PUTIN = STALI

 

 

Abjectul putinism criminal, ucigaș, inuman merge spre extreme, reinstaurând stalinismul.  Muzeul de Istorie a GULAG-ului din Moscova a fost închis! Călăii din Kremlin și de la Lubianka se sperie de amintirea crimelor predecesorilor lor. Însă Memoria nu poate fi ucisă. Va veni momentul, când Moscova va avea cu siguranță muzee și memoriale ce condamnă crimele stalinismului, putinismului. Va veni ora de dare în vileag și condamnare a călăilor, ceea ce nu s-a mai întâmplat după 1991

VERNISAJ

 

Expozițiile de pictură sunt, în fond, locuri unde ochii flămânzi vin să caute alți ochi flămânzi care să-i vadă. Nu doar tablourile se privesc, ci și privirile dintre ele. Fiecare chip din sală, fiecare siluetă oprită în fața unei pânze e o dovadă că foamea de sens, de frumusețe, de confirmare nu se satură niciodată. Arta nu e un obiect, ci o circulație: schimb de sugestii, comerț subtil între priviri, inimi, neliniști.

În genere, arta nu înseamnă decât ochi flămânzi de alți ochi flămânzi, vizibili sau invizibili. Inimi flămânde de alte inimi flămânde. Încântări flămânde de alte încântări flămânde. Decepții flămânde de alte decepții flămânde. Deșertăciunea deșertăciunilor flămândă de alte deșertăciuni flămânde. Sau, poate, de deșteptăciunea deșteptăciunilor flămânde... Totul e o rețea de dorințe care nu se pot hrăni decât unele pe altele, un lanț de prezențe sau absențe care se recunosc reciproc.

NINGE

Ninge, ninge... Și totuși, nu e doar o ninsoare, ci un fel de reset divin. Parcă Dumnezeu, cu mâinile nevăzute și blânde, încearcă să ia lumea de la capăt, să șteargă urmele, să șteargă praful, greșelile, tristețile, să lase totul alb, neutru și posibil.
         Sau: ninge, ninge… De parcă Dumnezeu umple cu sens ceva. Spațiul zis Lume, atât de încărcat de zgomot, de dor, de rătăcire, se așază sub o haină albă ce nu e doar acoperemânt, ci și promisiune. Fiecare fulg devine literă tăcută, sens dens într-o poveste pe care o putem citi doar dacă ne oprim și privim.
          Fiecare fulg care cade e un semn că se poate începe de la capăt. Fiecare colină acoperită de zăpadă e o promisiune de revelație, de descoperire, de iubire reînnoită. Și, dacă privești atent, poți vedea cum lumea, prin acest gest al iernii, devine iar posibilă, albă și curată, gata să fie înțeleasă din nou, parțial – pe nou, cu ochi de copil, cu inima deschisă, cu sufletul pregătit să urce și să coboare pe văile și colinele bucuriei.
            Ninge, ninge… și totul poate fi reluat de la capăt.

MAMA A TOATE

 

Nimeni nu poate fi mama libertății. Libertatea nu se naște dintr-o persoană, dintr-un partid, dintr-un program. Ea nu are certificat de naștere și nici părinți politici. Oricine pretinde că a „născut” libertatea vrea, de fapt, să o adopte forțat.

Libertatea este Mama a toate. Ea dă naștere cuvântului, gestului, îndoielii, curajului. Din ea se nasc nu doar drepturile, ci și greșelile – pentru că numai ființele libere pot greși cu adevărat. Unde nu e libertate, nu există nici vină, nici merit: doar executare.

Libertatea nu produce copii supuși, ci fii și fiice capabile să decidă. O mamă adevărată nu-și ține odraslele în lanțuri. Le lasă să iasă din casă, chiar cu riscul rătăcirii.

De aceea, libertatea nu are nevoie de monumente cu chipuri, ci de oameni care să-i semene.

DESPRE DOUĂ VICTORII. UNA DE LA CHIȘINĂU

 

Despre Victoria de la Chișinău și Victoria de la Samotrace nu se poate vorbi doar în termeni de sculptură, ci mai ales în termeni de sens. Cele două figuri nu ar reprezenta două monumente, ci două moduri diferite de a înțelege istoria.

