30 DE POEME PRIN ANI / ANTOLOGIE DE ETAPĂ # XVIII

DEBUTUL CA EGO-FENOMENOLOGIE

  

                                               Debutul – nuanțe, particularități

 

                    I. Călătorii în spații reale și în „cosmosul interior”

 

        La timpul debutului, când ai un prim text publicat, nu poți trăi decât o indicibilă stare de entuziasm, de speranță (oarecum... anarhice). De oarece ambiție. Un timp mai lung sau mai scurt. Când încă nu ai un crez estetic, dar simți că îl râvnești, îl cauți cu febrilitate. Mai ales, dacă tu, săteanul, elevul de ieri ești deja în Chișinăul cu grădini publice, cu aleea clasicilor literaturii române (dar toți cu origini... moldave, selectați de băgătorii de seamă! De munteni, transilvăneni – nici pomină!), cu                 monumentul lui Ștefan cel Mare și legendele... adevărate, ca acte de curaj, întâmplate pe aici, în pașnice depuneri de flori, cărora kagb-iștilor li păreau nemaipomenite agresiuni, subversiuni ideologice și subminări ale puterii. Acestea și altele, în special colecțiile de reviste literare și de cultură românești, pe care le poți citi la biblioteca republicană (zisă „Krupskaia”, „femeia lui Lenin”, cum zic țăranii...), cu cărțile editate în dreapta Prutului, dar și de la biblioteca universității. Deci toate astea dimpreună având benefică influență asupra seriozității și sârguinței tinerilor predispuși la compuneri literare, poeticești sau la orice alte feluri de inspirații artistice ori la simplisime visări juvenile, parcă obligator legate și de dragoste.

        Începe ceva nou pentru viața ta, pentru perspectivele tale încă neștiute, nebănuite, dar dorite de a fi pe cât posibil libere în afirmare pentru tine, cel care încă nu ai cunoscut Dunărea, Delta, vestigiile dacice și romane, atâtea și atâtea locuri minunate din spațiul românesc, însă având șansele de a porni de la Nistru, de la cetățile de pe malul său, de la Răut, Orheiul Vechi etc. spre spații imense care, involuntar-predestinat, aveau să-și infiltreze posibile impulsuri poetice, artistice, în firea și destinul tău de viitor.

        ...Astea se întâmplau nu din voia mea, ci erau rânduite de o ambianță politic-imperială dată, impusă, multiculturală, destul de neliniștită și nervoasă în discreția ei ca și ilegală. Astfel că atenția, curiozitatea, dotarea, inspirația tânărului ce eram „lua în colimator” și posibile teme legate de Siberia, Răsăritul Depărtat (așa se spunea la lecțiile de geografie), tărâmurile baltice sau orientale. Oarecât mă gândeam și la marile fluvii, la depărtatele lacuri din spații euro-asiate, pe unele din care mi s-a întâmplat să le cunosc în călătorii, uneori imprevizibile, relativ timpurii, pornite chiar din primii ani de facultate. Hălăduiri în care (realizam peste anumit timp) mi se deschideau orizonturi tematice, semantice, ideatice și, dacă vreți, particularități stilistice, metaforice. Învățam, studiam ceva „pe viu”, la fața locurilor atât de îndepărtate de Negurenii mei baștină, de Chișinău. Adică, începând de la 18 ani, scriam în jurnalul meu, început în studenție, despre Volga, pe care am plutit cam 400 de kilometri. Văzusem mari orașe pline de istorie antagonistă, în structurile ei, – Kazanul tătărăsc cucerit de ruși și modificat sub multe aspecte, inclusiv etno-demografice. Dar orașul era legat și de destinele marelui poet avangardist Hlebnikov, al lui Lobacevski, cel care a dat geometria neeuclidiană; de destinul lui Șaliapin care, inițial, pentru „lipsa de talent”, nu fusese acceptat în corul parohial. În cimitirul de acolo se afla mormântul fiului în dizgrație al lui Stalin, Vasile (peste ani, rămășițele pământene ale aviatorului au fost reînhumate la Moscova). Văzusem celebra Samara ce trimitea, inevitabil, la creația lui Gorki, creație pe alocuri genială, în altele – doar interesantă.

