Se afișează postările cu eticheta Atitudini. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Atitudini. Afișați toate postările

vineri, 1 august 2025

DĂI CU ȘPRIȚUL PÂN-LA ZIUĂ...

 

                            PAGINI DE JURNAL

 27.III.2003

 

Dintr-un dialog al lui George Arion cu Romul Munteanu: „ – De ce suferim noi de acest provincialism, de această localizare excesivă? – Dumnezeu ar ști să spună mai exact. Cert este însă că românii au rămas prudenți, cred, de sute de ani. Prudența aceasta le-a intrat în ereditate. Ei nu au nevoie de o cenzură exterioară care să le dea o limită a scriiturii lor; o au în sânge. De aceea cărțile noastre, chiar și cele bune, păstrează un aer de mediocritate, de banalitate, de spirit local prea evident”. (România lit., nr. 7 a.c.). Și tot acolo, și tot acut remarcat: „Viața noastră este un amestec de episoade frumoase și urâte și lumea trebuie să o cunoască așa cum a fost, pentru că și din momentele noastre de tulburare, de dezechilibru pot învăța cei ce vin în urma noastră. Ei trebuie să știe, de pildă, de ce scriitorii au băut mai mult în anii ’70-’80 – își amorțeau durerile cu vodcă sau cu whisky, fiecare după banii lui. Aceasta era o formă de boală colectivă și de tratament pe care mulți, aplicându-și-l în regim forte, nu l-au suportat și au murit. Eu am scăpat pentru că m-am oprit la timp”.


Știut lucru, foarte... știut și în stânga Prutului... unii dintr-ai noștri s-au dus înainte de vreme și de operă împlinită, alții – ne-am oprit, unii mai devreme, alții mai târziu, încercând să vindecăm racilele acelei „forme de boală colectivă” care ne-a afectat sănătatea fizică, dar și pe cea a spiritului... Iar alții continuă opera de sinucidere prin băutură la toate nuvelele (etajele) Uniunii Scriitorilor... Unii pur și simplu nu se mai pot opri... Le-au plecat toate trenurile... Ce să le spui tu, un fost băutor aproape de excepție? Te-ar privi cu nedumerire, ca pe un sărit de pe fix... Însă în unele texte ale mele, la „plan înclinat”, m-am referit cu duritate la bețivănia care bântuie Basarabia. De altfel, tristul fenomen nu e de ieri-alaltăieri și nu numai pe la noi. În 1936, Vasile Militaru, parcă răspunzând unui comandament social imediat, publică placheta „Cântecele crinului” care, conform declarației autorului, aveau menirea „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi”. Dar lucrurile, nici după 70 de ani, nu s-au schimbat spre bine și limpezime de cuget. (De reținut că „literatura și arta” chișinăuiană nu e una fără precedent – același Vas. Militaru debutează în rev. „Literatură și artă română”, în 1904.)

miercuri, 30 iulie 2025

duminică, 6 iulie 2025

POLITICIENI? EXECRABILI!

 
                         PAGINI DE JURNAL / 6.VI.2021
 
Churchill, Pompidou, Dex-ul și politicienii de pe aici: Nu mai e un secret că foarte mulți dintre pretinșii politicieni de orice rang dintre Nistru și Prut au o cultură generală îndoielnică, o execrabilă cunoaștere și aplicare a limbii române. (Din păcate, asta îi privește și pe unii senatori sau deputați din dreapta Prutului...) Îl auzisem mai acum câteva zile pe un guraliv șef de partid ce se tot bate cu pumnul în piept (adică... în deșert) că el „s-a isprăvit cu problema” (perfidul și infectul kuliok). Adică... a murit odată cu problema pe care, cică, a rezolvat-o. Însă iese că ea, problema, l-a... rezolvat pe el. Să deschidă DEX-ul și să afle (cu uluitoare mirare!) că „a se isprăvi”, la modul reflexiv, printre altele înseamnă, pur și simplu, „a muri, a se termina, crucea cu el”. Altcineva, tot politician dorind să fie, zice că:
„Apropo... coaliția nu se discută... ci se anticipează între oameni deștepți (școala mea din UK)”. (Hazlia Purleșteanu.)
Dacă ar fi deschis DEX-ul, autoarea „deșteaptă” și lăudăroasă cu școala pe care, cică, a făcut-o ar fi încercat marea dezamăgire, că „a anticipa” nici pe departe nu înseamnă ce credea dânsul/dânsa că semnifică!
Pentru a nu ne referi și la limbajul macaronic al unui fost președinte, dar mai ales fost milițian, Voronin.
În genere, până a cuvânta în public, până a ticlui mesaje pe Facebook, pretinșii politicieni ar trebui să mai consulte gramatica, să mai deschidă dicționarele, să mai învețe.
Nu e treaba lor, ar zice?
Eu nu le pot aminti decât că prim-ministrul britanic Wiston Churchill a scris cărți, a fost chiar laureat al Premiului Nobel pentru Literatură! Iar pe masa mea se află o superbă, competentă antologie a poeziei franceze, semnată – de cine credeți? – de Georges Pompidou, fostul președinte al Republicii Franceze care, de altfel, avea mulți prieteni printre oamenii de cultură. Iar el nu a fost o excepție.
Să ne amintim că unii dintre prim-miniștrii Românii din interbelic erau intelectuali rasați.
În ce privește Interriverania Prutonistreană, ce ar mai fi de spus politicienilor? La carte, măi, la carte!

