joi, 18 aprilie 2024
duminică, 14 aprilie 2024
duminică, 7 aprilie 2024
miercuri, 3 aprilie 2024
marți, 2 aprilie 2024
PAGIN DE JURNAL DIN... DEMOCRAȚIE
DEJA DE CÂȚIVA ANI PUBLIC PAGINI DE JURNAL (DE DUPĂ 1989) ÎN REVISTA „HYPERION”. CINE AR FI CURIOS SĂ LE CITEASCĂ PE CELE DE PÂNĂ ACUM, POATE DESCHIDE ARHIVA ELECTRONICĂ A PUBLICAȚIEI RESPECTIVE
vineri, 29 septembrie 2023
O VIZITĂ LA ION DRUȚĂ. MOSCOVA
„Sovetskaia Moldavia” critică „Mirosul de gutuie coaptă” a lui Druţă. Nuvela a apărut încă acum patru ani, însă, aici, tot atâta vreme a fost trecută sub tăcere... Acum?... Vedeţi, ’neavoastră... Se ştie de unde porneşte campania.
Şi tocmai acum câteva zile mi s-a ivit ocazia să plec
Mă mustră uşor că aş fi, chipurile, prea timid. „Şi atunci, la întâlnirea de
Îmi arată decupările recenziilor la spectacolele sale, apărute
joi, 28 septembrie 2023
LOCUL DE VECI AL LUI ION DRUȚĂ
ION DRUȚĂ: 3.IX.1928 - 28.IX.2023
7.VI.1971
Doina – personaj ireal. Spre finalul actului II, se înfăţişează şi ea. Drept cunoştinţă veche a lui Tudor. Îl descoase de câte în lume, lună şi stele.
Consider că niciun alt final de piesă, din câte s-au scris la noi, nu este atât de puternic. Până la durere sfâşietoare, până la lacrimi.
Druţă face un rechizitoriu dur personajelor sale. În afară de Doina, Veta şi Gligore. Chiar şi Fima e supus oprobriului. (De altfel, nu mi s-a părut prea bine individualizat. Neconturat deplin. Pentru că, atunci când Tudor îi spune să ducă strugurii
Pe 21 martie a. c, Ion Druţă a publicat în „Komsomoliskaia pravda” eseul „Plugarii în Chişinău” (Хлебопашцы в Кишиневе).
– Cum de s-a întâmplat că n-ai luat nota maximă? Cum iese, eminent în şcoală, foarte bun la două-trei sesiuni de examene şi acum cobori?
– Am luat un «bine» în loc de un «foarte» din motivul că nu m-am lăsat convins de Druţă că Gheorghe Doinaru ar fi fost atât de legat de pământ, încât să lase baltă dragostea sa.
„Adio, Gulsarî”, viaţa unui biet cal în colhoz... Probleme violente, arzătoare, pe care scriitorii din Moldova (noastră) abia dacă îndrăznesc să le... şoptească. Cu excepţia lui Druţă care, pare-se, are multe în comun cu Aitmatov, sau Aitmatov – cu Druţă: e acelaşi lucru.
miercuri, 6 septembrie 2023
joi, 20 iulie 2023
sâmbătă, 3 iunie 2023
sâmbătă, 11 martie 2023
marți, 7 martie 2023
marți, 25 octombrie 2022
ADIO, DRAGĂ PRIETENE!
(3 iunie 1949 - 24 octombrie 2022)
duminică, 27 iunie 2021
LOCURI ÎN SUFLET, APROAPE DE INIMĂ...
Leo Butnaru
Neamul Șoimăreștilor,
Răutul și Copilăria
Alegeți să descrieți acel loc din țară de care vă simțiți foarte legat sufletește: datorită frumuseții sale sau din motive subiective, sau datorită valorii sale simbolice, fiindcă îl considerați emblematic pentru spațiul românesc. (R.L.)
Acțiunea romanului
sadovenian „Neamul Șoimăreștilor” avusese loc prin spațiile, reale, dar și
cvasilegendare, în care, peste patru secole și jumătate după isprăvile lui
Tudor Șoimaru, a fost să apară pe lume și cel care scrie aceste rânduri. Și
parcă ar fi o legătură între pergamentul letopisețului lui Miron Costin („Hârțoagele cele vechi” se intitulează
capitolul XXII din roman) cu pana și călimara maestrului prozei noastre,
Sadoveanu, și, iată, cu computerul, această invenție fenomenală (dar cine se
mai miră azi de așa ceva?!) din epoca digitalului.