        Zăpezile siberiene și albul câmpurilor de bumbac din Tadjikistan. Primele întâlniri cu cultura orientală, cu poemele lui Rudaki, Firdousi, Abdallāh ibn Sīnā (Avicena) etc., să auzi cum sunt ele cântate în persană și acompaniate la rubab. Pe înălțimile sau în defileurile munților Pamir să legi prietenii cu semenii tăi, debutanți și ei în poezie, letoni, lituanieni, armeni, ucraineni, gruzini, ruși, estonieni etc., cărora să le dedici și acest poem: Tadjikistan 1976./ Aeroportul Dușanbe./ Poeți tineri întâmpinați cu flori de/ minunate domnișoare în rochii de mătase multicoloră/ de parcă/ ne-am fi pomenit în păunăria lumii!/ Iar în luciul mătăsurilor lor/ se reflectau culmile Pamirului.// Chiar așa! Munți reflectați în mătăsuri/ în Asia undeva!

        Sau teme de poeme, eseuri, note diaristice scrise pe țărmurile baltice și printre vestigiile cetăților grecești de la gurile Bugului, una din ele – Olvia (Oceakov), pe care a reușit să o cucerească doar Burebista, după ce tăiase toate viile din țara lui. Sau orașele-fortărețe eline din Crimeea/Taurida. Probabil, am fost și eu unul din debutanții în literatură oarecât interesant în felul său tocmai prin diferențele formării și... formatării sale aplicate în scrisul românesc. Scrisul întrupat în destinul unui scriitor dintre Prut și Nistru care a cunoscut și perimetrul cuștii într-un ex-imperiu care, slavă zeilor, a căzut. Dar, din păcate, convulsiile sale ucigașe fac ravagii la vecinii ucraineni, în războiul declanșat de gresori de-a dreptul bolnavi la cap, criminali.

        Cred că și în timpul călătoriilor, ca universități dăruite de providență, călătorii care, prin ani, parcă țineau și ele de vocație, mă obișnuiam tot mai mult, mai că programatic, cu ceva ce ar cădea sub incidența ideii lui Șt. Augustin Doinaș despre: baia lustrală de fiecare zi a poetului – contaminarea de cultură. Asimilarea culturii în funcție de propriile preocupări, întru conturarea, apoi consolidarea viziunii de ansamblu asupra literaturii și a modestei tale prezențe în cadrul ei. Ar fi fost parcă o tentativă, poate că mai mult intuitivă, de interiorizare în ființă și caracter de tânăr în perioadă de dislocare dintr-un mediu, sătesc, și integrarea sa în urbanitate. Era un mod de a mă pomeni în mai multă libertate civilizatoare, propice formării de caracter, de intelect, ca impulsuri pentru firavul început de aplicare a unei posibile vocații, de poet; de profesionalizare.

        Dacă erai atent la propriul „interior cosmic” (un titlu de carte a lui George Meniuc, ce fusese coleg de facultate cu Geo Dumitrescu), în perindarea evenimentelor ai fi putut surprinde, oricât de vag, dar totuși, modificări, metamorfoze, reacții și sinteze emotive, ideatice, care ți-ar fi fost necesare în versurile de mâine, în înțelegerea poezie, a literaturii, în apropierea de filosofia existențială (...esențială). Cum s-ar spune, ar fi fost o implicită curiozitate față de propria-ți formare și... formatare în curs. Curiozitatea ce stimula „nesățios” dorința de a scruta misterele alchimiei poetice care pun, mai totdeauna, problema rezolvării „în simple posibilități verbale” (Valéry) a mirajelor abstracte, sistemelor arbitrare și a perspectivelor abia conturate în conștiința ta. Astfel că indicibilul începe chiar după o destul de sumară introducere în înțelegerea poeziei și, concomitent, a disponibilităților tale de debutant pentru crearea ei. Pentru că un debutant, ce înaintează pe clătinătoarea punte a timidităților, dar febril în existența sa jună și de creație, trebuie să aibă, probabil, o deschidere de curiozitate spre sine însuși (sau asta ar fi ca și iminentă), pentru a-și trăi cât mai cuprinzător noutatea propriei firi în cursul viețuirii ei în continui metamorfoze psihice și intelectuale. Să-și trăiască misterul irepetabil al vieții personale în comunicare cu misterele vieților altor oameni, colegi, unii creatori și ei. Încetul cu încetul, ți se înfățișau momentele, de la care încolo deja prindeai a înțelege cum se învață lecția disciplinei spirituale, intelectuale, literare.

