3 DIN 11

 

 Mi-am zis să aduc aici, în jurnal, cât mai puțină politică. Ce politică, amice? Inepții, cretinii, bâlbâiții și hoțomanii – politicienii zilei! Comuniștii și neocomuniștii. Colegii mei, unii  scriitori, care au folosit piețele publice, ecranele, microfoanele, presa, pentru a-și încropi nimburi de zei naționali, s-au dovedit a fi nici pe departe idealiști. Odată ajunși unde au ajuns, prin parlament, au demonstrat un materialism hrăpăreț înspăimântător! Ce mai – dezastru! Lipsă de onestitate, de patriotism, de elementară omenie și compasiune. Astăzi, când vor să iasă din parlament, fără să fi rezolvat ceva cât de cât, oamenii îi fluieră, îi îmbrâncesc îndărăt în somptuoasa clădire: „Nu vă lăsăm să ieșiți, până nu vedem că adoptați niște decizii concrete!” Și-i tot îmbrâncesc, îi mână îndărăt ca pe o turmă de oi blege…

  Ce deputați? Ce politicieni? Niște împelițați ai prostiei și ai lipsei de curaj… Cu riscul de a-mi învenina jurnalul cu otrava politicului, las aici această formulare a ansamblului de turmă parlamentară. Model 1992. (18.III.1992.)
          Însă orice părere bună sau foarte bună aș avea despre propria-mi persoană, este important să nu uit și să cred cu siguranță că, posibil oarecum paradoxal, poți să-ți menții vitalitatea artistică și printr-o auto-negare, uneori fie ea oricât de dureroasă. Iar jurnalul intim este, probabil, cel mai indicat poligon unde, onest și necruțător, poți și trebuie să fii nu că pe picior, ci pe... condei de război cu sine. Uneori, rănit crunt de tine însuți, dar anima ad pacem (cu sufletul împăcat). (16.III.1993.)
 

Leo Butnaru

VOLUMUL 2 DIN 11

 

A ține un jurnal din dorința de a gândi mai bine, de a-ți dezvolta simțul de observație. Dar și opțiunea pentru discernământ, deprinzându-te să reții doar esențialul. Interes față de viață, amici, cunoscuți, lume.

Pentru unii, scrierea unui jurnal ar însemna popularea propriei singurătăți cu… propria persoană. Însă un jurnal cu adevărat valabil este acela, spre care vii din tumultul relațiilor cu oamenii și, după ce te spovedești în fața paginilor, te reîntorci la oameni cu o și mai mare dorință de-a afla lucruri demne de atenție. (3.X.1984.)

Jurnalul intim – și ca o posibilitate de a-ți ține într-o bună formă activă curajul, de a învinge precauția excesivă, de a-l confrunta pe extrem de vigilentul alter ego. Ca și cele fizice, și calitățile spiritului nostru au nevoie de antrenament, pentru a nu le lăsa să le tocească obișnuința și trândăvia, plictisul și indiferența. (11.II.1986.)

Uneori, jurnalul ca mărturisire surprinzătoare chiar pentru tine însuți, autorul; o mărturisire între revelație și divulgare, între bucuria de a te cunoaște pe tine însuți și teama de a fi cunoscut și de alții, așa cum ești, deschis supremei sincerități. Însă, de fapt, discernem cu toții, lăsând puține șanse divulgării.  Revelația e mai înrudită cu elevația, pe când divulgarea este pândită de vulgaritate. Iar „ingineria” ține de a găsi echilibrul între ceea ce se cade și nu se cade să mărturisești. (2.III.1986.)

 

Leo Bunaru

FALNICUL DERVIȘ SAU SPINUL DIN NARĂ

 

PAGINI DE JURNAL / 24.IV.2002

Când, în discuție cu Ghevorg Emin (septembrie 1976), minunat poet armean, oaspetele nostru spuse despre Nichita Stănescu că acesta ar fi  un „falnic derviș”, eu i-am arătat spre colegul nostru chișinăuian U.U. (inițiale din literele secunde ale prenumelui și numelui), întrebându-l: „Dar parcă el nu ar fi, cum ziceți, un falnic derviș?”. Ghevorg constată: „Ba chiar mai mult derviș decât blondul Stănescu, pentru că chișinăuianul vostru e și brunet, smead... arăbește”. Până la acel moment deja ambii derviși români, Nichita și cu U., se împrieteniseră, se văd împreună în unele din imaginile culese în acele zile.
           Ei bine, falnicul derviș de Chișinău, de cum trecea hotarele spre Rusia sau Ucraina, era „mâncat” din ochi, cum se zice, de doamne și domnișoare (depinde de epocile/vârstele în care se întâmplau vizitele sale prin diverse meridiane și fuse orare sovietice). Și ar fi păcat să se piardă unele istorioare care se întâmplaseră, prin anii 70-80 ai secolului trecut, care îl avuseră de protagonist brav. Astfel, la o casă de, zisă, creație de lângă Moscova, probabil Peredelkino, de dervișul nostru se lipi o rusoaică blondă de toată isprava de la bucătăria scriitoricească (era șefă acolo), dar, toate bune și frumoase, până

