luni, 29 decembrie 2014

ACUM 20 DE ANI


20.V.1995

Printre participanţii la întrunirea PEN de la Salonic e şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul Federaţiei Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale cu el. În Suedia, a editat două cărţi (de aceea e aici în componenţa delegaţiei suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova, pe când Gorbaciov era în Crimeea, şi ce a urmat, cât a mai existat URSS) şi un roman, „A doua respiraţie”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al Uniunii Scriitorilor. Va edita ceva şi la Londra. Întreabă de… Pavel Boţu (nu ştie că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druţă. Îşi aminteşte de activitatea sa de redactor-şef la ziarul „Komsomolskai pravda” (acum vreo douăzeci de ani şi ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram la o conferinţă unională a tineretului de creaţie la Tiraspol, şi l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre Pavlov şi Teajelnikov, pe când deţineau (ca pe o… deţinută!) funcţia de prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau unul mai redus decât celălalt”. Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam lunecos, superficial, cu toate că, la o şedinţă de birou la acel CC, i-a luat apărarea. Vine vorba şi despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de scrisori cu ea): „Sigur, o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.

Leo Butnaru şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al defunctei URSS
Foto: Florin Iaru
Mă întreabă: „Sunteţi împreună, o delegaţie românească?” Îi spun că, de fapt, reprezentăm două PEN Centre, cel românesc şi cel din Moldova. „Dar reprezentăm aceeaşi uniune scriitoricească, de la Bucureşti”, îi mai explic. El, surâzând: „Era firesc să se întâmple asta…” O dau spre Soljeniţîn, întrebându-l dacă, încă pe timpul perestroika, a citit tezele acestuia, inclusiv cea despre inevitabila reunire a Moldovei cu România. „Bineînţeles, le cunosc. În mare, avea dreptate”. În fine, Florin Iaru îmi spune să-i spun dlui Pankin, că vrea să ne facă o poză şi chiar ne-o face.

În oraş, ne înfruptăm din dulceţuri greceşti, foarte delicioase. Ion Mircea zice: „De fiecare dată când mănânc dulciuri, îmi pare rău că nu sunt şi copiii cu mine”. Apoi Ion se dovedeşte bun de glume: îi ascunde suedezei Anne Lener pantofii.

Una din cele mai populare reclame în Salonic – poza unei tinere numai în slip şi sutien, aproape transparent; reclamă „Lejaby” (de-ţi vine să-i dai cu rimă: Mon ami…) Şi un posibil distih: „Tu eşti puţin cam tristă,/ Eu sunt cam Tristan”…

Doi abhazieni, unul revenit pe meleaguri natale din Siria, celălalt – vice-preşedintele parlamentului lor. Mă întreabă de cineva din scriitorii de la Chişinău. La rândul meu, mă interesez de Gheno Kalandia, pe care îl cunosc, care a tradus în limba gruzină două antologii din poezia de la noi. „Ei au plecat împreună cu armata”, îmi răspunde Ghennadi Iverko. Din 60 de scriitori din Abhazia, 20 au fost georgieni. Zice că, după aceasta, pleacă la Istanbul. „Data trecută am observat că, pe stradă, turcii nu au coşuri de gunoi. Se tem să nu plaseze cineva în ele bombe”.

sâmbătă, 27 decembrie 2014

FREUD ŞI BICICLETA. Poeme din revista





Ce-i cu chestia asta…

1. Prolog

Stelele sunt punctele de sub cocârjarea a
tot atâtea semne de întrebare
metafizice
adică nevăzute

ceea ce însă nu înseamnă
că se poate face abstracţie de ele – măcar la unele
interogaţii
ar trebui totuşi să se răspundă…

2. Subiectul propriu-zis

În fine
am izbutit să-i telefonez lui Dumnezeu
prin mare minune am răzbătut la Orange-ul din tării.

Dumnezeu a fost impecabil-irepetabil de politicos
ascultându-mi răbdător cam lunga întrebare despre
cum se întâmplă chestia asta cu muzele
cu inspiraţia
în genere cu poezia – cum
de ce
din ce apare ea
etcetera.

Apoi câteva clipe Dumnezeu tăcu în celular
după care mi-a spus că pe moment e cam ocupat
şi poate îi telefonez în altă zi
sau noapte – (în genere
Dumnezeu nu doarme
veşnicia lui fiind de fapt o eternă insomnie)...