Victoria de la Samotrace, Nike, e triumful antic. Aripi desfăcute, întinse, trup proiectat înainte, o forță ce vine din exterior (probabil, și ea din mit, forța spiritului, nu și cea fizică; cel puțin, nu totdeauna) și se impune. Ea e victoria imperiilor, a flotelor, a armelor, a destinului care nu cere voie. Stă pe prova unei corăbii pentru că vine din larg, din afară, dintr-un „mai mare” ce copleșește. Este o victorie care spune: am cucerit.

Însă o Victoria de la Chișinău nu ar putea fi copie etico-mitologico-isstorico a celei eline. Istoria noastră nu e una a cuceririlor, ci a rămânerilor, a statorniciei (pe cât a fost posibil) pe vatră, pe vetre de la Tisa până la Nistru. Nu este istoria expansiunii, ci a supraviețuirii. De aceea o Victorie de la Chișinău, sau chiar și la București, nu ar trebui să aibă aripi desfăcute, ci aripi strânse. Nu ar trebui să înainteze, ci să stea. Adică, să caute rezistența și echilibrul statorniciei. Nu să vină, ci să rămână.

Dacă Nike e dinamica biruinței, Victoria de la Chișinău ar fi statica demnității. Nu ar fi așezată pe o corabie, ci pe un prag. Pe o treaptă. Pe o margine. Pentru că Chișinăul însuși e un oraș al „între-ului”: între imperii, între limbi, între memorii, între epoci. Aici victoria nu e să învingi pe cineva, ci să nu dispari tu.

Expresia feței n-ar fi extatică, ci concentrată. Nu strigăt, ci respirație ținută. O mantie care nu flutură, ci care cade (sau acoperă) greu, ca o memorie. Nu un corb și un acrc încordat pentru atac, ci vertical prin răbdare.

Victoria de la Samotrace e eroismul cuceririi. Victoria de la Chișinău ar fi eroismul rezistenței.

Una spune: „Am biruit”.Cealaltă ar spune: „Am rămas”.

Și poate că, în lumea de azi, a rămâne este mai greu decât a învinge. A nu te dizolva, a nu te urî între semeni, frați, a nu te pierde în alții ar fi o formă de victorie fără fanfară, fără parade (ar fi bine și fără... partide), fără mitologie ușoară, mioritică.

De aceea, dacă ar exista un astfel de monument la Chișinău, el n-ar trebui să se numească neapărat „Victoria”. Ar putea purta un nume mai auster și mai adevărat: Demnitate. Sau: Supraviețuire.

Pentru că victoria noastră nu e spectacol. Ea înseamnă luptă și jertfe în fața puhoaielor imperialiste. Și ținută demnă. E memorie care nu cade. Nici nu scade. E o aripă ce nu zboară, dar nici nu se frânge.

 

ÎN BAZA TRISTEI EXPERIENȚE ISTORICE

 

În tradiția orală românească, Marea Neagră este considerată ca fiind „cel mai pașnic vecin” al nostru, pe care te poți baza, spre deosebire de vecinătăți istorice mult mai turbulente, agresive. Iar noi, cei din Iterriverania, în baza unei triste experiențe istorice, ne spunem că, tocmai atunci când simți din plin vântul în pânze, vecinul îți confiscă marea. E paradoxul destinului: energia, efortul și aspirațiile tale sunt anulate de forțe externe, adesea mai puternice sau mai viclene.
        Apoi, din alt unghi de abordare, metafora sugerează că libertatea ta și posibilitatea de a naviga spre orizonturi noi sunt constrânse de ambițiile și interesele altuia. Chiar atunci când totul pare pregătit pentru succes și deplină realizare, intervenția externă poate să frâneze sau chiar să suprime visul, dorința, speranța ta.
        Astfel, istoria se repetă în gesturi mici și mari: pentru fiecare vânt favorabil, există o amenințare latentă, iar capacitatea de anticipare, de apărare și de adaptare devine esențială pentru a-ți păstra direcția și pentru a nu fi complet deviat de interesele altora.

CONCURS PENTRU PĂRINȚI

 

De-ar fi avut copiii posibilitatea să-și aleagă părinții, mulți maturi ar fi rămas șomeri. Ar fi existat, probabil, un fel de bursă a părinților, cu interviuri, probe de răbdare și examene de joacă. Unii ar fi fost respinși din start pentru lipsă de imaginație, alții pentru exces de morală, iar cei mai mulți pentru că nu știau să asculte.

