UN PORTRET DE EXCEPȚIE AL RĂULUI!

 

Un portret excelent al unui monstru de prostie și răutate; al unei canalii „politice”

Extrase din The Times of London.

Cineva a întrebat: „De ce unii britanici nu-l apreciază pe Donald Trump?” Nate White, elocventul și spiritualul scriitor englez, a dat următorul răspuns sclipitor:

„Lui Trump îi lipsesc anumite calități, pe care britanicii le prețuiesc în mod tradițional. Nu are nici noblețe, nici farmec, nici calm, nici autoritate, nici compasiune, nici umor, nici căldură, nici înțelepciune, nici subtilitate, nici sensibilitate, nici conștiință de sine, nici modestie, nici onoare, nici grație...

Deși Trump poate fi ridicol, nu a spus niciodată nimic ironic, înveselitor sau chiar ușor amuzant – nici măcar o dată, o singură dată! Nu constat asta retoric, ci literalmente: niciodată. Pentru britanici, lipsa de umor este aproape inumană.

Dar, în cazul lui Trump, este o anomalie. Nici măcar nu pare să înțeleagă ce este o glumă – pentru el, o glumă este un comentariu grosolan, o insultă analfabetă, un act de cruzime superficială.

Trump e ca un trol: nu râde niciodată și nu se amuză; doar țipă de încântare sau de dispreț.

Iar cel mai rău lucru este că nu rostește doar insulte grosolane și stupide: chiar le gândește atunci când le rostește. Mintea lui este doar un algoritm robotic de prejudecăți mărunte și răutate instinctivă.

În el nu există ironie, complexitate, subtilitate, profunzime. Totul este superficial. Vedem un om fără o lume interioară, fără suflet.

În Marea Britanie, în mod tradițional, suntem de partea lui David, nu a lui Goliat. Toți eroii noștri sunt niște outsideri curajoși: Robin Hood, Dick Whittington, Oliver Twist. Trump nu este nici curajos, nici outsider. Este exact opusul. Nu este nici măcar un băiat bogat răsfățat sau o pisică grasă lacomă. Arată mai mult ca un limax mare, un Jabba the Hutt privilegiat.

Și, mai rău, este un bătăuș. Când se află în preajma bătăușilor, devine dintr-o dată un slugarnic smiorcăitor.

Lovește de sus în jos, lucru pe care un gentleman nu ar trebui, nu poate și nu îl va face niciodată, iar fiecare lovitură pe care o dă este sub centură. Îi place în mod special să-i lovească pe cei vulnerabili sau pe cei fără cuvinte și îi lovește când sunt la pământ.

Așadar, faptul că o minoritate semnificativă – poate o treime – dintre americani urmărește ce face, ascultă ce spune și apoi se gândește: „Da, e cam în genul meu”, este o sursă de confuzie și mult dispreț pentru cei de bun simț.

La urma urmei, este imposibil să citești un tweet sau să-l auzi rostind o propoziție sau două fără să te uiți în abis. Transformă simplitatea într-o formă de pseudo-artă; este Picasso-ul meschinăriei, Shakespeare-ul rahatului. Defectele lui sunt fecalice: chiar și defectele lui au defecte și așa mai departe la infinit.

Întotdeauna au existat oameni proști în lume și întotdeauna au existat oameni răi. Dar rareori prostia a fost atât de rea sau răul atât de stupid.

Dacă Frankenstein ar fi decis să creeze un monstru compus în întregime din defecte umane, l-ar fi creat pe Trump, iar un Dr. Frankenstein pocăit ar fi strigat disperat: „O, Doamne, ce am creat eu?!”

Dacă prostia ar fi un serial TV, Trump ar fi laitmotivul acestuia, tema de bază.

 

INVIDIA, URA

 

INVIDIA, URA

 

În spațiul intelectual, de creație, această joncțiune devine cu atât mai vizibilă, cu cât cultura, creația însăși este o formă de expunere. Și aici intervine paradoxul: dacă energia invidiei ar putea fi convertită, transfigurată în „iluminare”, atunci intensitatea conflictelor, a rivalităților, a tensiunilor ar deveni energie creatoare. Am avea, într-adevăr, o cultură „luminiscentă”, nu pentru că ar fi lipsită de conflicte, ci pentru că le-ar metaboliza superior.

