JURNALUL CA MEMORIE

 

                                                 ECLESIASTUL

12.II.2018

Spuneam că, pe căile pe care îmi fac plimbările, destul de frecvent mă întâlnesc cu diverși misionari care ar vrea să scoată pe unii din ortodoxismul tradițional, convertindu-i la cine știe ce branșă religioasă sau pseudo-religioasă. Se întâmplă să intru în scurte discuții cu unii dintre ei care, brusc, sar pe tine cu o întrebare sau alta. Mă rog, au tactica, metoda lor. Iar în discuți uneori sunt întrebat: Dar sunteți un om religios, credeți?
        Ce să le spun?
        Probabil, eu sunt legat de religie mai mult sub aspect literar, sub aspectul posibilelor impulsuri care inspiră, care sugerează dezvoltări, reinterpretări de teme, idei, metafore. Aș mai zice că sunt omul care iese (se trage) din religie, oarecât se ai află în ea, fără a se afunda în ea ca spirit învăluitor de credință.
Adică, sunt cel care trăiește suflul unei religiozități nu obligatoriu canonice, dar, cred, nici iconoclaste. E o înțelegere ce-mi vine uneori prin lentilele, alteori prin... filtrele filosofiei. E o religiozitate oarecum mai cuprinzătoare ca ideație și... basm (mit, legendă), decât cea strict biblică. E o religiozitate aparte, a marilor interogații, incluzând și gândul că, chiar dacă nu a fost inspirat de Dumnezeu, Solomon a fost foarte inspirat când și-a scris Ecleziastul. Consolator sau nesigur-motivațional, unii spun că, prin Ecleziast (și autorul său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum, Atotputernicul nu l-a lipsit de harul creației pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) și Zarathustra sunt cei care continua confruntările sub zidurile Troii îndoielilor, dezamăgirilor, dar și aspirațiilor nemaivăzut de temerare la posibilitatea atingerii condiției de supraom.
        Sau, cum zice un teolog înțelept (care, posibil, să nu aibă deplină dreptate, dar memorabil spune):
        „Nu vă lăsați păcăliți de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie și că standardul spiritual al cărții este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumurați super-spirituali" cu iz de superioritate care cad mereu în aceleași capcane, repetă mereu aceleași căutări iluzorii și gustă mereu aceleași dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atît de scandalos de sinceră ca aceasta și pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atît de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime”.
       Ecleziastul este surdina pusă tuturor mesajelor Scripturilor. Este filtrul care atenuează entuziasmele, stridențele sau chiar fanatismul întru credință. Adică, Ecleziastul parcă ar spune: știți/ citiți toate alea, dar luați aminte și la ceea ce vă spun eu. Adevărul nu e deplin într-o parte – cea a Scripturilor, sau în a doua – parte unde sunt eu, Ecleziastul. Adevărul e undeva la mijloc. Tocmai această poziționare e una a înțelepciunii, a discernământului, posibil chiar a echilibrului.

 

UNEORI, JURIILE AU DREPTATE...

 

11 DIN 11

 

Prin urmare, deja în anul nou 2018, la ora 3.51: Bi-lanțul. Numai nu de gât... O fi poezie, filosofie sau, pur și simplu, întâmplare de limbaj: bi-lanțul... 2017. (1.I.2018.)
          Lui Adam Puslojić: „Grație generozității voastre, minunați prieteni și colegi belgrădeni, sejurul în Serbia mi-a fost unul excelent, fructuos în ale potrivirii cuvintelor. Mi-am ținut jurnalul, secvențe din care le voi publica în revista Contrafort, iar integral, începând cu decembrie, va fi inserat în revista Argeș. Bineînțeles, printre protagoniștii lui sunteți și voi, prietenii!
        În Serbia, m-a însoțit, în formă bună, cred, și Muza, în special pe la Skandarlija. Mi s-au întâmplat poeme, pe care ți le trimit, cu nerăbdare întru reîntâlnire. Nu știu dacă nu visez prea de tot, dar mă gândesc și la o posibilă carte bilingvă, română și sârbă, poate chiar trilingvă, cu traducere și în engleză. Dar asta mai e de văzut. Te rog pe tine, înalt Vultur al Poeziei, să fii cititorul acestui grupaj de poeme; cel dintâi și, te rog, necruțător cititor”. (21.XI.2018.)
        Când văd cum doi sau trei inși cu deficiențe, ziși și ei scriitori, încearcă să mă provoace, să mă incite în brașovizare (de la: brașoave, nu Brașov), inși maxim de... minimi, îmi amintesc de constatarea lui Marcel Moreau: „Dar nici societatea revoluționară, care îl persecută, nici societatea liberală, care nu face decât să-l tolereze, nu iubesc cuceritorul solitar. Societatea nu-și iubește de fapt decât șchiopii, neîmpliniții, atrofiații ajunși degrabă la mulțumirea de sine, la sațietate, la acceptarea vieții sfrijite, adică servitorii statului. Aceștia, strânși laolaltă, constituie armatura a ceea ce s-a convenit să se numească societate”. (8.II.2019.)