Copiii nu i-ar fi ales pe cei care știu să dea ordine, ci pe cei care știu să stea pe covor. Nu pe cei care vorbesc mult, ci pe cei care pot tăcea împreună cu ei. Ar fi cerut părinți care știu să repare jucării, dar mai ales povești, care nu se sperie de întrebări și nu se supără când pierd la „de-a v-ați ascunselea”.

Într-o astfel de lume, mulți adulți ar fi rămas fără slujbă nu pentru că ar fi fost răi, ci pentru că ar fi fost prea ocupați să fie importanți. Iar copiii, angajatori exigenți, ar fi ales nu competența, ci inima.

Poate de aceea viața nu le dă copiilor dreptul de a-și alege părinții: prea puțini maturi ar trece proba copilăriei.

UN DIALOG DESPRE JURNALUL UNEI EPOCI

 

JURNAL TV. Emisiunea „Vânturile, valurile”. Sunt sub tirul întrebărilor colegului Val Butnaru referitoare la „Jurnalul unei epoci”. Discuția va fi pusă pe post duminică, 25 ianuarie, 2026. Poate ne întâlnim de o parte și cealaltă a ecranului?

CARTE FRUMOASĂ, CINSTE CELUI CARE TE-A SCRIS...

 

Carte frumoasă, uneori atât de voluminoasă – dar și consistentă –, încât aș putea să te cuprind pe după umeri, ca pe un prieten mai în vârstă, masiv, cu o respirație grea de secole. Așa este Istoria literaturii române a lui George Călinescu: nu doar o carte, ci o prezență. O pui pe masă și masa se schimbă; o deschizi și camera capătă genealogie. Nu o citești cap-coadă, o frecventezi, o consulți, o suporți uneori, o contrazici, dar n-o poți ignora, precum nu poți ignora un strămoș cu voce puternică. (...)
        Uneori, când închizi Marea Carte și o cuprinzi, ca pe după umeri, un prieten, sufletul tău tresare, înfiorat. Ai impresia stranie că s-a închis o capcană – nu pentru lume, ci pentru tine. Că ai prins între coperți nu adevărul, ci o parte din neliniștea lui. Undeva, la orizontul pustiului, dunele subliniază cu o linie vălurată cursivul din cărțile cerului, acele volume pe care nu le putem închide și nici îmbrățișa.
Și atunci înțelegi: cărțile mari nu sunt ferestre, ci praguri. Le treci, dar nu rămâi același. Le închizi, dar ele continuă să te citească.
       Carte frumoasă, cinste celui care te-a scris, cinste celui care te-a citit...

 

DE LA REALISMUL SOCIALIST LA LITERATURA Z A FASCISMULUI

 

