sâmbătă, 8 martie 2025
duminică, 2 martie 2025
luni, 24 februarie 2025
vineri, 21 februarie 2025
marți, 18 februarie 2025
duminică, 16 februarie 2025
vineri, 29 noiembrie 2024
vineri, 11 martie 2022
MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL
MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL
duminică, 13 iunie 2021
CÂND AU NĂVĂLIT CĂLĂII...
LISTA BASARABEANĂ
1. Șocul
întâlnirii cu „eliberatorii”
Adu-ți
aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a
scos din ea cu mână tare și cu braț întins...
Deuteronom, 5/15
Era tânără. Doamnă
sadea, alias boieroaică ce moștenea o anume avere, zeci de hectare de pământ
prin părțile Sorocii, în satul Țepilova din comuna Ocolina. Tânără și frumoasă,
după cum o înfățișează fotografiile de epocă. După cum și-o amintesc cei care,
la sfârșitul anilor ’30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenți.
Spre exemplu, profesorul universitar chișinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape
îndoială că viața acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la
locul în care am trăit o perioadă și eu, pot să vă asigur că, încă din tinerețe,
ea a fost o celebritate a orașului Soroca. Orășenii mai în vârstă mi-au descris
escapadele ei în oraș: apărea călare pe un cal mândru, cu pușca pe umăr, cu
revolver la șold, iar la șa avea legați 3-4 iepuri și tot atâtea rațe împușcate,
pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
Țăranii se mirau – cum o domnișoară,
fiică de boieri, mergea desculță în urma plugului, cosea grânele sau fânul,
întrecându-se cu bărbații. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii,
altoia pomii. Era fermierul universal. În același timp, cunoștea literatura,
muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreiește și țigănește
– limbi necesare în orașul nostru”.
Ce
portret! De tânără. Și boieroaică. Și frumoasă! Cutezătoare. Chiar și în acel
28 iunie 1940 rămânând să aștepte hoardele roșii. Și, poate, nu doar din
cutezanță, ci și din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a rușilor
ce aveau să treacă Nistrul.
De
a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Și așa s-ar fi putut
crede, cu toate că sângele ei avea afluenți de prin mai multe seminții –
greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba
rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei țintați cu stele
roșii? Și de ce? Deci, și-a zis să rămână.
Iar
mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, fata mamei, să plecăm și noi
peste Prut, că nu se știe cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noștri»”.
Însă
fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-și mama ce-și rânduia căruța în lungul
convoi al celor care fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.
Ea,
tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), hotărăște să rămână.
Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja
în Siberia, în Gulag, își amintește că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul
28 iunie 1940, radio București transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenții
asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componența generalilor
(cutare) pleacă cu avionul
–
Cum așa? Ce va fi cu noi?
Acum
mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea,
nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi
întâmplat ceva asemănător în Țările Baltice, ca și cum noi nu ne-am fi putut da
seama ce va ieși din toate astea!...”
Iar
dimineața, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Inițial,
tânăra boieroaică se gândise că mașinile ar fi românești, fără să știe că,
noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră
tancurile și blindatele armatei roșii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici
cea mai mică închipuire că în viața noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă și
că totul ce era obișnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia
orizontului!”
Astfel
că prin satul ei, Țepilova, treceau mașini murdare, tanchete, unele dintre care
rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se
conturau în praful drumului, oșteni pătați cu negru reparau ceva. Una dintre mașini
se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva
negru și flăcăuanii satului, ghiontindu-se între ei, chicoteau și ironizau:
–
Ca oița: unde s-a oprit, acolo a și lăsat băltoaca...
–
Ce-i asta, bravilor? Abia ați trecut granița – și dă-i cu reparația?
La
care mecanicul face printre dinți:
–
A treia lună suntem în marș...
După
podețul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o mașină
răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.
Pe
marginea drumului stătea un oștean posomorât cu arma în bandulieră.
–
Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.
–
Niște munți ca aiștia! Parcă frânele pot rezista?
M-am
mirat: ce fel de munți? Ia, o mică pantă!”
De
aici, din dimineața lui 28 iunie blestematul, și pornește șocul întâlnirii „cu
noii noștri stăpâni” care, imediat, se înfățișează în curtea casei și pretind
fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Și cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aștepte
ani mulți doldora de uimire și dezamăgire...).”