10 DIN 11

În vălmășagul trecerii la locuința nouă, dau de multe lucruri uitate. Găsesc și un fragment de jurnal din primăvara anului 1996, pe care, din câte înțeleg, îl țineam la redacție, însă făceam notițe și în cel „de bază”. Găsesc și un caiet cu multe traduceri, pe care le pregăteam pentru panorama miniaturii poetice ruse, în manuscrisul căreia, însă, nu le introdusesem. Luat cu alte chestiuni, probabil. Le voi redacta și transcrie. (25.VIII.2016.)
      Am reprodus în jurnal, nu mai știu prin ce an, și cazul cu Mihai Ursachi, care venise la Zilele Eminescu la Botoșani cu un geamantan uriaș. Precum observase un mai tânăr coleg din Iași, în acea valiză nu avea decât un papion și, poate, o ustensilă-două pentru toaletă. La întrebarea de ce a venit cu acel coșcogea obiect de voiaj, Mihai Ursachi, pe atunci directorul Teatrului Național din Iași, zise: „Să iau în el fân pentru calul teatrului”. O glumă, firește.
Însă fânul în valiză îl găsesc și eu astăzi, recitind pasaje din romanul lui Turgheniev „Părinți și copii”, al cărui protagonist, Evgheni Bazarov, la un moment dat spune: „Vezi tu ce fac eu; în geamantan s-a dovedi a fi mult loc gol, și eu pun acolo fân; la fel și în geamantanul vieții; îl umpli cu orice, numai să nu rămână loc gol”.
        Nu e de presupus că Mihai Ursachi ar fi pornit de la Bazarov, însă situația cu valiza și fânul se memorează în ambele cazuri. (7.V.2017.)

 

8 DIN 11

 

        

        Spre miezul nopții, vine o rimă... implicită: Cornul sună – Noapte bună. (Moment ce ar ține și el de regia, de partea tehnică a unui jurnal. Inclusiv a prezentului. Pentru că într-un text al impresiilor, impresionist sau realist, trebuie să fii și regizor, ordonator, moderator. De altfel, precum în majoritate textelor literare, inclusiv a celor date drept scris automat. Acesta, dacă ar fi precum este dat, nu ar fi decât… mat. Și ca situație în partidele de șah, și ca ceea ce are de sinonime: fără strălucire, fără luciu, șters...) (6.IX.2011.)

Aeroportul Domodedovo din Moscova nu-ți trezește senzații prea plăcute: anul trecut, aici a avut loc un atentat terorist ce a luat viața a câtorva zeci de persoane. Printre ele și Anna Iablonskaia, poetă din Odessa, oraș deschis mării, orizonturilor, pe care l-am îndrăgit încă din tinerețea mea studențească; oraș pe care l-am cutreierat în lung și în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraș în care, sâmbetele, desantam mai mulți juni studenți chișinăuieni, să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spațiu din URSS, unde cartea românească era liber non grata (liber/carte… ne-liberă!)… Oraș în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, și pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, subliniind (iertat fie-mi stropul de nemodestie) că este: „un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu”. (19.X.2011.)

AL 7-LEA DIN 11

 

În Polonia, statornicia cu care îmi solicit blocnotesul îl face pe decanul nostru de vârstă, Mircea Martin, să întrebe: „Ce scrieți, dle Butnaru?”. Ce altceva, decât, din fuga pixului, file de jurnal? Am  oarecare experiență în domeniu, să zic, după ceea ce „mi s-a întâmplat”, ca jurnale de călătorie, în urma periplelor prin Mongolia, Grecia, Turcia, Franța, China... Mai înainte, în adâncile-mi juneți, – prin Crimeea, Tadjikistan, Siberia (Orientul Depărtat)... Mai multe, le-am publicat prin reviste, ziare (unele deja dispărute – „Tinerimea Moldovei”, „Basarabia”...), iar impresiile din țara marelui zid au apărut și într-un volum colectiv, la editura „Ghepardul” din București.(13.XII.2008.)

Biologii (poate că și psihologii) consideră că omul uită cam 95 la sută din toate evenimentele, întâmplările, trăirile, retrăirile vieții sale. Cică, aceasta poate fi dovedit printr-un simplu experiment. Să zicem că ai ținut un jurnal între 16 și 50 de ani și purcezi a-l citi. Păi, domnul meu, se dovedește că nu ții minte mare lucru, ci chiar foarte puține ți le amintești, un fel de praf în ochii memoriei (aproape oarbe deja)! Chiar poți avea impresia că jurnalul a fost scris de altcineva. Prin urmare, dacă nu ne-au rămas în memorie mai mult de cinci la sută din câte ni s-au întâmplat, reiese că celelalte nu au fost decât pseudo-evenimente, seci, vide, informație inutilă, de care memoria se desparte de la sine, fără regrete și suspine. De unde și gândul (nefericit) că, de fapt, noi ne ardem timpul vieții cam în gol, aiurea, trăim oarecum mașinal, purtați de automatisme, mai că nu observăm nimic în jurul nostru, în interiorul nostru, odată ce reținem atât de puține – vreo 5 procente… din destin… (4.IV.2010.)