Gata, s-a terminat cu democrația și printre cele câteva organizații „importante” ale scriitorilor din Rusia! În declarația de ieri a Secretariatului Uniunii Scriitorilor din Moscova se spune că „ordinul președintelui rus de a uni scriitorii nu a fost îndeplinit. Societatea are nevoie de consens în această situație geopolitică complexă”.
        Mda, când se ia de organizarea scriitoricească președintele țării, gen Putin, e de prevăzut ce se poate întâmpla... Moscoviții fac mină de inși loiali guvernării fasciste, scriind că „toți scriitorii adevărați rămași în țară sunt etatiști și patrioți. Împărțirea lor în puri și impuri este un joc al dușmanilor Rusiei”. Să vezi, doar cei rămași în țară sunt bine mersi, pe când alții, importanți, dar emigranți nu inspiră încredere. Și dă-i în continuare cu bocetul: „Încercările de a transfera proprietatea comună a scriitorilor în mâinile unui grup de scriitori sunt ilegale. Acestea încalcă legile Federației Ruse și statutele sindicatelor de scriitori: Uniunea Scriitorilor Ruși, Uniunea Scriitorilor din Moscova și Uniunea Scriitorilor din Sankt Petersburg. Uniunea Scriitorilor Ruși este compusă din mai multe sindicate și nu este în niciun caz succesorul legal al Uniunii Scriitorilor din URSS sau al Uniunii Scriitorilor din RSFSR, o organizație infamă din epoca sovietică. Marea noastră țară se numește Federația Rusă, iar Uniunea Scriitorilor din Rusia este doar una dintre altele similare, nu cea dominantă. Directiva președintelui de a uni scriitorii, pe care o susținem cu ardoare, nu prevede că Uniunea Scriitorilor din Rusia este singura uniune existentă. Este una dintre multe. Iar ceea ce se întâmplă deja – confiscarea Casei Centrale a Scriitorilor, a Casei Rostov, privarea chiar și de o mică încăpere pentru Uniunea Scriitorilor din Moscova, dorința de a-i grupa pe scriitori într-o singură structură, de neînțeles și prost organizată, problemele cauzate scriitorilor proeminenți la nivel local, certurile cu unele organizații regionale – toate acestea au cauzat și vor continua să provoace scandaluri și procese.
        Solicităm convocarea unui congres al scriitorilor cu adevărat unificator, autentic, bine pregătit, din întreaga țară, unde toți scriitorii adevărați vor fi pe deplin reprezentați. Și nu o numire practic clandestină, ilegală, a unor scriitori ca lideri și a altora ca inexistenți. Trăim în Rusia, nu în URSS. Suntem pregătiți să fim membri ai unei noi organizații a scriitorilor, adecvată noilor vremuri. Scriitori adevărați există în toate uniunile de scriitori. Numele, biografiile și cărțile lor sunt cunoscute. Din păcate, există și o mulțime de cărți false. Scrisul este o chemare, nu un statut. O persoană poate fi un om de știință de renume, un soldat curajos, un inginer iscusit, un excelent organizator, dar să nu aibă deloc abilități literare. Talentul este de la Dumnezeu. Confruntările literare sunt de la diavol. Nu suntem pentru „mari răsturnări de situație”, ci pentru o abordare rezonabilă a realității actuale. Nu trebuie să antagonizăm autoritățile cu intelectualii și nici să-l inducem în eroare pe președintele țării”.
        Să vezi ce talmeș-balmeș pus la cale cu chezășia lui Putin, care... nu trebuie dus în eroare!
        Eu cam cunosc membrii semnatari din partea secretariatului respectiv și comentez scurtisim:
     Это только начала нового соцрелиZма... Последствия драматичны до трагического. (Nu e decât începutul noului soțrealiZm... Urmările vor fi dramatice până la tragism).

CE RĂMÂNE...

 

MAI RECENT, 
RUȘII ȘI-AU ZIS SĂ FOLOSEASCĂ ÎN LUPTELE CU UCRAINA 
CAVALERIA.
Au ei considerentele lor, de mobilitate, viteză, surprindere etc. 
Însă au uitat ce rămâne după șarjele de cavalerie... doar șei... doar șei...

ȘTIAȚI CĂ DEJA INTERNETUL ARE UN... SFÂNT PROTECTOR?...

 

        Nu știu ce să cred, nu știu, încă, ce sentimente mă încearcă, însă aflu, cu 25 de zile... mai târziu, că deja internetul are un... sfânt protector.
Iată despre ce e vorba:
               Sfântul Carlo Acutis, cunoscut ca "patronul internetului" și "primul sfânt milenial", a fost canonizat pe 7 septembrie 2025. A primit acest titlu datorită pasiunii sale pentru informatică, pe care a folosit-o pentru a crea un site web care documentează minunile euharistice. A murit de leucemie la vârsta de 15 ani în 2006, iar moaștele sale sunt expuse în Assisi.
                 Acutis a învățat singur programare și a folosit cunoștințele sale pentru a crea site-uri web pentru organizații catolice și pentru a documenta minuni euharistice, care au devenit populare pe internet.
           Nu cumva lumea, biserica sunt cam grăbite? Nu cumva, prin atare pripeală, devalorizează importanța unei sau altei canonizări? Nu e mai mult un joc, decât o întemeiere serioasă, credibil?Acută problema cu sf. Acutis, nu?...
                   Întrebări, întrebări... 
            Iar la Assisi am fost în august 2015, am hălăduit prin spațiu și, probabil, spirit liturgic...
            P.S. Acum, un creștin, un catolic sau, pur și simplu, un utilizator de internet, dacă, la biserică, are de gând să-l cinstească pe sf. Acutis, trebuie să pună 2 lumânări, une pentru morți, alta pentru vii, așa cum, într-un fel, sau în mai multe feluri, sfinții sunt nemuritori, nu?...

DISCUL SAU PĂTRATUL, MALEVICI SAU JAPONEZII?

 

                   FILE DE JIRNAL

23.I.2018.