 la un moment. Vorba e că soțul acelei ființe slavone iubărețe era intendentul respectivului așezământ, cu clădiri mai multe, hectare de pământ etc. Și bietul de el află, din aluzii, șoapte, că muierea lui, probabil de cununie, e cam lipită de dervișul U. din RSS Moldovenească. Odată, pe când colegul nostru chișinăuian stătea relaxat într-un fotoliu de la parter, la un moment dat simte că, brusc, fulgerător, una din nările nasului îi este înțepată dureros, iar, pe stânga, jos, lângă pantof, bufnește și se sparge un ghiveci în el cu, deja, un cactus calicit rău de tot de la căzătură. De fapt ce se întâmplase? Pe holul de la etaj, pe o balustradă destul de lată, adică încăpătoare, erau mai multe ghiveciuri cu plante decorative, de acolo căzând și cactusul, care își înfipse în nara dervișului nostru unul – (din fericire, doar unul!) – din ghimpi! Întru oarece răzbunare, ghiveciul fusese împinse cu cotul de intendentul casei de creație, soțul șefei la bucătărie, cu gândul de a-i crăpa capul falnicului Casanova de Chișinău. Care avusese noroc, peste ani povestindu-mi cu mai multe amănunte, decât le dau aici, cazul. 
        O altă întâmplare cu dervișul nostru. Ușor după un miez de noapte, se întorcea, de unde fusese plecat, în hotelul „Rossia”, unde era cazat. Chiar la ușă, se apropie o ființă feminină, zisă – se vedea după toate ale ei – de purtare ne-grea, înălțându-se din călcâie (dervișul avea cam peste 2 metri înălțime) și spunându-i cu glas scăzut: „Zece ruble”. Dervișul chișinăuian răspunde fără amânare: „Douăzeci și cinci”. Pe moment, cocota rămâne derutat, după care își revine și întrebă: „Cum... douăzeci și cinci?” Dervișul, falnic și imperturbabil, răspunde: „Eu iau 25 de ruble”. Uluită, ofertanta țipă: „Curvă ce ești tu, strici piața!” (sau ce altceva asemănător ca sens o fi strigat ea atunci). 

 

PRIMUL DIN 11 VOLUME

 

Pe 31 octombrie 1969, studentul în anul trei universitar ce eram prinse a nota momente existențiale ce i se păreau demne de luat în seamă. Parțial, paginile respective ar reprezenta un vag pro domo sua, însă, dincolo de spunerea de sine, există în ele și un spirit... colectivist, cel al studenției în general. Mai e și spiritul de comuniune de la cenaclurile literare sau din sălile de lectură, cel din cămine sau de la diverse manifestări socio-tinerești. Adică, cititorul are în față anumite contribuții documentare, ca niște psihobiograme, să zic, de epocă și de stare de tânăr de la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 (sec. XX), cu unele dintre preocupările și achizițiile sale în dorința de a contribui plenar la modurile de manifestare ale propriului său destin. Inclusiv, prin juvenilele crize de melancolie și pesimism periodice, augmentate cu brutalitate de urletul rinocerilor comunist-imperialiști.

Apoi fostul student este încorporat/ „arcănit”, cu grad de locotenent, în oastea imperiului roșu. Astfel că, de ar fi să dedic cuiva anume jurnalul din acea vreme, primul gând mă duce la Domnia Sa Prozatorul Liviu Rebreanu și la demnul, bărbatul, dar nefericitul său personaj Apostol Bologa, locotenent de origine română, cătănit într-o repugnantă armată imperială.

                                                                                                              Leo Butnaru

EMIL LOTEANU ȘI FIUL

                                      PAGINI DE JURNAL / 2.IV.2017

 Redactez la tomurile din anii trecuți ale Jurnalului, în care găsesc și această notiță din 6 martie 1985:
        „Andrei a sosit de la Moscova. Îmi spune că Emil Loteanu ține un jurnal. Îmi închipui: trebuie să fie extrem de interesant acest „letopiseț”; Loteanu cunoscut-a oameni, țări, evenimente, patimi…”
Ce o fi cu acel Jurnal al marelui regizor de cinema, al poetului Emil Loteanu?...
              La acest textuleț, pe care l-am postat pe FB, intervine Petre Tănăsoaică din Râmnicu Vâlcea:
„Personaj straniu, a trecut granița în URSS să dea examen la Moscova, după ce terminase liceul la Rm. Vâlcea... L-am cunoscut, am făcut o întâlnire cu el prin 86 cred.... memorabilă.... am un autograf de la el pe o fotografie...”
           Intervin, dând date biografice ale lui Loteanu: a învățat nu la Rm. Vâlcea, ci la liceul „Sf. Sava” din București.

            Revine Petre: „Evident, este doar o închipuire de-a mea..... :))))) Deci, dragule: părinții lui s-au refugiat în Rm. Vâlcea, unul din unchii săi a predat rusa la cel mai important colegiu din oraș (îl chema Lotoscky, cei doi frați care au ajuns aici erau de fapt ucraineni, unul era negustor de vite și și-a luat numele de Loteanu, iar celălalt, cel care și-a păstrat numele nu se știe ce meserie avea). Emil Loteanu s-a întors în Rm. Vâlcea, unde mai avea niște rude, mătuși exact în perioada când ți-am spus eu, cu ceva timp înainte să ajungă Gorbaciov șeful URSS! Pe vremea aia eram directorul bibliotecii orășenești Băile Govora și organizam întâlniri cu scriitori și oameni de cultură, din diverse domenii. Pe Emil Loteanu l-am adus la această întâlnire cu ajutorul prietenului meu Cristian Buricea Mlinarcic, fost director la casa de cultura din oraș; Cristian era născut din mama ucraineana, de unde și legătura cu rudele și apoi cu Emil Loteanu... După revoluție Cristian a părăsit Vâlcea, iar în ultimii ani ai vieții a lucrat la facultatea de teatru și televiziune din Cluj, ca profesor. Soția lui, Miruna Runcan, profesoară la aceeași facultate iți poate da mai multe amănunte despre toate astea...”
            Revine:
           „După întâlnire, am fost la o cina care s-a prelungit până către ziuă și a povestit o grămadă de lucruri și întâmplări... De asta îți și spuneam toate lucrurile alea, pe care le-a păstrat memoria mea de atunci.... Era însoțit de un puști, fiul lui, nu mai mare de patru-cinci ani, foarte blond, care nu știa o iotă românește.... Știu că îi era foarte somn și că taică-său l-a culcat pe o canapea din restaurant..... Era copilul pe care-l avea cu actrița din ultimul său film, Ana Pavlova, dacă nu mă înșală memoria... Știu că se afla în România și cu gândul de a face o predocumentare la un film pe care-l pregătea despre Eminescu...”