miercuri, 25 iunie 2025

FURT INTERNAȚIONAL ÎN ARENA OLIMPICĂ!


 PAGINI DE JURNAL / 22.VIII.2004

              De obicei, nu trec în Jurnal impresii de la oareșicare competiții sportive, pentru că și destule evenimente din viața literară rămân pe dinafară. Însă de data aceasta găsesc de cuviință să depun o mărturie de revoltă și nedumerire: despre un nemaivăzut cinism, despre o nerușinare de nesimțiți și tipi împuțiți (la creier), despre o impertinență cum nu s-a mai văzut, despre o hoție pe față, și în fața a milioane și milioane de spectatori. Nu voi mai spune ce cred eu, ci voi reproduce din nedumeririle a doi comentatori de la „Eurosport”-ul rusesc, specialiști și cunoscători cu vechime și prestanță. Așadar, începe meciul de box între Marian Simion și un egiptean. La un moment dat, rușii-comentatori se întreabă: „Nu cumva arbitrii confundă ceva? Nu cumva confundă sportivii? Lovește Simion, însă punctele i se atribuie egipteanului”. Apoi: „Fantastic! Punctează românul, dar este avantajat egipteanul!” „Dar arbitrul trebuia să-l numere pe egiptean!” „Incredibil... Ce trebuie să mai facă Simion? Doar să-l dărâme, să-l dea la podea, altfel arbitrii își fac jocul”.

              Sau: „Începe runda a treia. Oare va reuși Simion să țină piept celor șase, celor cinci arbitri și egipteanului?” Și tot așa, comentatori nedumeriți, revoltați, dar... egipteanul este declarat învingător, Simion rămânând poate unul din cei mai defavorizați și scoși din joc pugiliști: arbitrajul l-a desființat... În încheiere, comentatorii ruși se întreabă: „Dar cine sunt arbitrii?... Ce bine că printre ei nu este și un compatriot de-al nostru...” Așa e, dacă ar fi fost – s-ar fi umplut de rahat și el. În fine, povestea e simplă: un cazah împuțit, un turc tâmpit, făcând coaliție cu ceilalți trei sau cu încă unul-doi dintre ei, și-au zis să scoată românul din joc, ca el, în meciurile următoare, să nu le elimine boxerii pe care îi au în concurs. Revoltător! Pe urmă, la TVR 1 se dă încă o dată înregistrarea meciului: egipteanul dă în aer, pe alături, la distanță, însă i se atribuie puncte... Ceva nemaivăzut! Olimpiada, jocuri oneste? Rahat! Ca și în cazul cu înotătorul american care încalcă regulamentul, este descalificat pe drept, iar apoi repus „în medalie” de aur. Să fi fost pe cinste, Florea trebuia să ia argintul și nu bronzul. Dezamăgit... Dezolant... (Comentatorii ruși: Pucikov și Komar, unul din ei fost boxer de performanță, adică bun cunoscător în domeniu.)