Eu unul consider că suprematismul a existat până la Cazimir Malevici, adică înainte, cu mult, de cele două pătrate, roșu și negru, ale acestuia, date drept opere de artă avangardistă în 1915, cel negru bucurându-se și azi de o faimă greu de explicat. (Poate și din motivul că, de fapt, nu prea există ce ar fi de explica... – un rudimentar pătrat negru, și... cam atât.)

        Pătratul roșu are o denumire „suplimentară”, pe cât de curioasă, pe atât de bizară: „Realismul pictural al unei țărănci în două dimensiuni”. Iar drapelul Japoniei, de culoare albă cu un disc roșu în centru, se numește日の丸 – hi no maru (lit. discul soarelui).
Iată de ce, înaintea pătratului, reproduc drapelul național al Japoniei cu celebrul său disc roșu în centru. Ei bine, cu ce e mai puțin... suprematist, artistic, avangardist, dacă vreți, discul roșu față de pătratul roșu?
        Plus că atare „avangardism”, în comparație cu suprematismul lui Malevici, a apărut – cum să vă spun? cum să nu vă spun? – cu peste 600 de ani înainte de... 1915.
Legenda povestește că în secolul al XIII-lea, când mongolii veneau să invadeze Japonia (anii 1274 și 1281), preotul budist Nichiren i-a oferit shogunului un steag asemănător cu cel de astăzi. Shogunatul Tokugawa (1603-1867) a adoptat steagul pentru navele sale la începutul secolului al XVII-lea. Iar în secolul al XIX-lea a decretat că toate navele japoneze să arboreze steagul alb cu disc roșu, folosit multe secole de facto ca steag național.
        (Tot pe la suprematiști, chiar la același, Malevici, există, ca operă de artă, și discul negru. Însă, oricum ai da-o, tot japonezii au supremația, cu discul roșu.)

POLITICĂ, POLITICIENI

 

PORTRETUL UNEI CANALII

 

Un portret excelent al unui monstru de prostie și răutate ; al unei canalii „politice”

Extrase din The Times of London.

Cineva a întrebat: „De ce unii britanici nu-l apreciază pe Donald Trump?”

Nate White, elocventul și spiritualul scriitor englez, a dat următorul răspuns sclipitor:

„Lui Trump îi lipsesc anumite calități, pe care britanicii le prețuiesc în mod tradițional.

Nu are nici noblețe, nici farmec, nici calm, nici autoritate, nici compasiune, nici umor, nici căldură, nici înțelepciune, nici subtilitate, nici sensibilitate, nici conștiință de sine, nici modestie, nici onoare, nici grație...

Deși Trump poate fi ridicol, nu a spus niciodată nimic ironic, înveselitor sau chiar ușor amuzant – nici măcar o dată, nici măcar o dată. Nu constat asta retoric, ci literalmente: niciodată. Pentru britanici, lipsa de umor este aproape inumană.

Dar, în cazul lui Trump, este un fapt. Nici măcar nu pare să înțeleagă ce este o glumă – pentru el, o glumă este un comentariu grosolan, o insultă analfabetă, un act de cruzime superficială.

Trump e ca un trol: nu râde niciodată și nu se amuză; doar țipă de încântare sau de dispreț.

Iar cel mai rău lucru este că nu rostește doar insulte grosolane și stupide: chiar le gândește atunci când le rostește. Mintea lui este doar un algoritm robotic de prejudecăți mărunte și răutate instinctivă.

În el nu există ironie, complexitate, subtilitate, profunzime. Totul este superficial. Vedem un om fără o lume interioară, fără suflet.

SCUZE DUPĂ ÎNTÂLNIREA CU DIAVOLUL

 

Arhiepiscopul Alexei de Sitka și Alaska și-a cerut scuze pentru întâlnirea cu președintele rus Vladimir Putin în Alaska. Discursul său a fost publicat pe site-ul Bisericii Ortodoxe din America. În declarație, arhiepiscopul a menționat că acțiunile sale au cauzat neînțelegeri și confuzie în rândul credincioșilor. El a subliniat că întâlnirea a avut loc la inițiativa sa personală și nu reflectă poziția oficială a Bisericii Ortodoxe din America, care a condamnat în repetate rânduri evenimentele din Ucraina și și-a exprimat sprijinul față de victime. „Vreau să-mi cer sincere scuze celor care au încercat durere, suferință sau confuzie din cauza acțiunilor mele din ultimele zile. Regret profund scandalul pe care l-am provocat. Acțiunile mele nu indică în niciun fel o schimbare a poziției bisericii”, a remarcat arhiepiscopul, recunoscându-și recunoscut greșeala și declarând că împărtășește pe deplin poziția Sinodului cu privire la necesitatea de a pune capăt conflictului și de a aduce pacea cât mai curând posibil. El a subliniat că intenționează să conducă turma din Alaska într-un spirit de rugăciune și milostivire, urmând deciziile bisericii.