PAGINI DE JURNAL

           

12.V.2021

Pe 1 iunie 1994, la Vatra Dornei, în biroul omenosului primar Petru Țăranu, discutam cu o doamnă, care mi se prezentase astfel:

„– Foiliță de-o negară, sunt născută-n sat la Vama, și iar verde foi de nuc, Vama de la Câmpulung, Câmpulung Moldovenesc, Agripina mă numesc și la Dorna eu trăiesc, pe strada Petrenilor vă spun versul tuturor.

În primul rând, eu sunt artistă a filmului „Baltagul”, care am avut dorință vie să compun în poezie romanu’ ce l-am cetit și la urmă l-am bocit, romanu’ lui Mihail Sadoveanu, să vadă toți oamenii cât de bine știu boci, că-așe boce mama me pe la mort când se duce, da amu nu mai bocește pe nime, că s-o dus în acea lume; m-o lăsat aici pe mine, și m-o lăsat să bocesc, obiceiul să păstrez”.

Odată ce are atingere cu literatura, cu celebrul domn al literelor noastre Mihail Sadoveanu și excepționalul său roman cu Vitoria Lipan, m-am gândit să includ interviul cu Agripina Hagiu într-o nouă ediție a cărții de interviuri „Voci din Câmpiile Elizee” (Editura „Junimea”). Astfel că o rugasem pe colega Anica Facina din Vatra Dornei să afle la primărie datele de naștere și de plecare la cele sfinte ale interlocutoarei mele de cândva, Agripina Hagiu.

După ceva optimism inițial, apoi după mai multe intervenții, împiedicate de birocratismul și lipsa de amabilitate crase, cu care se întâlnise/lovise colega, primesc de următorul răspuns:

„Îmi pare rău de tot și sunt revoltată de atitudinea celor de la Starea Civilă din Primărie... Nu vor! Șefa a fost chiar țâfnoasă – cică «Baba asta avea peste o sută de ani și noi nu deținem acte... Și cred că a murit într-un azil, noi nu știm...» De la Cruceanu, eu știu că a murit în casă, bătrână, flămândă și de frig. Nu-i știu numele de fată.

Simt totul ca pe un eșec al meu. N-am crezut niciodată cât de greu este să accezi la niște chestii. Te rog să nu fii supărat pe mine!

Dar... îți sugerez să adresezi tu, oficial, o cerere către primarul nostru. Dacă el dă ordin, cucoanele de la Starea Civilă, sper, se vor pune în mișcare”.

Asta e. La numele Agripinei Hagiu voi pune două semne de întrebare, naștere – plecare. Iar birocratismul și țâfnoșenia par a fi nemuritoare pe la noi...

În fine, și aceste detalii intră în tristețea unui destin de româncă de rând. Dumnezeu să o aibă în grija lui pe bocitoarea din „Baltagul” sadovenian.

14.V.2021

Uite că se poate! Și am bucuria de a-i mulțumi domnului primar de Vatra Dornei Ilie Boncheș, care ne-a ajutat să lămurim datele din problema pe care o anunțam ieri, referitoare la destinul dornencei Agripina Hagiu.

Anica Facina mi-a scris:

„Bună dimineața! Tocmai m-a sunat șefa de la Starea Civilă și mi-a comunicat datele cerute, plus un fel de justificare, precum că nu ne-am înțeles de nicio culoare... Așadar, Agripina Hagiu, n. la 4 dec.1922, la Vama, decedată la 10 noiembrie 1997, Vatra Dornei”.

 

ADIO, MAESTRE EUGEN DOGA (1.III.1937 – 3.VI.2025)!

                                     DIN JURNAL  13-22.VI.1996

Austria. La Salzburg, Muzeul Mozart. Marele Mozart care avea să fie aruncat într-o groapă comună. În piața centrală a orașului, la monumentul compozitorului, un trio de ruși, cu baian și balalaică, îi zic pentru trecători, adunând șilingi. Împreună cu delicatul nostru prieten-condrumeț Eugeniu Doga ne oprim în fața clavecinului lui Mozart. Zic. „Maestre, l-ați încerca?” Doga, care e și un excelent pianist: „De mi s-ar permite... Cum să refuzi o atare onoare?...”

A doua zi, Eugen Doga pleacă la 65 de kilometri depărtare de Viena, într-un orășel ungar, unde a fost înmormântat tatăl său, căzut în ianuarie 1945 în devastatorul război. Ambasadorul Alex Andrievschi ne spune că în cimitirul de acolo se întâlnesc multe nume româno-basarabene, din care eu rețin: Crețu, Nani – nume de familii care sunt și în Negurenii mei de baștină.

MANUSCRIS DE PE... TIMPURI...