 

Leo Butnaru

6 DIN 11

 

Orice autor de jurnal e încercat de subiectivitate și, prin urmare, nu au existat și nu vor exista jurnale de-o autenticitate absolută. Unde mai punem că însăși natura și încărcătura limbajului propriu-zis nu poate asigura obiectivitatea maximă în sensurile înfățișate prin scris.

Iar jurnalul pe care-l țin nici pe departe nu ar fi o expresie a cultului eului, în el fiind reflectat cotidianul în perpetuare al lumii în care trăiesc și lucrez (scriu). Personajele sale sunt... cărțile, prietenii, colegii, societatea în... fragmentarium etc., etc. Ar fi descoperirea propriei personalități în interacțiune cu alte personalități, „rodarea” și modelarea reciprocă, fără exaltări, efuziuni de sentimente și încrâncenări de raționamente categorice. Nu am aplicat nici principiile secretomaniei, intimismului, orizontul de înfățișare a scriiturii fiind unul al diaristicii, pe alocuri eseisticii, chiar publicisticii. Dar, în fond, paginile se derulează conform principiului general constatat, acceptat că un jurnal intim nu are reguli de gen, specie. E însăși libertatea spontaneității in actus. Este imprevizibilul făcut... vizibil.  (21.V.2006.)

Preocuparea artistului (și) față de vis, de natura acestuia, de subiectul imprevizibil plăsmuit în subconștientul nostru, atunci când suntem poate cel mai aproape de neființă sau – cine știe? – de eternă ființare, ține și ea de o anume și specială conștientizare (sau – de ce nu? – de nerealizarea acestui fapt al lucidității) că este imperios necesar ca el, artistul, scriitorul în special, trebuie să încerce să-și stimuleze pe cele mai diverse căi întâmplări sau chiar evenimente ale spiritului, ale profesionalismului; adică, artistul ar vrea ca până și în neantul visului să i se întâmple ceea ce este, ca și predestinat, conform naturii sale, ceea ce i se „potrivește” ca și cum necondiționat.(7.II.2006.)

 

Leo Butnaru

LA ÎNCEPUT A FOST CAIETUL...

 

JURNAL PRIN ANI

Pagini de jurnal

 

14.I.2014

 

Despre filmul „Piotr Leșcenko”, într-o dispută facebook cu Va. Er.: Nu, nu este, precum zici, interbelicul românesc văzut de ruși, ci... deformat de ei. Sunt fabulații peste fabulații, de, ca într-un film. Însă în ele, din păcate, apar mereu injectate cinismul, aroganța și prejudecățile rușilor față de români. Băgați fel de fel de partizani, eroism fals. Leșcenco se comportă în București ca în tinda casei sale – mai că toți sunt obligați să țină cont de... măria sa. Nu, nu, sunt falsuri peste falsuri. Cine cunoaște cât de cât starea de spirit și ținutele, etichetele, raporturile adevărate din interbelic, își dă seama că autorii filmului pur și simplu mint, deformează. De altfel, puteți vedea-auzi mărturiile fostei soții a lui Leșcenco, pe cele ale nepoatei sale Cristina, româncă get-beget, bucureșteancă, a altora, aici: http://www.youtube.com/watch?v=22tHiEf1vgM. Deci, ca și grecilor, să nu le crezi rușilor, chiar atunci când ei îți fac daruri.

A doua intervenție în disputa cu Er.:

PAGINI DE JURNAL

 

PAGINI DE JURNAL / 24.III.2003

 

Bineînțeles că (cacofonic vorbind) comuniștii n-au meritat foarte multele procente care le-au luat la alegeri. Însă, cu părere de rău, dreptacii au meritat chiar acel insignifiant procent de adeziune, pentru că mărunți sunt, neimportanți, de strânsură și peste samă de hrăpăreți, orgolioși, dar, în fond – ano-nimeni... electoratul n-a avut pentru ce pleda în locul mahalagiștilor Snegur, Mat. & Ko și, făcându-le în ciudă dreptacilor mândâcăniți, sau dus spre putregaiul comunist...