„Bine... Mulţumesc Doamne Dumnezeule” am zis
şi am închis. Dar din vocea Atoateştiutorului simţeam eu că
– iertare Doamne! –
nici El nu ştie ce-i cu chestia asta
numită poezie...

Pentru ca peste câteva clipe să-mi sune telefonul
de la un număr neidentificabil. „Eu sunt fiule...”
se auzi în celular! Era Dumnezeu!
L-am cunoscut după vocea pe care i-o auzisem cu câteva clipe în urmă!
„Ştiu la ce te gândeşti... Aşa e… 
ai dreptate – nu prea ştiu nici Eu
ce-i cu chestia asta pe care voi o numiţi poezie... Iertare
fiule… Asta e…”
zise Domnul Dumnezeu cu cuviincioasă modestie…

8.IX.2013

joi, 25 decembrie 2014

PRINCIPIUL ÎNGERULUI




Odată
pe când eram învăţăcel la cursul primar
al şcolii personale de literatură
văzând cum coboară din cer un înger
mi-am pus gând ce aş fi vrut de la el
ieşindu-mi că ar fi bine să-mi dăruiască un poem
tocmai despre lăsarea sa pe pământ
despre ce simte
etcetera.
Chiar aşa i-am şi spus:
Dăruieşte-mi te rog un poem.

Dar nu m-am ales decât cu ce aţi citit până aici
atât:
       îngerul era surdo-mut.

…Aşa gândeam
însă uimitor îngerul a dat glas:
Te-am lăsat să te descurci de unul singur
a zis
oprindu-se din drum.
Vezi? Ai reuşit şi fără ajutorul meu.
Poate că am contribuit şi eu puţin
oarecât
aici
în final
prin ceea ce-ţi spun acum.

Mai apoi
din alte întâmplări similare
am priceput principiul neabătut:
de obicei
îngerul te ajută la început
sau la final de poem.
Cât de cât.
Deloc mai mult.

19.X.2013


Bacovia

                   Dormea întors amorul meu de plumb.
                                                       Geoge Bacovia

Greu, dormea întors amorul său de plumb
Iar, obosit, poetul dormea neîntors
Şi obscuritatea-n lume tăinuia
Metalul măsliniu şi omenescul tors.

Alchimii erau, de azi şi de trecut,
Vibraţie păgână-n vers de acatist
Ca transfer de sens pe largul înţeles
Al timpului de mâine, trist şi hedonist.

Noduri mari de viaţă cu vipere, fachiri
Legau umanul cu ce înseamnă plumbul
În alianţe reci sub umbre albăstrui

Ca despre ele însele lung şir de ştiri
Şi negaţii care izvodeau poemul
Ca dedicaţie şi-ofrandă nimănui.

30.XI.-I.XII.2013


Ziua internaţională

după atâtea zile internaţionale a diferitor profesii fenomene şi iluzii
inclusiv ziua internaţională a nopţii internaţionale (bineînţeles luminoase)
odată şi odată se va sărbători şi ziua internaţională – pur şi simplu – a zilei internaţionale
pentru ca să fie cum s-ar spune tacâmul deplin
dat fiind că sună chiar frumos: ziua internaţională a zilei internaţionale

rămâne să se elaboreze statutul zilei internaţionale a zilei internaţionale
modul ei de a fi sărbătorită ziua împrejur
circadian
adică şi noapte
inclusiv la circ

precum există noaptea muzeelor deschise
noaptea cărţilor neînchise (inclusiv în sine peste sine – cu copertele – dar
neînchise şi în puşcăriile cenzurii)
să existe şi noaptea zilei internaţionale vraişte
ca oiştea (simbolică a) tuturor celorlalte zile

19.IV.2013

luni, 22 decembrie 2014

ÎN FAŢA FOCULUI




Negarea negaţiei

De regulă
ca o anti-regulă
metaforele presupun dezacordul cu realitatea
spunând lucrurilor pe (alte) nume;

cum ar veni
e vorba de un lanţ de negaţii
dar care nu armonizează între ele
pentru că în poezie negaţiile bune
neagă
negaţiile rele.

Am zis

Am zis: moarte

şi am mai zis
să mă opresc aici
pentru ca poemul să nu pară prea de tot pesimist…

Pe urme

Asta e:
pantofii noi m-au cam strâns
m-au rănit mai sus de călcâie

însă aceasta nu ar fi o cauză din care să mă neliniştesc
că tinerii poeţi mi-ar calcă pe urme.