Capitolul XII din
narațiunea sadoveniană se intitulează „Codrul și tinerețile”, iar textul
subsemnatului s-ar putea numi „Răutul și copilăria”. Fiindcă în preajma acestei
ape, ce ar fi fost asemănătoare Ozanei destinului nostru, după două mii
de ani (ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) de când Iulius Cezar
exclamase: Alea jacta est! (49
î. Hr.), trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe lume, în Zodia lui
Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair, susținuți de aripile
clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în ianuarie, când
Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților și de gheața Răutului.
Nu, nu sunt
bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice,
deoarece consider că noblețea necertificată a scriitorului ce avea să devină
copilul care am fost e în afara
tabieturilor ereditare (sau e una arTistocratică), precizând că părinții
mei erau simplisimi țărani proaspăt și dureros desproprietăriți de
colectivizarea și colonizarea ruso-sovietică.
Copilăria și Răutul,
apa ce mi-a scăldat, luminat și dezmierdat primii ani de viață și care m-a
făcut să cred că un copil crescut și în legănatul unei blânde ape curgătoare
altfel are a-și croi cursul vieții sale.
Iar această
zăcială
(așa se numea fiecare paragraf din
letopisețul cronicarului) e chiar despre locul, spațiul mie dragi, pe care mai
întâi le-am văzut din prag de casă, în comuna Negureni, cu numele său de botez
venind de la ceața blândă, îndelung plutitoare a dimineților în lungul albiei
Răutului. Prin preajma noastră, acest râu cândva destul de bogat în ape și
toate roadele pe care le poate da acestea, a mai dat nume și altor întemeieri
de localități – Vadul-Leca, Țânțăreni, Sărăteni... În județul Orhei e un întreg
ciorchine toponimic de adâncă istorie pe încrengătura apei Răutului, a acestui
„Drum spre Nistru” (cap. XVI din „Neamul Șoimăreștilor”). Spre Nistru, unde se
află cetățile noastre – Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, drept
mărturii că plugarii și codrenii din stânga Prutului au fost, în mare, de la
Munte la Mare, și apărători de cetăți.
Răutul ca drum spre
Nistru, spații în care într-un mod aparte se întâmpla atingerea dintre iarnă-primăvară în
fantastica epocă a zvăpăiatei mele copilării – scârțâitul / chițcăitul tălpilor
(...desculțe!) de sanie pe ulița mare și primele trosnituri de sloiuri, ce
aveau să pornească pe Răut la vale, se amestecau ciudat-armonios-scrâșnit cu
lichid-clipocitul (un fel de plici-plici!) ciripit al celei dintâi rândunici
trebăluind deja sub streașina satului. Apoi, peste două-trei zile, o săptămână,
să zicem, deja mulțimi de rândunele stăteau aliniate pe liniile de telegraf.
Unele, în desenul lor alb-negru, semănând cu semnul grafic paragraf (§), altele
cu note muzicale pe portative de simfonii... universale.
Copilăria cu lungul și
latul Răutului, cu stufărișurilor sale, cu „interstiții” de smârcuri, mlaștini;
alte „interstiții” – între moșiile satelor învecinate, cu crânguri, fâșii forestiere
de protecție, ponoare, cariere de piatră etc. Iar în firea mea și a camarazilor
de prime aventuri conviețuiau geograful, călătorul, „proprietarul de drumuri”,
cărora curiozitatea și neastâmpărul le erau de propulsie și bucurie.
Răutul și copilăria...
Spațiile prin care, serile, noi, copiii obosiți de goana, de
întrecerile de peste zi, abia de apăsam amânat pedalele; bicicletele alunecau
încet, plutitor, încărcate toate cu fluturi
ce li se odihneau pe rame și pe care din
luncile Răutului îi aduceam în satul amurgit, umplându-i cu ei mahalalele și
visele. Din minunățiile acelor spații pornind, presupun, și primele mele compuneri pre-literare, apoi
cele literare, de debut, – toate, de asemenea din copilărie păreau să
înmugurească. Ele semănau cu căutarea și regăsirea cutiei… negre a copilăriei
care, de fapt, e totdeauna luminoasă, portocalie, ademenitoare prin semnale
secrete.
Neamul Șoimăreștilor, Răutul și
Copilăria...
joi, 13 mai 2021
ION CREANGĂ NU A VRUT SĂ RĂMÂNĂ LA OTOMANI...
Cum a fost?