 

luni, 16 iunie 2025

PAGINI DE JURNAL / 10.VII.2018

 


                   STALIN REDIVIVUS

După cum se mișcă – reacționar, îndărăt! – istoria în Rusia, după cum e tot mai des invocat și din nou monumentalizat Stalin, se poate întâmpla ca... De ce nu, chiar se poate întâmpla ca Stalin să fie readus în mausoleu, alături de Lenin, unde a stat până în anul 1961. Cum? Simplu: dezgropat de sub zidurile Kremlinului și, după intervențiile de taxidermie necesare, după reînnoirea mundirului de generalisimus, decupând de pe kakiul acestuia nasturii de alamă, cu care fuseseră înlocuiți cei de aur, când Stalin era exilat din mausoleu. Aceste piese de aur vor fi recuperate din trezoreria de stat și prinse pe noul veșmânt, pe care își vor găsi loc stelele, și ele de aur, de Erou al Muncii Socialiste și de Erou al Uniunii Sovietice (inițial această decorație lipsind din sarcofag). Apoi, după, poate, schimbarea sicriului simplissim (acesta o fi putrezit totuși) cu unul pe potriva măreției dictatorului, corpul/ cadavrul lui Stalin va fi bun de văzut și revăzut. Pentru că trupul nu o fi putrezit, deoarece Stalin a fost înmormântat îmbălsămat, îmbibat/ îmbuibat cu substanțe contra descompunerii cărnii omenești. Prin urmare, peste o vreme oarecare, mergi tu la Moscova, pe Piața Roșie, intri în mausoleu și privești: alături, îmbălsămați, Lenin și Stalin! Ca în povești...

vineri, 13 iunie 2025

CONCLUZII DUPĂ RECITAL


 

PAGINI DE JURNAL

 

 

9.XII.2017

Lumea este încă inventivă, creatoare și destul de poetică.

CULMEA melancoliei: să cazi pe gânduri și sa-ți rupi mana.

CULMEA ceasului deșteptător: să sune ocupat…

CULMEA prostiei: să stingi lampa și să aprinzi un chibrit ca sa vezi dacă s-a stins.

CULMEA melcului: sa fuga de acasă.

CULMEA justiției: să condamni o prostituată la locul de muncă.

 CULMEA interfonului: să suni și să primești ton de fax.

CULMEA inocenței: o călugăriță care lucrează într-o fabrică de prezervative să creadă că face saci de dormit pentru șoricei.



 CULMEA tramvaiului: să-l tragă poliția pe dreapta.

 CULMEA somnului: să visezi că dormi.

 CULMEA lăcomiei: să mănânci bătaie și să nu te saturi!

 CULMEA auzului: să auzi cum se crapă de ziua.

 CULMEA nesimțirii: să scrii pe colivă: La mulți ani!…

 CULMEA politeții: să stai pe scaunul electric și să cedezi locul…

sâmbătă, 7 iunie 2025

CA LA UȘA CORTULUI!!!

 

Roland Garros, azi – finala feminină. Ce mai înjură, rusește-birjărește, belorusa Aryna Sabalenka! Mamă, mamă și vai, tătaie! Iar când se crispează a dezamăgire, a disperare (simte că va pierde!) amintește – îmi pare rău să o spun, alte dăți am evitat să o fac – de Gorgona transfigurată de ură! Cam ceea ce se spune englezește: Medusa, the crazy snake lady who turned people into stone until she was stopped by Perseus.

Sau aia, rusoaica sub 20 de ani, Andreeva, care, acum câteva zile, și-a trimis la origine (nu maternă, ci în mădularul bărbătesc, înjurătură nespus de frecventă la ruși); și-a trimis antrenoarea, care nu este cineva oarecare, ci chiar celebra Conchita Martínez! O soma să părăsească boxa, pentru că, să vezi, Doamne, o enerva pe ea, mucoasa aia dezmățată pe zgură. Iar biata spaniolă, campioană de mare șlem, la Wimbledon, stă și suportă obrăznicătura! Pentru ce, pentru solda pe care i-o plătește? Prea umilitor, dragă Conchita!
          Ceva mai înainte, înjură de mama focului și poloneza Swiatek.
          Dar parcă numai ele?
         Dacă Federația Mondială de Tenis nu intervine, nu se gândește la măsuri drastice de stopare a unor atare bâlciuri în/pe corturi, acestea se vor transforma în mahalale abjecte, maidane birjărești, de sudălmi, înjurături de șatră, insulte, spurcățenie, sictireală și altele de același ordin abject, acultural, dar mai ales asocial.  

vineri, 6 iunie 2025

LIPSĂ DE DEMNITATE, LENE A GÂNDIRII...

 DAR MAI ALES (PE AICI!) NEPĂSARE, LENE A GÂNDIRII ȘI LIPSĂ DE DEMNITATE ...