FILE DE JURNAL

21.III.2021

   Marea intervenție. Multă lume știe cum se face un interviu, una din modalități fiind, parcă, nespus de simplă: te așezi vizavi de interlocutor, îi potrivești microfonul sau reportofonul, azi și iPhone-ul, în față și nu-ți rămâne decât să-i pui întrebările care te interesează pe tine și speri să-l intereseze și pe convorbitor. Apoi, acasă sau în redacție, transcrii de pe bandă cele spuse, cele auzite... Le transcrii de mână sau direct la mașina de scris, acum un timp, astăzi – la computer, faci o lectură-două, o corectură-două și...
             Numai că se întâmplă și interlocutori foarte exegeți, cerând să le trimiți rezultatul coborât de pe bandă, din reportofon sau din Iphone. Astfel mi s-a întâmplat și cu eminentul coleg C.D. Zeletin (13.IV.1936 – 18.II.2020), cu care dialogasem în toamna anului 1992 la Bacău, pe când participam la unele manifestări literare. Am făcut întocmai, cum am spus până aici, după care am primit manuscrisul puțin spus revăzut, ci redactat din... temelii de poet, traducător. După care, din nou dactilografiere, muncă deloc oarecare.
                  Vedeți și dvs. cum arată câteva pagini după marea intervenție...
 

GENII ȘI CELEBRITĂȚI, REVENIȚI LA REALITATE!

 File de Jurnal, 29.XI.2021

Genii și celebrități, reveniți la realitate! Din păcate, lumea nu vă (prea) cunoaște. Iată ce relata Mircea Dumitrescu despre un caz cutremurător:
           „...am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul Fundeni. Am spus acolo că e vorba de Nichita Stănescu, dar nu ştia nimeni cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e cea pe care o ştie lumea…”
            Era în 1983. Când se credea că românii, constrânși, limitați, umiliți socialmente, ideologicește, citesc în draci. Unii, mai susțin asta și astăzi. Pe dracu! Nu citeau atunci, nu citesc nici astăzi. Românului îi este suficient că s-a născut poet. Nu și cititor.

UNDE E COVORUL? / File de Jurnal

31.I.2014

 

Ieri, la Colegiul de Arte „Alexandru Plămădeală”. Rugat să țin o prelegere elevilor, adunați la finalul de concurs dedicat Zilei lui Eminescu. Se înmânează diplome câștigătorilor ce par, totuși, cam timizi, încă, în dezvăluirea aptitudinilor artistice pe care le au. Juriul – sculptorul Iurie Platon ( de altfel, de vreo 20 de ani, rezident în Germania), Ioan Grecu, Emil Cojocaru, încă cineva. După prelegerea mea compactă (afară, ninsoare abundentă, iarnă frumoasă, însă circulație grea), ne reținem la taclale și ceva șnaps în sala de desen, care e în grija lui Emil Cojocaru. Platon povestește despre viața și creația sa în Germania.

Manifestarea a avut loc în sala de expoziție – impunătoare, vastă, cu înălțime de două nivele, în mare parte ocupată de lucrările absolvenții din anii trecuți, unii dintre care, azi, sunt adevărați profesioniști ai penelului, dălții, peniței etc. Câțiva ani la rând, elevii au fost frustrați de acest spațiu funcțional întru devenirea lor artistică: pe un imens perete, se lucra la un covor uriaș, „comanda lui Voronin, pe când era președinte. Lucra până și directorul colegiului… Mai mulți elevi”. Totul se ținea în mare secret, însă, după revoltele din 9 aprilie 2011, când comuniștii au fost debarcați, acel obiect decorativ (probabil, menit Președinției care, însă deja fusese devastată) a dispărut, neștiindu-se deja nimic de el. Și tot din această sală, ani în urmă, au fost furate circa 80 de lucrări de artă. La începutul lunii, aici au fost aduse și unele lucrări de patrimoniu de la Muzeul Literaturii Române din Chișinău și responsabilii erau îngrijorați de securitatea lor; expoziția a durat puți, doar trei zile, pare-se.

EUROVISION? – ACUM TREI ANI, ÎN 2022, CA ȘI AZI, ÎN 2025

FILE DE JURNAL / 15.V.2022

Cât despre concursul Eurovision, îl las pe Dinu Adam să... aibă dreptate:
„puteți să mă înjurați, dar mă uit la Eurovision – din vicioasă curiozitate. satisfăcută în bună măsură, adică mi se confirmă că n-am nici un motiv să înțeleg de ce țin nefericiții ăștia să reprezinte niște țări, cînd - de fapt - nu reprezintă nimic altceva decît niște curente suspect muzicale (asta pentru că-s unii care n-au aflat că trebuie să cînte, așa că se resemnează să danseze).
cel mai tare mă nedumerește de ce nu cîntă în limba lor - pînă și germanul a cîntat în engleză!
(frate, cîntă acum englezul; de ce n-o cînta în germană nu înțeleg.)
din ce-am ascultat pînă acum (că nu le-am apucat pe toate), fără a stabili vreo ierarhie, singurele piese ce meritau acceptate în concurs sînt din Islanda, Lituania și Moldova.
mai sînt cîteva, dar, deocamdată, norvegianca ce-a reprezentat Grecia, cîntînd în engleză, mi s-a părut o sinceră aberație.
    Le: adaug și Serbia”.
    În ce privește cele două state românești, de data aceasta frățietatea nu a mai funcționat. Juriul de la București, profesionist și bine intenționat, a fost pe potriva celui din Chișinău (sau invers...), operând cu... Zero pentru melodia din stânga Prutului. Adică, și cea din dreapta tot de zero puncte „s-a învrednicit”. O reciprocitate profesionistă, interN-Națională! Iar ucrainenii pur și simplu au ignorat vecinii care le-au acordat punctaj maxim. Tot cu Zero operând. Adică, monșer, nu aștepta milă de la cel miluit.
    O melodie include și savoarea limbii în care e cântată. Iar savoarea ține și ea de valoare. Pe când maimuțăreala englezească de la Eurovision, cam generalizată, sărăcește, urâțește, depersonalizează multe țări. În loc să păstreze diversitatea frumuseții, a coloristicii, astfel de concursuri opacizează, sărăcesc lumea. Ele nu țin de artă, ci de... cataractă.

