JURNALUL CA MEMORIE

 

                        

28.III.2003. Rezistența prin cultură? În genere, existența prin rezistență. În țări neașezate, bulversate de incertitudine, cvasicolonialism, ignoranța unei mari părți a populației, plus la toate sărăcia – viața nu poate avea o normalitate, un firesc al ei; adică, nu e atât existență cât rezistență la tot mai agresivul suflu degradant pe toate planurile socio-umane. Un om al artei, al spiritului creator, al inteligenței înnobilatoare este și el supus nu doar situațiilor privative de ordin material, ci și de tot atâtea constrângeri de ordin psihologic, de imposibilitatea unei libere exprimări – pe-aici, aproape că nu există mijloace de informare cu adevărat independente, pretutindeni ți se impune „ceva”, „nuanțe”, doleanțe, sugestii etc. Apoi, în totalitatea ei, presa nu e o tribună deschisă a protestului eficient. Guvernanții nu o mai iau în seamă. Astfel că destule potențiale talente de orice ordin se pierd în mrejele unor relații necruțătoare cu societatea, cu lumea agresivă.

Deci, un artist serios, ar trebui să înțeleagă că nu are rost să spere de-a-i fi observare, remarcate talentul, operele, meritele în acest joc de marionete politice și ignoranță generalizată. Axiologia, valoarea, noblețea intelectuală nu interesează în forfota indivizilor potentați care mizează doar pe clientelă și servitute, colaboraționism josnic. Să aibă ei timp și ochi bun pentru personalitățile incontestabile, dar libere, neoportuniste, neslugarnice?... Să fim serioși...

De aici și acutizarea singurătăți tot mai multor oameni; singurătatea ca dramatism. Poate că unora singurătatea le „pune” sufletul în ordine, dar nu e exclus să le înverșuneze haotismul simțurilor.

Leo Butnaru își prezintă jurnalul scris timp de peste 50 de ani: „Jurnal...

AVANPREMIERA UNUI INTER-VIU

             George Motroc: – Vă mai amintiți contextul primelor notații din jurnalul dvs.?

        – Pe 31 octombrie 1969, studentul în anul trei universitar ce eram prinse a nota momente existențiale ce i se păreau demne de luat în seamă. Începutul jurnalului ar fi fost unul de criză, în definiția pe care o dădea Mircea Zaciu textelor similare întemeiate pe „tribulații excepționale și evenimente care schimbă Viața”. Pentru că unele pagini sunt tocmai despre un tânăr care încerca să-și analizeze propria criză de identitate, concomitent căutând să-și întrevadă perspectivele posibile ale spiritului, destinului.

        Parțial, paginile respective ar reprezenta un vag pro domo sua, însă, dincolo de spunerea de sine, există în ele și un spirit... colectivist, al studenției în general. Mai e și spiritul de comuniune de la cenaclurile literare sau din sălile de lectură, din căminele universitare sau de la diverse manifestări socio-tinerești. Adică, cititorul are în față anumite contribuții documentare, ca niște psihobiograme, să zic, de epocă și de stare de tânăr de la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 (sec. XX), cu unele dintre preocupările și achizițiile sale în dorința de a contribui mai eficace la modurile de manifestare ale propriului său destin. Inclusiv, prin juvenilele crize de melancolie și pesimism periodice, augmentate cu brutalitate de urletul rinocerilor comunist-imperialiști.

Prin urmare, vag, dar totuși, pot invoca motivațiile și contextul începuturilor diaristice. Mă gândeam, probabil, că jurnalul intim e și el o posibilitate de a-ți ține în bună formă activă curajul, de a depăși precauția excesivă, de a-l confrunta, eventual, pe extrem de vigilentul alter ego. Astfel că începuturile jurnalului, din și dintru studenție, demonstrează, într-o anumită măsură, că, chiar de nu avusesem cutezanța să scot subtextele pe albul paginii, am fost totuși implicat în modul de existență nonconformist, care nu a urmat, obedient, prescripțiile ideologice ale momentului (teribil). Prin altfel de lecturi, prin altfel de discuții, în biblioteci sau la cenacluri, unii dintre studenții de atunci ne opuneam oportunismului și modelelor de preparare a carieriștilor mancurtizați, a ariviștilor „internaționaliști”, mulți dintre care erau și kaghebiști.