Dar tocmai aici apare ruptura dintre posibil și real. Invidia, în forma ei comună, nu vrea să creeze, ci vrea să reducă. Nu aspiră să se ridice la nivelul celuilalt, ci să-l coboare pe celălalt la nivelul ei.

De aceea, întrebarea, – dacă ar trebui să tremuri de teama invidioșilor, – are un răspuns implicit: nu, retragerea nu este o soluție. Dimpotrivă, ar însemna o capitulare a creației în fața mediocrității agresive. Într-un anumit sens, prezența invidiei confirmă chiar existența valorii: nimeni nu invidiază ceea ce este cu adevărat insignifiant.

Așadar, problema nu este existența invidiei, ci modul în care ea este gestionată. Într-un climat cultural matur, invidia ar putea deveni o formă de tensiune productivă, o provocare la autodepășire. Într-un climat imatur, ea devine o forță de disoluție, de fragmentare, de micșorare a orizontului comun.

 

MAI ÎN GLUMĂ, MAI ÎN SERIOS

 

ABERAȚII TRUMP(ISTE)

 

Aberantul Trump se consideră cel mai puternic om din toate timpurile și se compară cu Iulius Cezar... Mda, afirmația spune mai multe despre stilul bizar al lui Donald Trump decât despre o realitate istorică sau politică solidă.

Compararea cu Gaius Julius Caesar nu este nouă în retorica politică: liderii cu tendințe populiste sau autoritare recurg adesea la figuri istorice grandioase pentru a-și amplifica imaginea. Problema este că analogia nu prea rezistă la o analiză serioasă.

Cezar a fost un general excepțional și un strateg care a schimbat structura Republicii Romane, practic deschizând drumul spre imperiu. Puterea lui era direct legată de controlul militar, loialitatea legiunilor și contextul unei lumi în care instituțiile erau mult mai fragile decât cele moderne.

În schimb, Trump a fost (mai este?...) lider într-un sistem democratic consolidat, cu separația puterilor, presă liberă și mecanisme de control. Chiar și la apogeu, puterea unui președinte american este limitată instituțional – nu se compară cu autoritatea personală pe care o putea exercita Cezar într-un moment de criză a republicii romane.

Mai mult, ideea de „cel mai puternic om din toate timpurile” e greu de susținut pentru oricine. Dacă privim istoria, am avea de comparat figuri precum Genghis Khan sau Napoleon Bonaparte, care au controlat teritorii vaste și armate uriașe, într-un mod mult mai direct și personal decât orice lider contemporan.

Pe scurt, astfel de declarații sunt mai degrabă instrumente de imagine și mobilizare a susținătorilor decât evaluări obiective. Ele funcționează bine în politică, dar nu prea conving în istorie.

Apoi, în comparația sa deocheată, Trump (pam-pamp!) o fi luat în considerație modul în care a fost lichidat Cezar?

DE BLAJINI

 

La un moment dat, fără auto-avertisment, înlăuntrul unor oameni se produce o curmare dramatică. Nu e o tragedie care izbucnește, nu e un cutremur al faptelor vizibile, ci o surpare, aproape imperceptibilă, a memoriei afective. Și tocmai de aceea e atât de gravă: pentru că nu doare imediat, nu strigă, nu cere ajutor. Ea doar șterge.

Momentul de ruptură nu vine atunci când părinții pleacă din lume – nu, acela e doar pragul exterior. Ruptura adevărată se produce mai târziu, când, dintr-un impuls de tandrețe sau de dor, încerci să-ți amintești cum suna vocea mamei tale… și nu mai poți. Îți amintești poate cuvinte, gesturi, umbre de expresii, dar nu și muzica vocii materne. Nu timbrul. Nu acea inflexiune unică, irepetabilă, care transforma un simplu „vino” într-o chemare absolută, sau un „ai grijă” într-o protecție totală.