DĂI CU ȘPRIȚUL PÂN-LA ZIUĂ...

 

                            PAGINI DE JURNAL

 27.III.2003

 

Dintr-un dialog al lui George Arion cu Romul Munteanu: „ – De ce suferim noi de acest provincialism, de această localizare excesivă? – Dumnezeu ar ști să spună mai exact. Cert este însă că românii au rămas prudenți, cred, de sute de ani. Prudența aceasta le-a intrat în ereditate. Ei nu au nevoie de o cenzură exterioară care să le dea o limită a scriiturii lor; o au în sânge. De aceea cărțile noastre, chiar și cele bune, păstrează un aer de mediocritate, de banalitate, de spirit local prea evident”. (România lit., nr. 7 a.c.). Și tot acolo, și tot acut remarcat: „Viața noastră este un amestec de episoade frumoase și urâte și lumea trebuie să o cunoască așa cum a fost, pentru că și din momentele noastre de tulburare, de dezechilibru pot învăța cei ce vin în urma noastră. Ei trebuie să știe, de pildă, de ce scriitorii au băut mai mult în anii ’70-’80 – își amorțeau durerile cu vodcă sau cu whisky, fiecare după banii lui. Aceasta era o formă de boală colectivă și de tratament pe care mulți, aplicându-și-l în regim forte, nu l-au suportat și au murit. Eu am scăpat pentru că m-am oprit la timp”.

Știut lucru, foarte... știut și în stânga Prutului... unii dintr-ai noștri s-au dus înainte de vreme și de operă împlinită, alții – ne-am oprit, unii mai devreme, alții mai târziu, încercând să vindecăm racilele acelei „forme de boală colectivă” care ne-a afectat sănătatea fizică, dar și pe cea a spiritului... Iar alții continuă opera de sinucidere prin băutură la toate nuvelele (etajele) Uniunii Scriitorilor... Unii pur și simplu nu se mai pot opri... Le-au plecat toate trenurile... Ce să le spui tu, un fost băutor aproape de excepție? Te-ar privi cu nedumerire, ca pe un sărit de pe fix... Însă în unele texte ale mele, la „plan înclinat”, m-am referit cu duritate la bețivănia care bântuie Basarabia. De altfel, tristul fenomen nu e de ieri-alaltăieri și nu numai pe la noi. În 1936, Vasile Militaru, parcă răspunzând unui comandament social imediat, publică placheta „Cântecele crinului” care, conform declarației autorului, aveau menirea „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi”. Dar lucrurile, nici după 70 de ani, nu s-au schimbat spre bine și limpezime de cuget. (De reținut că „literatura și arta” chișinăuiană nu e una fără precedent – același Vas. Militaru debutează în rev. „Literatură și artă română”, în 1904.)

CITIȚI HOROSCOPUL?

 

POLITICIENI? EXECRABILI!

 

                         PAGINI DE JURNAL / 6.VI.2021

 

Churchill, Pompidou, Dex-ul și politicienii de pe aici: Nu mai e un secret că foarte mulți dintre pretinșii politicieni de orice rang dintre Nistru și Prut au o cultură generală îndoielnică, o execrabilă cunoaștere și aplicare a limbii române. (Din păcate, asta îi privește și pe unii senatori sau deputați din dreapta Prutului...) Îl auzisem mai acum câteva zile pe un guraliv șef de partid ce se tot bate cu pumnul în piept (adică... în deșert) că el „s-a isprăvit cu problema” (perfidul și infectul kuliok). Adică... a murit odată cu problema pe care, cică, a rezolvat-o. Însă iese că ea, problema, l-a... rezolvat pe el. Să deschidă DEX-ul și să afle (cu uluitoare mirare!) că „a se isprăvi”, la modul reflexiv, printre altele înseamnă, pur și simplu, „a muri, a se termina, crucea cu el”. Altcineva, tot politician dorind să fie, zice că:

„Apropo... coaliția nu se discută... ci se anticipează între oameni deștepți (școala mea din UK)”. (Hazlia Purleșteanu.)

