DESPRE TRADUCERI

 

DE LA SENECA LA DOMNUL COPYRIGHT

 

100 DE ANI DE TRADUCERE ARTISTICĂ ÎNTRE PRUT ȘI NISTRU

CUM JUDECI O CARTE, FĂRĂ A CUNOAȘTE LIMBA DIN CARE A FOST TRADUSĂ?...

Un coleg își exprimă anumite opinii despre volumul „Când omul, când rinocerul”, apărut în traducerea mea la editura „Neuma”. Cu onestitate, recenzentul recunoaște că: „Nu este simplu să judeci un poet prin traduceri, atâta vreme cât nu poți avea în vedere și versiunea originală. Este nevoie să fac această precizare...”; precizarea că domnia sa nu cunoaște limba rusă. Nimic grav, până în momentul în care necunoscătorul de limbă rusă susține că: „Hlebnikov are în vedere mai degrabă potențialul poetic al verbului limbii ruse, mai puțin nuanțat în comunicarea cotidiană, dacă îl comparăm cu gama impresionantă a posibilităților sale de nuanțare în limbile romanice”. Să fim serioși! Hlebnikov, care a practicat verbocreația, din verbul a iubi derivând... 500 de noțiuni afine nu putea să aibă în vedere... inferioritatea limbii ruse, fie și în discursul cotidian! Îndrăznesc să o spun eu, cel care cunosc ce inventiv e cotidianismul limbii ruse. E de-a dreptul uluitor. De inventiv. De creator. O spun eu, cel care mă descurc, de bine de rău, și în câteva limbi romanice. Adică, mai și pot compara una cu alta, cu celelalte.

Din păcate, traducerile mele din marii autori ruși nu au prea avut norocul să fie recenzate de cunoscători ai „limbii lui Pușkin”, cum zice colegul la care mă refer mai sus. Însă curajul lor tineresc i-a făcut pe unii să se dea cu păreri... grave, ferme despre lucruri pe care nu ar fi fost să le ia în discuție. Iar despre aproximativa, ba chiar proasta cunoaștere a limbii ruse de unii traducători români am mai scris. Iată unele adrese... triste:

https://leo-butnaru.blogspot.com/2013/06/necunoastere-si-iresponsabilitate.html

https://leo-butnaru.blogspot.com/2010/11/marina-tvetaeva-nenorocita-de-o.html

https://leo-butnaru.blogspot.com/2016/12/traducere-ba-nu-catastrofa_46.html

ÎN ZODIA TRATATIVELOR (Despre arta traducerii)

Leo Butnaru

ÎN ZODIA TRATATIVELOR

S-ar fi putut crede că, după atâtea secole de travaliu asiduu în arta – sau... (so)arta –  traducerii și de teoretizare despre ea nu s-ar mai ivi posibilitatea de „a trage” și alte fire ideatice interpretative în ariile respectivei fenomenologii care îi înlesnește lumii comunicarea (dar îi și sporește... desfătarea). Sau –  de ce nu? – le ajută popoarelor să iasă din starea de insulă, spre a forma continente spirituale nu doar „coastă în coastă, hotar în hotar”, ci, bineînțeles, – continente... transoceanice, transcontinentale, transrasiale etc., la modul propriu și cel figurat, întru (con)sens. Ba chiar de a face din întreg globul pământesc un continent de intercomunicare cu sine însuși.

 Bineînțeles, și acest număr al revistei „Vatra” va constitui o referință relativ atotcuprinzătoare asupra traducerii, ca artă sau meserie, oglindind, în mare, caracteristicile procesului literar dintr-un anumit spațiu etno-lingvistic-spiritual, în cazul nostru – cel românesc, iar, pe de altă parte, tră­săturile caracteristice ale diverselor etape/ epoci din evoluția cul­turală general europeană și universală, inclusiv ale celor mai fami­liare contemporaneității noastre – modernismul și postmodernismul. Va fi și o tentativă de a confirma că și în spațiul românesc, în toate faliile sale istorico-literare, traducerea a reprezentat un act de osmoză cu viața multiculturală, sub aspect lingvistic, a lumii și, concomitent, o con­tinuă lecție de comportament creativ și demnitate valorică ce fac posibilă comunicarea între modele etno-spirituale distincte ca for­mă, însă afine în esențele lor general-umane. Iar astăzi, necesita­tea și funcționalitatea traducerilor pot fi privite și cercetate mai atent sub aspectul universalismului mereu în extindere al unui anumit model de spiritualitate ce conține și nuanțe adumbritoare, cel puțin polemice, când e abordată, sinonimic, drept globalizare, mondializare ce presupune și o rigidă stan­dardizare, aceasta și cu neagreabilele (eufemistic vorbind) conotații de uniformizare, clișeizare.  