Vocea mamei, vocea tatălui nu erau doar sunete. Ci repere ontologice. Erau, fără să știm, acordajul nostru interior la lume. Prin ele învățam siguranța, neliniștea, bucuria, mustrarea, iertarea. Erau primele noastre muzici, dar și cele mai adevărate. Nu compuse, nu interpretate, ci trăite.

Și totuși, omul uită. Uitarea aceasta nu e doar o slăbiciune a memoriei biologice, ci o formă de sărăcire a ființei. Pentru că a nu mai ști cum suna vocea celor care te-au chemat pe nume pentru prima dată înseamnă a pierde o parte din propria ta identitate. E ca și cum ai păstra fotografia unei flori, dar ai uita complet parfumul ei. Imaginea rămâne, dar esența dispare.

Și atunci omul devine, fără să-și dea seama, mai puțin întreg. Nu neapărat mai rău, nu neapărat mai rece – dar mai incomplet. Pentru că în memoria acelor voci era depozitată o formă de iubire care nu poate fi înlocuită. Nicio altă voce, oricât de dragă, nu va avea aceleași vibrații. Erau unice nu doar pentru că erau ale părinților, ci pentru că erau ale tale – adresate ție, modelate de tine, încărcate de prezența ta în viața lor.

Ce păcat, într-adevăr.

Și poate că tragedia nu e doar că uităm, ci că nu ne dăm seama la timp cât de fragilă e această comoară. Nu ne oprim suficient să ascultăm. Nu înregistrăm cu adevărat acele inflexiuni, acele pauze, acele inflecțiuni care făceau vocea vie. Le considerăm de la sine înțelese, ca și cum ar fi eterne. Dar nu sunt.

Poate că a fi om, în sens deplin, înseamnă și această capacitate de a păstra viu în tine sunetul celor care te-au adus în lume. Nu doar chipul lor, nu doar faptele, ci vibrația lor. Muzica lor.

Iar atunci când această muzică se stinge din memorie, rămâne un fel de tăcere mai adâncă decât orice tăcere exterioară. O tăcere în care, dacă asculți bine, parcă îți dai seama că ai pierdut nu doar ceva din ei, ci și ceva din tine.

DECENȚĂ ȘI TICĂLOȘIE

 

Nu mai țin minte la ce mare intelectual reținusem această idee: ticăloșii îi înving întotdeauna pe oamenii decenți pentru că îi tratează pe cei decenți ca pe niște ticăloși, iar oamenii decenți îi tratează pe ticăloși ca pe niște oameni decenți. Unui prost nu-i place o persoană inteligentă, unei persoane needucate nu-i place o persoană educată, unei persoane prost maniere nu-i place o persoană manieră și așa mai departe. Și toate acestea sunt ascunse în spatele vreunei fraze de genul: „Sunt un om simplu...”, „Nu-mi place să filosofez”, „Mi-am trăit viața fără ele”, și așa mai departe. Dar în adâncul sufletului ticălosului există ură, invidie, un sentiment de inferioritate.

Atitudinea ticălosului are un fel de logică internă: ceea ce nu înțeleg sau nu posed devine suspect, iritant, chiar ofensator. Inteligența devine „complicare inutilă”, educația –  „fițe”, buna-cuviință – „prefăcătorie”. În loc să fie recunoscute ca valori, ele sunt reinterpretate ca defecte. Este un mecanism de reechilibrare simbolică: dacă nu pot urca, cobor standardul.

NUMELE CA DESTIN ȘI DEMNITATE

 

În istoria dintre Prut și Nistru, numele sau prenumelenu a fost niciodată un simplu cuvânt. Ele au purtat, ca într-o cochilie, zbuciumul vremurilor: administrații schimbătoare, imperialiste, identități apăsate sau reinventate. Acolo unde puterea politică a încercat să uniformizeze, onomastica a devenit un teren discret de luptă. Un „Ion” trecut în acte drept „Ivan” nu înseamnă doar o transliterare, ci și o deplasare de sens, o ajustare a ființei la o ordine străină.