Ca și cele fizice, și calitățile spiritului nostru au nevoie de antrenament regular, pentru a nu le lăsa să le tocească obișnuința și trândăvia, plictisul și indiferența. Cam asta ar spune dacă nu totdeauna în text, sigur că în subtext acele mărturii de la o vârstă când abia prinde a ți se miji de (auto)conștiință că poate ești și tu cel hărăzit cu talent jurnalistic sau literar (în toată legea); că poate și tu trebuie să faci mai mult pentru a-ți descoperi și a-ți urma o vocație legată de… legatul verbelor. Jurnalul fiind oarecum, implicit, și el un stimulent în această descoperire și consolidare de aptitudine prin… atitudine (de dorit, consecventă, fermă).

Probabil, îmi mai spuneam că, în vreme ce eu migăleam la frazele din acel „răbojul” de existență, adică jurnalul, unii dintre colegi regizează pagini de nuvele, romane. Poate că, fiind date cândva în vileag, paginile mele diaristice vor valora mai puțin decât operele de artă, ce se compuneau odată cu ele, însă înclinam să cred că interesul față de propriile-mi mărturii răzlețe nu ar putea fi mai mic, decât față de proza sau poezia bună…

        Oricare ar fi fost gândurile, imboldurile, eu conștientizam tot mai limpede că în jurnal, ca într-un caiet de lucru, fixam datele zilelor și zilele date nu pentru a consemna detalii „demne” de istoria literaturii (ar fi fost prea de tot pentru un student, debutant în poezie), ci pentru a avea conștiința unui ritm al asiduității, conștiința fluidității energiilor firii de care sunt eu în stare, conștiința unei necesități a perseverenței și s(u)punerii de sine.

GÂNDURI LA FINAL DE AN 2025

              Revista bucureșteană „Cervantes” mă întreabă: ”Cum vă vedeți în acest an – învingător, învins, resemnat? Neutru, fără soluții, altfel?”

Și eu îmi amintesc cum, demult, în junețe, la o masă de revelion, până la cele 12 bătăi de orologiu mi-am făcut timp să număr semințele rubinii ale unei rodii – ce coincidență! S-au dovedit a fi 365! Cât zilele anului ce pleca.
Tot în „zodia rodiilor” rămânând, spre acest final de an 2025 mi-am amintit că babilonenii, în străvechile lor timpuri (nu pot ști, până la prăbușirea Turnului sau după), înainte de luptă mestecau semințe de rodii, nutrind credința că astfel vor deveni invincibili. În timpul care-mi este dat de a scrie cuvintele de dinaintea revelionului, cuvintele din, încă, anul 2025, mestec și eu semințe de rodii, în speranța că și de azi înainte, în 2026, voi fi învins/cucerit de cărți, de poezie, de proză, de filosofie. Este minunat să fii, să rămâi prizonierul lor!
Încolo... cum va fi anul? Ni-l dorim bun, cu pace și vindecări de răni... (Am publicat o carte intitulată „Postimperiale sau poezia cicatricelor”.) Însă, din mai veche experiență reieșind, de-ar fi voia mea, mitologic dragon Pyhton, spirit al profețiilor, care de multe ori ești pur și simplu în eroare de ton, dând răspunsuri strâmbe, te-aş ţine în ungher de destin sau de dom cu genunchii pe zaruri, ca pe boabe de porumb… În ce mă privește – cine știe? – în dorința de mai bine simțindu-mă ca și cum cu genunchii pe... semințe de rodii, odată ce am eu ce am, de multă vreme, cu aceste fructe mistrețe... (De-mi vine să le zic: mustrețe...)

JURNALUL CA MEMORIE

EXIST, DECI RĂSPUND

 

DIN EPOCA MAȘINII DE SCRIS

 

OPINIE

 

REMEMBER MIRCEA IVĂNESCU

 

Am aflat despre antologia dedicată memoriei lui Mircea Ivănescu, gospodărită de Dan Dănilă. M-am văzut printre autori, dar, din păcate, la Chișinău nu pot intra în posesia volumului. Îl rog pe Dan să-mi trimită varianta PDF, lucru pe care dânsul îl face fără amânare.