Și totuși, s-o luăm și noi ab ovo, cum spunea latinul, întrebându-ne: Ce ar fi traducerea, artă sau meșteșug? E o ispitire care suscită și astăzi tot alte și alte răspunsuri (nu obligatoriu – inedite, ci, se creează impresia, de cele mai multe ori – doar revizuite, reformulate), unele pur și simplu poetice, având la bază comparația in­genioasă sau paradoxul. Cineva susținuse că a citi poezia în tradu­cere e ca și cum a-i săruta o femeie printr-un voal. Sau că e un sărut și mai... rece, mai insensibil, – prin sticlă. Și tot în sfera de in­fluență a doamnelor rămânând, s-a spus că traducerea ar fi ca fe­meia: dacă e fidelă, nu e frumoasă, iar dacă e frumoasă, nu e fi­delă. Cercetându-i-se descendența literară, s-a afirmat că o tradu­cere reușită ar fi mai curând sora decât fiica originalului, deoarece și una și cealaltă acced spre o singură idee transcendentală care ar fi adevărata mamă a ambelor. Există și constatări eminamente... artistice, cu evidente calități tipologice literare, poetice, afirmându-se, să zicem, că traducerea ar semăna cu ornamentul de pe cealaltă parte a broderiilor pe canava ori că nu ar fi decât o gravură, colo­ritul rămânând ceva de nereprodus. Nu s-au putut evita nici asocia­țiile mai dure, belicoase, aproximându-se sinestezic că traducerea ar fi „un atac armat cu condeiul” sau un duel fatal în urma căruia este înfrânt ori cel care traduce ori cel tradus. „Mai aproape de te­mă”, adică mai în preajma literaturii opinându-se, s-a afirmat cu suficientă neîncredere că traducerea nu e decât un comentariu sau că nu ar fi, de fapt, o operă, ci doar o cale spre operă. Frumos, in­genios. Dar numai atât. Pentru că propriu-zis traducerea a benefi­ciat și beneficiază de o serioasă abordare teoretică ce operează cu categoriile poeticii, având multe puncte tangențiale cu semiotica ce studiază sistemele de semne și raporturile dintre ele, mai aplicate temei fiind stilistica și poetologia comparate. Din acest unghi de abordare și apreciere teoretică, traducerea e concepută drept sis­tem coerent de cunoștințe și particularități sub diverse aspecte – lingvistic, literar (artistic), istorico-cultural, estetico-filosofic în ca­re sunt angrenate, mutual-creator, două sisteme lingvistice. Astfel că nu sunt deloc puțini exegeții care plasează necondiționat postu­latul apartenenței organice a traducerii la procesul literar propriu-zis, fiindcă și ea presupune actul de creație. Asta în cazul rezulta­telor de ordin superior, când și traducerea întrunește calitățile unei opere de artă, nefiind doar o transpunere/ transmitere de informa­ție; când sunt păstrate nu caracteristicile formal-conținutiste, ci apar, evidențiate, calitățile estetice și semantice, redate prin mij­loace adecvate. Este creație în limbaj, prin limbaj, un proces constructiv în baza unui proiect – cel al originalului. Pentru că, în fond, opera-matrice nu oferă și „materialul de construcție”, el rămânând în seama traducătorului, căruia îi pune la dispoziție doar carcasa, schelăria delicată a ideilor, metaforelor, adică – un fel de propus în esențele sale „constante”, dat fiind că și în varianta tălmăcită ideea, metaforele trebuie să fie, în mare, aceleași – ale originalului. Ca și cum s-ar realiza un fenomen/ eveniment artis­tic paralel și, parcă, totuși același, însă fiind definitiv exclus cazul ideal, când originalul s-ar vedea „în oglindă” în altă limbă, putându-se contempla pe sine însuși ca mărime valorică egală, „din­colo”. În principiu, sarcina traducătorului e de a transmuta, cu cât mai puține pierderi, armonia, frumusețea, tensiunea semantică, mesajul ideatic, plasticitatea metaforică, fiorul liric – în aria altui sistem lingvistic. Deoarece categoria de relativitate e și ea caracte­ristică traducerii într-o măsură deloc mai mică decât tuturor celorlalte arte. Ba chiar, uneori, rolul/ importanța anumitor traducători poate domina realiză­rile unor autori de literatură originală, aceștia – nici pe departe de duzină, ci chiar cu oarecare merite.