Așa-zisa presă de partid(e) chișinăuiană cade sub incidența asocierii ei proverbialei situație cu cățeaua olteanului, cea legată dinapoia căruței, uneori urmată și de țâncanii ei „din flori”, nu că naivi, ci de-a dreptul blegi. Această patrupedă și caraghioasele ei progenituri sunt purtate aiurea din urma căruței, prin coclauri, hățișuri, miriști, bețe de floarea soarelui recoltată, prin preajma stânelor, unde-și strâng coada între vine de frica dulăilor însărcinați cu paza turmelor... Pe scurt, umblă îndelung, în dorul lelei și nazul stăpânului, pe unde are acesta treabă, Din când în când, pentru a pune țâncanii la încercare, insul din căruță fluieră, asmuțându-i spre lupi imaginari, spre dihănii fioroase închipuite, și cățeaua latră – însă legată dinapoia ancestralului vehicul, țâncanii se reped care și încotro, să sfâșie, nu alta, periculoasa fiară spre care i-a asmuțat cel ce le aruncă bucata de pâine, foarte curând însă revenind lângă căldarea trăncănitoare legată de inima rusticului vehicul, mulțumiți de sine și crezând că și stăpânul e de asemenea nu că mulțumit, ci chiar mândru de isprava lor de țâncani aman cutezători și fideli cauzei comune etc. E drept că acești țăncani – cei din presa de partid – foarte curând devin transfugi, ajungând angajații vreunei alte fițuici imunde cu care, până acum o săptămână-două se aflau în rivalitate, polemizând cu „fiarele” din partidele rivale. Pentru că în această sporovăială politicastră de foarte mic calibru oportunismul e la el acasă, așa că deja nu mai e deloc surprinzător să-i vezi pe țâncanii care ca mai săptămâna trecută lătrau întru susținerea lui Lucinschi sau Snegur ca astăzi să se gudure în urma trăsurii lui Voronin. Exemple – berechet! Cu atât mai trist că între dreptacii democrației și liberalismului basarabean lipsesc cu desăvârșire personalitățile de mare format, mărunții șefuleți de partidulețe aliindu-se, pe un timp, în niște aziluri ale eșuaților, dacă nu chiar ale rataților, amestecându-și mai curând lipsa de principii, decât principiile, așteptând să se întâmple vreo minune care să-i scoată din anonimat și nemernicie, că poate-poate trec totuși fatalul prag electoral pentru a intra în parlament. Și toate aceste coțcării încearcă să le îndreptățească, lătrând, cățeaua legată dinapoia căruței și blegii ei țâncani care se cred dulăi sadea ai așa-zisei presă de partid(e).

 

PAGINI DE JURNAL

 

PETARDELE ȘI RÂSU-PLÂNSU / 1.I.2022

 

      Așa dar, veni și 2022. Cu restricții, dar și cu speranțe. Cu zăpada abundentă de acum câteva zile, care se topește... fluvial. 
           Pe la noi, bubuituri așa și așa. Au fost restricții în negocierea articolelor pirotehnice, în special pentru copii. La Pitești, însă, precum notează pe fb Simona Fusaru, secretar la revista „Argeș”, patrupezii, de frica bufniturilor, sunt în agonie! Și vin blestemele:
     Bun venit 2022 si La mulți ani tuturor, mai puțin cretinilor care dau cu artificii în lizieră, idioților pentru care distracție înseamnă petarde hăhăite grobian și piromanului căruia nu îi pasă nici de câinele lui. Lor, un sincer: băgați-vi-le in c...r! Aprinse.
Cum au trecut blănoșii voștri peste moment? ”
Răspunsuri:
   „Aruna nu se sperie....vrea să le muște. Aleargă după ele. Acum e sub pat”.
   „Zavod alerga continuu și îi înjura, pisicile sunt închise în casă, câinuțele – pe terasă”.
   „Aici se trage cu tunul cu carbid. Le urez ălora exact ce le urezi si tu!”
   „Sunt încuiați la centrală. Cea mică latră de ciudă ca petardele îl sperie pe cel mare”.
   „Eu le-aș băga în gura lor, să le fie mai aproape de creierul lipsă. Dar, cum tocmai m-am «uitat in sus» la noul Idiocracy, îmi dau seama că se poate și mai rău”.

    O doamnă cu un nume adecvat anotimpului, Fulgeanu: „Cei mici au fost cu noi în casă. Liniștiți. În schimb, Tobi, cel mare, s-a băgat în beci, tremură și urlă. Idioții! Să treacă și ei prin ce trec câinii!!!”
    „Cățeii mei încă tremură, în fiecare an mă îngrijorez pt ei. Pe stradă e un fum de nu mai vezi nimic. La mine in familie sunt interzise petardele”.
   „La mulți ani! La noi toate pisicile dorm în casă oricum, pe la 8 seara, atunci când a început nebunia ele erau deja la adăpost. Dintre câini am una singură care suferă enorm din cauza artificiilor și am adus-o în casă devreme. Este bătrânică, are vreo 11 ani și știe lecția. Intră în casă, inspectează puțin locul și apoi se așază pe una dintre băncuțele din bucătărie care este aproape de sobă. Astfel că pană pe la 2 sau 3 dimineața este boieroaică efectiv. Nefiind obișnuită în casa, pe la 2 sau 3 cere afară. Oricum, ideea este ca atât timp cât avem animaluțele nu putem pleca niciunde în noaptea de Revelion. Anul ăsta am observat că s-au speriat tare și gâștele. Am ieșit afara la 12 noaptea ca să verific ceilalți 2 câini și săracele gâște erau foarte agitate și speriate ca și cum le-ar fi atacat cineva, se strânseseră în cerc și gâgâiau de mama focului... Am făcut și eu tradiționalele urări de bine pentru specimenele dornice de spectacol care locuiesc pe uliță noastră și am revenit la șampania pe care o abandonasem în casă”.
     „Al meu nu știa săracul în ce colț din casă să se ghemuiască...”
     „Cît a durat canonada petardelor azi-noapte Papi a tremurat de frică și-i bătea inima de ziceam că face infarct. Poliția se lăuda că a confiscat pocnitorile. La mine în mahala au scăpat, cred, zeci de mii neconfiscate”.
    Și tot așa, narațiune de revelion cu râsu'-plânsu' sub petarde.
 
