EXIST, DECI RĂSPUND

 

DIN EPOCA MAȘINII DE SCRIS

 

OPINIE

 

REMEMBER MIRCEA IVĂNESCU

 

Am aflat despre antologia dedicată memoriei lui Mircea Ivănescu, gospodărită de Dan Dănilă. M-am văzut printre autori, dar, din păcate, la Chișinău nu pot intra în posesia volumului. Îl rog pe Dan să-mi trimită varianta PDF, lucru pe care dânsul îl face fără amânare.

De la funeraliile Poetului am lăsat și eu câteva fraze, imagini, în care se văd casa (acesta deja demolată...), grădina unde fusese plasat sicriul. În amintirile sale Alexandru Cistelecan scrie: „... în Sibiu – sau lîngă – tocmai se desfășura o tabără de poeți. De acolo au venit Ioan Moldovan și Leo Butnaru – care a și făcut cîteva fotografii (nu știu dacă n-a fost singurul foto-reporter) –, dar numai ei. Poetul de la care mai toată lumea învățase cîte ceva și mulți poeți îi foloseau sintaxa – a plecat în aceeași singurătate și discreție în care a trăit”. Între timp a plecat și dragul de Ioan Moldovan... Se va întâlni cu Mircea Ivănescu și atâți alții acolo, în Câmpiile Elizee...

JURNALUL CA MEMORIE

 5.VII.2022

Culmea cinismului și a lașității!
Primesc un mesaj de-a dreptul insidios, oripilant, cinic, certat cu toate normele bunului simț și omeniei! Am făcut schimb de mesaje cu nerușinatul, provocatorul coleg (ne împrietenisem undeva la un festival dintre Asia și Europa).
Pe scurt, iată propunerea, n-o mai traduc:
„Good afternoon dear friend. Materials for the anthology "Poetic voices of the world about Russia" are being accepted. If you wish, you can send a poem up to 30 lines or a short essay about Russian culture, Russian art, Russian literature or Russian nature. Nothing about war and politics
Deadline July 20, 2022”
Nedumerit, îi răspund:
1/ Cum se poate! Rusia barbară ucide, distruge, duce război într-o altă țară, iar despre asta – nimic! Nu e onest, ci e lașitate. Cine nu recunoaște asta, nu e poet!
2/ Consider că aceasta e o propunere cinică și trădătoare! Ce să vrea – să li se înalțe ditirambi agresorilor, ucigașilor copiilor, bătrânilor, mamelor, părinților; ditirambi pentru cei pe care lumea îi urăște?! Scuzați, însă aceasta, da, e culmea cinismului și întunecarea minții.
Corespondentul revine cu:

Dear friend. No one recognizes war, but what does culture, art and literature have to do with it? Humanity has experienced many wars, but has never turned away from culture, art and literature. What do Pushkin, Yesenin, Anna Akhmatova, Nabokov, etc. have to do with this? Be healthy.
Îi răspund:
...., не завидую тебе!
Поддтексты этой грязной затеи понятны.
Жалкий лепет! Цинично, несострадательно к убитым детям, матерей, стариков Украины!
Да будут прокляты убийцы, ихний кровожадный монстр-вождь!
Пожалуйста, не пиши больше, все понято.
И думаю, это не дело тад(...) писателя. Жаль...
Adică:
„...nu te invidiez! Subtextele acestei bolborosite intenții murdare sunt clare. Cinism, lipsă de compasiune pentru copiii uciși, pentru mamele, bătrânii uciși în Ucraina!
Blestemați fie ucigașii, monstrul lor șef însetat de sânge!
Te rog, nu-mi mai scrie, mi-e totul limpede.
Și cred că aceasta nu e treaba unui scriitor din Tadjikistan, precum ești”.
Reproduc și originalele mesajelor.
Groaznică, oripilantă, mizerabilă cârdășie!
Comentariul lui Vasile Dan:
Bravo, Leo! Sînt, ca poet român, mândru de răspunsul tău, de reacțiile tale neechivoce și prompte. Poezia (literatura) poate fi nu doar sublimă, ci și perfidă. O formă de otravă dulce: aceea de a mistifica realitatea zilei, fie și prin mascare, ascundere, lașitate. Rusia e azi o țară care ucide tot ce nimerește. Rusia face azi crime oribile. A nu le vedea și a nu le condamna, fără subtilități stilistice ori intelectuale și obnubilări istorice, e de neiertat.