Ajunși la autogara Istanbul, constatăm cu stupoare și consternare că bagajele lui Mihai Cimpoi lipsesc! Au rămas în vama Edirne, de unde le vom recupera abia peste 9 zile, la întoarcere.
Primele impresii din Turcia – evidente însemne de civilizație occidentală… orientală, cu realizări și probleme, bucurii și cruzimi. Noaptea,
La Istanbul ne întâmpină dl Ibrahim, reprezentantul asociației literaților „Ilesam”. Un ceai, o țigară și bilete spre Ankara. Autocar luxos, condiții asemănătoare celor din avion; cele o mie de lire, cam 22 de ruble în ne-valuta noastră. Cel mai mic salariu în Turcia – 1 milion de lire, ceva mai mult de 100 de dolari. Iar dl Irfan Nasratinoglu, șef la asociația folcloriștilor și la cea a literaților, în Ankara, câștigă 20 de milioane de lire lunar
Te oprești la o locantă. Te servește stăpânul, bărbat în toată firea, dar și copii între 7 și 15 ani. Câte un gâgâlici vine și-ți oferă cipici. Adică, nene, ia cipicii în picioare, dă-mi pantofii să ți-i lustruiască frățiorul meu mai mare.
Oficiul dlui Irfan și căminul cultural al asociației „Ilesam” se află în apartamente închiriate, la etaj/etaje, reamenajate pentru scopul căruia îi sunt destinate.
La căminul cultural, în prezența a circa 50 de persoane, Cimpoi și cu șeful-gazdă semnează protocolul de colaborare între asociațiile noastre scriitoricești. Prezenți și dl Alexandru Mărgăritescu, ambasadorul României în Turcia, simpaticul ieșean Valeriu Veliman, turcolog de înaltă probă, funcționar sus-pus la ambasadă, dl Andrei Liviu, consilier la ambasadă.
Cu o zi înainte, fusesem primiți cu bunăvoință și generozitate
Turcia e foarte preocupată de problema azero-armenească. Nahicevanul. Vizităm muzeul lui Atatürk. Pe standul cu imagini de la vizitele înalților oaspeți se află poze cu fostul președinte al Azerbaidjanului, Mutalibov, care în acele zile fusese pus pe fugă de Frontul Popular Azer.
Mausoleul – uriaș, de o grandoare orientală. Pe aleea principală – 12 perechi de lei, ca ecou al tradițiilor hitite; hitiții – populație ce a trăit, cam cu 4-5 mii î. e. n., pe locurile pe care au venit mai apoi turcii.
Nespus de bogat Muzeul de Arheologie din Ankara. Substraturi ale civilizației hitite, celei din Urartu și celei bizantine. Sute de mii de exponate de diverse spețe. Cărți pe tăblițe de argilă, statui, simboluri, monede – milioane, de oricare gen! – fragmente din palatele suveranilor de acum mii de ani… Imposibil de descris… Ai putea sta acolo luni la rând.
Rețin că arta și cultura turcă de peste veacuri n-au prea apelat la bogatele tradiții ale civilizațiilor care s-au perindat aici până în sec. XIV al erei noastre. Dar frumosul simbol hitit al celor trei cerbi a fost edificat ca monument de proporții într-un sector din Ankara.
Prin restricțiile sale, vede-se, Coranul a cam anchilozat inițiativele artiștilor turci. Oricum, conservatorismul, tradiționalismul otoman e încă în deplină putere, făcând, oarecum, coaliție conciliantă cu schematismul civilizației occidentale. Simplificat, anchilozat, fără emoție și afectivități.
În Ankara – foarte puține librării. Ni se spune că în Turcia se citește extrem de puțin. Circa jumătate din populație este analfabetă. (Doar constat, nu critic, nu trag concluzii… ideologizante.)
Teatrul dramatic din Istanbul – unul de elită – e în turneu de 3 zile
Din Ankara, trebuia să mergem în orașul Konya, însă, din motive necunoscute nouă, programul suferă modificări. Cică, pe 19 mai e ziua națională a tineretului și sportului, zi de bairam, și
Plecăm spre Istanbul. 427 de kilometri.