La turneele de tenis, în Italia, arbitrii operează cu două limbi, italiană și engleză. Francezii anunță doar într-o singură limbă, cea din jurul Turnului Eiffel, și bine fac. Numai că cocoșismul lor galic, demnitatea mușchetarilor cedează brusc: în lungul unei laturi a cortului principal de tenis se întinde un uriaș slogan în engleză. Mda...
(Asta așa, printre altele, dacă ne gândim cât de invadați suntem și noi de englezisme inutile, ceea ce sunt mai curând sunt dovadă a nepăsării, dar mai ales a lenei gândirii și lipsei de demnitate...)

vineri, 11 aprilie 2025

IN JURNAL / 25.III.1991

 

CUM INTENȚIONAM SĂ-L TRECEM PRUTUL PE

IOAN VODĂ CEL CUMPLIT



Momentul cu monumentul lui Ioan Vodă cel Cumplit (pe soclu: Viteaz, deformat de precauția comunistă). E la 18 kilometri de Târgu Bujor, în câmpia Roșia. Ar fi firesc, susține dl Horațiu Mazilu, șef la departamentul cultură Galați, ca acest jalon de memorie românească să dăinuie acolo, unde a fost lupta jertfelnică a voievodului – dincolo de Prut, la Roșcani, în preajma Cahulului. Coincidență fantastică: e printre noi și autorul monumentului – Gheorghe Turcu, care de câțiva ani locuiește în Australia. Împreună cu sculptorul, cu dl Horațiu Mazilu și cu șeful căminului cultural din Tr. Bujor, dl Gonciaruc, facem drumul până la monument, ciocnim solemn câte un pahar de vin bun, ne entuziasmăm de ideea revenirii Măriei Sale la locul care i se potrivește mai bine. Rămânem la gândul că, la plecare, dl Mazilu ne înmânează actul de generoasă ofertă și noi, aici, în Moldova pruto-nistreană… (întrerupt ieri, 31.III.; intrase Blajinu, apoi Nic. Roibu. Am stat un timp la taclale… proteice.); noi, deci, declanșăm momentul publicitar, ne angajăm în colectarea sumelor bănești necesare pentru postament și transport (eventual, cu helicopterul). Însă a doua zi fratele Horațiu e îngândurat, zice că parcă iată-iată ticluiește oferta-act generoasă, pentru ca, înainte de plecarea noastră, să spună că e cazul să ia legătură cu Ministerul Culturii, s-o facă mai oficial și mai cu moț. Să așteptăm și să vedem ce urmează. Presupun însă că generozitatea șefului culturii județene a trezit nemulțumirea celor de la Târgu Bujor ce se văd nedreptățiți: adică, frate – frate, dar monumentul nu ne face rău nici nouă, plus faptul că el costă lei, nu glumă.

sâmbătă, 8 martie 2025

duminică, 2 martie 2025

luni, 24 februarie 2025

vineri, 21 februarie 2025

marți, 18 februarie 2025

vineri, 29 noiembrie 2024

vineri, 11 martie 2022

MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL

 MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL



Mihail LERMONTOV (1814 – 1841)
 
*        *        *
 
Adio-ți spun, Rusie nespălată,
Țară de domni, tărâmul robilor,
Rămâneți voi, mundire-ștearsă pată,
Și tu popor umil, supusul lor.
 
Caucazul, poate, ca un zid înalt
Mă va feri de zbirii tăi tehui,
De ochiul lor oriunde la vânat,
De-auzul lor – pe urmele oricui.
 
(1841)

Traducere: Leo Butnaru

duminică, 13 iunie 2021

CÂND AU NĂVĂLIT CĂLĂII...





LISTA BASARABEANĂ

 

1. Șocul întâlnirii cu „eliberatorii”

 

Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins...

                                                                              Deuteronom, 5/15

 

Era tânără. Doamnă sadea, alias boieroaică ce moștenea o anume avere, zeci de hectare de pământ prin părțile Sorocii, în satul Țepilova din comuna Ocolina. Tânără și frumoasă, după cum o înfățișează fotografiile de epocă. După cum și-o amintesc cei care, la sfârșitul anilor ’30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenți. Spre exemplu, profesorul universitar chișinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape îndoială că viața acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la locul în care am trăit o perioadă și eu, pot să vă asigur că, încă din tinerețe, ea a fost o celebritate a orașului Soroca. Orășenii mai în vârstă mi-au descris escapadele ei în oraș: apărea călare pe un cal mândru, cu pușca pe umăr, cu revolver la șold, iar la șa avea legați 3-4 iepuri și tot atâtea rațe împușcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
           Țăranii se mirau – cum o domnișoară, fiică de boieri, mergea desculță în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbații. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În același timp, cunoștea literatura, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreiește și țigănește – limbi necesare în orașul nostru”.