Semnalmente

dacă
printre sute de catarge care lasă malurile
veţi vedea pământeanul sleit de rătăciri
pe colana vertebrală
pe osatura şirei spinării căruia pielea trupului
i se învolbură ca o pânză pe catarg
să ştiţi – neapărat
acela va fi Ulise; da
el
omul-catarg…


În faţa focului

Căzând în genunchi
dementul se ruga la focu-n vâlvătaie
să-i reîntoarcă omenirii
volumul doi din sufletele moarte
al(e) lui Gogol.

Sunt sufletele noastre!
Sunt sufletele noastre!
Ni se cuvin de drept! Dă-ni-le!
Redă-ni-le! – striga dementul
ce părea deloc departe de adevăr.


ALTE PAGINI DE JURNAL 1995




12.II.1995

La USR, Adam Puslojić „se plânge” comesenilor că, iată, el, mi-a dedicat deja două poeme (unul ar fi cel din vară, de la Dunăre?), iar eu încă nu i-am răspuns pe potrivă. „Dar dacă nu va fi un poem mare, să nu te superi, bătrâne, n-o să-l primesc!”, zice.
Pe 5 februarie, pe la 11,00, Adam ne găseşte dejunând pe Anghel Dumbrăveanu şi pe mine, la restaurantul USR. El vine împreună cu Mariana Ştefănescu, pentru că au, convenită, o întâlnire de lucru cu Ion Cocora. Trec orele, se face 15,00, dar Cocorul nu apare, fiind cu nedumerire cicălit, „în contumacie”, de Adam şi Mariana pentru lipsa lui de punctualitate, dar mai ales pentru iresponsabilitate. La un moment dat, brusc, Adam face: „Ştii, bătrâne, îţi dau ţie ceea ce era predestinat lui Cocora. Stau eu noaptea întreagă şi scriu eseul, dar el, tipul, nu vine”. Cazul e următorul: Cocora i-a solicitat lui Adam, pentru „Literatorul”, câteva pagini despre Gr. Vieru ajuns la 60 de ani. Adam le-a scris, iar Ion – precum am spus deja… „Le iei şi le publici în Basarabia! Poate că e chiar mai bine aşa! Şi, dacă vrei, le citeşti din partea mea la seara jubiliară a fratelui Grigore”, spune Puslojić, fără să cunoască înceţoşatele relaţii dintre Grig şi mine. Bine. Le iau. Îi promit că le public şi chiar le-am publicat în „Caiete de cultură”, supliment la „Viaţa satului”. În ce priveşte citirea acelor pagini la seara omagială…  
Apropo, Adam se miră că nu am venit în octombrie trecut la Belgrad. Ne-a făcut, cică, invitaţii, mie şi lui Vieru, dar nici eu şi nici Grig nu am primit poftirile. Cică nu au primit şi alţi colegi, din Bucureşti. „Şi chiar am avut bani mulţi”, face Adam. (Zinovia se îndoieşte: „Poate nici nu a trimis invitaţiile…” Eu însă mă gândesc că o ţară aflată în stare de război şi de embargo internaţional, precum e Serbia, nu prea are legături poştale normale cu alte ţări.)

Tur-retur spre / de la Bucureşti, popas la Focşani, la domnii Topor. Pricop, Panait aflaţi într-o stare belicoasă destul de crâncenă, din cauza neînţelegerii iscate în urma perfidei replici pe care le-o dă, anonim, tandemul Olteanu-Muscalu în ziarul local „Diplomat”, referitoare la parastasul dedicat scriitorilor trecuţi din viaţă.
Pe 23-24 ianuarie mai fusesem la Focşani, participând la manifestările legate de Ziua Unirii. Atunci – cu Arcadie Suceveanu, Vladimir Beşleagă şi Vasile Spinei.
Mânăscurtă şi pompasurile.