Dar,
odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe
iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur
și simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra o ia în galop
spre aria de unde însoțitorii săi, bravii oșteni roșii pe caii lor, trebuiau să
ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană își dă seama că i-a
pierdut undeva în urmă pe cei veniți cu rechiziția. Aceștia erau trei – un
veterinar, politrucul și un plutonier care – să vezi! – descălecaseră și își
duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! își spune în sinea sa Eufrosinia, scriind
în memorii: „Îmi amintesc de mașina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela
de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, își
luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Orașul de Sus în Orașul
Vechi al Sorocii. El nu se putea opri și alerga, repetând speriat:
–
Uite și țara asta Basarabia!
Se
dovedise că toți aceștia erau veniți de prin părțile Poltavei. Locurile lor
sunt de șes, iar dealurile noastre le par munți”.
Acolo,
la fân, politrucul îi vorbește despre infailibilitatea partidului care –
Doamne, ferește! – nu poate greși nici cât e negru sub unghie. Însă, pe cât de
cutezătoare, pe atât de naivă, boieroaica întreabă cum de s-a întâmplat ca în
partidul „fără cusur” să fi nimerit atâția
„păcătoși”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanți
comandanți de oști sau oameni de stat
care, se știe, fuseseră executați. Adică, domn-tovarăș politruc, cam în ce ar
consta criteriile infailibilității partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea
(pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în rusește «benevolă»
și prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit
posibilitatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun
naufragiu, și nu în țara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra
Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce
controlează faptele lui Stalin și cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia
puterea, pentru a nu se ajunge la autocrație. Însă prin răspunsurile sale
politrucul o dezamăgește.
Așadar,
nu e nimic de mirare că: „chiar din primele zile de ocupație sovietică (se obișnuiește
a spune – «eliberarea de sub stăpânirea boierilor și capitaliștilor», dar de ce
să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoțul nu spune «eu am
furat», ci zice «eu am împrumutat»), la mine au început să vină, rând pe rând,
oamenii satului, întrebând:
–
Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne așteaptă?
Eu
însă eram optimistă... sau vroiam să mă conving pe mine însămi de așa ceva,
deoarece este cu mult mai ușor să-l înșeli pe cel care dorește să fie înșelat!”
joi, 18 martie 2021
SĂ VEZI ȘI SĂ NU CREZI!
Bine și frumos: colegul, poetul, prietenul
din Moscova Evgheni Stepanov primește o veste importantă. Și, pentru a-și
împărtăși bucuria, dă șfară nu că în Rusia, ci în lumea întreagă, publicând pe
Facebook coperta cărții „Viețile mele nomade”, însoțite de câteva fraze. Le
reproduc în originalul rus (vezi traducerea la subsol*):
Știu că Evgheni e un coleg onest (chiar dacă nu menționează că cele două cărți anterioare au fost traduse de subsemnatul), un prieten adevărat și nu pot să nu-i scriu că, hai să nu ne grăbim, știrea e doar parțial adevărată, încolo e absolut deturnată, chiar falsă. Deoarece este uimitor că acest traducător Spătaru nu deține în carte decât câteva texte traduse pe 20 de pagini (7-27), iar conținutul de bază al cărții, 122 de pagini (adică tocmai 5/6 din traduceri), aparțin altcuiva, care a mai și selectat și tradus extrase despre creația autorului, opinii ce aparțin Tatianei Bek, lui Konstantin Kedrov, Serghei Biriukov, Iuri Milorava etc. Îi scriu colegului, întrebându-l: Chiar așa, ăsta, Spătaru nu ți-a spus că mai toată cartea e românizată de altcineva, nu de el? Iată explicația care a dus la... prostrație:
![]() |
Cartea reluată integral în... „integrala” traducere a lui Spătaru |
Așadar,
Nicolae Spătaru nu a găsit de cuviință să-i spună autorului că, de fapt, în
mare, ba chiar în... foarte mare, traducerea și îngrijirea cărții (notele, selectarea
opiniilor exegetice, schițarea CV) aparțin totuși altcuiva. Astfel, dânsul
nu suflă un cuvânt că, pur și simplu, a preluat integral cartea lui Evgheni Stepanov, „Istoriograf mie însumi”, apărută în 2010
la Iași, dar trecută pe... planul doi, după cele câteva textulețe traduse de
el, N.S., acesta băgându-se, voios și viteaz, în prim-plan! Măi să fie! Pentru
că chiar și denumirea cărții tot de la autorul trecut pe... plan secund a venit.