De la funeraliile Poetului am lăsat și eu câteva fraze, imagini, în care se văd casa (acesta deja demolată...), grădina unde fusese plasat sicriul. În amintirile sale Alexandru Cistelecan scrie: „... în Sibiu – sau lîngă – tocmai se desfășura o tabără de poeți. De acolo au venit Ioan Moldovan și Leo Butnaru – care a și făcut cîteva fotografii (nu știu dacă n-a fost singurul foto-reporter) –, dar numai ei. Poetul de la care mai toată lumea învățase cîte ceva și mulți poeți îi foloseau sintaxa – a plecat în aceeași singurătate și discreție în care a trăit”. Între timp a plecat și dragul de Ioan Moldovan... Se va întâlni cu Mircea Ivănescu și atâți alții acolo, în Câmpiile Elizee...

JURNALUL CA MEMORIE

 5.VII.2022

Culmea cinismului și a lașității!
Primesc un mesaj de-a dreptul insidios, oripilant, cinic, certat cu toate normele bunului simț și omeniei! Am făcut schimb de mesaje cu nerușinatul, provocatorul coleg (ne împrietenisem undeva la un festival dintre Asia și Europa).
Pe scurt, iată propunerea, n-o mai traduc:
„Good afternoon dear friend. Materials for the anthology "Poetic voices of the world about Russia" are being accepted. If you wish, you can send a poem up to 30 lines or a short essay about Russian culture, Russian art, Russian literature or Russian nature. Nothing about war and politics
Deadline July 20, 2022”
Nedumerit, îi răspund:
1/ Cum se poate! Rusia barbară ucide, distruge, duce război într-o altă țară, iar despre asta – nimic! Nu e onest, ci e lașitate. Cine nu recunoaște asta, nu e poet!
2/ Consider că aceasta e o propunere cinică și trădătoare! Ce să vrea – să li se înalțe ditirambi agresorilor, ucigașilor copiilor, bătrânilor, mamelor, părinților; ditirambi pentru cei pe care lumea îi urăște?! Scuzați, însă aceasta, da, e culmea cinismului și întunecarea minții.
Corespondentul revine cu:

Dear friend. No one recognizes war, but what does culture, art and literature have to do with it? Humanity has experienced many wars, but has never turned away from culture, art and literature. What do Pushkin, Yesenin, Anna Akhmatova, Nabokov, etc. have to do with this? Be healthy.
Îi răspund:
...., не завидую тебе!
Поддтексты этой грязной затеи понятны.
Жалкий лепет! Цинично, несострадательно к убитым детям, матерей, стариков Украины!
Да будут прокляты убийцы, ихний кровожадный монстр-вождь!
Пожалуйста, не пиши больше, все понято.
И думаю, это не дело тад(...) писателя. Жаль...
Adică:
„...nu te invidiez! Subtextele acestei bolborosite intenții murdare sunt clare. Cinism, lipsă de compasiune pentru copiii uciși, pentru mamele, bătrânii uciși în Ucraina!
Blestemați fie ucigașii, monstrul lor șef însetat de sânge!
Te rog, nu-mi mai scrie, mi-e totul limpede.
Și cred că aceasta nu e treaba unui scriitor din Tadjikistan, precum ești”.
Reproduc și originalele mesajelor.
Groaznică, oripilantă, mizerabilă cârdășie!
Comentariul lui Vasile Dan:
Bravo, Leo! Sînt, ca poet român, mândru de răspunsul tău, de reacțiile tale neechivoce și prompte. Poezia (literatura) poate fi nu doar sublimă, ci și perfidă. O formă de otravă dulce: aceea de a mistifica realitatea zilei, fie și prin mascare, ascundere, lașitate. Rusia e azi o țară care ucide tot ce nimerește. Rusia face azi crime oribile. A nu le vedea și a nu le condamna, fără subtilități stilistice ori intelectuale și obnubilări istorice, e de neiertat.

JURNALUL CA MEMORIE

 

16.VII.2017 

Să ne mai tragem sufletul de atâta urcat și lăudat pe culmile literaturii, adevărate sau false. Iată unele extrase din Dicționarul de injurii literare al lui Pierre Chalmin:
        Émile Zola despre Homer : „Eroii lui sunt simpli șefi de gang. În lumea lor femeile sunt violate, oamenii sunt înșelați, se schimbă injurii cu lunile, se taie gâturi, sunt târâte, legate de coada calului, cadavrele inamicilor morți” (Opere critice).
        Nietzsche despre Émile Zola : „Zola sau plăcerea de a puți” (Crepusculul idolilor).
       Robert Walser despre Nietzsche: „S-a răzbunat pentru că nu l-a iubit nicio femeie. El însuși a devenit incapabil de a iubi. Câte sisteme filozofice nu sunt decât atât: o manieră de a te răzbuna pe plăcerile pe care nu le-ai cunoscut!” (R.W. citat de Carl Seelig în Promenade cu Robert Walser).
Samuel Johnson despre Shakespeare: „Shakespeare n-a putut niciodată scrie șase versuri la rând fără să facă o greșeală. Poate veți găsi șapte, dar asta nu infirmă cu nimic sensul afirmației mele. Stilul lui Shakespeare poate fi caracterizat ca plin de greșeli gramaticale, confuzie și obscuritate” (Arta insultei și alte insolențe).