Dacă ar fi deschis DEX-ul, autoarea „deșteaptă” și lăudăroasă cu școala pe care, cică, a făcut-o ar fi încercat marea dezamăgire, că „a anticipa” nici pe departe nu înseamnă ce credea dânsul/dânsa că semnifică!

Pentru a nu ne referi și la limbajul macaronic al unui fost președinte, dar mai ales fost milițian, Voronin.

În genere, până a cuvânta în public, până a ticlui mesaje pe Facebook, pretinșii politicieni ar trebui să mai consulte gramatica, să mai deschidă dicționarele, să mai învețe.

Nu e treaba lor, ar zice?

Eu nu le pot aminti decât că prim-ministrul britanic Wiston Churchill a scris cărți, a fost chiar laureat al Premiului Nobel pentru Literatură! Iar pe masa mea se află o superbă, competentă antologie a poeziei franceze, semnată – de cine credeți? – de Georges Pompidou, fostul președinte al Republicii Franceze care, de altfel, avea mulți prieteni printre oamenii de cultură. Iar el nu a fost o excepție.

Să ne amintim că unii dintre prim-miniștrii Românii din interbelic erau intelectuali rasați.

În ce privește Interriverania Prutonistreană, ce ar mai fi de spus politicienilor? La carte, măi, la carte!

FURT INTERNAȚIONAL ÎN ARENA OLIMPICĂ!

 PAGINI DE JURNAL / 22.VIII.2004

              De obicei, nu trec în Jurnal impresii de la oareșicare competiții sportive, pentru că și destule evenimente din viața literară rămân pe dinafară. Însă de data aceasta găsesc de cuviință să depun o mărturie de revoltă și nedumerire: despre un nemaivăzut cinism, despre o nerușinare de nesimțiți și tipi împuțiți (la creier), despre o impertinență cum nu s-a mai văzut, despre o hoție pe față, și în fața a milioane și milioane de spectatori. Nu voi mai spune ce cred eu, ci voi reproduce din nedumeririle a doi comentatori de la „Eurosport”-ul rusesc, specialiști și cunoscători cu vechime și prestanță. Așadar, începe meciul de box între Marian Simion și un egiptean. La un moment dat, rușii-comentatori se întreabă: „Nu cumva arbitrii confundă ceva? Nu cumva confundă sportivii? Lovește Simion, însă punctele i se atribuie egipteanului”. Apoi: „Fantastic! Punctează românul, dar este avantajat egipteanul!” „Dar arbitrul trebuia să-l numere pe egiptean!” „Incredibil... Ce trebuie să mai facă Simion? Doar să-l dărâme, să-l dea la podea, altfel arbitrii își fac jocul”.

              Sau: „Începe runda a treia. Oare va reuși Simion să țină piept celor șase, celor cinci arbitri și egipteanului?” Și tot așa, comentatori nedumeriți, revoltați, dar... egipteanul este declarat învingător, Simion rămânând poate unul din cei mai defavorizați și scoși din joc pugiliști: arbitrajul l-a desființat... În încheiere, comentatorii ruși se întreabă: „Dar cine sunt arbitrii?... Ce bine că printre ei nu este și un compatriot de-al nostru...” Așa e, dacă ar fi fost – s-ar fi umplut de rahat și el. În fine, povestea e simplă: un cazah împuțit, un turc tâmpit, făcând coaliție cu ceilalți trei sau cu încă unul-doi dintre ei, și-au zis să scoată românul din joc, ca el, în meciurile următoare, să nu le elimine boxerii pe care îi au în concurs. Revoltător! Pe urmă, la TVR 1 se dă încă o dată înregistrarea meciului: egipteanul dă în aer, pe alături, la distanță, însă i se atribuie puncte... Ceva nemaivăzut! Olimpiada, jocuri oneste? Rahat! Ca și în cazul cu înotătorul american care încalcă regulamentul, este descalificat pe drept, iar apoi repus „în medalie” de aur. Să fi fost pe cinste, Florea trebuia să ia argintul și nu bronzul. Dezamăgit... Dezolant... (Comentatorii ruși: Pucikov și Komar, unul din ei fost boxer de performanță, adică bun cunoscător în domeniu.)