JURNALUL CA MEMORIE

 

16.VII.2017 

Să ne mai tragem sufletul de atâta urcat și lăudat pe culmile literaturii, adevărate sau false. Iată unele extrase din Dicționarul de injurii literare al lui Pierre Chalmin:
        Émile Zola despre Homer : „Eroii lui sunt simpli șefi de gang. În lumea lor femeile sunt violate, oamenii sunt înșelați, se schimbă injurii cu lunile, se taie gâturi, sunt târâte, legate de coada calului, cadavrele inamicilor morți” (Opere critice).
        Nietzsche despre Émile Zola : „Zola sau plăcerea de a puți” (Crepusculul idolilor).
       Robert Walser despre Nietzsche: „S-a răzbunat pentru că nu l-a iubit nicio femeie. El însuși a devenit incapabil de a iubi. Câte sisteme filozofice nu sunt decât atât: o manieră de a te răzbuna pe plăcerile pe care nu le-ai cunoscut!” (R.W. citat de Carl Seelig în Promenade cu Robert Walser).
Samuel Johnson despre Shakespeare: „Shakespeare n-a putut niciodată scrie șase versuri la rând fără să facă o greșeală. Poate veți găsi șapte, dar asta nu infirmă cu nimic sensul afirmației mele. Stilul lui Shakespeare poate fi caracterizat ca plin de greșeli gramaticale, confuzie și obscuritate” (Arta insultei și alte insolențe).

Julien Green despre Samuel Johnson: „Este, așadar, nespus de surprinzător că un om ce pare născut pentru a spune lucruri plictisitoare supraviețuiește în memoria compatrioților săi în ciuda a ceea ce trebuia să-l condamne la uitare” (Suita engleză).
Guy de Maupassant despre Stendhal: „Îi era într-atât de necunoscută puterea supremă a stilului ca formă inseparabilă de idee și a confundat emfaza cu limba artei, încât va rămâne, în ciuda geniului său, un romancier de planul doi” (Cronici, octombrie, 1889).
        Céline despre Maupassant: „Cât privește fondul însuși al scrisului său, Maupassant e nul. Ca tot ceea ce este sistematic «obiectiv»… Totul trebuie să ne îndepărteze de Maupassant. Drumul pe care îl urmează, ca în cazul tuturor naturaliștilor, duce la mecanică – la uzinele Ford – la cinema – Drum Fals !” (Scrisoare lui Artine Artinian, 26 august, 1938).
        Tolstoi despre Goethe: „Citesc Goethe și observ tot ce-a avut nociv influența acestui om insignifiant, deși înzestrat de la natură, de un egoism burghez…” (Jurnale și carnete, septembrie, 1906).
            Karen Blixen despre Tolstoi: „O bună parte din ce-a scris mă dezgustă cu adevărat și aș prefera de o mie de ori moartea, decât să trăiesc într-o lume în care idealurile sale s-ar împlini” (Scrisori din Africa, 26 octombrie, 1914).
            Céline despre Proust: „Oh, Proust! Dacă nu era evreu, nimeni n-ar mai vorbi despre el! Și poponar! Și bântuit de poponăreală! El nu scrie în franceză, ci într-un franco-idiș supraîncărcat, în afara oricărei tradiții franceze. Trebuie să ne întoarcem la merovingieni ca să dăm peste un galimatias la fel de respingător” (Scrisoare lui Jean Paulhan, 27 februarie, 1942).
        Elias Canetti despre Céline: „Ca orice paranoic, el rămâne foarte imprecis în narațiunile sale și dă impresia că în jurul lui mișună periculos o viață abjectă” (Ținutul omului).
Henry Miller despre Ezra Pound: „Cu Pound, avem un caz de «nonpersonalitate» sau de «nu-încă-personalitate». E rămășița unui eu mort la naștere. Fenomen interesant ca atare, dar fără valoare în ceea ce privește contribuția la viața însăși”.
        Mircea Eliade despre Henry Miller: „În fond, Miller crede că merge «până la capăt» dacă repetă aceleași cuvinte, zise «secrete». Disperarea la care pretinde că ajunge nu e decât o epuizare seminală. Tare mă tem că nu e decât un scriitor ratat care a încercat să cucerească gloria și succesul prin scandal – și a reușit” (Fragmente dintr-un jurnal).
        Pier Paolo Pasolini despre Mircea Eliade: „Mit și realitate de Mircea Eliade nu este o carte mare; nici măcar o mare carte de popularizare. Are în ea ceva cenușiu, elementar și fanatic care îi strică frumusețea” (Inventar de inventare, 30 august, 1974).
        Nabokov despre Ezra Pound: „Uneori mă surprind gândindu-mă că s-a urzit un complot împotriva inteligenței mele când văd cum unii critici și diverși scriitori acceptă fără să crâcnească drept „mare literatură” absurditățile pretențioase ale D-lui Pound, acest șarlatan absolut” (Intransigențe).
        Nabokov despre Dostoievski: „Abordez literatura din singurul unghi care mă interesează, cel al geniului individual rezistent în timp. Privit astfel, Dostoievski nu este un mare scriitor, ci un autor mai degrabă mediocru – cu sclipiri de reală originalitate, pierdute, vai, prin stepele de platitudine literară” (Literaturi, II).
        Arta de a huli arta. Bine spus, dar pentru un indispus căruia nu-i place un alt indispus. Iar despre Proust e cam adevărat. Inclusiv despre mai mulți semi(t)-scriitori.