La chichiţele viclean-mascate plasate de V.V. am intervenit cu o replică knock-down: „Dle Vasilache, de ani de zile îi cam tragi la răspundere pe alţii – că ce-au făcut, ne-făcut, că ce, ne-ce. Dar ce faci dumneata, dle? Ai acceptat funcţia de redactor-şef la revista Columna, pentru ca să rămână totul baltă? Acum te-ai înscăunat şi şef la cinematografie! Ce faci (şi) acolo, dacă nu faci nimic dincolo? De ce nu ar fi angajaţi la Columna un Galaicu-Păun, să zicem? De ce deţii locuri care nu-ţi sunt fireşti?” „Păi, să vină altcineva în locul meu”, abia murmură „procurorul” şi – dus a fost.

La Bucureşti, l-am rugat pe Marius Tupan să le trimită dlor Octavian Paler şi Mircea Ciobanu dialogurile pe care le-am avut în acea croazieră de pomină din noiembrie anul trecut. „Pe Paler, da, îl iau, pe Ciobanu – nu!”, zice scurtissim Marius şi eu înţeleg ce înţeleg.
Îi telefonez dlui Paler, punându-l la curent unde am lăsat dactilograma. Voce deschisă, clară, în care se resimte vibrând şi bucurie, şi simpatie. Îmi spune că peste câteva zile are o lansare de carte nouă. „Una din cele 12 proiectate”, zic eu, gândindu-mă la cele pe care mi le mărturisise în interviu. „Aşa e”, răspunde râzând în receptor maestru Paler. Mă roagă să iau legătura cu Vasile Gârneţ sau Vitalie Ciobanu, pentru ca ei să-i spună cum să le expedieze continuarea „Jurnalului american”, pe care-l publică în „Contrafort”. Mai are de lucrat la el câteva zile… (Curios, cum îşi transcrie, rescrie, completează jurnalul dl Paler?)
Ieri, „Europa liberă” a vorbit şi despre Adunarea generală a scriitorilor şi despre lansarea revistei „Savremenik” şi despre premiera cărţii dlui Paler.

duminică, 7 decembrie 2014

... ÎN OM TE VEI ÎNTOARCE...


Diptic despre poezie şi cititor

I. De fapt

Poezia pentru poezie? – Un lucru în sine
care devine, de fapt,
un lucru în tine,
cititorule.

II. Lectură

…căci din om ai fost luată
şi în om te vei întoarce …

amin…


sâmbătă, 6 decembrie 2014

POEME LA FINAL DE AN. DIN "APOSTROF" NR. 12.



Origini

Spre limba maternă venim
din limba paternă – Tăcerea
Dumnezeiască…

Motiv îngeresc

de nu aveai aripile în loc
de pardoseala hainei
sigur te lua frigul

„Formă şi conţinut”

1. Fila-standard I

Atât mi-a intrat în destin acest A4
acest international standard paper omni-idolatru
încât
mai că întregul alfabet a început să mi se pară
B4 C4 D4 E4… Q4… Ş4…etcetera
adică un discurs dominant
de la A4 – la Z4…

II. Fila-standard 2

…În fine
nestăvilitele incertitudini de orice fel duc inevitabil
la ultima lovitură de teatru
când dispare deosebirea dintre formă şi conţinut
şi sclavagista dependenţă de formatul
A4.

Cu negru drapel în dinţi

…ce aş merge azi să mă predau
celora pe care le-am cucerit cândva – frumoaselor femei;
cu alb
sau negru drapel în dinţi
să capitulez la sânul lor
dar
precum zicea fantasticul Villion:
Ou sont les femmes d’ antan?

Undeva – brumate
înzăpezite poate…

Sunet suav

(niponă)

În odaia întunecată
foşnetul aripilor de fluture… – parcă
de pe piciorul gheişei alunecă ciorapul…

vineri, 5 decembrie 2014

3 TEXTE


                                                                               DIN  




Leo Butnaru

Cutia

                     Iute ca gândul.
                                 (Zicere)  

Prin metamorfoze de-nţelesuri
şi ne-nţelesuri
prin transferuri semantice ca
mici spectacole de metafore
uite ajung a-mi da seama că
în existenţa mea
solicitată mereu între teze şi antiteze
cutia craniană
cu tot ce are în ea
e pe bune
cutia mea de viteze.

7.VII.2013

Oblic

În amurg
de jur-împrejurul Turnului din Pisa
înclinat în talie
sunt oblice umbrele toate

ba chiar ţi se pare
că-n deplina asta oblicitate
cel mai drept e totuşi Turnul din Pisa
pe când înclinată-n talie
ar fi restul – întreaga Italie.