Julien Green despre Samuel Johnson: „Este, așadar, nespus de surprinzător că un om ce pare născut pentru a spune lucruri plictisitoare supraviețuiește în memoria compatrioților săi în ciuda a ceea ce trebuia să-l condamne la uitare” (Suita engleză).
Guy de Maupassant despre Stendhal: „Îi era într-atât de necunoscută puterea supremă a stilului ca formă inseparabilă de idee și a confundat emfaza cu limba artei, încât va rămâne, în ciuda geniului său, un romancier de planul doi” (Cronici, octombrie, 1889).
        Céline despre Maupassant: „Cât privește fondul însuși al scrisului său, Maupassant e nul. Ca tot ceea ce este sistematic «obiectiv»… Totul trebuie să ne îndepărteze de Maupassant. Drumul pe care îl urmează, ca în cazul tuturor naturaliștilor, duce la mecanică – la uzinele Ford – la cinema – Drum Fals !” (Scrisoare lui Artine Artinian, 26 august, 1938).
        Tolstoi despre Goethe: „Citesc Goethe și observ tot ce-a avut nociv influența acestui om insignifiant, deși înzestrat de la natură, de un egoism burghez…” (Jurnale și carnete, septembrie, 1906).
            Karen Blixen despre Tolstoi: „O bună parte din ce-a scris mă dezgustă cu adevărat și aș prefera de o mie de ori moartea, decât să trăiesc într-o lume în care idealurile sale s-ar împlini” (Scrisori din Africa, 26 octombrie, 1914).
            Céline despre Proust: „Oh, Proust! Dacă nu era evreu, nimeni n-ar mai vorbi despre el! Și poponar! Și bântuit de poponăreală! El nu scrie în franceză, ci într-un franco-idiș supraîncărcat, în afara oricărei tradiții franceze. Trebuie să ne întoarcem la merovingieni ca să dăm peste un galimatias la fel de respingător” (Scrisoare lui Jean Paulhan, 27 februarie, 1942).
        Elias Canetti despre Céline: „Ca orice paranoic, el rămâne foarte imprecis în narațiunile sale și dă impresia că în jurul lui mișună periculos o viață abjectă” (Ținutul omului).
Henry Miller despre Ezra Pound: „Cu Pound, avem un caz de «nonpersonalitate» sau de «nu-încă-personalitate». E rămășița unui eu mort la naștere. Fenomen interesant ca atare, dar fără valoare în ceea ce privește contribuția la viața însăși”.
        Mircea Eliade despre Henry Miller: „În fond, Miller crede că merge «până la capăt» dacă repetă aceleași cuvinte, zise «secrete». Disperarea la care pretinde că ajunge nu e decât o epuizare seminală. Tare mă tem că nu e decât un scriitor ratat care a încercat să cucerească gloria și succesul prin scandal – și a reușit” (Fragmente dintr-un jurnal).
        Pier Paolo Pasolini despre Mircea Eliade: „Mit și realitate de Mircea Eliade nu este o carte mare; nici măcar o mare carte de popularizare. Are în ea ceva cenușiu, elementar și fanatic care îi strică frumusețea” (Inventar de inventare, 30 august, 1974).
        Nabokov despre Ezra Pound: „Uneori mă surprind gândindu-mă că s-a urzit un complot împotriva inteligenței mele când văd cum unii critici și diverși scriitori acceptă fără să crâcnească drept „mare literatură” absurditățile pretențioase ale D-lui Pound, acest șarlatan absolut” (Intransigențe).
        Nabokov despre Dostoievski: „Abordez literatura din singurul unghi care mă interesează, cel al geniului individual rezistent în timp. Privit astfel, Dostoievski nu este un mare scriitor, ci un autor mai degrabă mediocru – cu sclipiri de reală originalitate, pierdute, vai, prin stepele de platitudine literară” (Literaturi, II).
        Arta de a huli arta. Bine spus, dar pentru un indispus căruia nu-i place un alt indispus. Iar despre Proust e cam adevărat. Inclusiv despre mai mulți semi(t)-scriitori.