Regimurile imperiale – țarist și apoi sovietic – au promovat agresiv formele slavizate ale numelor, prenumelor fie prin presiune directă, fie prin mecanisme birocratice care nu tolerau diferența. În acest context, numele/prenumele s-a supus, dar nu a tăcut: el a continuat să trăiască în familie, în graiul cotidian, în memoria afectivă. Astfel, între „cum te cheamă în acte” și „cum îți spune mama” s-a căscat uneori o prăpastie dureroasă.

După dizolvarea Uniunii Sovietice, mulți au simțit nevoia să-și repare numele/prenumele, ca pe un lucru scump fisurat de istorie, de dușmani. Revenirea de la „Ivan” la „Ion”, de la „Fiodor” la „Teodor” sau inventarea unor forme percepute drept mai „ale noastre” nu a fost doar o chestiune de ortografie, ci una de demnitate. Cum s-ar spune, după cădrea imperiului ruso-comunist, unii cetățeni de la noi, lucizi, conștienți, au început să-și facă dreptate, modificându-și numele străine din Liuba în Drădostița, Oleg – Alecu, Svertlana – Luminița, Ivan – Ion, Fiodor – Teodor, Feodora – Tudorița etc. E un lucru bun, frumos și...sănătos. Ține deconștiința, demnitatea și dreptatea națională

 În acest gest se citește dorința de a aduce în acord identitatea juridică cu cea lăuntrică, de a restabili o continuitate simbolică întreruptă.

Schimbarea numelui/prenumelui, revenirea onomasticii românești la normalitate și – dreptate!  e un act de „igienă morală”, dar și de importanță politică ce confirmă libertatea personală a cetățeanului.  

PUTIN = STALI

 

 

Abjectul putinism criminal, ucigaș, inuman merge spre extreme, reinstaurând stalinismul.  Muzeul de Istorie a GULAG-ului din Moscova a fost închis! Călăii din Kremlin și de la Lubianka se sperie de amintirea crimelor predecesorilor lor. Însă Memoria nu poate fi ucisă. Va veni momentul, când Moscova va avea cu siguranță muzee și memoriale ce condamnă crimele stalinismului, putinismului. Va veni ora de dare în vileag și condamnare a călăilor, ceea ce nu s-a mai întâmplat după 1991

VERNISAJ

 

Expozițiile de pictură sunt, în fond, locuri unde ochii flămânzi vin să caute alți ochi flămânzi care să-i vadă. Nu doar tablourile se privesc, ci și privirile dintre ele. Fiecare chip din sală, fiecare siluetă oprită în fața unei pânze e o dovadă că foamea de sens, de frumusețe, de confirmare nu se satură niciodată. Arta nu e un obiect, ci o circulație: schimb de sugestii, comerț subtil între priviri, inimi, neliniști.

În genere, arta nu înseamnă decât ochi flămânzi de alți ochi flămânzi, vizibili sau invizibili. Inimi flămânde de alte inimi flămânde. Încântări flămânde de alte încântări flămânde. Decepții flămânde de alte decepții flămânde. Deșertăciunea deșertăciunilor flămândă de alte deșertăciuni flămânde. Sau, poate, de deșteptăciunea deșteptăciunilor flămânde... Totul e o rețea de dorințe care nu se pot hrăni decât unele pe altele, un lanț de prezențe sau absențe care se recunosc reciproc.

NINGE

Ninge, ninge... Și totuși, nu e doar o ninsoare, ci un fel de reset divin. Parcă Dumnezeu, cu mâinile nevăzute și blânde, încearcă să ia lumea de la capăt, să șteargă urmele, să șteargă praful, greșelile, tristețile, să lase totul alb, neutru și posibil.
         Sau: ninge, ninge… De parcă Dumnezeu umple cu sens ceva. Spațiul zis Lume, atât de încărcat de zgomot, de dor, de rătăcire, se așază sub o haină albă ce nu e doar acoperemânt, ci și promisiune. Fiecare fulg devine literă tăcută, sens dens într-o poveste pe care o putem citi doar dacă ne oprim și privim.
          Fiecare fulg care cade e un semn că se poate începe de la capăt. Fiecare colină acoperită de zăpadă e o promisiune de revelație, de descoperire, de iubire reînnoită. Și, dacă privești atent, poți vedea cum lumea, prin acest gest al iernii, devine iar posibilă, albă și curată, gata să fie înțeleasă din nou, parțial – pe nou, cu ochi de copil, cu inima deschisă, cu sufletul pregătit să urce și să coboare pe văile și colinele bucuriei.
            Ninge, ninge… și totul poate fi reluat de la capăt.