Ce portret! De tânără. Și boieroaică. Și frumoasă! Cutezătoare. Chiar și în acel 28 iunie 1940 rămânând să aștepte hoardele roșii. Și, poate, nu doar din cutezanță, ci și din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a rușilor ce aveau să treacă Nistrul.

De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Și așa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenți de prin mai multe seminții – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei țintați cu stele roșii? Și de ce? Deci, și-a zis să rămână.

Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, fata mamei, să plecăm și noi peste Prut, că nu se știe cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noștri»”.

Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-și mama ce-și rânduia căruța în lungul convoi al celor care fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.

Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), hotărăște să rămână. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, își amintește că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio București transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenții asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componența generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceașca până la gură. Mâna a început să-i tremure și ceașca reveni, zângănitor, pe farfurioară.

– Cum așa? Ce va fi cu noi?

Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Țările Baltice, ca și cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieși din toate astea!...”

Iar dimineața, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Inițial, tânăra boieroaică se gândise că mașinile ar fi românești, fără să știe că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile și blindatele armatei roșii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viața noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă și că totul ce era obișnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”

Astfel că prin satul ei, Țepilova, treceau mașini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oșteni pătați cu negru reparau ceva. Una dintre mașini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru și flăcăuanii satului, ghiontindu-se între ei, chicoteau și ironizau:

– Ca oița: unde s-a oprit, acolo a și lăsat băltoaca...

– Ce-i asta, bravilor? Abia ați trecut granița – și dă-i cu reparația?

La care mecanicul face printre dinți:

– A treia lună suntem în marș...

După podețul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o mașină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.

Pe marginea drumului stătea un oștean posomorât cu arma în bandulieră.

– Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.

– Niște munți ca aiștia! Parcă frânele pot rezista?

M-am mirat: ce fel de munți? Ia, o mică pantă!”

De aici, din dimineața lui 28 iunie blestematul, și pornește șocul întâlnirii „cu noii noștri stăpâni” care, imediat, se înfățișează în curtea casei și pretind fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Și cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aștepte ani mulți doldora de uimire și dezamăgire...).”

Dar, odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur și simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra o ia în galop spre aria de unde însoțitorii săi, bravii oșteni roșii pe caii lor, trebuiau să ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană își dă seama că i-a pierdut undeva în urmă pe cei veniți cu rechiziția. Aceștia erau trei – un veterinar, politrucul și un plutonier care – să vezi! – descălecaseră și își duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! își spune în sinea sa Eufrosinia, scriind în memorii: „Îmi amintesc de mașina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, își luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Orașul de Sus în Orașul Vechi al Sorocii. El nu se putea opri și alerga, repetând speriat:

– Uite și țara asta Basarabia!

Se dovedise că toți aceștia erau veniți de prin părțile Poltavei. Locurile lor sunt de șes, iar dealurile noastre le par munți”.

Acolo, la fân, politrucul îi vorbește despre infailibilitatea partidului care – Doamne, ferește! – nu poate greși nici cât e negru sub unghie. Însă, pe cât de cutezătoare, pe atât de naivă, boieroaica întreabă cum de s-a întâmplat ca în partidul „fără cusur”  să fi nimerit atâția „păcătoși”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanți comandanți de oști  sau oameni de stat care, se știe, fuseseră executați. Adică, domn-tovarăș politruc, cam în ce ar consta criteriile infailibilității partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea (pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în rusește «benevolă» și prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit posibilitatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun naufragiu, și nu în țara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce controlează faptele lui Stalin și cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia puterea, pentru a nu se ajunge la autocrație. Însă prin răspunsurile sale politrucul o dezamăgește.

Așadar, nu e nimic de mirare că: „chiar din primele zile de ocupație sovietică (se obișnuiește a spune – «eliberarea de sub stăpânirea boierilor și capitaliștilor», dar de ce să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoțul nu spune «eu am furat», ci zice «eu am împrumutat»), la mine au început să vină, rând pe rând, oamenii satului, întrebând:

– Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne așteaptă?

Eu însă eram optimistă... sau vroiam să mă conving pe mine însămi de așa ceva, deoarece este cu mult mai ușor să-l înșeli pe cel care dorește să fie înșelat!”

 

joi, 18 martie 2021

SĂ VEZI ȘI SĂ NU CREZI!

 

DESPRE O GĂINĂRIE, O IMPOSTURĂ...