 

 File de Jurnal / 14.VI.2016

Din amintirile lui Ion Caramitru (Carametru antic, precum i-am zis eu). Cică, odată, în tinerețe firește, Caramitru vine la Nichita, iar acesta e aiurit nu alta. Motivul? Se îndrăgostise peste poate de o oarecare Maria din Balta Albă, unde îl și roagă pe Caramitru să meargă împreună, să-l ducă cu mașina, să-l ajute, să-l susțină, pentru că el, poetul, nicicând altă dată nu a cunoscut o pasiune mai înflăcărată etc. În fine, prietenul Caramitru urcă la volan, aiurit de îndrăgostitul Nichita alături, merg în Bala Albă, s-o caute pe Maria, însă se dovedește că amorezatul nostru nu cunoaște adresa. Nici măcar cea de bloc, nu că apartamentul! Ce să facă? Caramitru : „Erau acolo, în Balata Albă, vreo trei blocuri de locuit și Nichita prinde a umbla pe lângă ele și a urla «Maria, Maria!», încât, de la un moment încolo, deranjați de suferința zgomotoasă a bardului nostru, unii locatari ies la balcon, înjură, somează îndrăgostitul, alții aruncă cu apă peste el, poate își revine, însă Nichita, ca în uitare, își continuă periplul vociferant”.

În fine, la un moment dat, Caramitru încearcă să-l recupereze pe Stănescu, urcă în mașină, părăsind Balta Albă care, pentru îndrăgostitul nostru, fusese o blestemată Baltă Neagră. Tac ambii mai multă vreme. Aducându-l acasă, la despărțire, în fine Caramitru zice : „Acum, Nichita, în sfârșit am înțeles perfect poemul «Pe lângă plopii fără soț»”.

 

EMIL CONSTANTINESCU FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU SCRIITORII

 

11.VIII.2000

Pe la ora 15 și ceva, la Vila Stancu apare președintele Emil Constantinescu. Pantalon, cămașă blugi, încălțat în teniși. Președintele scriitorilor, Laurențiu Ulici, îl însoțește prin curte, apoi ne prezintă pe câțiva, care eram la... îndemână, pe terasă. Peste ceva timp – în clubul vilei. Eu mă așez lângă intrare, președintele: „Veniți aici”. „Aici” e chiar în dreapta sa. Eu: „Dacă, pe moment, aveți nevoie de o mână dreaptă...”

Prezenți Laurențiu Ulici, Alex și Domnița Ștefănescu, George Arion, Alexandru Condeescu, Marius Tupan, Ion Țăranu, Gabriela Adameșteanu, soția lui Bujor Nedelcovici. Intră și Ion Drăgănoiu, care ajunge unul din protagoniști, în răspăr ușor cu președintele-oaspete. În pahare se pune whisky. Constantinescu: „O duceți bine. Nu știu dacă eu voi putea să vă primesc la fel”. Ulici: „Noi suntem bine dotați. Mai decât președinția”. Apoi Constantinescu prinde a povesti cum, până la venirea sa la Cotroceni, capii (Năstase, Văcăroiu etc.) obișnuiau să improvizeze diferite mese, vânători, chiolhanuri. Cică el, Emil C., a curmat dezmățul. Apoi spune că ne va invita la un ceai la reședința de la Neptun, ce se află la câteva sute de metri de vila scriitorilor. La un moment dat, Drăgănoiu constată malițios: „Am impresia că tot ceea ce am obținut după decembrie 1989 a fost suta de metri de plajă ruptă din plaja lui Ceaușescu; acolo, unde facem nudism”. Drăgănoiu povestește că, pe vremuri, la gardul ce înconjoară plaja nomenclaturiștilor se posta Adrian Păunescu. Stătea acolo, până apărea cineva care-l cunoștea, Gogu Rădulescu, să zicem, pe atunci deja cam bătrân. Poetul îl saluta respectuos și tov. Gogu îl chema, îl trecea dincolo de gard, ducându-l în casa celor mari. „Poate că chiar la Ceaușescu, cine știe”. Apoi către oaspete: „Dacă m-ați vedea pe mine stând la gard, m-ați invita dincolo?” Constantinescu caută formula de a evita directitudinea prea familiară. Domnița și Alex oarecum revoltați că Drăgănoiu monopolizează discuția. Ion ia fundul de sticlă al whisky-ului ce mai rămăsese neturnat.

Prima întrebare o pusese însă Alex: „Domnule președinte, în situația în care ne aflăm, domnia voastră, care cunoașteți mai multe, ne-ați putea da un motiv de optimism oricât de mic?”

Președintele intră într-o explicație (dar după destule clipe de prolog-tăcere) mai de durată. Decizia de a nu mai candida (a luat-o de unul singur: „I-am spus doar lui Isărescu, la doi consilieri și soției. Ultimele fraze mi le-am scris chiar cu 3-4 minute înainte de-a apărea la televiziune”.)

Ce are de gând să facă „după”, că foarte curând i se încheie mandatul? Va scrie 4 cărți. Memorialistică? Așa ceva. Astfel că multe lucruri le va dezvălui în acele volume.

Când a venit la Cotroceni: „Eu m-am prezentat ca la serviciu, cum eram obișnuit. Întreb: Ce destinație au aceste aparate de telefon? Mi se dă o listă cu numele persoanelor cu care se întreține legătura. Păi, să fi știut dumneavoastră ce persoane erau acolo! Unele din cele mai corupte!”

ORAȘUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ PE... DON / Jurnal 19.IX.2015

 

Din mesajul lui D. Diakov (Voronej):

De altfel, Voronejul și România sunt legate și printr-o altă asociație, despre care, acum 9 ani, eu am scris într-un ziar democratic regional, la care am fost redactor-șef mai mult timp. Am decis să vă trimit spre judecată și acest text despre orașul Gheorghiu-Dej din Rusia.

            Lui D. Diakov:

            Vă mulțumesc pentru articolul temeinic documentat despre orașul sovietic din regiunea Voronej, care purta numele lui Gheorghiu-Dej. Să știți că mi s-a părut și mie interesant faptul, chiar am scris niște notații laconice pe blogul meu personal.

            Iată un mic extras din notațiile mele:

Îmi amintesc că de orașul sovietic… Gheorghiu-Dej am aflat în Crimeea, la Koktebel, acum vreo patru ani, pe când mai era teritoriu ucrainean, de la un coleg din Moscova. Iar Google îmi spusese că acea localitate urbană inițial fusese un sat, pre nume Liski, la cam o sută de kilometri sud de Voronej, pe malul drept al Donului. Azi e un nod feroviar important. Între 1923-1942, s-a numit Svoboda (Libertatea). Re-rebotezat în 1965, dându-i-se numele lui Gheorghiu-Dej care, se spunea în nota topografică: „… a fost secretar general al PCR. Nu poți crede că cineva mai ține minte meritele sale față de patria mamă și față de mișcarea comunistă internațională. Față de URSS – cu atât mai mult… Liski s-a învrednicit de atare onoare probabil din considerentul că, în tinerețe, Gheorghiu-Dej a fost electrician la căile ferate… Greu de spus cum se numeau, după redenumire, locuitorii acestui orășel: gheorghiudejiști, așa ceva?”

Întrebarea era valabilă până la 1991, când Liski și-a recăpătat numele de origine. (Adio, tovarășe Dej!) Însă etimologia acestui termin nu o dă niciunul din celebrele dicționare – Dal, Ojegov, Efremov, Fasmer… Dar, așa cum e antrenant să mai cercetezi prin fi și erele web, când nu te îndeamnă-nu te cheamă nicio grabă anume, eu dau de termenul „liska”, ucrainean, gândindu-mă că, la plural, ar putea fi „liski”. Liska înseamnă li șiță. De ce nu ar fi lișițe acolo, pe Don, Liski fiind și un port fluvial important?... (Asta așa, ca să-i ajut pe… ruși…) Iar regiunea Voronej e una de permanentă intersectare istorică, etnică, până acum doi ani – „frățească” dintre ruși și ucraineni…

 

MARE-MIC FOTBAL: BRAZILIA – GERMANIA 1-7! Jurnal / 9.VII.2014

Doliu în Brazilia. Doliu și umilință după ce naționala Germaniei i-a distrus cu 7-1! Și nu se poate fără glume, care au început să se iște chiar în procesul mâncării de papară europeană de către „faimoșii” latinoamericani. Iată unele comentarii pe burtiera televizorului și pe facebook:

– Minutul 30: 0-5. După halul în care joacă, e clar: brazilienii s-au considerat învinși când nemții nici măcar nu se dăduseră jos din autocar.

– Nu înțeleg de ce sunt brazilienii supărați. Au luat 5, deci au trecut clasa. Cu încă unul iau și bac-ul.

– Organizatorii le-au cerut celor două echipe să nu mai intre în teren după pauză pentru a putea proteja gazonul în vederea jocurilor din liga a II-a braziliană.

– Cică Brazilia ar vrea să nu se mai joace repriza a doua… astfel rezultatul oficial va fi de doar 3-0.

– Decât să ia bătaie cu 5-0 de la Germania, nu era oare mai bine ca brazilienii să rămână acasă?

– Nemții ăștia sunt atât de prevăzători, că au dat toate cele cinci goluri cu o repriză mai devreme.

– Aveți idee, Brazilia când o sa joace semifinala?

– Cam asta e diferența: noi jucăm amicale cu Albania, nemții cu Brazilia.

– …Și iată cum Neuer îi salvează pe nemți!!!

– Mă uit la meci pe un site englezesc, că siteul TVR a rămas undeva pe la 0-2. Ori ține cu Brazilia, ori nu i-au plăcut banii mei dați pe taxa aia tv. Oricum, la ora asta nu știu unde să-i plătesc din nou ca să aflu scorul.

– Gata, a sunat Merkeloaica să-i oprească pe tinerii ăia.

– 0-6 și nemții sunt furați pe față! N-ar trebui ca la 3 goluri să le dea un corner?

– Zici că joacă Serena Williams cu Gloria Bistrița.

– Marele noroc al nemților e că nu s-a calificat și Viitorul Constanța.

 – Și iată că Pițurcă și-a deschis telefonul! Poate îl sună cineva, că tot are de plătit pensia aia alimentară atât de mare. (Eu unul, i-am zis lui Piț-urcă – Piț-coboară... – L.B.)

– 0-7. Maestre, bag-o și p-aia cu „Eins, zwei, Polizei / Drei, vier, grenadier’ / Fünf, sechs, alte hex’ / Sieben, acht, gute Nacht!”( „Unu, doi, polițai / Trei, patru, grenadier / Cinci, șase, vrăjitoare bătrână / Șapte, opt, noapte bună!”)

– La meciul ăsta, în statistici, brazilienii stau mai bine doar la clăile de păr de pe cap.

– Meciul ăsta va fi o inspirație pentru Hollywood. Ați văzut cum defilează numele jucătorilor când se afișează scorul? Zici că e generic de film.

– Brazilienii așteaptă acum concluziile lui Mihai Stoichiță.

– N-ar fi nedrept fotbalul dacă ar înscrie acum Brazilia? Păi, cum să fie vorba în meciul ăsta de gol de onoare?

