DIN PASIENȚE

 

DIN YES-EURI

 

PENTRU SĂNĂTATEA DUMNEAVOASTRĂ

 

Pentru sănătatea dumneavoastră, evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi,
faceți mișcare, respirați adânc aerul dimineții, de șes sau montan, consumați zilnic minimum doi litri de apă și citiți cel puțin două poeme. Unul dimineața, ca să vă porniți inima în regim estetic. Altul seara, ca să vă adormiți frica în ritm de vers.

În genere, e bine să știți: excesul de poezie nu dăunează sănătății dumneavoastră, ci, dimpotrivă, întărește sistemul imunitar al spiritului.

Poezia scade tensiunea realului, reglează pulsul absurdului, subțiază colesterolul socio-politic, topește grăsimile ideologice și elimină toxinele limbajului banal, dar mai ales alterat.

În caz de oboseală cronică, consumați ode înainte de masă. În caz de panică, luați un sonet sublingual. În caz de insomnie, două haiku-uri înainte de culcare.

A nu se lăsa la îndemâna televizoarelor isterice. A se păstra la loc răcoros,
între bibliotecă și inimă.

Termen de valabilitate: până la ultima respirație.

UN YES-EU

 

REPARAȚIE, EVACUARE, JAZZ

 

Au venit meșterii, cu aerul lor de demiurgi provizorii, ordonând scurt, administrativ-apocaliptic: „Evacuarea!” Și evacuarea a început nu cu oameni, ci cu idei.

Cărțile au fost coborâte de pe polițe ca niște locatari vechi, cu chiria plătită la zi prin decenii de citire. Împreună cu ai casei, meșterii au pus în hol temelia: dicționare, enciclopedii barosane, tomuri de autoritate – bază solidă pentru o biblio-piramidă în continuă creștere. Volum peste volum, sens peste sens, până când țurțurii scânteioși ai lustrei atingeau vârful construcției ca un Mont Blanc tipografic, atipic, firește, dar perfect stabil în logica sa: o piramidă nu pentru faraoni, ci pentru cuvinte.

Reparația a durat cât a durat, adică exact atât cât durează orice încercare de a cosmetiza trecerea timpului. Astăzi, în biroul renovat, un jazz vesel tresaltă ca o declarație de finalizare: evacuarea s-a încheiat, repatrierea cărților lumii a început.

În hol, filosoful – căci nu putea fi decât un filosof – scutură și șterge de colb volumele. Firele de praf trec pe cârpa pufoasă, iar odată cu ele se mai duce, inevitabil, ceva infim din Anaxagora, din Sfântul Francisc, din Hegel; se mai pierde un strop microscopic din Shakespeare, Goethe sau Balzac – la propriu și la figurat, din gloria lor postumă. Însă nu e o pierdere tragică: acești coloși sunt imunizați împotriva uitării totale. Sunt atâția alții, mai fragili, mai subțiri, mai recent tipăriți, care alunecă mult mai ușor spre aneantizare.

Și totuși, conform Eclesiastului, în fine, nimeni nu are șanse. Praful e democratic, timpul la fel.

Însă până una-alta, în cabinetul proaspăt renovat se unduiește jazzul. Saxofonul încujbat desenează fiorituri ce par să conțină o gândire sau, mai precis, să o ascundă cu o politețe rafinată. Poate că e mai corect să spunem că muzica, în toate ale ei, conține o gândire tainică, dar nu o expune didactic. Ne-o oferă ca pe un dar ambiguu.

Iar tu, ascultătorule, dumneata, dragă domn filosof, ia-ți darul. Creează gândirea pe care crezi că o conține muzica. Compozitorul a creat sunetele, iar tu creezi sensul. Nu pentru că ar fi „acolo”, fixat, ci pentru că muzica îți permite acest lux: gândirea ad libitum.

BIBLIOTECA

Biblioteca nu este mobilier. Este o ființă atentă, cu respirație de hârtie și memorie de lemn. Rafturile ei nu susțin doar cărți, ci și greutatea unor lumi care au crezut, la rândul lor, că sunt definitive. Aliniate cuminți, cotoarele, par soldați retrași dintr-un război foarte vechi, fiecare purtându-și înăuntru propriul front.

În fața bibliotecii nu stai. Te oprești. Ca în fața unei instanțe tăcute. Cărțile nu te privesc, dar știu tot ce nu știi tu. Fiecare titlu e o ușă care nu se deschide singură. Trebuie s-o atingi. Și de fiecare dată când o atingi, ceva din tine rămâne acolo.

Biblioteca e o geografie jur-împrejur. Nu are străzi, însă are etaje. Nu are piețe, ci are goluri. Acolo unde lipsește o carte, se vede un fel de rană mică. Un spațiu care a fost ocupat de o idee și acum e liber. Această libertatea doare.

Sunt cărți pe care nu le mai deschid, dar ele mă deschid pe mine de fiecare dată când trec pe lângă ele. Îmi amintesc cine eram când le-am citit. Ce credeam. Ce nu știam. Biblioteca este o autobiografie scrisă de alții.