        Iar călătoriile, deschiderile de spații geografice, dar și culturale, spirituale, deschideri de timpuri (ca istorie) erau un fel de universități plusate cunoștințelor însușite de tine la universitatea propriu-zis. Erau rătăcirile „organizate” ale achizițiilor, remarcărilor și deducțiilor necesare în devenirea ta deocamdată timid-scriitoricească. Era necesar să-ți dai seama că, în comunismul imperialist, antinațional, represiv, trebuia să găsești, în pofida a orice, oportunitățile fertile și să le capitalizezi în profesia ta, în destinul tău, în viitorul tău mai liber, sperai. Conștientizând ce ai de făcut și cum să faci, de unde pornești și unde ții să ajungi, parcă îți „instruiai” timpurile propriei juneți, făcându-le oarecât prielnice pentru a-ți împroprietări inteligența, destinul în consolidare. Cum zicea Céline în celebrul roman cu călătoria la capătul nopții, studiile te modifică, ele ținând de orgoliul sănătos și fructuos al unui bărbat.

 

                                        II. Trakl, Stelaru și „muzica pe oase”

 

        Iar din unele din acele călătorii (...la capătul nopții imperiului) mă întorceam, se întâmpla, și cu „capturi” de... „muzică pe oase”, numită și „muzică pe cranii”, „muzică pe coaste” sau „muzică pe plămâni” de pe discuri fabricate clandestin, fiind vorba de plăci artizanale pentru picup, imprimate pe peliculă roentgen. Erau pe ele cântece din GULAG, din lumea interlopă (блатные / blatnyie). Era și muzica nerecunoscută/neadmisă de autoritățile sovietice vigilente nevoie mare, care combăteau stiluri muzicale ce aduceau a occident. Predominau jazzul, muzica underground, dar și Elvis Presley. Melodiile erau imprimate cu înregistratorul electric, cei care făptuiau atare „antisovietism” fiind vânați și judecați deopotrivă cu roentgenologii care le vindeau pelicula cu imaginile anatomiei oamenilor (bolnavi sau sănătoși...), cu mărunții traficanți de valută străină. Altfel spus, „muzica pe oase” devenise muzica din oasele noastre de adolescenți, de studenți. Se întâmplau discuri cu unele imagini de mâini (falange), plămâni, bazine, cranii, coloane vertebrale (drepte sau deformate) etc. Iar noi, studenții, eram, cum s-ar spune, într-o ambianță adecvată, deoarece vizavi de căminele universitare începea domeniul misterios al cimitirului central, căruia unii dintre noi se întâmplau să-i sară gardul și să hălăduiască printre morminte cu vestigii și simboluri funerare de prin secolul XIX de ocupație rusească și din interbelicul românesc, în amestec de inscripții din litere slavone și latine, pe care se lăsase patina timpului (pe care patinaseră cei alunecați în neant...).

VĂ AMINTIȚI DE CĂLIMĂRI?

 

APOSTROF ÎNTREABĂ, SCRIITORII RĂSPUND

 

DIN JURNALUL UNUI TÂNĂR SCRIITOR

 

A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ...

 

Leo Butnaru

CARE ESTE BASMUL DUMNEAVOASTRĂ PREFERAT?

(Interacțiune-viziune între ochiul magic și ochiul... imagic) 