Din istorisirile cu peripețiile noastre din acea călătorie nu ar putea lipsi o nuveletă, pe care aș putea-o intitula: „Despre refuzul lui Ion Creangă de a rămânea în Turcia”? Voi reveni la ea, pentru că înaintea bunicului Creangă fusese întâmplarea cu Măria Sa Ștefan cel Mare. Eram la muzeul Topkapî din Istanbul, unde ne pomeniră, împreună cu Mihai Cimpoi, în fața vitrinei în care ni se arăta sabia lui Ștefan cel Mare. Arma aia, la vreun metru lungime, ni se păru destul de oarecare, cu lama ce mai că prinse a prinde pete de rugină... Ne gândeam noi că, pe lângă celelalte săbii, paloșe, pe care le văzusem, cu mânerele bătute în diamante, încrustate în aur... a noastră... Ei bine, redresarea veni neamânat, grație ingeniozității ghide(se)i-turcoaice care, observându-ne scăderea de tonus, constată, ca printre altele: „Însă aceasta era o sabie... de lucru... De toate zilele...” Sigur, mențiunea ne reconfortă considerabil.
miercuri, 12 mai 2021
DINCOACE, DINCOLO...
DINCOLO DE CORTINA DE FIER. PRIMA CĂLĂTORIE ÎN OCCIDENT
Când ați călătorit pentru prima dată în/spre Occident? În ce împrejurări? Care sunt amintirile cele mai pregnante ale acelei călătorii?
Leo Butnaru
Dacă erai cetățean sovietic, dar, mai grav, și scriitor, apoi, vârf la toate, te trăgeai de pe teritoriul român dintre Prut și Nistru, posibilitatea de a călători peste hotarele imperiului răului (vorba lui Ronald Reagan) îți era predestinat declinată. Un chișinăuian nu putea călători nu că în Occident, ci nici, colea, tot în lagărul socialist, peste 20-25 de metri depărtare, cât ține lățimea apei Prutului... Eu unul am ajuns în țara mea, România (în care visam să... emigrez), abia în 1987...Dar asta ar fi o altă poveste, noi să revenim la Occident, totuși, unde aveam să mă pomenesc în noiembrie 1994. Și să ajung acolo nu oarecum, ci direct în contingentul de circa 400 de scriitori din țările europene, cu care, într-o croazieră de creație, de colaborare, aveam să colindăm întinsurile a trei mări și două continente. Ne-am îmbarcat, deja amestecat, transfrontalier, cum ar veni, în portul Pireu, găzduiți de nava cu nume sonor „World Renaissance”, care, cunoscătorii de engleză, ziceau că s-ar putea traduce „Renașterea Lumii”, dar și „Lumea Renașterii”. Apoi au apărut și primele jocuri semantice, unul dintre noi eludând „L”-ul din „World”, pentru ca „Word Renaissance” să însemne, adecvat călătorilor pe care îi găzduiește, scriitorilor, – „Lumea Cuvântului” sau „Cuvântul Lumii”. Ca și predestinat! – s-ar putea spune.
Iar pentru ca să vă dați seama de sentimentele trăite
la întâlnirea cu Occidentul (Grecia, Turcia), trebuie să spun că ele îmi
înlocuiau, dislocau în firea, în memoria mea alte sentimente cam diametral
opuse, deoarece prima mea călătorie în lumea transsiberiană (sovietică) a fost
în adâncul Orient, în Mongolia (iunie 1989)!
Apoi ar mai trebuie să precizez: în mai
1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient, în
Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia
arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care venisem
în ea.
Dar, în noiembrie 1994, mă pomeneam, cum ar veni, în
plin Occident, în Grecia!
Parcă e posibil să alegi, să esențializezi din
impresiile adunate într-un șir de zile și nopți în Pireu, Atena, Hefes, Pergam,
Izmir (Smirna), Delfi etc., etc.? Impresiile din discuțiile cu scriitori din
Suedia (aceștia fiind printre organizatori), Germania, Franța, Olanda, Austria,
Spania, Anglia... (puneți în continuare toate celelalte țări europene, pentru
că, spuneam, ne adunasem din ele circa 400 de literați). Plus discuțiile, unele
dialogice, cu celebri confrați români, cu care chiar din acel 1994, noi,
basarabenii, ne uniserăm, ca Filială, în USR? În acele zile am conversat cu
Octavian Paler, Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Radu G.
Țeposu, reportofonul înregistrând, de fundal, freamătul mărilor Egee, Marmara
și Neagră. (Probabil, și dulcele cânt al sirenelor...) Din păcate, trei din minunații colegi cu care
am discutat atunci deja își îngrijesc poemele, prozele, eseurile în Câmpiile
Elizee. Împreună cu alți prieteni și confrați, cu care urcasem la Delfi, spre
Parnas, – Laurențiu Ulici, Petre Stoica, Marius Tupan, Ion Miloș, Andrei Burac,
Iustin Panța, Dan Laurențiu, Mariana Marin, Sorin Preda, Mihai Sin.