19.VI.2013

Înainte de somn

Apus deja potolit
sieşi supus.
E mai mult spectru
decât pară.
Şi în desenul cosmic prinde să-ţi pară
că vezi scoasă înainte de somn
şi pusă într-un fabulos pahar cu apă
o supra-uriaşă proteză dentară.

Cine o fi venerabilul, bătrânul Domn
pregătit de adâncile soamne?

Poate chiar Tu, Doamne ?...


27.VI.2013

REFACEREA



12.I.1995

Dialogul cu Mircea Ciobanu a ieşit cam mare, ar trebui să mai reduc din el. În varianta finală, probabil nu vor intra lucruri ce ies de sub cloşca urii, precum e şi următorul pasaj, „salvat”, deci, şi atestat doar aici, deoarece, de obicei, eu nimicesc maculatoarele, manuscrisele. Zice intervievatul, care avusese multe dificultăţi, cât fusese director la editura „Cartea Românească”, dificultăţi de care e responsabil, fireşte, şi Ministerul Culturii: „Iar dacă Dumnezeu îmi va da posibilitatea, poate că am să-l trag în judecată pe Marin Sorescu, la propriu, pentru crima împotriva spiritualităţii româneşti. Pe el, pe dl Tomuş, pe dl Ungheanu şi pe mulţi alţii. Dar să ştiţi, nu într-o sală de judecată. E vremea să-mi adun puterile. Mă voi gândi o zi şi la ei. În ziua aceea am să le fac procesul”.  (Să aibă oare dreptate M. C.?)
Întreb: „Dar dacă dă Domnul să se schimbe condiţiile spre bine, v-aţi întoarce la editură?
Mircea Ciobanu: „M-aş întoarce la o editură în care, ieşind pe hol, nu mi-ar da posibilitatea să văd aceleaşi chipuri de odinioară. Vreau să se refacă trupul suferind al culturii româneşti. Dar el se va reface fără aceşti oameni, fără Sorescu, fără Ungheanu, fără Tomuş şi fără toţi cei care şi-au închipuit că adevărata cultură se face pornind de la politică”. (Nu, nu, făr Sorescu, Tomuş… Nu, nu…)

Hai să încercăm a ne amuza la începutul anului, pentru că, cine ştie, la sfârşitul lui am putea avea motive să plângem. Iar motivul de amuzament s-ar referi tot la finele acestui an, care e, calendaristic, al porcului şi, prin urmare, pentru a-l comenta, după ce va trece, s-ar potrivi un exemplu, pe care Camus îl aduce în „Caiete”: „Peer Gynt le povesteşte concetăţenilor săi că diavolul a făgăduit mulţimii că va imita întocmai grohăitul porcului. Diavolul apare şi se execută. Dar la ieşirea de la spectacol, ereticii pun lucrurile la punct. Unii găseau că vocea e prea piţigăiată, ceilalţi că e prea studiată. Toţi regretau exagerările de efect şi totuşi, guiţările auzite erau ale unui godac pe care diavolul îl ţinea sub mantie şi-l ciupea”.
Aşadar, vom comenta cum a guiţat anul 1995… Deocamdată, la începutul lui, porcul sapă cu râtul tranşee…

Moment ludic. Dacă noţiunea de azil nu ar proveni de la latinescul asylum (loc de salvare), ci de la azi, am putea zice că pe lângă azi-l  mai există şi ieri-l (salvare în ziua de ieri) şi mâine-l (în ziua de mâine). Evident, putem vorbi şi de alaltăieri-l

Mărturiseam mai demult că sunt, posibil, pe poteca ce m-ar reinstala complet în credinţă, readucându-mă la Divinitate, dându-mi o certitudine în prezenţa Ei. Însă, ori că mă mişc prea încet spre împlinire şi obţinere de certitudine, ori că avea totuşi dreptate Melville, scriind despre continua incertitudine sacră ce ţine mereu în suspensie oamenii şi popoarele.
Dar nici această suspensie nu trebuie să ne facă să cedăm în sufletul nostru mai mult loc îndoielilor, decât sentimentelor de posibilă atingere a certitudinii…
Tot întru elucidare unei stări atât de vagi, peste câteva pasaje de alt ordin, Camus reţine gândul lui Hawthore despre – cum să-i zicem? – doctrina, concepţia aceluiaşi Melville: „Nu credea şi nici nu se putea mulţumi cu necredinţa”.

duminică, 30 noiembrie 2014

O POETĂ DE PE IDEL (VOLGA) ÎN REVISTA





Dispoziţie

Să ajungi unul din àcele orologiului
Kremlinului din Kazan.
Tasta delete
A computerului mondial.
O tabacheră fumurie.
Un si-bemol împiedicat,
Amurg matinal decolorat
Sau toţi câinii din lume.
Ochelari Exte pe rădăcina propriului nas.
Ventil cardiac apatic –
Orice, numai nu Lilya Gazizova.