Iar la Kiev – amuzament: nu este prima dată, când Vitali Kliciko, fost boxer, se face de râs. El, primarul de Kiev, a lansat o nouă perlă, după ce a felicitat locuitorii orașului cu sosirea anului... 2220! Și mai forte ieși, după ce a încercat să-și corecteze gafa, comițând una... augmentată, deja felicitând compatrioții și concitadinii cu ocazia venirii anului... 2222! Asta e, ucrainenii încă-s dibuitori în limba lor de stat destul de neunitară, aș zice, neconstituită ca întreg. Fiece regiune a Ucrainei are limbajul său, grav afectat de limba rusă.

5 DIN 11

 

În toate ale acestei existențe deloc simple, deloc confortabile, deloc... amicale, suportabile, să nu uiți de Nietzsche: „Voința nu poate acționa decât doar asupra voinței și nu asupra materiei”. Printre altele menționând că, totdeauna, și scrierea/ținerea unui Jurnal cât de cât ordonat a presupus, presupune obligatoriu voință, mobilizare de sine, auto-convingere că nu e chiar zădarnică această modestă și, până la un punct, anonimă strădanie. Mai ales în Basarabia, unde nici pe stânga, nici pe dreapta, nici în centrul eșichierului socio-cultural nu se află organe de presă care să-ți ofere cu adevărat libertatea de expresie, de opțiune, de stil, dacă vreți. Presa ar vrea doar să te folosească, fără a se  lăsa „folosită” de intelectul tău, de caracterul și temperamentul tău, de particularitățile tale umane, scriitoricești... Presa de pe aici e una tupilată, a orizontalității docile, de cap plecat în fața unor saci cu bani mai totdeauna murdari, manipulați de inși dubioși și nici pe departe bine școliți.

Jurnalul – și ca suport al memoriei de om, dar și de creator – poate veni în ajutorul literaturii tale de viitor. Cel puțin, în ce mă privește pe mine, cel care mai consider că scriitorul trebuie să utilizeze multe, foarte multe fișe. Unde mai pui că eseistul e ca și cum predestinat un... mozaicar al textului și fișele îi sunt de o acută necesitate, chiar dacă el, autorul, ar avea o memorie excepțională. Fișele dispersate, mai apoi orchestrate, regizate cu o severitate intelectuală pe potriva talentului și măiestriei literare pe care le posezi/care te posedă. (29.III.2003.)

 

MAI NICULAE... UNDE MERGEM NOI, MĂ?

PAGINI DE JURNAL 29.III.2016

Azi, pe pagina FB a actriței Monia Pricopi (e de la teatrul „Alecsandri” din Iași) citesc un text tragi-comic, amintindu-mi și de unele escapade ale noastre în Munții Vrancei, o dată sau de două ori chiar am mas într-o tabără. Iată ce scrie doamna:
        „M-am întors din munții Vrancei, de la înmormântarea bunicului meu. Recunosc că eram destul de ruptă de acea parte de Românie sărăcită, îmbătrânită, uitată de lume și mințită din 4 în 4 ani. Restul știți, nu? Nu trebuie să spun cu cine votează oamenii de acolo...

        Am trăit doua zile cu nervii întinși la maximum, atât din cauza pierderii bunicului meu favorit, dar mai ales din cauza mentalităților și a mărginirii minților oamenilor. Oricât de generoasă îmi propuneam să fiu cu semenii mei... Efectiv simțeai că puterile tale de dăruire, de a ajuta, erau depășite, sau înfrânte de reacții desprinse parcă din altă lume... alt timp... Când "mortul" trebuia mutat unde trebuia dus, nu era nimeni să-l poată ridica, toți tinerii comunei erau de peste 70 de ani. Când nu știu ce rudă a mea, care mi-a spus că mă știe de mică – ea având 92 de ani – m-a întrebat ce serviciu am și când i-am spus că sunt actriță, a înghițit un gol mare de aer, apoi a spus plină de compasiune că "asta e, trebuie să câștigi și tu un ban de undeva, mamă"..."Mortul" – deși îl iubesc, e bunicul meu – a cerut înainte să moară să i se pună în buzunar un – vă dau voie sa râdeți, eu greu, și doar datorita conjuncturii mi-am mușcat buzele să nu rad – un telefon mobil cu sim și încărcat! Culmea, cele trei fiice ale lui – din care una e mama, cu capul pe umeri, de altfel – i-au pus în buzunar înainte să-l bage în groapa telefonul abia decuplat de la încărcător...
        Sunt epuizata de ce am văzut și câte am putut auzi în doua jumătăți de zi... Mintea mea nu poate accepta, cuprinde, înțelege, lucruri de genul ăsta..
        ...A, au alergat babele prin toată comuna să caute un cocoș – înțeleg că e marfa de preț – ca să-l dea popei peste groapa... Inimaginabil cât de rămași în urmă pot fi săracii oameni... De asta și pot fi atât de ușor masă de manevră. Dacă n-ar fi vorba de bunicul meu – care a fost țărănist, pe deasupra, aș râde cu lacrimi... Așa, încerc să pun capul pe perna să mă odihnesc pentru mâine, când am un spectacol greu... Dar mintea nu reușește să pună cap la cap tot ce-am trăit aceste 24 de ore... Și să și accepte... Dumnezeule mare, cum e replica aia din "Moromeții"?... „Mai Niculae... unde mergem noi, mă?” Încerc să revin la viața mea dinainte, aia în care consider că merita să mă bat, să merg înainte... Sper că mâine să pot spune: nimic din ce s-a întâmplat n-a fost real. Ciupiți-mă să-mi revin... Și, apropos... Să pun telefonul la încărcat. Noapte bună!!!...
        Și, ca și cum tot ce-a fost n-ar fi fost de ajuns, ruptă fiind total de tot ce-a fost pe mapamond, dau drumul la știri și... ce aud?? Că Udrea e scârbită de câți ani de pușcărie a primit... Unde să mă refugiez în speranța unei normalității???
„Mai Niculae, unde mergem noi, mă?”...