Țin
minte și ziua încheierii acelui fantastic periplu. Era 24 noiembrie 1994, zi
(... mai lungă decât veacul), pe care i-am dedicat-o acaparantei Atena. În grup
cu Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Adriana Babeți și Ioan T. Morar am
hoinărit pe Acropole. Ceilalți colegi, români și, spuneam, din toate țările
Europei, în grupuri-grupulețe, făceau același lucru prin antichitatea și
prezentul faimosului polis, metropolei grecești. De pe marginea prăpăstioasă a
dealului (s-ar putea spune – muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar,
privind peste împrejurimile arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos,
departe, dăduse o superbă pereche de rime:
„O. K.,
Popor de zei!”
Apoi,
coborând în Piața
Sintagma, Laurențiu Ulici, de la un aparat public, telefonează la București. Pe
atunci, era încă minunea „simplă” a telefoniei de viitor: cartela ...
globalizării! Președintele Ulici anunță pe cineva din subalternii de
joi, 21 ianuarie 2021
CU LAURENȚIU ULICI
Leo BUTNARU
PAGINI DE JURNAL CU LAURENȚIU ULICI
17.XI.1990
Bacău, Zilele
revistei „Ateneu”. La hotelul „Decebal” îl cunosc pe
Laurențiu Ulici care își uimea confrații băcăuani prin erudiția sa literaturologică. Aceștia alegeau, în
mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a
răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica scriitorul. Se
ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o alegere. O fac, spunându-i
numele lui Sergiu Adam. Ulici interoghează. Însă... eșuează. Nu l-a ghicit pe…
A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa
„înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.
Marea surpriză: la Centrul Internațional „George Apostu” sunt declarat unul
din laureații premiului revistei „Ateneu” pentru poezie și publicistică. (Am publicat
aici două eseuri și un grupaj de poeme.) Primesc distincția împreună cu
reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurențiu Ulici
(critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmânează
Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeași zi,
împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”.
Atmosferă excelentă. Adolescenți bine instruiți, curioși. Cineva citează din
poezia… mea. Surprins. Flori și autografe. Manolescu îmi solicită versuri
pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”...
Destăinuirile deloc plăcute ale lui Ulici la adresa lui V., L., D. etc.
Pavel Savin, secretar literar la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău, prezent și
el la discuție, remarcă… remarcabil! – „Cum să-l aibă la inimă, dacă el, D.,
vine la români cu ținută de reprezentant al… Uniunii Sovietice?”. Firește, prea
multă politică, laudă plângăreață – în loc de artă, estetică, sentiment și gând
ales. Aceasta îi supără pe Manolescu, Ulici, pe alții care nu țin la Păunescu.
Alături de ai noștri, Ulici făcu... praf din Ioan Alexandru… De, pluralism și
tulburare de opinii… Să ne ascultăm…
10-14.II.1991
La Chișinău ne fac o vizita de
răspuns colegii Mircea Dinescu (președinte USR), Ana Blandiana, Sergiu Adam,
Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Elena Ștefoi, Adrian Popescu...
Din program: discuție anul literar
1990, seară de poezie
17.XI.1994
Croaziera
a peste 300 de scriitori europeni pe nava grecească „World Renaissance”. La
Constanța, de cum se luminase și coborârăm în oraș, aparatele de fotografiat
sunt puse pe exotisme: niște specimene cu rânduri-rânduri de fuste aprins
colorate, o trăsură patriarhală trasă de măgăruși, altele... Iau aminte că
bunii noștri confrați ucraineni cam fac exces de zel în îngroșarea culorilor,
comentând unele momente cu destul vitriol în voce. Îi înțeleg: au simțit că
vizita
La
Constanța au urcat pe navă Laurențiu Ulici și Marius Tupan.