DE CE AVANGARDA?

De multe ori, am fost întrebat despre traducerile pe care le-am făcut din avangarda rusă şi cea ucraineană, încât, la un moment dat, mi-a zis să spun ceva, în scris, despre românizarea avangradei şi a împrejurimilor ei…

Probabil, această pasiune de traducător ar fi ca şi cum o revanşă, râvnită din adâncile-mi juneţi, când majoritatea celor care făcuseră epocă la începutul secolului XX prin categorice reforme literare erau interzişi. În genere, societatea sovietică nu însemna decât un sofisticat şi stupid sistem prohibitiv. Ceea ce se numea epoca represans. Despre aceasta am scris, am argumentat în prefeţele, notele biobibliografice, pur şi simplu în notele la antologiile de poezie, proză, dramaturgie, manifeste literare, dar şi în cele ale autorilor publicaţi-solo (Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina Ţvetaeva, Osip Mandelştam, Nina Habias, Igor Bahterev…). Tocmai despre aceasta spune cu întreaga sa fiinţă antologia „Avangarda – jertfa Gulagului”. Dramatică percuţie de ecou străbate cele circa 400 de pagini ale antologiei „100 de poeţi ai avangardei ruse”, dar, mai cu seamă, antologia megalitică, să zic aşa, „Panorama poeziei avangardei ruse”, unde, în 1 600 de pagini, apar mostre din creaţia a circa 250 de autori.

Alte motivaţii de a nu renunţa la perseverenţă în realizarea unui proiect ca şi predestinat, de valorificator, antologator şi traducător al avangardei?... Eu unul sunt sigur că, la orice vârstă, prin (de la) creaţia protagoniştilor avangardei noi, cei de azi, putem învăţa mai eficient ce ar însemna libertatea de creaţie şi chiar a crea în spiritul acestei libertăţi. La avangardă – deja clasicizată şi ea, încât s-ar putea spune: la universităţile, academiile avangardei – generaţiile prezente, dar şi cele viitoare mai au a face şcoală. Întru mereu necesara răscoală contra anchilozării, clişeizării, ba chiar a ceea ce se numeşte, uneori, azi, „moartea literaturii”.

În orice epocă, de atunci încoace, au fost mulţi autori tentaţi de a subscrie, fie şi în mod generic, sub manifestul futuriştilor, intitulat „O palmă dată gustului public” (foarte actuală, palma, şi azi!) sau sub cel botezat „Duceţi-vă dracului!”, dacă e să te gândeşti la gogomăniile emanate non-stop de autorităţi, politica de stat (pe loc...) etc. Dar parcă nu e actual-tentant îndemnul din unul din manifestele avangardei româneşti, publicat acum optzeci de an, – „cetitor, deparazitează-ţi creierul!”?   

Astfel că eu îi compătimesc pe cei nefamiliarizaţi cu avangardismul, dar care, din solidaritatea prostiei, primitivismului, provincialismului, crâcnesc, uneori – până la spume la gură, contra avangardei, ca suflu reformator, reînnoitor, de sanitaţie în literatură, estetică, cultură, gândire în general.

Cutezanţa nonconformist-avangardistă este eficientă în combaterea absurdităţii filate din ignoranţă, suficienţă de sine, iluzie de mărire şi glorie perpetuă...