– Tot sunt norocoși brazilienii că la ei în țară se joacă cel mai frumos fotbal. E drept că trebuie să vină Germania să-l joace, dar orișicât!

– Gata, 1-7. Ce era de dovedit s-a dovedit: brazilienii ăștia nu doar că dansează ca Mazăre, dar mai și joacă fotbal ca el.

– Eu zic că dacă juca Neymar (sănătate!) altul era scorul! (Nu, nu era altul. Însuși Scollari a comentat: „Neymar e atacant, nu știe să se apere…”)

Astfel că lumea multe secole înainte va invoca acest anti-eveniment brazilian și perfect eveniment european… Istoria fotbalului mondial s-a îmbogățit trăsnet!

 

 

ȘEICUL ȘI SÂNGELE SEMIT. SAU INVERS, SĂ NU SE SUPERE NIMENI

                                JURNAL,  23.I.2015

(Un text solicitat de colega Irina Nechit pentru Jurnal de Chilinău)

De obicei, omul care iese cu bine dintr-o grea încercare are o poftă irezistibilă de a râde. Posibil, e și cazul meu. Acum un timp, am fost supus unei intervenții chirurgicale și am avut nevoie de donația de sânge a 5-6 oameni. Unii colegi scriitori s-au arătat gata de a mă ajuta, astfel că, grație generozității lor, azi pot mărturisi-scrie inclusiv aceste lucruri. Iar odată ce în ispita redacției este invocată revista „Charlie Hebdo”, îmi amintesc un banc ce ar veni, parcă, la temă.

Se spune că un șeic, cu o grupa rara de sânge, avea nevoie de o transfuzie. Compatibil cu el, l-au găsit doar pe Ițic care a fost rugat să-i dea sânge arabului. Ițic se duce la Rabi și-l întreabă ce sa facă, iar acesta îi spune:

– Poți să-i dai sânge, este și el om, îți ajuți un semen…

Împăcat cu sine și cu Cel de Sus, Ițic îi oferă sânge șeicului, iar acesta, recunoscător, îi face binefăcătorului său cadou o casa cu piscină și o mașina luxoasă.

După un timp, șeicul iar are nevoie de sânge și Ițic este solicitat din nou. Acesta iar se sfătuiește cu Rabi care îi dă din nou dezlegarea pentru a-l ajuta pe arab.

După a doua transfuzie, șeicul îi trimite lui Ițic o sticlă de vin scump și un buchet imens de flori. Ițic începe să fie cam nedumerit dar… făcuse o faptă bună: salvase un om.

În imagine: scenetă studențească, 1969: „șeicul” - Mihai Poiată-Ștefan, anfitrioni - Mihai Lescu și Leo Butnaru

După a treia transfuzie, Ițic primește doar o scrisoare de mulțumire.

Supărat, se duce la Rabi și îi povestește ce a primit prima a doua și a treia oara, fiind total nemulțumit doar de scrisoare…

La care Rabi îi spune:

– Vezi, deja șeicul a început să aibă sângele nostru!

…Astfel că și eu sunt în așteptare să văd cum va lucra în mine sângele donat de prietenii mei binefăcători cărora le sunt adânc recunoscător și le urez sănătate, voie bună, zâmbete luminoase. Mai pot spune că, în așteptarea efectului transfuziilor, nu am emoții adumbrite, știindu-mi binefăcătorii generoși, oameni cu inimă mare.

Irina îmi răspunde:

„Mulțumesc din suflet, Leo, mi-ai scris o poveste hazlie cu lacrimi, să fii sănătos, multe pagini inspirate și de-acum înainte!

Cu aleasă prețuire, Irina”.

Bineînțeles, că astfel de comunicare face bine la inimă.

LA PLECAREA LUI VLADIMIR BEȘLEAGĂ

 

MARI SAVANȚI „ÎNSTRĂINAȚI” APĂRÂND LIMBA ROMÂNĂ LA... MOSCOVA / Jurnal, 7.I.2014

 

Puțini dintre români au auzit, probabil, de laureatul Premiului Nobel (1978), cosângenaul nostru, fizicianul sovietic Piotr Căpiță, fiul generalului de origine basarabeană Leonid Petrovici Căpiță, inginerul și constructorul fortificațiilor de la Kronstadt.

Piotr Căpiță s-a născut la 9 iulie 1894, în orașul Kronstadt, iar în 1905 a început gimnaziul, unde, deși cunoștea foarte bine limba română, a întâmpinat greutăți la învățarea limbii latine și a ales să se retragă pentru a studia la liceul real Kronstadt, pe care l-a absolvit cu succes în 1912. Însă, la Facultatea de fizică și matematică a Universității din Petrograd nu îi acceptau pe absolvenții liceului real și, de aceea, Căpiță a intrat la facultatea de electromecanică a Institutului Politehnic Petrograd (IPP). Încă de la primele ore de curs a fost remarcat de către profesorul său de fizică, A.F. Ioffe, care i-a propus să participe la cercetări în laboratorul său.

Fiul lui Piotr Căpiță este academicianul rus Serghei Căpiță, vorbitor și acesta al limbii române. S-a născut la 14 februarie 1928, la Cambridge, Marea Britanie și a crescut în URSS, unde s-a mutat în 1935 împreună cu părinții. Timp de 35 de ani a condus catedra de Fizică a Institutului fizico-tehnic din Moscova. A fost vice-președinte al Academiei Științelor Naturale a Federației Ruse, membru al Academiei Europene, Laureat al Premiului de Stat din URSS și al Premiului UNESCO pentru activitatea de popularizare a științei. Fratele său, Andrei Petrovici Căpiță, este savant-geograf, profesor la Universitatea de Stat „M.V. Lomonosov” din Moscova.