*     *      *

Prin băltoacele regretelor târzii,
Cuprinsă de suferinţă deloc infantilă.

Parcă nu era prosteşte să gândesc
Că tatăl va trăi etern
Şi că totdeauna
Îmi va telefona inoportun,
Totdeauna inoportun.

Băltoacele se contopesc, tot cresc.
Le voi ocoli sau poate
Să-mi procur nişte botine.


Poetul

Dumnezeu te-a creat gata îndrăgostit:
De capete roase de creioane
Şi de şnur ce şerpuieşte în vânt,
De birtaşul ce îmbătrâneşte
Şi de Cervantes pe moarte.
De oneştii paşi ai omului
Ce duce o pâine,
De tristele automobile
Şi de berea acrită,
De veşmintele care
Pictează capodopere şi zboară în cosmos.
Şi încă – de calităţile neapărate ale faianţei…

Numai de mine să nu te îndrăgosteşti, poete!
Dacă o fi să nu rezist?!
Şi va trebui să ajung co-îndrăgostită de tine
De un strop de şampon, şi de luna sinilie
Şi chiar –
De soba aproape răcită…


Dragostea şi matematica

Tu eşti o complicată problemă de matematică.
Aş vrea să te rezolv empiric.
Aleg formulele.
Schimb între ele numerele de adunat cu cele de înmulţit –,
Însă în decursul zilei datele problemei se modifică.
Şi răspunsul îmi scapă,
Iar noapte din nou
Sunt foarte aproape de soluţie.
Însă spre dimineaţă tu te transformi
Într-o nouă problemă de matematică.

Şi iar încep a te rezolva…


sâmbătă, 29 noiembrie 2014

FAPTE DESPRE UN ROMAN-FAPT DIN


Leo BUTNARU

MĂRTURISIRI  LA RUPERE DE VREMI 
ŞI CUTREMUR DE DESTINE

Serafim Saka, „Pe mine mie redă-mă”, Editura Arc, Chişinău, 2013, 546 pag.  

Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor, cotropitor şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Urmează vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolţit de mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în cel mai înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile antiromânismului, imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile fobiei faţă de altfel, în atitudine şi artă, faţă de nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca atitudini, convingeri, acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice, pseudo-intelectuale, în cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab alfabetizaţi, cărora, primii, le scriau denunţuri anti-Saka, precum s-a întâmplat cu bizar de inegalul ca structură/ componenţă colectiv al teatrului naţional de stat din Chişinău, de la director la măturătoare.
Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte ale existenţei sale mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de private de multe, Serafim Saka opta în primul rând pe libertate, străduindu-se să se menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a  opiniei, a scrisului, a atitudinii şi acţiunii sociale.
Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu autorul-mărturisitor, naraţiunea memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului – bolşevic şi de nimic bun; bolşevismul ca una dintre cele mai incalificabile forme şi forţe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!” (p. 144), pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas” (p. 177).  Numai că Serafim Saka nu e pur şi simplu autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar şi teoretic, raţional accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în perimetre naţionale şi intern-naţionale, plasate în context şi conexiuni internaţionale. (Istoria noastră îşi tot pune problema integrităţii sale, fără acel „n” de sudură românească; sau, poate, în ecuaţia etno-ontologică, acest „n” să-l înţelegem drept ceea ce, firesc, neconstrâns, stă la începutul pronumelui colectiv: Nostru.) Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv (nu de puţine ori, intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei, nedreptăţii) de laborator în care procesează continuu un convertizor, ce transformă – inclusiv în artă, în roman – mişcările şi forţele/ energiile oamenilor în istorie şi a istoriei în oameni, în timpuri de interacţiuni care, mai curând, duceau la distrugerea a ceva şi alcătuirea a altceva, proces în care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi întreţinută de forţele răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii, umilirii, deznaţionalizării, alterării a toate – familie, limbă maternă, şcoală, moralitate şi celelalte. Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata conceperii şi creării romanului, a acţionat asemeni unui procesor eficient (aici, implicit, eficienţa referindu-se la valoarea, unicitatea acestei scrieri ca artă, dar şi ca mărturie socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare care coagulează cheagul durerii, chiar al deznădejdii din individual şi naţional. Este nedreptatea împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi uman-individuale, nedreptate împinsă până departe de extremele extra-umane. În inuman. Este josnicia, cinismul, laşitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.