Şi iarăşi mă întreb: De ce avangarda? Pentru că ea îi vorbeşte mai eficient, să zic, imaginaţiei mele, mi-o impulsionează, mi-o stimulează, mi-o aprinde mai îndrăzneţ. Şi mai… inventiv. În munca de românizare a avangardei, am înţeles, până la convingere, că traducerea e undeva la mijloc dintre congenital şi tangenţial; dintre suprapunere şi supunere (întru o cât mai mare asemănare dintre original şi transpus). Traducerea este starea de mijloc dintre original şi înstrăinare de sens. Este un echilibru de împăcare a imposibilului cu posibilul la mijlocul distanţelor dintre acestea, când cedările vin din ambele părţi. Este esenţa medie dintre ceea ce-i dat şi eventualul prizonierat, dintre ideal şi oarecât-ul desfigurat. Este distanţa împăciuitoare dintre întâlnire şi despărţire. Traducerea este calea de mijloc.

Şi aici mă refer nu la o traducere în general, ci la cea care se află, „se întâmplă”, la confluenţa limbajului artistic cu filologia, cu lingvistica, altfel spus – cu ştiinţa. Inclusiv (anti)ştiinţa… intraductibilităţii, – e de menţionat, pentru a putea cuprinde cât mai coerent şi mai eficient efectele conjuncţiilor (conjugărilor elementelor întru unitate), dar şi pe cele ale disjuncţiilor inevitabile, neconcordanţelor, ba chiar discordanţelor care, de unii exegeţi, sunt oarecum nefondat scoase în prim-plan, pentru a susţine că, în genere, un text poetic creat într-o limbă anume nu poate fi tradus într-o altă limbă. E o exagerare ce poate fi depăşită prin recreare poetică, de text, context, subtext, formă, pentru a se putea păstra cât mai mult din conţinutul originalului în varianta originalului-traducere.

În mod concluziv, ar fi de constatat că motivaţiile necesităţii avangardei în preocupările tale, în destinul tău le identifici prin intuiţii, lecturi, studiu, empatie, în retro(per)spectivele istorice, dar – ce este important de reţinut – pe care le sesizezi şi în prezentul propriilor atitudini şi predispoziţii creatoare, preferinţe şi ataşamente artistice afine autorilor, lumii de până la tine. Implicit... explicit vorbind, eu sunt dintre cei care cred în validitatea percepţiei, modului-metodei (ambele la plural) de a crea şi în contemporaneitatea noastră în spiritul (şi spectrul) novatoarelor stilistici imprevizibile, surprinzătoare ale avangardismului. În genere, avangarda mi se pare a fi predestinata dinamică întru perpetuă contemporaneizare a conştiinţei şi creativităţii umane.

TRADUCERE?... BA NU, CATASTROFĂ!

 

Pe cât e de riguros, de sobru ca stil şi artistism Valeri Briusov, ceea ce îl face un veritabil sonetist, pe atât de nerespectuos este tălmaciul român, al Alexandru Şerban (în revista „Poezia”, toamnă 2016), care nu recreează, ci aproximează într-un mod deliberat ce-i dă de gol afonia faţă de plasticitatea şi muzicalitatea poetică.

În traducerea, ca şi în crearea în original al poemului, vrei nu vrei trebuie să apelezi şi la aritmetica elementară, adică să numeri silabele. Să cunoşti ce sunt iambul, troheul. Ce e cezura. (Nu… cenzura care anulează… cezura!) Place, nu place, dar în caz contrar nu-ţi iese sonetul, ci improvizaţia liberă-desuetă.

Necunoscând, dar mai ales nemânuind, artistic, creator, aste şi altele componente caracteristice prozodiei clasiciste, la ce ajunge dl Şerban? La bizarerii duse până la iresponsabilitate, încât, într-un singur catren de sonet riguros, la Tiutcev, în română să dea mărimi de versuri diferite, de – atenţie! – 13, 16, 11 şi 19 silabe!

Iscoditorii văd de pe altă planetă

Că globul pămîntesc e îmbrăcat în verde lucire 

Probabil acolo poetul cîntă imnuri subtile: 

„Cît de minunată e viaţa în culoare de smarald, discretă !”*

             În timp ce catrenul în cauză al lui Valeri Briusov e ţinut măiestrit în izvoadele clasice ale sonetului, cu o alternanţă silabică de 11-10-10-11. Astfel că,  după o atare tălmăcire-simulacru, ce să mai vorbim de formă prozodică fixă, de ritm impecabil, de virtuozitate artistică, de talent necesar atât autorului, cât şi traducătorului?!  Aiurea! (Pentru dl Şerban.)