JURNALUL CA MEMORIE

                                    UNDEVA  LA ȚĂRMUL MĂRII TIRENIENE

28.VIII.2015.

Strănepotul italo-român Fabrizio (la aproape 3 ani ai săi) spune ceva. Dumitra îl ceartă serios. Ce a făcut? A înjurat o… furnică. Și ce i-a spus? „Ei… I-a zis fund târșit… A auzit de la bunic-su…”
Însă lui Fabrizio necazurile îi trec repede, cum se întâmplă și acesta cu furnica, după care încearcă să-l ia în brațe pe Cico. Numai că motanul e destul de greu pentru puterile piciului și acesta îl amenință că o să-l dea lui Dante. Și chiar strigă peste gard: „Dante, Dante!” Așa îl cheamă pe câinele vecinilor, nașilor de botez ai lui Fabrizio… E de presupus că vreun britanic și-a numit câinele Shakespeare, vreun spaniol – Cervantes, un francez – Balzac… La noi ce nume de scriitori să le dăm câinilor?... Pentru că ce nu face omul pentru a-și venera scriitorul iubit?! Îl… caninizează…

        Și iar cicadele, cicadele, cicadele! Șișcornițele lor. Sau, uneori, ți se pare că s-ar descărca caroseriile de tablă ale unor autobasculante pline cu nisip mășcat sau cioburi mărunte de scoici.
Seceratul, tușinatul lor continuu.
             Aproape de miliarde, dar sigur – trecut de milioane numărul minusculelor… dairele ale cicadelor.
                Parafrazând o zicere latină, te întrebi: Quod susurrant cicades? Continuată de Hemito Von Doderer printr-o alta: „Ce șoptesc aceste căpșoare sofistice în veșnică mișcare?” Numai că cicadele nu șoptesc, ci, parcă… zângănesc. Și, iată, îmi amintesc de ce spusa lui  Osip Mandelștam în fascinantul eseu Discurs despre Dante. Îmi amintesc și, implicit, trag concluzia că citatele ca cicadele își au rostul lor și depinde cum le propui sau nu le propui. Iar plasticitatea, frumusețea, esența, sugestivitatea citatei lui Mandelștam despre... citate și cicade merită a fi reproduse/spuse și în română: „O citată nu este un extras. O citată e o cicadă. Îi este caracteristică necurmata neamuțire (неумолкаемость). După ce încleștează în văzduh, nu-l mai lasă”. (Discurs despre Dante.)

ELȚÎN ȘI... LIRICA JAPONEZĂ

 

JURNALUL CA MEMORIE

18.IV.1998.