Răspunsul poate veni doar în urma unei iminente (ca de la sine, din... oficiu) treceri în revistă a minunățiilor copilăriei, care au fost poveștile. Iar o astfel de invocare afectiv-imaginativă a unei averi atât de aparte, cu subiectele depănate de părinți, bunici sau aflate din primele cărți citite, mie unuia avea să mi se întâmple (și) la cinci fuse orare depărtare de piciorul nostru de plai, în Ulan Bator. În iunie1989, călătoream prin Mongolia și, pe când mă aflam în aeroportul din Ulan Bator, de unde aveam să decolăm spre sud-vestul imenselor stepe, spre marginile marelui deșert Gobi, Urinhe, colegul amfitrion, însoțitorul micii noastre delegații din trei scriitori urss-iști (încă...), la un moment dat îmi face semn să privesc spre o copiliță care citea într-o carte, ce se dovedi a fi, totuși, nu una oarecare, ci chiar... „Rumân ardân ulgar” (!), adică – „Povești populare românești”! Ce semn, ce coincidență! Făcurăm cunoștință: pe fetița cititoare de basme o chema Ariunaa (Adorata!). Țineam în mână acea carte „exact” la 40 de ani de la venirea-mi pe lume, demult-demult fiind și eu copilul care a cunoscut adevărate constelații de basme, fascinat, luminat, instruit de ele. Astfel că, în zborul de circa 2 ore spre punctul de destinație, cu o escală la baștina lui Ginghis Han, aveam să-mi amintesc șiruri din minunatele basme, zise nemuritoare; aveau să-mi treacă prin fața ochilor minții multe cărți de povești, care mi-au marcat post-pruncia și, probabil, cercetate prin prismele vârstei și experienței, mi-au modelat caracterul și destinul. Mi-am amintit și de un volum de povești populare „moldovenești”, adică românești, însă, pe atunci, între Prut și Nistru, această noțiune fundamentală a ființării noastre era prohibită. Apoi, uimitor! acolo, în patria ginghishanizilor,  mi-a revenit în lumina minții și o impresionată culegere (chiar) de povești... mongole (!), traduse și editate la Chișinău; țin minte că ea avusese un puternic impact de fascinație asupra imaginației mele și cred că, predestinat, încă de pe atunci, destinul mă proiecta, peste decenii, într-o altă întâmplare uluitoare, ca hazard... providențial! Aproape și ea ca un basm, călătoria prin țara stepelor, iurtelor, herghelegiilor, dunelor, cămilarilor... Astea în interacțiune cu poveștile lui Ion Creangă, toate minunate, captivante, pentru, cum spunea cineva, ființe de la 7 la 70 de ani; bineînțeles, în devălmășie cu basmele cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, apa vie, merele de aur din grădina fermecată, fete din familii modeste ce ajung prințese, cai năzdrăvani, păsări măiestre și câte și mai câte!
        Treceri în revistă similare mi s-au întâmplat și când editura „Prut Internațional” mi-a propus să scriu prefețe la unele volume din seria „Biblioteca pentru toți copii”, autorii lor fiind Charles Perrault, Mark Twain, Rudyard Kipling, Saint-Exupery, Frații Grimm (în copilăria mea, ce se întâmpla la abia câțiva ani distanță de sfârșitul războiului mondial, în URSS Frații Grimm erau... interziși, de parcă minunatele lor basme, acum/atunci, ar fi fost complicele lui... Hitler!)
        ...Și cum ai alege din atâta bogăție, dintr-o imensă imaginație a lumii un singur basm preferat?! (De parcă ar fi o interacțiune-viziune cercetătoare între ochiul magic și ochiul... imagic.) Cumpănind cu inima, curiozitatea și spiritul copilului, mi-au rămas dragi foarte multe basme, pe care mi-a fost dat să le ascult sau să le citesc la vârstă fragedă. Iar mentalul și sensibilitatea adultului pledează pentru „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte” în tandem cu „Micul Prinț”. 
 

DIN POEZIA FRANCEZĂ MODERNĂ

Din poezia lumii

                               André GIDE
                              (1869 – 1951)

 
S-a născut la Paris, fiind educat într-un puritanism riguros, ceea ce-l înclina spre protest. În 1890 publică prima sa lucrare, „Caietele lui André Walter”, care, fără a se bucura de succes, s-a dovedit a-i fi cartea de vizită, pentru a intra în saloanele literare, unde a fost prezentat lui Mallarmé și Valéry. În 1896 devine primarul comunei La Roque-Baignard, însă își continuă activitatea literară. În 1897 publică volumul „Bunătăți pământești”, ce atrage atenția criticii de specialitate. Primele cincisprezece cărți le editează pe cont propriu și doar nuvela „Porți strâmte” (1909) îi aduce oarece recunoaștere. Călătorește în Africa, mai apoi publicând volumele inspirate de Congo (1927) și Ciad (1928). În timpul celui de-al doilea război mondial se află în Tunis, unde scrie „Tezeu”, ultima din operele sale importante. Are o activitate susținută în teatru și cinematografie.
În 1947 i se acordă Premiul Nobel, devine doctor honoris causa al Universității din Oxford.
Din bibliografie: Tratat despre Narcis (1891), Poemele lui André Walter (1892), Călătoria lui Urien (1893), Tentativă amoroasă sau Tratatul dorințelor deșarte (1893), Mlaștini (1895), Saul (1898), Prometeu prost încătușat (1899), Corydon. Patru dialoguri socratice (1911).
 