MAMA A TOATE

 

Nimeni nu poate fi mama libertății. Libertatea nu se naște dintr-o persoană, dintr-un partid, dintr-un program. Ea nu are certificat de naștere și nici părinți politici. Oricine pretinde că a „născut” libertatea vrea, de fapt, să o adopte forțat.

Libertatea este Mama a toate. Ea dă naștere cuvântului, gestului, îndoielii, curajului. Din ea se nasc nu doar drepturile, ci și greșelile – pentru că numai ființele libere pot greși cu adevărat. Unde nu e libertate, nu există nici vină, nici merit: doar executare.

Libertatea nu produce copii supuși, ci fii și fiice capabile să decidă. O mamă adevărată nu-și ține odraslele în lanțuri. Le lasă să iasă din casă, chiar cu riscul rătăcirii.

De aceea, libertatea nu are nevoie de monumente cu chipuri, ci de oameni care să-i semene.

DESPRE DOUĂ VICTORII. UNA DE LA CHIȘINĂU

 

Despre Victoria de la Chișinău și Victoria de la Samotrace nu se poate vorbi doar în termeni de sculptură, ci mai ales în termeni de sens. Cele două figuri nu ar reprezenta două monumente, ci două moduri diferite de a înțelege istoria.

Victoria de la Samotrace, Nike, e triumful antic. Aripi desfăcute, întinse, trup proiectat înainte, o forță ce vine din exterior (probabil, și ea din mit, forța spiritului, nu și cea fizică; cel puțin, nu totdeauna) și se impune. Ea e victoria imperiilor, a flotelor, a armelor, a destinului care nu cere voie. Stă pe prova unei corăbii pentru că vine din larg, din afară, dintr-un „mai mare” ce copleșește. Este o victorie care spune: am cucerit.

Însă o Victoria de la Chișinău nu ar putea fi copie etico-mitologico-isstorico a celei eline. Istoria noastră nu e una a cuceririlor, ci a rămânerilor, a statorniciei (pe cât a fost posibil) pe vatră, pe vetre de la Tisa până la Nistru. Nu este istoria expansiunii, ci a supraviețuirii. De aceea o Victorie de la Chișinău, sau chiar și la București, nu ar trebui să aibă aripi desfăcute, ci aripi strânse. Nu ar trebui să înainteze, ci să stea. Adică, să caute rezistența și echilibrul statorniciei. Nu să vină, ci să rămână.

Dacă Nike e dinamica biruinței, Victoria de la Chișinău ar fi statica demnității. Nu ar fi așezată pe o corabie, ci pe un prag. Pe o treaptă. Pe o margine. Pentru că Chișinăul însuși e un oraș al „între-ului”: între imperii, între limbi, între memorii, între epoci. Aici victoria nu e să învingi pe cineva, ci să nu dispari tu.

Expresia feței n-ar fi extatică, ci concentrată. Nu strigăt, ci respirație ținută. O mantie care nu flutură, ci care cade (sau acoperă) greu, ca o memorie. Nu un corb și un acrc încordat pentru atac, ci vertical prin răbdare.

Victoria de la Samotrace e eroismul cuceririi. Victoria de la Chișinău ar fi eroismul rezistenței.

Una spune: „Am biruit”.Cealaltă ar spune: „Am rămas”.

Și poate că, în lumea de azi, a rămâne este mai greu decât a învinge. A nu te dizolva, a nu te urî între semeni, frați, a nu te pierde în alții ar fi o formă de victorie fără fanfară, fără parade (ar fi bine și fără... partide), fără mitologie ușoară, mioritică.

De aceea, dacă ar exista un astfel de monument la Chișinău, el n-ar trebui să se numească neapărat „Victoria”. Ar putea purta un nume mai auster și mai adevărat: Demnitate. Sau: Supraviețuire.