Se trece și floarea de vișin. Ca și cea de sakura în Japonia. Noi însă nu ne prea facem probleme (estetice!), pe când niponii… Vai! Vine Elțin în vizită și, să vezi! japonezii nu-i pot demonstra frumusețea și farmecul vișinilor înfloriți! Alertă! În Tokyo, la rădăcina unor vișini au fost puși bolovani de gheață, să le întârzie astfel dezlănțuirea florală. Vreo 10 pomi de sakura au fost transportați în munți, mai la frig, pentru ca, la momentul oportun, să fie readuși în metropolă și să înflorească exact când va trece prin preajma lor Elțin… Ipocrizie ritualică? De ce nu? Cine a spus că japonezii se țin numai de ceremonia ceaiului, de ikebana, de amenajarea grădinilor misterioase și de scrierea haikuurilor? Orientul are destulă labilitate ușor vicleană; un fel de șmecherie ceva mai rafinată ca cea românească. Iar situația cu „terorizarea” vișinilor întru decalajul înfloririi lor îmi amintește tocmai de cazuri specifice din armata sovietică. În vederea vizitei, inspecției vreunui crestat important, pretutindeni se făcea ordine-lună, în special se aduceau brazde proaspete de iarbă, ca să se amenajeze fel de fel de porțiuni de teren. Se întâmpla ca ierburile dislocate între timp să se ofilească, chiar să se îngălbenească până la venirea ghenerarilor. Ce-i de făcut?! Peste gălbejeala ierbii se pulveriza vopsea verde! Zău așa! Astfel că japonezii știu a primi ghenerarii politicii rusești.

Chestia cu vișinii-sakura, dislocați provizoriu, transferați în munți, mai la răcoare, ca să-și amâne înflorirea – ea ilustrează a… imprevizibila oară incredibilul sau poate fanaticul apetit al japonezilor de a ritualiza, de a consemna discret-festiv diversitatea componentelor existențiale cotidiene. ORT-TV rusesc a și anunțat deja că diriguitorii, adică și Elțîn, s-au desfătat în preajma sakurii înflorite sau abia dând în floare. Probabil, e vorba de vișinii „amnistiați”, readuși din munți în Tokyo.

ADRIAN ALUI GHEORGHE DESPRE JURNAL

 

JURNALUL CA MEMORIE

 

MUROMEȚ ȘI MOROMETE. SAU INVERS

15.III.2016. Muromeț (Муромец) și... Moromeții. Ilya Muromeț e un personaj din bâlinile rusești, iar Ilie Moromete – cine nu știe? – e protagonistul din „Moromeții” lui Marin Preda. Cine poate contribui la elucidarea unei posibile contingențe/ paralele între originile literare ale acestor personaje? E frecvent în România numele Moromete (cu pluralul: Moromeți)? În Rusia, numele Muromeț se întâlnește doar în bâline. În România, Moromete se găsește și dincolo de ficțiunea romanescă? Cine poate veni cu vreo scânteie lămuritoare cât de cât? Sau poate, prin asociație/ sugestie, Marin Preda o fi pornit de la personajul de bâlină?

JURNALUL CA MEMORIE

              CITITORUL-MODEL

16.V.2017. 

Emil Brumaru pe pagina sa FB: „Când știu că o să-mi placă o carte (fiindcă știu înainte de-a o citi!), mă uit mult timp la ea (uneori cam câte jumătate de an), o mut tot mai aproape de mine, o pierd prin grămezi indestructibile, o regăsesc sau o cumpăr din nou și în sfârșit o citesc, ba chiar uneori o recitesc imediat ce-o termin, ca pe poemele dragi... Deseori o subliniez cu cruzime, fac semne a căror semnificație o uit, dorm cu dânsa la cap, răstorn din viteză cafea peste ea. Devine vărzoasă, accesibilă după ce se usucă bine, cu filele ondulate frivol. De abia atunci îi mai trag o lectură, citind unele pasaje cu glas tare, chiar cântat... cum ai zice psalmii...  Toate astea iau destul de mult timp, dar nu contează... Maximum de plăcere o am când cu pixul completez textul! Mi s-a întâmplat la Shakespeare și la Cehov! Și la Flaubert! Ce Emmă mi-a ieșit, mamă-mamă! N-o sinucid, nu mă lasă sufletul, nici pe Anna Karenina... O certitudine: Rogojin e un măgar! Cum să-ți bagi cuțitul în așa o bunăciune de Nastasia Filippovna, s-o omori? În Idiotul meu Nastasia, Aglaia, Mîșkin și Rogojin, trăiesc buluc, tuspatru într-o familie fericită...”
          Comentez:
         Un model indiscutabil de cititor din clasicitatea, încă, apropiată a domeniului. Însă de aici încolo se tot extinde, în mare, deruta gen orice, numai nu lectura ca strădanie întru convingerea că aceasta produce inteligență, dar și plăcere. Cu toate că nu este absolut exclus ca biblioteca să mai scoată în lume un Umberto Eco, un Emil Brumaru. Modele de lectori care, bineînțeles, trebuie admirați, dar și urmați.
–––––––––––––––––––
Emil Brumaru, mai 2016. Foto – Leo Butnaru.