PAGINI DE JURNAL / 21.XI.1971

 

Vineri, m-am întâlnit cu Irina Condrea. Voiam să-i spun că trebuie să mă văd cu Andrei Burac, cu care să mergem la atelierul pictorului Glebus Sainciuc. Însă, fără a-mi răspunde la salut, sunt întrebat: „Nu vrei să pleci cu un grup de turiști la Kiev, ca traducător?” (După facultate, s-a angajat la agenția de turism pentru tineret „Sputnik”.) Am acceptat și dânsa pe loc îmi dădu actele de deplasare, explicându-mi cum, unde și când să îndeplinesc toate formele și formalitățile. (Uf, grea îndeletnicire!) Între timp, mă gândeam că va trebui să lipsesc, luni și marți, de la cursuri, unde mai pui că deja fusesem amenințat că aș putea să rămân fără bursă.
            Dimineață, la gară, Ira îmi spune că pentru mine n-a fost comandat bilet până la Ungheni, de unde trebuie să preiau grupul de turiști pentru Kiev. Pur și simplu, nu mai sunt bilete... Însă o tânără, conductor de vagon, se dovedi a fi înțelegătoare, fără a face caz de lipsa biletului meu. Oricum, eram pe post de traducător. Turiștilor le-a plăcut grozav de mult domnișoara înțelegătoare. O chema Natașa. Mai apoi, și la Kiev ni s-a „repartizat” o Natașă – ghidul. Turiștii de peste Prut le spun Natașa tuturor rusoaicelor sau ucrainencelor. Băieții – sunt toți: Ivan.
.........................................................

            După câteva zile de la întoarcerea-mi de la Kiev, Gonța, Ivaniuc și, pare-se, Proca îmi spun că Ghirba mi-a alcătuit un... dosar, despre plecarea mea cu turiștii români, despre cele povestite din călătorie. Într-adevăr, găsesc la Ghirba anumite foi bizare despre... naționalismul meu. Față de Gonța, Ivaniuc și, pare-se, Ion Proca, îi trag lui Ghirba o nu prea mare bătaie. Dar mi s-a făcut milă de el, pentru că a început să plângă. Știu că e cam cu păsărele. Coincidență: încă de pe când eram elev la Ciocâlteni, am primit o scrisoare de la cineva din Putinești, Florești. Îmi scria că mi-a citit niște versuri publicate în „Tinerimea Moldovei” și unele opinii foarte bune despre mine, pe care le scrisese Lozie într-un articol și că acel „tov. Lozie” va avea de furcă serios cu el, Vladimir Ghirba, textele căruia, cică, n-au fost apreciate la justa lor valoare, adică – fuseseră respinse. Mă întreba cum am ajuns eu la asemenea succese și să-i răspund cât mai curând (scrisoarea am păstrat-o undeva, la Negureni), deoarece, peste câteva luni, el pleacă în... SUA! Pe o filă cu scrisul lui bobos (mășcat) si foarte neglijent desenase fel de fel de semne „tainice”, îi dădea cu URSS + SUA și nu mai țin minte ce anume. Nu i-am răspuns, zicându-mi că aș avea de-a face cu unul bătut de D-zeu. Dar, peste un timp, la o ședință a cenaclului universitar, aud de un oarecare V. Ghirba. Îl întreb dacă nu cumva el este cel din Putinești. El e! L-am întrebat ce era cu scrisoarea ceea lăbărțată. A mârâit ceva, râzând strâmb și blegește. Asta a fost. Dar uite că nici astăzi n-am scăpat de „enigmaticul” Ghirba. El, student la anul doi, spionează pe confratele său de la anul V! I-am făcut fărâme păcătoasele fișe cu notițe neghioabe despre mine. Mai târziu, mi-a cam părut rău că l-am cruțat. Dar... plângea și, oricât aș părea eu de dur, sunt totuși milos.