Pentru că victoria noastră nu e spectacol. Ea înseamnă luptă și jertfe în fața puhoaielor imperialiste. Și ținută demnă. E memorie care nu cade. Nici nu scade. E o aripă ce nu zboară, dar nici nu se frânge.

 

ÎN BAZA TRISTEI EXPERIENȚE ISTORICE

 

În tradiția orală românească, Marea Neagră este considerată ca fiind „cel mai pașnic vecin” al nostru, pe care te poți baza, spre deosebire de vecinătăți istorice mult mai turbulente, agresive. Iar noi, cei din Iterriverania, în baza unei triste experiențe istorice, ne spunem că, tocmai atunci când simți din plin vântul în pânze, vecinul îți confiscă marea. E paradoxul destinului: energia, efortul și aspirațiile tale sunt anulate de forțe externe, adesea mai puternice sau mai viclene.
        Apoi, din alt unghi de abordare, metafora sugerează că libertatea ta și posibilitatea de a naviga spre orizonturi noi sunt constrânse de ambițiile și interesele altuia. Chiar atunci când totul pare pregătit pentru succes și deplină realizare, intervenția externă poate să frâneze sau chiar să suprime visul, dorința, speranța ta.
        Astfel, istoria se repetă în gesturi mici și mari: pentru fiecare vânt favorabil, există o amenințare latentă, iar capacitatea de anticipare, de apărare și de adaptare devine esențială pentru a-ți păstra direcția și pentru a nu fi complet deviat de interesele altora.

CONCURS PENTRU PĂRINȚI

 

De-ar fi avut copiii posibilitatea să-și aleagă părinții, mulți maturi ar fi rămas șomeri. Ar fi existat, probabil, un fel de bursă a părinților, cu interviuri, probe de răbdare și examene de joacă. Unii ar fi fost respinși din start pentru lipsă de imaginație, alții pentru exces de morală, iar cei mai mulți pentru că nu știau să asculte.

Copiii nu i-ar fi ales pe cei care știu să dea ordine, ci pe cei care știu să stea pe covor. Nu pe cei care vorbesc mult, ci pe cei care pot tăcea împreună cu ei. Ar fi cerut părinți care știu să repare jucării, dar mai ales povești, care nu se sperie de întrebări și nu se supără când pierd la „de-a v-ați ascunselea”.

Într-o astfel de lume, mulți adulți ar fi rămas fără slujbă nu pentru că ar fi fost răi, ci pentru că ar fi fost prea ocupați să fie importanți. Iar copiii, angajatori exigenți, ar fi ales nu competența, ci inima.

Poate de aceea viața nu le dă copiilor dreptul de a-și alege părinții: prea puțini maturi ar trece proba copilăriei.

UN DIALOG DESPRE JURNALUL UNEI EPOCI

 

JURNAL TV. Emisiunea „Vânturile, valurile”. Sunt sub tirul întrebărilor colegului Val Butnaru referitoare la „Jurnalul unei epoci”. Discuția va fi pusă pe post duminică, 25 ianuarie, 2026. Poate ne întâlnim de o parte și cealaltă a ecranului?

CARTE FRUMOASĂ, CINSTE CELUI CARE TE-A SCRIS...

 

Carte frumoasă, uneori atât de voluminoasă – dar și consistentă –, încât aș putea să te cuprind pe după umeri, ca pe un prieten mai în vârstă, masiv, cu o respirație grea de secole. Așa este Istoria literaturii române a lui George Călinescu: nu doar o carte, ci o prezență. O pui pe masă și masa se schimbă; o deschizi și camera capătă genealogie. Nu o citești cap-coadă, o frecventezi, o consulți, o suporți uneori, o contrazici, dar n-o poți ignora, precum nu poți ignora un strămoș cu voce puternică. (...)
        Uneori, când închizi Marea Carte și o cuprinzi, ca pe după umeri, un prieten, sufletul tău tresare, înfiorat. Ai impresia stranie că s-a închis o capcană – nu pentru lume, ci pentru tine. Că ai prins între coperți nu adevărul, ci o parte din neliniștea lui. Undeva, la orizontul pustiului, dunele subliniază cu o linie vălurată cursivul din cărțile cerului, acele volume pe care nu le putem închide și nici îmbrățișa.
Și atunci înțelegi: cărțile mari nu sunt ferestre, ci praguri. Le treci, dar nu rămâi același. Le închizi, dar ele continuă să te citească.
       Carte frumoasă, cinste celui care te-a scris, cinste celui care te-a citit...