22.XI.1994
E trist că, uneori, ne arătăm ostili, neloiali față de vreun coleg. Cum s-a
întâmplat, pe navă, la seara dedicată delegației române. Surprinși că
organizatorii i-au oferit cuvântul de deschidere unui scriitor de la Chișinău,
unii – câțiva – colegi din dreapta Prutului încercau să-l bruieze pe A., care,
fiind prieten mai vechi cu Peter Kurman, scriitor suedez, unul din
organizatorii croazierei, nu putu să refuze propunerea nordicului de a rosti
câteva cuvinte de salut. Unde mai pui că textul l-a potrivit de comun acord cu
Ion Pop, om inteligent și cooperant. În același timp, mă întreb de ce nu a fost
solicitat Laurențiu Ulici, președintele USR? Era tocmai cazul... cazurilor! Sigur,
aceasta putea trezi nedumerire, putea să semene a oarecare sfidare. Poate că la
mijloc să fi fost și partidele nocturne de poker în salonul mare... Cine
știe?... Important e să nu se ajungă la vijelie, nici între noi, nici pe mare.
vineri, 18 decembrie 2020
JURNAL DE BACĂU
12-19.XI.1990
O deplasare captivantă
Iași–Bacău–Roman, împreună cu Zinovia. Spre
Bacău, luăm trenul de Piatra Neamț. Vagoane etajate, prost întreținute.
Staționări frecvente, aflux și reflux de navetiști. Istorisirea domnului care a
lucrat la amidon, apoi la fabrica de bere; sincera sa confesiune că nu se va
putea lăsa de consumul lichidului blond: „I-am spus directorului: sunt om
primitiv, dar am răspuns la orișicare întrebare”.
După 4 ore, la Bacău suntem întâmpinați de excepționalul coleg și om Sergiu
Adam și de colegul său de redacție Iacob Florea. Mai așteptăm un sfert de oră
pe peron, sosește trenul de Suceava, din care coboară Marcel Mureșan.
La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurențiu Ulici, care își uimea confrații
băcăuani prin erudiția sa literaturologică.
Aceștia alegeau, în mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la
care se cerea a răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica
scriitorul. Se ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o
alegere. O fac, spunându-i numele lui Adam. Ulici interoghează. Însă criticul
eșuează! Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici
cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.
Marea surpriză:
Un om de mare suflet și incontestabilă erudiție – poetul Octavian Voicu
(Pușcuță) ne este ghid în drumul spre Tescani – locuri legate de destinul lui
George Enescu. Facem popas la două vechi bijuterii de artă rurală: bisericuțele
de lemn de
Domnul Voicu face tot posibilul să ajungem și
Bacăul – tradițional târg moldav. Patria lui Alecsandri și Bacovia. Asistăm
la deschiderea casei-muzeu a bardului de la… Bacău (firește, și de la
Mircești). Întâlnim mulți basarabeni: pedagogi de la Orhei, bibliotecari
chișinăuieni, Pavel Savin de la Teatrul „Luceafărul (Chișinău), elevi, studenți
din stânga Prutului ce învață aici.
Monumentul lui Bacovia, curios și… înviorător. Expoziția marelui nostru
contemporan Horia Bernea.
27.XI.1990
La Chișinău – Petre Stoica și Anghel Dumbrăveanu. Veniți la invitația
Centrului de Artă și Cultură, unde se află și un reprezentant al României.
„Centrul și reprezentantul” se comportă mișelește, „uitând” de invitați.
Aceștia ajung, firește,
...Alte întâlniri/ reîntâlniri: Radu Cârneci, Gheorghe Popa (Bacău, Centrul
Internațional de Cultură „Apostu”), Octavian Ghibu,Vasile Andru („Viața
românească”), Ioan Adam, Arcadie Donose, alții.
Astfel de cunoștințe vor fi mai frecvente, deoarece am acceptat, în
sfârșit, postul de șef la relații literare la US (funcție de
vice-președinte).
10.XI.1991, duminică
Joia trecută, ne-a vizitat la
Uniunea Scriitorilor Constantin Donea, șef la Inspectoratul Cultură din Bacău.
Ne-a adus invitațiile pentru Festivalul de Poezie „Bacovia”, care se va ține la
5-6 decembrie. Mi-a dăruit „Epistolarul” îngrijit de Gabriel Liiceanu.
O agapă la barul scriitorilor. Ne
reținem ceva mai mult, pentru ca, dimpreună cu Cimpoi, să ne convingem pe
propria-ne piele și grabă ce înseamnă criza energetică: după ora 24, nu mai
circulă transportul în comun, iar taxiuri, particulari – rar de tot, fiind
suprasolicitați și, deci, supraîncărcați. Cu chiu cu vai, găsim un creștin.
Evenimentul sufletesc din ultimele
zile – lectura numărului de „Ateneu” dedicat ultimelor zile ale lui Marin
Preda.