într-o vreme chiar consideram că-mi merge la cifra 13: la un examen la universitate, într-o zi de 13, în auditoriul 13, trăgând biletul 13 am luat o notă bună și – „Cu-cu-ri-gu!”, caută-ți norocul. Dar asta am crezut-o doar până la 13 martie 1991, când ne-a fost spart și devastat apartamentul. În cazul curent, îmi zic că, oricum, nicio lună nu are 33 de zile, așa că măcar de cadrul temporal-cotidian nu se va mai lega vreo superstiție. Prin urmare, chiar acesta e numărul carnetului meu de scriitor: 33. (În alte carnete, ale Uniunilor Scriitorilor din URSS, România, Moldova am avut tot alte și alte numere... Iată, acum 33...)


vineri, 7 septembrie 2018

CARTEA LEOLOGISMELOR (5)



Leo BUTNARU

                                   DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR” (V)

·  Oul ca arhetip al Universului?... Să remarcăm: oul seamă a zero; „plin”, dar totuși zero…
·  Vers: Ce tinere inele pe degete de mumii…
·  Unor soți, văduvia le continuă și în viața de apoi: unul în rai, celălalt în iad…
·  Unicii într-o ureche, dar de toată isprava: acul și Van Gogh.
·  Poetului i s-a acordat un TrOrfeu important.
·  Încât, la un moment dat, mea culpa nu devine decât infima, infima mea… clipa…
·  Co-moară: moară care lucrează în tandem cu o altă moară.
·  Ghișeul de la contabilitate – lumina de la capătul tunelului!
·  A vrut să se retragă în sine, dar a înțeles că e prea strâmt acolo – nu încape.
·  Osip Mandelștam zicea: „Veacul meu – fiara mea”. Ar reieși că veacurile, mai multe, formează un fel de… menajerie. Sau... haită?...
·  Ploaia ne mângâie. Grindina ne calcă-n picioare.
·  Ieșind din mare, femeia reintră în modă.
·  Către o sticlă de șampanie: „Și tu, brut?!”
·  Nu de puține ori, apropierea fizică vine după o matematică matrimonială.
·  Rugă în caz de pedeapsă: a/ Dă, Doamne, să nu dai!; b/ Nu dă, Doamne, să dai!
·  Unul Dumnezeu știe dacă Dumnezeu știe sau nu.
·  Casanova folosea atât asul din mânecă, cât și asul din cracul pantalonului.
·  Numai moartea nu poate fi mișcată din punctul mort.
·   După cum se mișcă, broaștele țestoase pot părea gravide non-stop.
·   În discuția cu cei mulți, mahărul trece la pluralul per-tu: per-voi.
·   De multe ori, ochelarii de soare ascund niște ochi avizi, plini de speranțe!
·   Ce a mai slăbit! Îi este mai ușor să se ia în mâini.
·   Cea mai eficientă dietă: să te hrănești cu iluzii.