 

DE LA REALISMUL SOCIALIST LA LITERATURA Z A FASCISMULUI

 

Gata, s-a terminat cu democrația și printre cele câteva organizații „importante” ale scriitorilor din Rusia! În declarația de ieri a Secretariatului Uniunii Scriitorilor din Moscova se spune că „ordinul președintelui rus de a uni scriitorii nu a fost îndeplinit. Societatea are nevoie de consens în această situație geopolitică complexă”.
        Mda, când se ia de organizarea scriitoricească președintele țării, gen Putin, e de prevăzut ce se poate întâmpla... Moscoviții fac mină de inși loiali guvernării fasciste, scriind că „toți scriitorii adevărați rămași în țară sunt etatiști și patrioți. Împărțirea lor în puri și impuri este un joc al dușmanilor Rusiei”. Să vezi, doar cei rămași în țară sunt bine mersi, pe când alții, importanți, dar emigranți nu inspiră încredere. Și dă-i în continuare cu bocetul: „Încercările de a transfera proprietatea comună a scriitorilor în mâinile unui grup de scriitori sunt ilegale. Acestea încalcă legile Federației Ruse și statutele sindicatelor de scriitori: Uniunea Scriitorilor Ruși, Uniunea Scriitorilor din Moscova și Uniunea Scriitorilor din Sankt Petersburg. Uniunea Scriitorilor Ruși este compusă din mai multe sindicate și nu este în niciun caz succesorul legal al Uniunii Scriitorilor din URSS sau al Uniunii Scriitorilor din RSFSR, o organizație infamă din epoca sovietică. Marea noastră țară se numește Federația Rusă, iar Uniunea Scriitorilor din Rusia este doar una dintre altele similare, nu cea dominantă. Directiva președintelui de a uni scriitorii, pe care o susținem cu ardoare, nu prevede că Uniunea Scriitorilor din Rusia este singura uniune existentă. Este una dintre multe. Iar ceea ce se întâmplă deja – confiscarea Casei Centrale a Scriitorilor, a Casei Rostov, privarea chiar și de o mică încăpere pentru Uniunea Scriitorilor din Moscova, dorința de a-i grupa pe scriitori într-o singură structură, de neînțeles și prost organizată, problemele cauzate scriitorilor proeminenți la nivel local, certurile cu unele organizații regionale – toate acestea au cauzat și vor continua să provoace scandaluri și procese.
        Solicităm convocarea unui congres al scriitorilor cu adevărat unificator, autentic, bine pregătit, din întreaga țară, unde toți scriitorii adevărați vor fi pe deplin reprezentați. Și nu o numire practic clandestină, ilegală, a unor scriitori ca lideri și a altora ca inexistenți. Trăim în Rusia, nu în URSS. Suntem pregătiți să fim membri ai unei noi organizații a scriitorilor, adecvată noilor vremuri. Scriitori adevărați există în toate uniunile de scriitori. Numele, biografiile și cărțile lor sunt cunoscute. Din păcate, există și o mulțime de cărți false. Scrisul este o chemare, nu un statut. O persoană poate fi un om de știință de renume, un soldat curajos, un inginer iscusit, un excelent organizator, dar să nu aibă deloc abilități literare. Talentul este de la Dumnezeu. Confruntările literare sunt de la diavol. Nu suntem pentru „mari răsturnări de situație”, ci pentru o abordare rezonabilă a realității actuale. Nu trebuie să antagonizăm autoritățile cu intelectualii și nici să-l inducem în eroare pe președintele țării”.
        Să vezi ce talmeș-balmeș pus la cale cu chezășia lui Putin, care... nu trebuie dus în eroare!
        Eu cam cunosc membrii semnatari din partea secretariatului respectiv și comentez scurtisim:
     Это только начала нового соцрелиZма... Последствия драматичны до трагического. (Nu e decât începutul noului soțrealiZm... Urmările vor fi dramatice până la tragism).