 

CAI ROZI, CAI VERZI

 

PAGINI DE JURNAL / 25.VIII.2021
 
        O mare parte din picturile contemporane ar putea avea de moto spusa lui Baudelaire: „Vreau câmpii colorate în roșu și copaci colorați în albastru”. Sau cromatica din poezia lui Esenin: „Словно я весенней гулкой ранью / Проскакал на розовом коне”. = „Parcă-n zori zoriți de primăvară / Eu galopam pe-un cal trandafiriu”. Astfel, Esenin parcă ar fi fost un selecționer avangardist ce gândea să încrucișeze un brotac brudiu cu o roză neagră, spre-a obține pur și simplu un trandafir trandafiriu. Trăpași colorați apar și în versurile lui Simion Stolnicu: „În port se armăsăreau Ducipali violeți (...) / un mânz nou portocaliu / urca pe turla de la primărie”.
De aici – la versul lui Eluard „terre bleue comme une orange” = „pământ albastru ca o furtună”.
Și o altă perlă metaforică a imagistului Esenin: „Твоих волос стеклянный дым” – „Al părului tău fum sticlos”.
        A fost un expresionist sadea și rostitorul din popor, care a zis, poate că înaintea tuturor: „Cai verzi pe pereți”.
        Asta, în predestinata „concomitența” și intercomunicarea a artelor care „aspiră dacă nu să se suplinească una pe alta, cel puțin să-și împrumute reciproc forțe noi” (Baudelaire). Și sugestii noi, chiar ca în cazul aceluiași poet al Florilor răului, când folosește sintagma „auz colorat”, care îmbină senzații ce vin din sfera diverselor arte, dar și diferitelor registre de percepție, însă între care există o sinestezică, asociativă comunicare afectivă care, de regulă, nu stă în puterea logicii de a o motiva, de a o explica.

ÎN AȘTEPTARE 4/11

 

Uneori m-am întrebat cu anumit regret de ce, adică, aș „pierde” eu timpul, scriind în jurnal, sau chiar ticluind cine știe ce articol, la comandă, în loc să mă concentrez asupra genului meu literar de bază – poezia. Sau proza. Îmi ziceam, dar nu ferm convins, că toate genurile și îndeletnicirile mele literare își au rostul lor și, în definitiv, nu-și fură unele altora timp și atenție, ci, implicit, se completează reciproc.
Așadar, scriind jurnalul, sper să nu pierd (definitiv) timpul. La categoria timp, jurnalul nu ține de definitiv, ci numai și numai de infinitiv. Chiar dacă mereu îți pui problema maximei (?) sincerități, dar, poate și mai acut, problemele de nepătruns ale modului de „funcționare” a conștiinței tale (noastre), imposibilitatea maximei revelații asupra puterii de percepție conștientă sau inconștientă (intuitivă); spirit de sine „depărtându-se” (luând distanță), ieșind adică din propriile „mecanisme”, pentru a contempla și a înțelege cât mai „exact” ce reprezintă și cum „funcționează” aceste „mecanisme”; ieșirea-ți din fireasca stare de funcționare – trecerea în altă stare – pentru a încerca sau chiar a putea să înțelegi starea ta „generală” operantă (în spirit). O tentativă de percepere/pricepere a misterului sacramental prin dedublare sau, poate, chiar dedublarea în cuprindere și intensitate a acestui mister, căruia i-aș zice: constant-existențial. (26.III.1998.)

Leo Butnaru

3 DIN 11

 

 Mi-am zis să aduc aici, în jurnal, cât mai puțină politică. Ce politică, amice? Inepții, cretinii, bâlbâiții și hoțomanii – politicienii zilei! Comuniștii și neocomuniștii. Colegii mei, unii  scriitori, care au folosit piețele publice, ecranele, microfoanele, presa, pentru a-și încropi nimburi de zei naționali, s-au dovedit a fi nici pe departe idealiști. Odată ajunși unde au ajuns, prin parlament, au demonstrat un materialism hrăpăreț înspăimântător! Ce mai – dezastru! Lipsă de onestitate, de patriotism, de elementară omenie și compasiune. Astăzi, când vor să iasă din parlament, fără să fi rezolvat ceva cât de cât, oamenii îi fluieră, îi îmbrâncesc îndărăt în somptuoasa clădire: „Nu vă lăsăm să ieșiți, până nu vedem că adoptați niște decizii concrete!” Și-i tot îmbrâncesc, îi mână îndărăt ca pe o turmă de oi blege…

  Ce deputați? Ce politicieni? Niște împelițați ai prostiei și ai lipsei de curaj… Cu riscul de a-mi învenina jurnalul cu otrava politicului, las aici această formulare a ansamblului de turmă parlamentară. Model 1992. (18.III.1992.)
          Însă orice părere bună sau foarte bună aș avea despre propria-mi persoană, este important să nu uit și să cred cu siguranță că, posibil oarecum paradoxal, poți să-ți menții vitalitatea artistică și printr-o auto-negare, uneori fie ea oricât de dureroasă. Iar jurnalul intim este, probabil, cel mai indicat poligon unde, onest și necruțător, poți și trebuie să fii nu că pe picior, ci pe... condei de război cu sine. Uneori, rănit crunt de tine însuți, dar anima ad pacem (cu sufletul împăcat). (16.III.1993.)
 

Leo Butnaru

VOLUMUL 2 DIN 11

 

A ține un jurnal din dorința de a gândi mai bine, de a-ți dezvolta simțul de observație. Dar și opțiunea pentru discernământ, deprinzându-te să reții doar esențialul. Interes față de viață, amici, cunoscuți, lume.