DIN BIBLIOGRAFIA JURNALULUI

 

JURNALUL CA MEMORIE

 

                                                 ECLESIASTUL

12.II.2018

Spuneam că, pe căile pe care îmi fac plimbările, destul de frecvent mă întâlnesc cu diverși misionari care ar vrea să scoată pe unii din ortodoxismul tradițional, convertindu-i la cine știe ce branșă religioasă sau pseudo-religioasă. Se întâmplă să intru în scurte discuții cu unii dintre ei care, brusc, sar pe tine cu o întrebare sau alta. Mă rog, au tactica, metoda lor. Iar în discuți uneori sunt întrebat: Dar sunteți un om religios, credeți?
        Ce să le spun?
        Probabil, eu sunt legat de religie mai mult sub aspect literar, sub aspectul posibilelor impulsuri care inspiră, care sugerează dezvoltări, reinterpretări de teme, idei, metafore. Aș mai zice că sunt omul care iese (se trage) din religie, oarecât se ai află în ea, fără a se afunda în ea ca spirit învăluitor de credință.
Adică, sunt cel care trăiește suflul unei religiozități nu obligatoriu canonice, dar, cred, nici iconoclaste. E o înțelegere ce-mi vine uneori prin lentilele, alteori prin... filtrele filosofiei. E o religiozitate oarecum mai cuprinzătoare ca ideație și... basm (mit, legendă), decât cea strict biblică. E o religiozitate aparte, a marilor interogații, incluzând și gândul că, chiar dacă nu a fost inspirat de Dumnezeu, Solomon a fost foarte inspirat când și-a scris Ecleziastul. Consolator sau nesigur-motivațional, unii spun că, prin Ecleziast (și autorul său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum, Atotputernicul nu l-a lipsit de harul creației pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) și Zarathustra sunt cei care continua confruntările sub zidurile Troii îndoielilor, dezamăgirilor, dar și aspirațiilor nemaivăzut de temerare la posibilitatea atingerii condiției de supraom.
        Sau, cum zice un teolog înțelept (care, posibil, să nu aibă deplină dreptate, dar memorabil spune):
        „Nu vă lăsați păcăliți de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie și că standardul spiritual al cărții este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumurați super-spirituali" cu iz de superioritate care cad mereu în aceleași capcane, repetă mereu aceleași căutări iluzorii și gustă mereu aceleași dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atît de scandalos de sinceră ca aceasta și pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atît de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime”.
       Ecleziastul este surdina pusă tuturor mesajelor Scripturilor. Este filtrul care atenuează entuziasmele, stridențele sau chiar fanatismul întru credință. Adică, Ecleziastul parcă ar spune: știți/ citiți toate alea, dar luați aminte și la ceea ce vă spun eu. Adevărul nu e deplin într-o parte – cea a Scripturilor, sau în a doua – parte unde sunt eu, Ecleziastul. Adevărul e undeva la mijloc. Tocmai această poziționare e una a înțelepciunii, a discernământului, posibil chiar a echilibrului.

 

UNEORI, JURIILE AU DREPTATE...

 

11 DIN 11

 