UITĂ SMÂRCUL...



5.I.1995

Pe anumite tronsoane ale ei, ce tristă e viaţa. Tristă până la disperare. Înveninarea existenţei este dublată de înveninarea conştiinţei care îţi spune că ai dreptate în ceea ce priveşte tristeţea, disperarea, înveninarea… (Dar nu cred că e bine să constat acest lucru chiar în 5 ianuarie, care nu e totuşi una din cele mai sugrumătoare zile din biografia mea…)

Ce revelion înfricoşător pentru ruşi şi pentru mulţi dintre noi. La Duşanbe, zece ruşi, angajaţi la ambasadă, militari, au murit otrăvindu-se cu şampanie. „С новым годом!” („La mulţi ani!”), ciocnesc paharele, şi – sfârşitul! Un semn, şi acesta, al atitudinii lumii faţă de militarismul rus. Păcat de victime… Prima dintre ele a fost o doamnă de 34 de ani… Apoi, la frontierele Tadjikistanului cad în ambuscadă mai mulţi grăniceri ruşi, zece dintre ei fiind ucişi. Musulmanii îşi manifestă cruzimea, decapitând corpurile… În ce sălbăticie de ev trăim? Şi cât vom mai trăi? Câinii de pripas sfâşie trupuri de oameni, oameni-câini decapitează alte trupuri. Tinere, poate că nevinovate, însă trimise cu misiune de cotropire de politicienii criminali ai acelei ţări demente, care este Rusia jandarmilor şi ucigaşilor.

vineri, 28 noiembrie 2014

CĂRŢI PENTRU 200 000 DE ANI; CĂRŢI PENTRU FUMAT...



UN MILION DE MILIOANE DE VERSURI

Ediţia engleză a cărţii lui Raymond Queneau „Millon Millon  Poems” cuprinde doar 100 de sonete, însă ele sunt tăiat în fâşii înguste, fiecare din acestea conţinând un singur vers. Cititorul e liber (şi… aţâţat!) să combine fâşiile în orice ordine doreşte, sau îi iese ca de la sine, conţinutul combinatoriu, în multitudinea sa, fiind unul foarte surprinzător, antrenant. Dacă s-ar găsi un cititor-inginer(!) ambiţios, care ar încerca să găsească toate combinaţiile posibile ale versurilor de pe fâşii, în primul rând el ar trebui să fie foarte longeviv, poate că un strănepot de-al lui Matusalem, dat fiind că pentru respectiva regie-caleidoscop, să zicem, i-ar trebui aproximativ… 200 000 de ani!


CARTE PENTRU… FUMAT

O altă carte neobişnuită nu e atât pentru cititori, cât pentru fumători: este tipărită pe foiţe de ţigară (cerneală… ecologică!), însă pe acestea sunt imprimate unele cuvinte din cântecele cunoscute. Astfel că, ai citit un refren, l-ai îngânat în sinea ta, după care rupi foiţa, pui tutunul şi-ţi răsuceşti o ţigară! Foiţele se desprind uşor, coperta este fabricată din cânepă, iar cotorul e în formă de fâşie acoperită cu fosfor, de care poţi aprinde chibritul. La lumina chibritului mai poţi şi citii alte câteva cuvinte dintr-un cântec de pe foiţa ce va ajunge şi ea ţigară.

joi, 27 noiembrie 2014

ADIO, SORIN PREDA...


Aflu, cutremurat, că a murit colegul şi prietenul nostru Sorin Preda. Prozator, publicist, cadru universitar. Avea doar 63 de ani. Un infarct. Un atac nedrept. În iunie 1992, am dialog. Iniţial, conversaţia am publicat-o în presă, apoi în volumul „Spunerea de sine” (1994). 