Ei bine, cele şapte sonetele traduse (preluate integral de pe situl http://www.stihi-rus.ru/sonet/16.htm) sunt scrise în pentametru iambic, însă dl Şerban în versificaţiile sale mai mult decât stângace le „potriveşte” diverse picioare de vers, numai nu cele, articulate iscusit, în original.

În genere, fraza traducătorului nu e a poeziei, ci, oarecum anchilozată, e una a simplelor relatări de fapte. Sonetele parcă ar fi depoetizate şi duse spre relatare aproape jurnalistică. Le lipseşte energia şi aura poetică mai speciale.

Tribulaţiile şi turbulenţele de ritmuri sunt crase până şi în „Sonet despre formă” (titlu dat cam inadecvat de traducător ca: „Sonet pentru formă”), în chiar prima strofă a căruia (în originalul iambic: 11-10-10-11) ritmul e pur şi simplu paralizat totalmente, versurile având, respectiv, 14-12-13-18 silabe! (Nu vă faceţi griji: alte versuri din text au câte 10, 11, 17 silabe. Cum s-ar spune, toată aritmetica, aplicată inadecvat, într-un singur sonet!) Aceste silabograme întortocheate te duc cu gândul la mersul unei maşini pe care încearcă să o conducă o persoană de acum 200 de ani, pe când, de fapt, nu existau automobile. Încât ritmica şi geometria formei impecabile ale lui Briusov sunt pierdute, zdruncinător, de tălmăcitor prin hopuri şi sincope, picioarele de vers fiind cam toate şchioape!

Ce mai! Versuri destrămate, strofe lăbărţate! Halal!

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­____________________

* Пытливцы видят на иной планете,
Что шар земной в зеленый блеск одет;
Быть может, в гимне там поет поэт:
"Как жизнь чудесна в изумрудном свете!" 

NECUNOAŞTERE ŞI IRESPONSABILITATE

Leo BUTNARU

Despre unele „traduceri”

În felul său, cu dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930) Vladimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925; îl reproduc în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor):

„În auto,

             schimbând ultimul franc.

– La ce oră e cursa de Marsilia?

Parisul

               aleargă,

                             petrecându-mă,

în întreaga,

                 imposibila frumuseţe a sa.

Năvăleşte

              în ochi,

                           a despărţirilor zeamă,

mie

        inima 

                   cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!

Eu aş fi vrut

                     să trăiesc

                                      şi să mor la Paris,

de n-ar fi existat

                            un atare pământ –

                                                            M o s c o v a, fireşte.”

         În hălăduirile mele prin internet, am dat şi de o traducere care deformează grav sensul ideii, metaforei, stilisticii, caracteristice originalului acestui poem, ceea ce te duce la gândul că respectivul tălmaci (A. P.) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.

Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza  încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „aвто” (auto).

Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”. Rusescul расквась se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.

Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 kilometri dintre Paris şi Marsilia?!

DIN NOU ŢVETAEVA

La editura bucureşteană „Tracus Arte” urmează să apară un volum de poezie al Marinei Ţvetaeva (1892-1941), pe care l-am tradus şi din care prezint aici câteva texte. (L.B.)

*      *     *

Doi sori se răcesc – o, Doamne, miluieşte! –

Unul – în cer, altul – în pieptu-mi se ofileşte.

Cum în faţa acestor sori – aş putea să-mi iert, sfinte? –

Mă lăsai nesilită să fiu scoasă din minte!

Ambii se răcesc – de la raze durerea nu-mi dă de veste!

Iar cel care se stinge întâiul, acela mai fierbinte este.

5.X.1915

O REVISTĂ DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ DIN ARMENIA

NEW EDITION OF THE MAGAZINE “FOREIGN LITERATURE”

The translation of the “Foreign Literature” magazine which combines the 1st and 2nd editions has been published. 