Prin urmare, deja în anul nou 2018, la ora 3.51: Bi-lanțul. Numai nu de gât... O fi poezie, filosofie sau, pur și simplu, întâmplare de limbaj: bi-lanțul... 2017. (1.I.2018.)
          Lui Adam Puslojić: „Grație generozității voastre, minunați prieteni și colegi belgrădeni, sejurul în Serbia mi-a fost unul excelent, fructuos în ale potrivirii cuvintelor. Mi-am ținut jurnalul, secvențe din care le voi publica în revista Contrafort, iar integral, începând cu decembrie, va fi inserat în revista Argeș. Bineînțeles, printre protagoniștii lui sunteți și voi, prietenii!
        În Serbia, m-a însoțit, în formă bună, cred, și Muza, în special pe la Skandarlija. Mi s-au întâmplat poeme, pe care ți le trimit, cu nerăbdare întru reîntâlnire. Nu știu dacă nu visez prea de tot, dar mă gândesc și la o posibilă carte bilingvă, română și sârbă, poate chiar trilingvă, cu traducere și în engleză. Dar asta mai e de văzut. Te rog pe tine, înalt Vultur al Poeziei, să fii cititorul acestui grupaj de poeme; cel dintâi și, te rog, necruțător cititor”. (21.XI.2018.)
        Când văd cum doi sau trei inși cu deficiențe, ziși și ei scriitori, încearcă să mă provoace, să mă incite în brașovizare (de la: brașoave, nu Brașov), inși maxim de... minimi, îmi amintesc de constatarea lui Marcel Moreau: „Dar nici societatea revoluționară, care îl persecută, nici societatea liberală, care nu face decât să-l tolereze, nu iubesc cuceritorul solitar. Societatea nu-și iubește de fapt decât șchiopii, neîmpliniții, atrofiații ajunși degrabă la mulțumirea de sine, la sațietate, la acceptarea vieții sfrijite, adică servitorii statului. Aceștia, strânși laolaltă, constituie armatura a ceea ce s-a convenit să se numească societate”. (8.II.2019.)

10 DIN 11

În vălmășagul trecerii la locuința nouă, dau de multe lucruri uitate. Găsesc și un fragment de jurnal din primăvara anului 1996, pe care, din câte înțeleg, îl țineam la redacție, însă făceam notițe și în cel „de bază”. Găsesc și un caiet cu multe traduceri, pe care le pregăteam pentru panorama miniaturii poetice ruse, în manuscrisul căreia, însă, nu le introdusesem. Luat cu alte chestiuni, probabil. Le voi redacta și transcrie. (25.VIII.2016.)
      Am reprodus în jurnal, nu mai știu prin ce an, și cazul cu Mihai Ursachi, care venise la Zilele Eminescu la Botoșani cu un geamantan uriaș. Precum observase un mai tânăr coleg din Iași, în acea valiză nu avea decât un papion și, poate, o ustensilă-două pentru toaletă. La întrebarea de ce a venit cu acel coșcogea obiect de voiaj, Mihai Ursachi, pe atunci directorul Teatrului Național din Iași, zise: „Să iau în el fân pentru calul teatrului”. O glumă, firește.
Însă fânul în valiză îl găsesc și eu astăzi, recitind pasaje din romanul lui Turgheniev „Părinți și copii”, al cărui protagonist, Evgheni Bazarov, la un moment dat spune: „Vezi tu ce fac eu; în geamantan s-a dovedi a fi mult loc gol, și eu pun acolo fân; la fel și în geamantanul vieții; îl umpli cu orice, numai să nu rămână loc gol”.
        Nu e de presupus că Mihai Ursachi ar fi pornit de la Bazarov, însă situația cu valiza și fânul se memorează în ambele cazuri. (7.V.2017.)

 

8 DIN 11

 

        

        Spre miezul nopții, vine o rimă... implicită: Cornul sună – Noapte bună. (Moment ce ar ține și el de regia, de partea tehnică a unui jurnal. Inclusiv a prezentului. Pentru că într-un text al impresiilor, impresionist sau realist, trebuie să fii și regizor, ordonator, moderator. De altfel, precum în majoritate textelor literare, inclusiv a celor date drept scris automat. Acesta, dacă ar fi precum este dat, nu ar fi decât… mat. Și ca situație în partidele de șah, și ca ceea ce are de sinonime: fără strălucire, fără luciu, șters...) (6.IX.2011.)

Aeroportul Domodedovo din Moscova nu-ți trezește senzații prea plăcute: anul trecut, aici a avut loc un atentat terorist ce a luat viața a câtorva zeci de persoane. Printre ele și Anna Iablonskaia, poetă din Odessa, oraș deschis mării, orizonturilor, pe care l-am îndrăgit încă din tinerețea mea studențească; oraș pe care l-am cutreierat în lung și în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraș în care, sâmbetele, desantam mai mulți juni studenți chișinăuieni, să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spațiu din URSS, unde cartea românească era liber non grata (liber/carte… ne-liberă!)… Oraș în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, și pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, subliniind (iertat fie-mi stropul de nemodestie) că este: „un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu”. (19.X.2011.)