Cu Sorin Preda, în unie 1992, la Chişinău (foto: N. Răileanu)
În noiembrie 1994, am fost împreună printre cei aproape 400 de scriitori din întreaga lumea, care au avut o călătorie pe trei mări şi două continente, sediul lor fiind pe corabia „Worlds Rainessance”. Am mai avut ocazia să ne vedem din vreme în vreme. Şi iată, minunatul om şi scriitor a pleca spre pulberea stelelor… Reproduc aici dialogul nostru de acum 22 ani, care ni-l readuce în faţă, în inimă, în minte pe Sorin Preda – inteligent, demn, prietenos.




duminică, 23 noiembrie 2014

DE LA EXPRESIONISM LA CONSTRUCTIVISM



MONA LISA

Eu eram cel care trimiteam telegrame din opt cuvinte:
„Paris. Luvru. Mona Lisa. Sunt îndrăgostit de tine”.
Lingându-mi în spectru de curcubeu buzele
pe cornişa genelor obrajilor ei de atlaz
scoasei din ramă doar
unul trupul de morsă.
Cu mare grijă, ca pocnitura între degete,
el e tăinuit în coşul inimii
sub fundul dublu.


CARNEA DE VITĂ A BUZELOR

1

Se despletiră genele, ca un stejar.
Prin laguna pieptului tău
Alunecă gondola buzelor mele
Stăvilite de zăgazul cuvintelor.
Neascultătoare cuvinte: pe buze făceau tumbe
Ca nişte căţei orbi.
Precum Novalis, încasez lovituri
Cu vergelele cuvintelor.

2

Cu pantofiorii buzelor lipăit-am
Pe duşumeaua pieptului dumitale.
Dragostea o voi scoate ca pe un dinte,
Inima o voi spoi.
Buzele pocneau precum castanietele,
Gura dumitale-nchisă strâns
Ardea ca un primus.
Cu baioneta genelor înţeapă, mai înţeapă.
Iar în minte – cuvinte de cine ştie unde: „...spirit, mus...”

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

ON NE SE BAIGNE JAMAIS DEUX FOIS DANS LE MÊME FLEUVE…


16.XII.1994


Dar de ce să vorbim noi de ţâfnoşii de duzină, când umbrele uriaşilor ne luminează memoria?! Ca să revin la periplul nostru de acum trei săptămâni, păi, dragă fost student, ar fi jenant să nu-ţi aminteşti că la Efes, pe unde te-a dus şansa, a locuit şi celebrul Heraclit; că tocmai aici, între pruncia sa, începând cu anul 540 î. e. n., şi senectutea sa, încheiată în 480 î. e. n, a rostit el, numai că în greaca veche: „On ne se baigne jamais deux fois dans le même fleuve”, unul din  adagiile culese din fragmentara sa doctrină (s-au pierdut multe din cele scrise de Heraclit) destul de ermetică, în care se pune accentul pe  conflictul ireductibil dintre Fiinţă şi devenire ca irezistibil lanţ de transformări. Pentru că tot el a zis – nu? – că totul curge, totul se transformă. 

17.XII.

În comuna Cârligele, la vreo 14 kilometri de Focşani. Căminul cultural. Drumul Hoţilor, Hotelul Butoaielor. Taraf de ţigani bine organizaţi, cu respect pentru ceea ce fac prin vocaţie.

27.XII.

Acum trei zile, luni, au fost decernate premiile Uniunii Scriitorilor, unul din ele revenindu-i volumului „Spunerea de sine”. Alţi colegi întru 200 de lei (valoarea premiului!): Serafim Saka, Em. Galaicu-Păun, Dum. Crudu (acesta pentru debut). 

Carnavalul de la emisiunea cu personalităţile anului 1994, în care am fost implicaţi şi noi, câţiva scriitori, sâmbăta trecută, la polar-boreal în neîncălzitul restaurant „La izvor”. Veselie mare la masa la care stăteau Mihai Cimpoi, Aurel Scobioală, Arcadie Suceveanu şi Nelli Raţuc. Mai trist la masa noastră, cu Vasile Vasilache, Mihai Bădicheanu şi Valentina Brâncoveanu. La un moment dat, a intervenit o pană de filmare şi noi, ca nenorocoşii, trebuie să ne prezentăm şi a doua zi la polul nord de la Bariera Sculeni, să ne producem în showul anului care a fost şi a celui care vine… Tristeţi şi primitivism de suburbie chişinăuiană…