JURNALUL CA MEMORIE

                                    UNDEVA  LA ȚĂRMUL MĂRII TIRENIENE

28.VIII.2015.

Strănepotul italo-român Fabrizio (la aproape 3 ani ai săi) spune ceva. Dumitra îl ceartă serios. Ce a făcut? A înjurat o… furnică. Și ce i-a spus? „Ei… I-a zis fund târșit… A auzit de la bunic-su…”
Însă lui Fabrizio necazurile îi trec repede, cum se întâmplă și acesta cu furnica, după care încearcă să-l ia în brațe pe Cico. Numai că motanul e destul de greu pentru puterile piciului și acesta îl amenință că o să-l dea lui Dante. Și chiar strigă peste gard: „Dante, Dante!” Așa îl cheamă pe câinele vecinilor, nașilor de botez ai lui Fabrizio… E de presupus că vreun britanic și-a numit câinele Shakespeare, vreun spaniol – Cervantes, un francez – Balzac… La noi ce nume de scriitori să le dăm câinilor?... Pentru că ce nu face omul pentru a-și venera scriitorul iubit?! Îl… caninizează…

        Și iar cicadele, cicadele, cicadele! Șișcornițele lor. Sau, uneori, ți se pare că s-ar descărca caroseriile de tablă ale unor autobasculante pline cu nisip mășcat sau cioburi mărunte de scoici.
Seceratul, tușinatul lor continuu.
             Aproape de miliarde, dar sigur – trecut de milioane numărul minusculelor… dairele ale cicadelor.
                Parafrazând o zicere latină, te întrebi: Quod susurrant cicades? Continuată de Hemito Von Doderer printr-o alta: „Ce șoptesc aceste căpșoare sofistice în veșnică mișcare?” Numai că cicadele nu șoptesc, ci, parcă… zângănesc. Și, iată, îmi amintesc de ce spusa lui  Osip Mandelștam în fascinantul eseu Discurs despre Dante. Îmi amintesc și, implicit, trag concluzia că citatele ca cicadele își au rostul lor și depinde cum le propui sau nu le propui. Iar plasticitatea, frumusețea, esența, sugestivitatea citatei lui Mandelștam despre... citate și cicade merită a fi reproduse/spuse și în română: „O citată nu este un extras. O citată e o cicadă. Îi este caracteristică necurmata neamuțire (неумолкаемость). După ce încleștează în văzduh, nu-l mai lasă”. (Discurs despre Dante.)

ELȚÎN ȘI... LIRICA JAPONEZĂ

 

JURNALUL CA MEMORIE

18.IV.1998.

Se trece și floarea de vișin. Ca și cea de sakura în Japonia. Noi însă nu ne prea facem probleme (estetice!), pe când niponii… Vai! Vine Elțin în vizită și, să vezi! japonezii nu-i pot demonstra frumusețea și farmecul vișinilor înfloriți! Alertă! În Tokyo, la rădăcina unor vișini au fost puși bolovani de gheață, să le întârzie astfel dezlănțuirea florală. Vreo 10 pomi de sakura au fost transportați în munți, mai la frig, pentru ca, la momentul oportun, să fie readuși în metropolă și să înflorească exact când va trece prin preajma lor Elțin… Ipocrizie ritualică? De ce nu? Cine a spus că japonezii se țin numai de ceremonia ceaiului, de ikebana, de amenajarea grădinilor misterioase și de scrierea haikuurilor? Orientul are destulă labilitate ușor vicleană; un fel de șmecherie ceva mai rafinată ca cea românească. Iar situația cu „terorizarea” vișinilor întru decalajul înfloririi lor îmi amintește tocmai de cazuri specifice din armata sovietică. În vederea vizitei, inspecției vreunui crestat important, pretutindeni se făcea ordine-lună, în special se aduceau brazde proaspete de iarbă, ca să se amenajeze fel de fel de porțiuni de teren. Se întâmpla ca ierburile dislocate între timp să se ofilească, chiar să se îngălbenească până la venirea ghenerarilor. Ce-i de făcut?! Peste gălbejeala ierbii se pulveriza vopsea verde! Zău așa! Astfel că japonezii știu a primi ghenerarii politicii rusești.