Bine și frumos: colegul, poetul, prietenul din Moscova Evgheni Stepanov primește o veste importantă. Și, pentru a-și împărtăși bucuria, dă șfară nu că în Rusia, ci în lumea întreagă, publicând pe Facebook coperta cărții „Viețile mele nomade”, însoțite de câteva fraze. Le reproduc în originalul rus (vezi traducerea la subsol*):



Știu că Evgheni e un coleg onest (chiar dacă nu menționează că cele două cărți anterioare au fost traduse de subsemnatul), un prieten adevărat și nu pot să nu-i scriu că, hai să nu ne grăbim, știrea e doar parțial adevărată, încolo e absolut deturnată, chiar falsă. Deoarece este uimitor că acest traducător Spătaru nu deține în carte decât câteva texte traduse pe 20 de pagini (7-27), iar conținutul de bază al cărții, 122 de pagini (adică tocmai 5/6 din traduceri), aparțin altcuiva, care a mai și selectat și tradus extrase despre creația autorului, opinii ce aparțin Tatianei Bek, lui Konstantin Kedrov, Serghei Biriukov, Iuri Milorava etc. Îi scriu colegului, întrebându-l: Chiar așa, ăsta, Spătaru nu ți-a spus că mai toată cartea e românizată de altcineva, nu de el? Iată explicația care a dus la... prostrație:

Cartea reluată integral în...
 „integrala” traducere a lui Spătaru


 Așadar, Nicolae Spătaru nu a găsit de cuviință să-i spună autorului că, de fapt, în mare, ba chiar în... foarte mare, traducerea și îngrijirea cărții (notele, selectarea opiniilor exegetice, schițarea CV) aparțin totuși altcuiva. Astfel, dânsul nu suflă un cuvânt că, pur și simplu, a preluat integral cartea lui Evgheni Stepanov, „Istoriograf mie însumi”, apărută în 2010 la Iași, dar trecută pe... planul doi, după cele câteva textulețe traduse de el, N.S., acesta băgându-se, voios și viteaz, în prim-plan! Măi să fie! Pentru că chiar și denumirea cărții tot de la autorul trecut pe... plan secund a venit. Dar, să vezi! – N.S. își plasează numele de 1/6 importanță înaintea celui care a dat 5/6 din traduceri! Ce să însemne asta azi, în plin secol XXI, când găinăria, impostura nu prea pot fi tăinuite?

Plus că acest volum a apărut la începutul anului 2020, și eu, Leo Butnaru, cel altcineva, l-am văzut, când îl adusese chiar editorul Aurel Ștefănachi la Chișinău. Și am întrebat: Ce e, bre, cu cacealmaua asta? Ce ai făcut tu, Colea, și ce am robotit, am recreat eu? Se poate compara?

Rămăsese consternat și editorul, pe care tu îl implorai să repare gafa, trecând numele lui Butnaru la locul cuvenit, că doar lui îi aparțin cele 5/6 din traduceri. Parcă ați ajuns la înțelegere că, da, e posibil de revenit la normalitate, de trecut peste impostura ta, peste găinărie... Apoi eu nici nu m-am mai gândit la caz, nu am suflat nimănui o vorbă despre isprava ta, fiind corect în comportament, știindu-te cam neajutorat în munca scrisului. Unde mai pui că parcă eram amici. Zic, repară el Spătaru și – Dumnezeu cu dânsul, întâmplarea rămână cunoscută doar de trei oameni... Nu i-am scris nici prietenului Evgheni Stepanov, căruia însă, iată, abia peste un an și două luni, N.S. îi dă vestea minunată că el i-a tradus și editat o carte etc. Păi, cum iese, amigo? Astfel răspunzi tu la un gest de colegialitate, de onestitate, de a nu-ți divulga găinăria, impostura? Zău e a mirării... Dumnezeu cu tine și cu uriașul tău talent de... traducător...

––––––––––––––––––

*În draga mie Românie a apărut a treia mea carte. E o carte de versuri, Mai înainte mi-au apărut un volum de cercetări filologice și altul de versuri. Îi mulțumesc pentru această carte prietenului meu, poetului, prozatorului și traducătorului Nicolae Spătaru, precum și renumitei edituri.

**Dragă Leo! Eu sunt cel vinovat. Nu am ținut cartea în mână, cred că ești și tu inclus. Pur și simplu Nicolae mi-a trimis azi coperta acestei cărți. Și eu am crezut că traducerea îi aparține integral lui. Îți prezint scuzele mele.