Serghei Căpiță despre tatăl său și moștenirea limbii române (Sursă: Magazin Bibliologic, Chișinău):

„Reporter: (…) Și a două surpriză este că vorbiți atât de bine limba noastră...

Serghei Căpiță: Iată că și dvs., când vă referiți la această limbă, recurgeți la exprimarea eufemistică. Academicianul Piotrovski, un mare românist și un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situația lingvistică din Basarabia, inclusiv despre maniera multor intelectuali, iscată din rațiuni de circumspecție politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română și n-ai ce-i face. Bovarismul politicienilor de la Chișinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să mă cobor atât de jos, întreținut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranță agresivă. Eu nu cred că, în condițiile creșterii nivelului de instruire și ale democratizării, opacitatea obscură a acestor grupări șovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă, depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi, care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci țineți-vă de ceea ce se numește demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baștină ale străbunicilor mei, Țin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate care include pentru un intelectual și datoria de a cunoaște și de a vorbi limba mamei care i-a dat viața și l-a crescut.

Dacă bunicul și bunica erau basarabeni vorbitori de limba română, dacă tatăl meu și mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situației lor, nu au prea avut condiții să se și afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deși m-am născut și am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei și mi-am luat și eu o soție basarabeancă, de prin părțile Sorocii, așa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim și românește. Am și mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeție la părinții și la rudele soției mele…”

SĂ NE ȚINEM DE NEAMURI SAU CINE NU A DORIT UNIREA / File de Jurnal / 16.IX.2013

Colegul, diplomatul Ion Țăranu povesti că a fost și el prezent la întâlnirea președinților Mircea Snegur și Ion Iliescu la Iași. Mai erau în delegație Năstase, deputatul Solcan (a dat mai multe nume). La un moment dat, Iliescu îi spune lui Snegur: „Domnule președinte, acum cred că e timpul când putem face unirea”. Snegur a amânat răspunsul, în schimb a sărit cu vorba Borșevici: chipurile, suntem două țări sărace, nu se poate face etc. Iliescu spune că, din contra, împreună am fi o țară puternică etc. Snegur: „O să vă spun unu la unu”. Țăranu: „Atunci încă nu știam că unu la unu înseamnă între patru ochi”. Eu mă arăt sceptic că Iliescu ar fi spus asta, amintind că, nu demult, Snegur declara că unirea nu ar fi dorit-o Iliescu, iar, mai înainte, Ion Hadârcă povesti cum, cu altcineva încă, au așteptat vreo două ore în audiență la Iliescu, tocmai cu problema unirii. Acum înclin să-l cred pe Țăranu. Care chiar și-a făcut cruce, asigurându-ne că spune adevărul – mie, Zinoviei, dnei Romanescu, dnei Țăranu. (De altfel, Snegur a excelat în declarații ce susțineau ideea unirii Republicii Moldova cu România. Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma: „Independența (Republicii Moldova – n.r.) este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state românești, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o dată faptul că independența Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.) Găsesc pe net, blogul lui Lorin Fortuna:

„…trebuie subliniat că prima inițiativa de reîntregire teritorială a României cu Republica Moldova a avut-o primul Președinte al Republicii Moldova, de după 1989, Mircea Snegur, care, bine sfătuit de câțiva intelectuali de elită, dar și patrioți autentici, din Republica Moldova, a venit în prima vizită oficială în România inclusiv cu intenția de a propune primului Președinte post-revoluționar al României, Ion Iliescu, unificarea Republicii Moldova cu România A fost însă refuzat de către acesta! Refuzul respectiv a fost transformat la sfârșitul vizitei respective în cunoscutul și dezamăgitorul (pentru patrioții români) îndemn al lui Mircea Snegur: «Să ne ținem de neamuri!». O vorbă pe care unioniștii români, aflați în necunoștință de cauza, au interpretat-o în mod greșit ca un refuz din partea lui Mircea Snegur, deși, în realitate, i s-a datorat, exclusiv, lui Ion Iliescu. Adevărul, în această privința, s-a aflat public mult mai târziu, fiind deconspirat de către Dan Marțian (consilier oficial al lui Ion Iliescu), care întristat, ca ardelean, l-a destăinuit ulterior fostului său coleg de bancă din liceu, Ioan Ieremia, cunoscut patriot-unionist și fost director al Teatrului „Luceafărul” din Chișinău, apoi, fost director al Teatrului Național „Mihai Eminescu”, din Timișoara. Astfel, în relatarea de presă a lui Ioan Ieremia (membru component al Asociației «Victoria» a Luptătorilor în Revoluție din Timișoara) se menționează faptul că Dan Marțian a asistat la întâlnirea directă dintre Mircea Snegur și Ion Iliescu, momentul în care Iliescu a afirmat, referitor la unire: «Eh, cine o să facă Unirea, va intră în istorie!». A urmat o pauză, după care Snegur a spus: «Hai s-o facem noi, domnule Președinte!». A urmat o altă pauză, dar Iliescu n-a răspuns. Tăcere elocventă, pe care Mircea Snegur a interpretat-o, probabil, cc pe un refuz diplomatic și nu a mai insistat. Ulterior, tot Ioan Ieremia, prezent la inaugurarea unui corp de clădire la Teatrul «Vasile Alecsandri» din Bălți (aprilie 1992), la care a participat și Mircea Snegur, l-a întrebat pe acesta dacă este adevărat ce a aflat de la Dan Marțian. Răspunsul lui Mircea Snegur, menționat de către Ioan Ieremia, nu a fost un răspuns «în extenso», ci doar o răbufnire, în sensul aproximativ: «Doar nu era să fac, singur, Unirea!»”.