Dar, să vezi! – N.S. își plasează numele de 1/6 importanță înaintea celui care
a dat 5/6 din traduceri! Ce să însemne asta azi, în plin secol XXI, când
găinăria, impostura nu prea pot fi tăinuite?
Plus că acest volum a apărut la începutul
anului 2020, și eu, Leo Butnaru, cel altcineva,
l-am văzut, când îl adusese chiar editorul Aurel Ștefănachi la Chișinău. Și am
întrebat: Ce e, bre, cu cacealmaua asta? Ce ai făcut tu, Colea, și ce am
robotit, am recreat eu? Se poate compara?
Rămăsese consternat și editorul, pe care
tu îl implorai să repare gafa, trecând numele lui Butnaru la locul cuvenit, că
doar lui îi aparțin cele 5/6 din traduceri. Parcă ați ajuns la înțelegere că,
da, e posibil de revenit la normalitate, de trecut peste impostura ta, peste
găinărie... Apoi eu nici nu m-am mai gândit la caz, nu am suflat nimănui o
vorbă despre isprava ta, fiind corect în comportament, știindu-te cam
neajutorat în munca scrisului. Unde mai pui că parcă eram amici. Zic, repară el
Spătaru și – Dumnezeu cu dânsul, întâmplarea rămână cunoscută doar de trei
oameni... Nu i-am scris nici prietenului Evgheni Stepanov, căruia însă, iată,
abia peste un an și două luni, N.S. îi dă vestea minunată că el i-a tradus și
editat o carte etc. Păi, cum iese, amigo?
Astfel răspunzi tu la un gest de colegialitate, de onestitate, de a nu-ți
divulga găinăria, impostura? Zău e a mirării... Dumnezeu cu tine și cu uriașul
tău talent de... traducător...
––––––––––––––––––
*În
draga mie Românie a apărut a treia mea carte. E o carte de versuri, Mai înainte
mi-au apărut un volum de cercetări filologice și altul de versuri. Îi mulțumesc
pentru această carte prietenului meu, poetului, prozatorului și traducătorului
Nicolae Spătaru, precum și renumitei edituri.
**Dragă
Leo! Eu sunt cel vinovat. Nu am ținut cartea în mână, cred că ești și tu inclus.
Pur și simplu Nicolae mi-a trimis azi coperta acestei cărți. Și eu am crezut că
traducerea îi aparține integral lui. Îți prezint scuzele mele.
sâmbătă, 12 septembrie 2020
sâmbătă, 19 martie 2016
Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea
![]() |
Alphons Allais, "Dreptunghiul..." - pardon! - "Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea" (1882) |
Dacă nu ar fi intervenit elementul literar, fie acesta înglobat într-un simplu titlu de tablou, ce reprezintă un banal dreptunghi monocrom, pictat de francezul Alphonse Allais în anul 1882…
![]() |
Kazimir Malevici, Pătratul negru", 1915 |
duminică, 19 octombrie 2014
ENKIDU - CEL CARE OCROTEA, NU UCIDEA LEI
![]() |
Enkidu. Statuie de
la curtea regelui asirian Saragon al II-lea
(
probabil 722-705 î.H.).
Precum se vede, Enkidu ocroteşte, nu ucide lei.
|
![]() |
Fragment din Epopeea lui Ghilhameş pe argila sumeriană |
vineri, 27 iulie 2012
SIBIU, PIAŢA MARE (2011-2012): APROAPE UN DEZASTRU
![]() |
Astfel se oglinea - veneţian! - în iulie 2011 Piaţa Mare în propriul caldarâm... |
joi, 28 iunie 2012
28 IUNIE 1940. SAT UITAT?
Va veni ea, zariştea senină, / când le-om strânge mâinile cu drag / şi vom merge sub acelaşi steag, / înfrăţiţi pe drum înspre lumină”. (Andrei Lupan.)
miercuri, 27 iunie 2012
28 IUNIE 1940. CONSECINŢE
marți, 26 iunie 2012
28 IUNIE 1940. LISTA BASARABEANĂ
![]() |
Semnarea pactului Ribentrop-Molotov-Diavolul |
![]() |
Tancurile sovietice la Soroca |
![]() |
Refugiaţii din Moldova Estică |