Despre leologisme ca literatură... la minut
Expresiile laconice, pe care, din modestie, dar și suspiciune din
partea cenzurii, nu le-am numit nici aforisme, nici leologisme*, am început să le public chiar de pe la primul an de
facultate, mai întâi în ziarul universitar, apoi în revista „Chipăruș”. Multe
dintre ele, semnate cu pseudonim, au fost găzduite și de pagina a opta a
hebdomadarului „Literatura și arta”, iar la începutul anilor 90 – și de revistele
„Contrafort”, „Limba română”. Mai încoace – în trimestrialele „Sud-Est”,
„Vitraliu” și „Hyperion”. Un prim buchet din leologisme încheia volumul meu de proză „Ultima călătorie a lui
Ulysses” (Editura Muzeului Literaturii Române, 2006), altul era găzduit în
almanahul „Promenada scriitorilor” (Cluj-Napoca, 2012), pentru a se ajunge la o
finalizare (de etapă!) în „Prima carte a leologismelor” („Junimea”, 2019).
După asta, am răvășit alte mape din arhivă, am cercetat în plicuri mari
cu decupări, am aranjat în pasiențe fișe „stinghere”, extrăgându-le din ordinea
și dezordinea lor pe cele pe care consider că pot intra în următoarea, adică
prezenta selecție de idei și sentimente, care și-au căutat și, poate, și-au
aflat formulări mai osebite de ce ne spunem noi zi de zi.
Nu toate leologismele pretind
să fie luate drept aforisme. Ele reprezintă resorturi ideatice secundate de
emotivitate, cărora subsemnatul le poate oferi o formulă stilistică personală.
Sunt sintagme, metafore, monoversuri, impulsuri oarecât memorabile. Pentru că,
în orice pulsiune și manifestare a sa, prin gândire-simțire-scriere, viața e o
modalitate, plurală, de expresie.
Așadar, au trecut deja peste 50 de ani de la acele prime apoftegme ale
studentului L.B. până la prezentele, din A
doua carte a leologismelor, în care pun și modestul îndemn:
Deschide această cartea, la întâmplare. Dincolo de
orgoliul meu, dincolo de orgoliul tău, deschide aceste leologisme, la
întâmplare, chiar citește vreunul din ele. Din întâmplare, ai putea salva ceva.
Inclusiv din tine.
Formulările leologice țin de
dezvăluirea de sine, de spovedania-instantanee; spovedania-bliț. Poate că ele ar fi chiar un gen de literatură... la minut. Fiecare ar constitui o maximă,
în care maximă este ideea, pe când forma e minimă. Ar fi și leologismul un aforism
care, după mine, înseamnă respect pentru timpul cititorului, dar în special
pentru inteligența acestuia.
În cele mai fericite cazuri, aforismele presupun arta deschiderilor de
paranteze; a deschiderilor-evantai de sensuri înglobate în alte sensuri
relevate în momente ce s-au adunat în zile, săptămâni, luni, ani și, iată, în
cărți ce inserează numeroase secvențe de literatură la minut.
Minute, săptămâni, luni, ani, în care uneori se întâmplă să mă
reîntâlnesc cu mine însumi prin textele unor plagiatori care mi-au șterpelit,
de trofeu, metafore, dar mai des aforisme, leologisme – câte o mână de expresii
care vin din adânca mină de cuvinte a tăcerii mele, ele fiind la curent cu posibilitatea deconstrucției opozițiilor
considerate cândva de nezdruncinat, dinamitând frontierele dinte conținut și
formă, în rezultat autorul putând opera într-un liberalism noțional metaforic, filosofic,
sugestiv înrudit deopotrivă cu adagiul și poezia (metafora).
În unele expresii se pot întrevedea, poate, și
operații interlocutive între anumite constatări ale subsemnatului și textul,
sau „sugestia” vreunui alt autor; niște cvasi-parafraze cu aport semantic de pe
ambii versanți auctoriali. Pe de altă parte, unele
apoftegme mă fac să-mi amintesc lucruri, fenomene pe care nu le-am știut vreodată.
Dar mai ales nu aș fi bănuit că ele se află în conștiința și subliminalul firii
mele. În acele mine ale tăcerilor care, îndrăznesc să presupun, precum
cuvintele predestinate combinațiunilor literare, au și ele mai multe asignări
semantice. Pentru că un leologism nu
apare obligatoriu într-o formulă concluzivă. El, fiind născut în libertatea
minții și a fanteziei, e unul deschis spre semnificații, le provoacă, le ademenește
și le însușește. Este scopul lucid, dar și... caleidoscopul „fantezist”,
inventiv, imprevizibil în elaborarea ad hoc a figurilor; inclusiv a figurilor
de stil.
Prin urmare, și din această clipă înainte, într-un minut, într-o
zi-noapte, într-o săptămână, o lună (...) se poate înfățișa din nou
transmisionistul Hermes, care să mă întrebe, precum atâtea sute mii de dăți mai
înainte, la diferite vârste:
– Ce vești ai pentru mine?
Și eu să-i răspund confratern:
– Nimic deosebit, un leologism...
Poate că un tiv dintre literatură și filosofi (-a vieții și a artei). Aceste formulări/
construcții semantice ca dovezi/ fapte ale participării mele la viață și a
participării vieții la ideile mele. Încât, iată, mișc un alt cuvânt, care ar
putea muri precum pionul pe tabla de șah, însă leologismul deja e început și
chiar ar putea fi câștigat...
Astfel că mai scrii un leologism – memorabil, sau doar unul bun, sau
pur și simplu un leologism, – fără a deranja ceva în lume, ceea ce și era de
demonstrat: leologismul nu pricinuiește rău nimănui.
Leo Butnaru
____________________________
*Noțiunea
de leologism veni pe lume în
anul 2005, am impresia. Împreună cu 2-3 prieteni ieșeni, pornisem în drum spre
Botoșani, la manifestările Eminescu. La Hârlău, ca de obicei, oprisem pentru un
popas-pauză de cafea. Cu prietenul Lucian Vasiliu ne-am apropiat de vitrina
librăriei, jumătate din spațiul căreia deja fusese acaparat pentru sediu de nu
mai țin minte ce partid. În jumătatea rămasă cu veche destinație, dar cărți mai
puține, în vitrină stătea, stingher, „Dicționarul de neologisme”. Atunci i-am
și spus prietenului Lucian Vasiliu: „Odată ce există cel de neologisme, de ce
nu ar fi și un Dicționar de leologisme”?
Faptul că „Prima carte de leologisme” i-am dedicat-o lui Lucian Vasiliu e legat
și de acel moment, dar și de altele, în care, pe când ne întâlneam, fie la Casa
Pogor, pe Corso din Iași sau la ședințele Consiliului USM, în București, ad hoc, în discuțiile noastre scânteia
câte vreo vorbă mai deosebită, poate că chiar câte un leologism...