Noaptea, când casa tace, biblioteca rămâne trează. Lemnul scârțâie ușor. Pagini invizibile se întorc. E posibil ca unele cărți să se citească între ele. Sau să se contrazică. Sau să-și povestească ce-a mai făcut cititorul lor.

Într-o bibliotecă nu ești niciodată singur. Ești doar depășit numeric.

Și totuși, această mulțime e fragilă. O inundație, un foc, o mutare, o neatenție – și se duce. Inteligența, spiritul, cultura sunt inflamabile. Memoria arde ușor. Din acest motiv biblioteca stă încordată ca un animal care știe că poate dispărea.

Poate de aceea iubesc bibliotecile: pentru că sunt muritoare.

Și, în tăcerea lor densă, în această respirație de hârtie, omul învață ceva esențial: nu trăiește într-o lume, ci într-un text imens, din care fiecare apucă doar câteva fraze.

 

PĂUNUL ȘI LIBERTATEA

 

Privit mai atent, păunul nu este doar o pasăre, ci o (im)postură morală. El nu zboară mult, dar se arată deplin; nu atacă, dar domină; nu fuge, dar își impune prezența. Între monah și monarh, cum bine s-a spus, păunul oscilează după unicul său gest decisiv: deschiderea sau închiderea cozii. Acolo se joacă totul, discreția sau excesul, retragerea sau proclamarea, ascetismul sau fastul.

Libertatea însăși pare să-i fi fost încredințată sub această formă ambiguă. Când coada e strânsă, păunul e aproape o pasăre oarecare, o existență modestă, anonimă, poate chiar moralmente superioară. Când coada se deschide, libertatea devine spectacol, ostentație, un a fi văzut dus până la vertij. Și aici apare Argus.

Argus, atletul cu o mie de ochi, nu dormea niciodată de tot. Libertatea, în forma ei originară, era o veghe permanentă, o supraveghere a tuturor direcțiilor posibile. A fi liber însemna a vedea totul, a anticipa totul, a nu fi luat prin surprindere. Dar tocmai această vigilență absolută îl condamnă: Argus e ucis, adică libertatea totală e imposibilă pentru muritori.

Însă Hera, marele administrator al ordinii divine, nu lasă ochii să se piardă. Îi mută. Libertatea nu dispare, ci se estetizează. Din veghe devine ornament; din putere, simbol; din funcție vitală, podoabă. O mie de ochi ajung pe coada păunului – adică la vedere, dar fără capacitate de acțiune. Ei privesc, dar nu mai pot interveni.

De aici drama libertății moderne: ea este plină de ochi, dar lipsită de mâini. Totul e vizibil, totul e expus, totul e evaluat, dar nimic nu mai poate fi schimbat cu adevărat. Libertatea s-a mutat din spațiul faptelor în cel al aparențelor. Nu mai veghează, ci strălucește.

Păunul știe asta. De aceea, uneori, își strânge coada. Poate că acolo, în acea retragere aparent umilă, se află ultima formă autentică de libertate: nu cea care se arată, dar cea care refuză să fie redusă la spectacol. Monahul din păun îl învinge, pentru o clipă, pe monarh.

Și totuși, de cele mai multe ori, istoria, ca și mitologia, se termină nu în tragedie, ci într-o coadă de păun: multicoloră, fascinantă, lipsită de direcție, unde ochii privesc fără să mai poată dormi, iar libertatea, supraviețuitoare a tuturor uciderilor ei, continuă să se afișeze, neputincioasă și splendidă.

                                                                                                     l.b.

 

DIN COSMOGRAME

 

VECERNIE. MORMÂNTUL VERONICĂI MICLE

        Din poarta mănăstirii, o iau spre o colină iernatică și amurgită a Văratecului, pașii purtându-mă într-o translație ceremonioasă a timpului. Peste câteva minute, cât a fost să urc până la mormântul Veronicăi Micle, aud chemarea mănăstirească: o vibrație ce se răsfrânge între ziduri, printre brazi și prin zăpadă, ca o reverberație a lumii interioare. Chemarea nu e doar sunet; e anticipație, respirație obștească; e memoria celor care au trecut și a celor care vor veni.
        De la un moment încolo, nu mai aud toaca, mi-o imaginez. În minte, franjurile ornamentului de promoroacă se cern, mărunt, ca pulbere de cristal, în vreme ce monahia bate toaca lent, ritmic, aproape meditativ. Fiecare lovitură se întinde ca unda, ca un semnal ce leagă timp și spațiu, prezent și amintire, memoria personală și memoria locului.