AL 7-LEA DIN 11

 

În Polonia, statornicia cu care îmi solicit blocnotesul îl face pe decanul nostru de vârstă, Mircea Martin, să întrebe: „Ce scrieți, dle Butnaru?”. Ce altceva, decât, din fuga pixului, file de jurnal? Am  oarecare experiență în domeniu, să zic, după ceea ce „mi s-a întâmplat”, ca jurnale de călătorie, în urma periplelor prin Mongolia, Grecia, Turcia, Franța, China... Mai înainte, în adâncile-mi juneți, – prin Crimeea, Tadjikistan, Siberia (Orientul Depărtat)... Mai multe, le-am publicat prin reviste, ziare (unele deja dispărute – „Tinerimea Moldovei”, „Basarabia”...), iar impresiile din țara marelui zid au apărut și într-un volum colectiv, la editura „Ghepardul” din București.(13.XII.2008.)

Biologii (poate că și psihologii) consideră că omul uită cam 95 la sută din toate evenimentele, întâmplările, trăirile, retrăirile vieții sale. Cică, aceasta poate fi dovedit printr-un simplu experiment. Să zicem că ai ținut un jurnal între 16 și 50 de ani și purcezi a-l citi. Păi, domnul meu, se dovedește că nu ții minte mare lucru, ci chiar foarte puține ți le amintești, un fel de praf în ochii memoriei (aproape oarbe deja)! Chiar poți avea impresia că jurnalul a fost scris de altcineva. Prin urmare, dacă nu ne-au rămas în memorie mai mult de cinci la sută din câte ni s-au întâmplat, reiese că celelalte nu au fost decât pseudo-evenimente, seci, vide, informație inutilă, de care memoria se desparte de la sine, fără regrete și suspine. De unde și gândul (nefericit) că, de fapt, noi ne ardem timpul vieții cam în gol, aiurea, trăim oarecum mașinal, purtați de automatisme, mai că nu observăm nimic în jurul nostru, în interiorul nostru, odată ce reținem atât de puține – vreo 5 procente… din destin… (4.IV.2010.)

 

Leo Butnaru

6 DIN 11

 

Orice autor de jurnal e încercat de subiectivitate și, prin urmare, nu au existat și nu vor exista jurnale de-o autenticitate absolută. Unde mai punem că însăși natura și încărcătura limbajului propriu-zis nu poate asigura obiectivitatea maximă în sensurile înfățișate prin scris.

Iar jurnalul pe care-l țin nici pe departe nu ar fi o expresie a cultului eului, în el fiind reflectat cotidianul în perpetuare al lumii în care trăiesc și lucrez (scriu). Personajele sale sunt... cărțile, prietenii, colegii, societatea în... fragmentarium etc., etc. Ar fi descoperirea propriei personalități în interacțiune cu alte personalități, „rodarea” și modelarea reciprocă, fără exaltări, efuziuni de sentimente și încrâncenări de raționamente categorice. Nu am aplicat nici principiile secretomaniei, intimismului, orizontul de înfățișare a scriiturii fiind unul al diaristicii, pe alocuri eseisticii, chiar publicisticii. Dar, în fond, paginile se derulează conform principiului general constatat, acceptat că un jurnal intim nu are reguli de gen, specie. E însăși libertatea spontaneității in actus. Este imprevizibilul făcut... vizibil.  (21.V.2006.)

Preocuparea artistului (și) față de vis, de natura acestuia, de subiectul imprevizibil plăsmuit în subconștientul nostru, atunci când suntem poate cel mai aproape de neființă sau – cine știe? – de eternă ființare, ține și ea de o anume și specială conștientizare (sau – de ce nu? – de nerealizarea acestui fapt al lucidității) că este imperios necesar ca el, artistul, scriitorul în special, trebuie să încerce să-și stimuleze pe cele mai diverse căi întâmplări sau chiar evenimente ale spiritului, ale profesionalismului; adică, artistul ar vrea ca până și în neantul visului să i se întâmple ceea ce este, ca și predestinat, conform naturii sale, ceea ce i se „potrivește” ca și cum necondiționat.(7.II.2006.)

 

Leo Butnaru

LA ÎNCEPUT A FOST CAIETUL...