                                                                  În traducerea lui Leo BUTNARU

 
Cântecul rodiei
 
Cu siguranță, trei boabe de rodie
au fost suficiente pentru a-i aminti Proserpinei...*
 
Multă vreme va fi să vă căutați
Fericirea imposibilă pentru suflet.
– Bucurii ale cărnii și bucurii ale simțurilor
Fie un altul să vă condamne,
Amare bucurii ale trupului și simțirii –
Altul să vă judece, eu nicidecum.
 
– Cu adevărat, Didier, filosof fervent, te admir
Odată ce credința în gândul tău nu bucură mintea
Nu crezi într-o alta mai preferabilă.
Dar nu în toate mințile se pot întâmpla astfel de iubiri.
 
Apoi bineînțeles, de asemenea iubesc
Ale sufletului înfiorări mortale,
Bucuriile inimii, bucuriile minții –
Însă pe voi vă cânt eu, plăcerilor.
 
Bucuriile cărnii, tandre ca iarba,
Fermecătoare ca florile gărduceanului viu
Se ofilesc sau se tund mai repede decât lucerna pe șes
Pe care spiritul rău le face să se risipească îndată ce le atingi.
 
Văzul – cel mai tulburător dintre simțurile noastre...
Tot ce nu putem atinge ne întristează;
Mintea prinde gândul mai ușor
Și fie ca mâna noastră să aibă ce ochiul râvnește.
– O! poți atinge orice îți dorești, –
Nathanael, și nu căută posesie mai deplină.
 
Cele mai dulci bucurii ale simțurilor mele
Vin după setea pe care mi-o potolesc.
 
Cu siguranță delicioasă este ceața,
Pe măsură ce soarele răsare peste câmp – delicios e și soarele –
Delicioase ne sunt picioarele desculți pe pământul înrourat
Și pe nisipul răzmuiat al țărmului de mare;
Delicioasă pentru scaldă era apa de izvor;
Să sărut buzele necunoscute pe care buzele mele le-au atins în umbră...
 
Dar uite, fructe – fructe – Nathanael, ce e de spus?
 
– O! că nu le-ai cunoscut,
Nathanael, asta mă duce la disperare...
...Miezul lor era fraged și suculent,
Savuros precum carnea ce sângerează,
Roșu ca sângele picurând din rană.
…Astea nu pretindeau, Nathanael, vreo sete specială;
Au fost oferite într-un coș de aur;
La început gustul le era neplăcut, nespus de insipid;
Nu amintea de gustul niciunui fruct de pe meleagurile noastre;
Amintea de gustul guavei răscoapte
De se părea că miezul lor deja este mort
Și amărăciunea îți umplea gura,
Încât puteai scăpa de ea doar mâncând un alt fruct;
Abia după aceea, dacă mustirea continua
Venea momentul de a o savura;
Și acest moment mi s-a părut mult mai plăcut,
Iar miezul deveni mai puțin grețos.
Coșul a fost golit rapid...
Și doar ultimul fruct l-am lăsat
Fără a-l împărți între noi...
 
Vai! După aceasta, Nathanael, va spune gura noastră
Ce-a fost acea ardentă amăreală?
Nicio apă nu ar putea-o spăla –
Jindul pentru atare fructe ne-a chinuit sufletul din plin.
Trei zile, în piețe, le-am căutat;
Însă vremea deja le trecuse. –
În călătoriile noastre, Nathanael, unde am găsi
Alte fructe noi pentru a ne provoca necunoscute pofte?
 
1897
______________
*Proserpina să țină minte – Proserpina – la romani, Persefona – la greci, zeița lumii morților. O dată, în timp ce culegea flori, pământul s-a deschis și a înghițit-o. Deși Ceres îl convinge în cele din urmă pe Jupiter să-i înapoieze fiica, Persefona nu mai poate reveni pe pământ: ea apucase să mănânce câteva semințe de rodie, act de magie a dragostei, care o va face să nu se mai poată despărți de răpitori.
 

DIN COSMOGRAME

 

DOUĂ NUVELETE

 

DESPRE POEZIE, CITITORII ȘI NECITITORII EI.

 Pornind de la premisa că, așa cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, la fel nu citesc poezie nici îm-blugi-ații rufoși de bună voie și „de lux” din prezentul secolului XXI.
    Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile din junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri.
    Cum nu citeau poezie papuașii, care își puneau belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în nas, pe limbă, pe... olimburic sau chiar mai jos de acestea, în locuri intime (...rușinoase, se zicea cândva.)
    Despre politicienii de azi ca posibil cititori de poezie nu e absolut nimic de vorbit...