Chestia cu vișinii-sakura, dislocați provizoriu, transferați în munți, mai la răcoare, ca să-și amâne înflorirea – ea ilustrează a… imprevizibila oară incredibilul sau poate fanaticul apetit al japonezilor de a ritualiza, de a consemna discret-festiv diversitatea componentelor existențiale cotidiene. ORT-TV rusesc a și anunțat deja că diriguitorii, adică și Elțîn, s-au desfătat în preajma sakurii înflorite sau abia dând în floare. Probabil, e vorba de vișinii „amnistiați”, readuși din munți în Tokyo.

ADRIAN ALUI GHEORGHE DESPRE JURNAL

 

JURNALUL CA MEMORIE

 

MUROMEȚ ȘI MOROMETE. SAU INVERS

15.III.2016. Muromeț (Муромец) și... Moromeții. Ilya Muromeț e un personaj din bâlinile rusești, iar Ilie Moromete – cine nu știe? – e protagonistul din „Moromeții” lui Marin Preda. Cine poate contribui la elucidarea unei posibile contingențe/ paralele între originile literare ale acestor personaje? E frecvent în România numele Moromete (cu pluralul: Moromeți)? În Rusia, numele Muromeț se întâlnește doar în bâline. În România, Moromete se găsește și dincolo de ficțiunea romanescă? Cine poate veni cu vreo scânteie lămuritoare cât de cât? Sau poate, prin asociație/ sugestie, Marin Preda o fi pornit de la personajul de bâlină?

JURNALUL CA MEMORIE

              CITITORUL-MODEL

16.V.2017. 

Emil Brumaru pe pagina sa FB: „Când știu că o să-mi placă o carte (fiindcă știu înainte de-a o citi!), mă uit mult timp la ea (uneori cam câte jumătate de an), o mut tot mai aproape de mine, o pierd prin grămezi indestructibile, o regăsesc sau o cumpăr din nou și în sfârșit o citesc, ba chiar uneori o recitesc imediat ce-o termin, ca pe poemele dragi... Deseori o subliniez cu cruzime, fac semne a căror semnificație o uit, dorm cu dânsa la cap, răstorn din viteză cafea peste ea. Devine vărzoasă, accesibilă după ce se usucă bine, cu filele ondulate frivol. De abia atunci îi mai trag o lectură, citind unele pasaje cu glas tare, chiar cântat... cum ai zice psalmii...  Toate astea iau destul de mult timp, dar nu contează... Maximum de plăcere o am când cu pixul completez textul! Mi s-a întâmplat la Shakespeare și la Cehov! Și la Flaubert! Ce Emmă mi-a ieșit, mamă-mamă! N-o sinucid, nu mă lasă sufletul, nici pe Anna Karenina... O certitudine: Rogojin e un măgar! Cum să-ți bagi cuțitul în așa o bunăciune de Nastasia Filippovna, s-o omori? În Idiotul meu Nastasia, Aglaia, Mîșkin și Rogojin, trăiesc buluc, tuspatru într-o familie fericită...”
          Comentez:
         Un model indiscutabil de cititor din clasicitatea, încă, apropiată a domeniului. Însă de aici încolo se tot extinde, în mare, deruta gen orice, numai nu lectura ca strădanie întru convingerea că aceasta produce inteligență, dar și plăcere. Cu toate că nu este absolut exclus ca biblioteca să mai scoată în lume un Umberto Eco, un Emil Brumaru. Modele de lectori care, bineînțeles, trebuie admirați, dar și urmați.
–––––––––––––––––––
Emil Brumaru, mai 2016. Foto – Leo Butnaru.

DIN BIBLIOGRAFIA JURNALULUI

 

JURNALUL CA MEMORIE

 