LITERE SĂRUTATE SAU TEATRUL ALFABETULUI

        Alfabetul nu e doar o colecție de semne; e un mic teatru al iubirii și al efemerității, unde fiecare literă are destin, teamă și tandrețe. Litera O, rotundă, plată de atâtea săruturi, păstrează ecoul buzelor care au atins-o. Ea e regina tandreței, circulară și fără colțuri, gata să fie îmbrățișată în fiecare cuvânt. Totuși, există pericolul: plutonul invizibil care ar putea trage în ea, dar O-ul, înțelept, știe să se închidă, să devină protecție și simbol al eternității cercului.
M-ul, colțuros și puternic, este eroul paradoxal: dur, robust, gata să sprijine și să înalțe, dar sensibil la gesturile delicate ale cititorului. Împreună cu O, formează OM – triunghiul tandru al existenței, simbolul căldurii și al prezenței în lume.
        Literele W, T, Y, U, I, A, H, X, V sunt dansatoarele. Ele plutesc între expunere și ascundere, joacă spectaculos cu lumina și umbrele alfabetului, evitând cu grație glonțul simbolic al ordinii. Sunt curajoase, dar fragile; ele iubesc efemeritatea fiecărui cuvânt scris, fiecărei propoziții citite.
Pe de altă parte, Q, E, R, P, S, D, F, G, J, K, L, C, B, N, h, t, y – litere puse cu fața la zid – poartă povara vizibilității. Ele sunt martorii și victimele stricteții limbajului, expuse, vulnerabile, dar totodată glorioase. În sărutul lor se adună atâtea emoții: frică, curaj, dorință de supraviețuire și, totodată, bucuria de a fi atinse, citite, înțelese.
        Și totuși, indiferent de destin, toate literele împărtășesc un adevăr comun: efemeritatea este frumusețea lor supremă. Fiecare literă sărutată, fiecare literă pusă cu fața la zid, trăiește intens orice clipă a existenței. Alfabetul este un teatru unde iubirea și teama coexistă, unde tandrețea și gloria se întrepătrund, iar spectatorul – cititorul – participă la spectacolul fragilității.
        În acest mic univers, nu trageți în alfabet! Lăsați literele să fie personaje, să iubească, să greșească, să cadă și să se ridice din nou. Ele ne învață că efemeritatea nu e pierdere, ci condiția necesară a frumuseții și a prezenței. Săruturile lor, ordinea lor, vulnerabilitatea lor, toate fac parte dintr-un joc infinit: jocul vieții și al cuvântului.

 

DIN COSMOGRAME

 

DIN POEZIA LUMII

 

DIN YES-EURI

 

ÎN REALITATE ȘI DINCOLO DE EA

 

INTEROGAȚII...

 

CINE AU FOST RUTIERII?

 

 Nimic complicat cu lămurirea termenului rutier, despre care DEX-ul spune, pe bune, că el ține „de drumuri și șosele, privitor la drumuri și șosele, care se referă la transportul pe șosele”. Între Prut și Nistru, la sfârșitul secolului trecut, a fost „inventat” și pus în aplicare termenul de „rutieră” (dicționarul ortografic al computerului îl subliniază, cursiv, cu roșu, ca... neadmis!), însă nu ca formă feminină de la rutier, explicat deja. Rutiere au fot „botezate” (unele la propriu, cu popi și mătăuz muiat în agheasmă!) microbuzele care, în regim privat sau de companie (SRL), circulau paralel cu transportul public. În limbajul public noțiunea așa a și rămas, rutieră, însă (deocamdată?) neacceptată și neexplicată de DEX.
            În DEX mai lipsește ceva legat de substantivul rutier, în pluralul lui rurtieri, de negăsit nici în Dicționar enciclopedic (2006, vol. VI). E curios (spre... uimitor), că de rutieri, în sensul pe care îl vom lămuri în continuare, nu spune nici motorul internet de căutare!
            Ei bine, să spună cineva că ar fi nefastă apariția în câmpurile semantice de căutare și explicare ale Doamnei IA! Tocmai ea scotocește pe unde știe și, frumușel românește, ne explică, ne lămurește, că rutierii (din fr. routiers) au fost trupele de mercenari care au acționat în Europa Occidentală, mai ales în Franța, în perioada Evului Mediu târziu (sec. XII–XIV). Ei au devenit faimoși – și temuți – în special în timpul Războiului de 100 de Ani, când, în intervalele dintre lupte, bande întregi de rutieri se transformau în cete de jefuitori. Mai precis, aceștia se trăgeau din rândurile soldaților profesioniști, deseori străini (englezi, bretoni, gasconi, germani etc.), angajați pe bani, adică lefegii, precum erau numiți mercenarii din Țările Române în Evul Mediu. Rutierii erau organizați în companii conduse de căpetenii militare. Foloseau tactici rapide, mobilitate de invidiat. Nu erau cavalerii (nobilii) tradiționali, însă uneori printre rutieri se găseau și dintre aceștia. În mare, însă, proveneau din așa-zișii ostași auxiliari, năimiți doar pe o anume perioadă a conflictului militar. În timpul... „liber”, jefuiau sate și orașe, percepeau taxe de protecție (rakeți!), controlau drumuri comerciale, devastau regiuni întregi. Au ajuns celebre „Companiile Mari” (Grandes Compagnies) din secolul XIV, ele punând probleme serioase regilor francezi. Pentru că rutierii influențau până și evoluția războaielor medievale, destabilizau regatele, promovau/impuneau unele reforme ce presupunea controlul mercenarilor în societate. Cronicarul Jean Froissart îi descrie pe rutieri ca fiind „un flagel asemănător unei ciume”.
 

DIN YES-EURI

 

DIN PASIENȚE

 

DIN YES-EURI

 

DIN YES-EURI