Pentru unii, scrierea unui jurnal ar însemna popularea propriei singurătăți cu… propria persoană. Însă un jurnal cu adevărat valabil este acela, spre care vii din tumultul relațiilor cu oamenii și, după ce te spovedești în fața paginilor, te reîntorci la oameni cu o și mai mare dorință de-a afla lucruri demne de atenție. (3.X.1984.)

Jurnalul intim – și ca o posibilitate de a-ți ține într-o bună formă activă curajul, de a învinge precauția excesivă, de a-l confrunta pe extrem de vigilentul alter ego. Ca și cele fizice, și calitățile spiritului nostru au nevoie de antrenament, pentru a nu le lăsa să le tocească obișnuința și trândăvia, plictisul și indiferența. (11.II.1986.)

Uneori, jurnalul ca mărturisire surprinzătoare chiar pentru tine însuți, autorul; o mărturisire între revelație și divulgare, între bucuria de a te cunoaște pe tine însuți și teama de a fi cunoscut și de alții, așa cum ești, deschis supremei sincerități. Însă, de fapt, discernem cu toții, lăsând puține șanse divulgării.  Revelația e mai înrudită cu elevația, pe când divulgarea este pândită de vulgaritate. Iar „ingineria” ține de a găsi echilibrul între ceea ce se cade și nu se cade să mărturisești. (2.III.1986.)

 

Leo Bunaru

FALNICUL DERVIȘ SAU SPINUL DIN NARĂ

 

PAGINI DE JURNAL / 24.IV.2002

Când, în discuție cu Ghevorg Emin (septembrie 1976), minunat poet armean, oaspetele nostru spuse despre Nichita Stănescu că acesta ar fi  un „falnic derviș”, eu i-am arătat spre colegul nostru chișinăuian U.U. (inițiale din literele secunde ale prenumelui și numelui), întrebându-l: „Dar parcă el nu ar fi, cum ziceți, un falnic derviș?”. Ghevorg constată: „Ba chiar mai mult derviș decât blondul Stănescu, pentru că chișinăuianul vostru e și brunet, smead... arăbește”. Până la acel moment deja ambii derviși români, Nichita și cu U., se împrieteniseră, se văd împreună în unele din imaginile culese în acele zile.
           Ei bine, falnicul derviș de Chișinău, de cum trecea hotarele spre Rusia sau Ucraina, era „mâncat” din ochi, cum se zice, de doamne și domnișoare (depinde de epocile/vârstele în care se întâmplau vizitele sale prin diverse meridiane și fuse orare sovietice). Și ar fi păcat să se piardă unele istorioare care se întâmplaseră, prin anii 70-80 ai secolului trecut, care îl avuseră de protagonist brav. Astfel, la o casă de, zisă, creație de lângă Moscova, probabil Peredelkino, de dervișul nostru se lipi o rusoaică blondă de toată isprava de la bucătăria scriitoricească (era șefă acolo), dar, toate bune și frumoase, până

 la un moment. Vorba e că soțul acelei ființe slavone iubărețe era intendentul respectivului așezământ, cu clădiri mai multe, hectare de pământ etc. Și bietul de el află, din aluzii, șoapte, că muierea lui, probabil de cununie, e cam lipită de dervișul U. din RSS Moldovenească. Odată, pe când colegul nostru chișinăuian stătea relaxat într-un fotoliu de la parter, la un moment dat simte că, brusc, fulgerător, una din nările nasului îi este înțepată dureros, iar, pe stânga, jos, lângă pantof, bufnește și se sparge un ghiveci în el cu, deja, un cactus calicit rău de tot de la căzătură. De fapt ce se întâmplase? Pe holul de la etaj, pe o balustradă destul de lată, adică încăpătoare, erau mai multe ghiveciuri cu plante decorative, de acolo căzând și cactusul, care își înfipse în nara dervișului nostru unul – (din fericire, doar unul!) – din ghimpi! Întru oarece răzbunare, ghiveciul fusese împinse cu cotul de intendentul casei de creație, soțul șefei la bucătărie, cu gândul de a-i crăpa capul falnicului Casanova de Chișinău. Care avusese noroc, peste ani povestindu-mi cu mai multe amănunte, decât le dau aici, cazul. 
        O altă întâmplare cu dervișul nostru. Ușor după un miez de noapte, se întorcea, de unde fusese plecat, în hotelul „Rossia”, unde era cazat. Chiar la ușă, se apropie o ființă feminină, zisă – se vedea după toate ale ei – de purtare ne-grea, înălțându-se din călcâie (dervișul avea cam peste 2 metri înălțime) și spunându-i cu glas scăzut: „Zece ruble”. Dervișul chișinăuian răspunde fără amânare: „Douăzeci și cinci”. Pe moment, cocota rămâne derutat, după care își revine și întrebă: „Cum... douăzeci și cinci?” Dervișul, falnic și imperturbabil, răspunde: „Eu iau 25 de ruble”. Uluită, ofertanta țipă: „Curvă ce ești tu, strici piața!” (sau ce altceva asemănător ca sens o fi strigat ea atunci).