                                                 ECLESIASTUL

12.II.2018

Spuneam că, pe căile pe care îmi fac plimbările, destul de frecvent mă întâlnesc cu diverși misionari care ar vrea să scoată pe unii din ortodoxismul tradițional, convertindu-i la cine știe ce branșă religioasă sau pseudo-religioasă. Se întâmplă să intru în scurte discuții cu unii dintre ei care, brusc, sar pe tine cu o întrebare sau alta. Mă rog, au tactica, metoda lor. Iar în discuți uneori sunt întrebat: Dar sunteți un om religios, credeți?
        Ce să le spun?
        Probabil, eu sunt legat de religie mai mult sub aspect literar, sub aspectul posibilelor impulsuri care inspiră, care sugerează dezvoltări, reinterpretări de teme, idei, metafore. Aș mai zice că sunt omul care iese (se trage) din religie, oarecât se ai află în ea, fără a se afunda în ea ca spirit învăluitor de credință.
Adică, sunt cel care trăiește suflul unei religiozități nu obligatoriu canonice, dar, cred, nici iconoclaste. E o înțelegere ce-mi vine uneori prin lentilele, alteori prin... filtrele filosofiei. E o religiozitate oarecum mai cuprinzătoare ca ideație și... basm (mit, legendă), decât cea strict biblică. E o religiozitate aparte, a marilor interogații, incluzând și gândul că, chiar dacă nu a fost inspirat de Dumnezeu, Solomon a fost foarte inspirat când și-a scris Ecleziastul. Consolator sau nesigur-motivațional, unii spun că, prin Ecleziast (și autorul său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum, Atotputernicul nu l-a lipsit de harul creației pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) și Zarathustra sunt cei care continua confruntările sub zidurile Troii îndoielilor, dezamăgirilor, dar și aspirațiilor nemaivăzut de temerare la posibilitatea atingerii condiției de supraom.
        Sau, cum zice un teolog înțelept (care, posibil, să nu aibă deplină dreptate, dar memorabil spune):
        „Nu vă lăsați păcăliți de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie și că standardul spiritual al cărții este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumurați super-spirituali" cu iz de superioritate care cad mereu în aceleași capcane, repetă mereu aceleași căutări iluzorii și gustă mereu aceleași dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atît de scandalos de sinceră ca aceasta și pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atît de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime”.
       Ecleziastul este surdina pusă tuturor mesajelor Scripturilor. Este filtrul care atenuează entuziasmele, stridențele sau chiar fanatismul întru credință. Adică, Ecleziastul parcă ar spune: știți/ citiți toate alea, dar luați aminte și la ceea ce vă spun eu. Adevărul nu e deplin într-o parte – cea a Scripturilor, sau în a doua – parte unde sunt eu, Ecleziastul. Adevărul e undeva la mijloc. Tocmai această poziționare e una a înțelepciunii, a discernământului, posibil chiar a echilibrului.

 

UNEORI, JURIILE AU DREPTATE...

 

11 DIN 11

 

Prin urmare, deja în anul nou 2018, la ora 3.51: Bi-lanțul. Numai nu de gât... O fi poezie, filosofie sau, pur și simplu, întâmplare de limbaj: bi-lanțul... 2017. (1.I.2018.)
          Lui Adam Puslojić: „Grație generozității voastre, minunați prieteni și colegi belgrădeni, sejurul în Serbia mi-a fost unul excelent, fructuos în ale potrivirii cuvintelor. Mi-am ținut jurnalul, secvențe din care le voi publica în revista Contrafort, iar integral, începând cu decembrie, va fi inserat în revista Argeș. Bineînțeles, printre protagoniștii lui sunteți și voi, prietenii!
        În Serbia, m-a însoțit, în formă bună, cred, și Muza, în special pe la Skandarlija. Mi s-au întâmplat poeme, pe care ți le trimit, cu nerăbdare întru reîntâlnire. Nu știu dacă nu visez prea de tot, dar mă gândesc și la o posibilă carte bilingvă, română și sârbă, poate chiar trilingvă, cu traducere și în engleză. Dar asta mai e de văzut. Te rog pe tine, înalt Vultur al Poeziei, să fii cititorul acestui grupaj de poeme; cel dintâi și, te rog, necruțător cititor”. (21.XI.2018.)
        Când văd cum doi sau trei inși cu deficiențe, ziși și ei scriitori, încearcă să mă provoace, să mă incite în brașovizare (de la: brașoave, nu Brașov), inși maxim de... minimi, îmi amintesc de constatarea lui Marcel Moreau: „Dar nici societatea revoluționară, care îl persecută, nici societatea liberală, care nu face decât să-l tolereze, nu iubesc cuceritorul solitar. Societatea nu-și iubește de fapt decât șchiopii, neîmpliniții, atrofiații ajunși degrabă la mulțumirea de sine, la sațietate, la acceptarea vieții sfrijite, adică servitorii statului. Aceștia, strânși laolaltă, constituie armatura a ceea ce s-a convenit să se numească societate”. (8.II.2019.)