CE RĂMÂNE...

 

MAI RECENT, 
RUȘII ȘI-AU ZIS SĂ FOLOSEASCĂ ÎN LUPTELE CU UCRAINA 
CAVALERIA.
Au ei considerentele lor, de mobilitate, viteză, surprindere etc. 
Însă au uitat ce rămâne după șarjele de cavalerie... doar șei... doar șei...

ȘTIAȚI CĂ DEJA INTERNETUL ARE UN... SFÂNT PROTECTOR?...

 

        Nu știu ce să cred, nu știu, încă, ce sentimente mă încearcă, însă aflu, cu 25 de zile... mai târziu, că deja internetul are un... sfânt protector.
Iată despre ce e vorba:
               Sfântul Carlo Acutis, cunoscut ca "patronul internetului" și "primul sfânt milenial", a fost canonizat pe 7 septembrie 2025. A primit acest titlu datorită pasiunii sale pentru informatică, pe care a folosit-o pentru a crea un site web care documentează minunile euharistice. A murit de leucemie la vârsta de 15 ani în 2006, iar moaștele sale sunt expuse în Assisi.
                 Acutis a învățat singur programare și a folosit cunoștințele sale pentru a crea site-uri web pentru organizații catolice și pentru a documenta minuni euharistice, care au devenit populare pe internet.
           Nu cumva lumea, biserica sunt cam grăbite? Nu cumva, prin atare pripeală, devalorizează importanța unei sau altei canonizări? Nu e mai mult un joc, decât o întemeiere serioasă, credibil?Acută problema cu sf. Acutis, nu?...
                   Întrebări, întrebări... 
            Iar la Assisi am fost în august 2015, am hălăduit prin spațiu și, probabil, spirit liturgic...
            P.S. Acum, un creștin, un catolic sau, pur și simplu, un utilizator de internet, dacă, la biserică, are de gând să-l cinstească pe sf. Acutis, trebuie să pună 2 lumânări, une pentru morți, alta pentru vii, așa cum, într-un fel, sau în mai multe feluri, sfinții sunt nemuritori, nu?...

DISCUL SAU PĂTRATUL, MALEVICI SAU JAPONEZII?

 

                   FILE DE JIRNAL

23.I.2018.

Eu unul consider că suprematismul a existat până la Cazimir Malevici, adică înainte, cu mult, de cele două pătrate, roșu și negru, ale acestuia, date drept opere de artă avangardistă în 1915, cel negru bucurându-se și azi de o faimă greu de explicat. (Poate și din motivul că, de fapt, nu prea există ce ar fi de explica... – un rudimentar pătrat negru, și... cam atât.)

        Pătratul roșu are o denumire „suplimentară”, pe cât de curioasă, pe atât de bizară: „Realismul pictural al unei țărănci în două dimensiuni”. Iar drapelul Japoniei, de culoare albă cu un disc roșu în centru, se numește日の丸 – hi no maru (lit. discul soarelui).
Iată de ce, înaintea pătratului, reproduc drapelul național al Japoniei cu celebrul său disc roșu în centru. Ei bine, cu ce e mai puțin... suprematist, artistic, avangardist, dacă vreți, discul roșu față de pătratul roșu?
        Plus că atare „avangardism”, în comparație cu suprematismul lui Malevici, a apărut – cum să vă spun? cum să nu vă spun? – cu peste 600 de ani înainte de... 1915.
Legenda povestește că în secolul al XIII-lea, când mongolii veneau să invadeze Japonia (anii 1274 și 1281), preotul budist Nichiren i-a oferit shogunului un steag asemănător cu cel de astăzi. Shogunatul Tokugawa (1603-1867) a adoptat steagul pentru navele sale la începutul secolului al XVII-lea. Iar în secolul al XIX-lea a decretat că toate navele japoneze să arboreze steagul alb cu disc roșu, folosit multe secole de facto ca steag național.
        (Tot pe la suprematiști, chiar la același, Malevici, există, ca operă de artă, și discul negru. Însă, oricum ai da-o, tot japonezii au supremația, cu discul roșu.)