At the presentation the editor of the magazine Samvel Mkrtchyan presented the “difficulties of translation”, told about the authors of the new edition and the choice of the materials.  Gevorg Gilants represents in Armenian the poems of Moldovan poet Leo Butnaru (participant of Literary Ark-2012). 

http://www.yerevan2012.org/index.php?option=com_content&view=article&id=830%3Alr-&catid=45%3Anew-books&Itemid=151&lang=en

Corespondenţă, corespondenţe...

Primesc de la Ruse, din Bulgaria, un minunat eseu al prietenului Ognean Stamboliev, ataşat cu atâta sdragoste de literatura română, de scriitorii ei. Găzduiesc cu plăcere acest text care, sunt sigur, va interesa cititorii.

                               L.B.

RUDENIE PRIN ALEGERE

                                                     

 de Ognean STAMBOLIEV

Sunt unele persoane, care inca mai insista, ca traducerea este copilul vitreg al literaturii, ca este o arta ingrata, secundara. Multe sunt definitiile pentru traducere si traducatori. La mijlocul secolului al nouasprezecelea Balzac i-a numit “caii de posta, care se schimba de la o statie la alta”. O suta de ani dupa el, poetul, beletristul si traducatorul mexican Octavio Paz a definit traducerea ca “moneda de aur in schimbul spiritual intre popoare”. Imaginati-va ca nu ar fi existat acesti “cai” sau aceasta “moneda de aur” cat de saraci spiritual am fi fost...

Multe cuvinte de lauda au fost spuse si scrise, despre arta traducerii. Inca in secolul al saisprezecelea, marele poet francez Joachin Du Bellay a teoretizat asupra acestei arte ingrate si prost platite. Insa, traducerea are si contestatari. Italienii au un proverb: “Il traduttore e sempre un traditore” /Traducatorul intotdeauna este un tradator/, iar francezii spun, ca traducerea e ca femeia: “daca e frumoasa, e infidela, daca este fidela, nu e frumoasa...”

 Da, traducerea este un lucru dificil. Aici voi cita inca o fraza interesanta, cu care poate nu vom fi de acord, dar in care exista si o parte de adevar. Romanticul german  Friedrich Schlegel scria intr-un articol al sau, urmatoarele: „Traducerea artistica este o lupta mortala in doi. In lupta aceasta este invins sau cel, care traduce, sau acela, care este tradus!”

Un număr de revistă dedicat traducerii

leo butnaru

„SEARCH!” – TRADUTTORE, TRADITORE!

Sejurul meu la Paris din luna aprilie a anului 2009 avea să fie legat de studiul avangardei europene (a celei ruse, în special). Bineînţeles, în prealabil, „m-am echipat” în mod corespunzător, printre altele  luând cu mine şi stick-ul (usb flash drive)  pe care am înmagazinate foarte multe texte referitoare la acest domeniu. Astfel că, la un moment dat, îmi vine ideea să văd cam ce referinţe la Paris, la Franţa, în general, au avut poeţii avangardei septentrionale. Şi, graţie performanţelor în căutare ale computeristicii, am purces neamânat la cercetare şi, ca înadins, unul din exemple îl găsesc în româneşte! Era vorba despre cum, în dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930; trecuseră exact 80 de ani – constatam eu atunci, la ICR Paris!) Valdimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925). Tot acolo, în Franţa, l-am şi tradus, reproducându-l aici în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor:

„În auto,

             schimbând ultimul franc.

– La ce oră e cursa de Marsilia?

Parisul

               aleargă,

                             petrecându-mă,

în întreaga,

                 imposibila frumuseţe a sa.

Năvăleşte

              în ochi,

                           a despărţirilor zeamă,

mie

        inima 

                   cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!

Eu aş fi vrut

                     să trăiesc

                                      şi să mor la Paris,

de n-ar fi existat

                            un atare pământ –

                                                            M o s c o v a, fireşte.”

            Pe când, în traducerea aflată în internet şi aparţinând unul foarte cunoscut autor român, chiar academician, sunt grav deformate sensul, ideea, metafora, stilistica specifice originalului respectivului poem, ceea ce m-a dus la gândul că tălmaciul (A. P.) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.

Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza  încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „avto” (auto).

Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”.  Rusescul raskvas’ se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.

Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 kilometri dintre Paris şi Marsilia? Astăzi, cu vitezele contemporaneităţii noastre, pe autostrăzi-oglindă (în Occident), de invidiat, distanţa e străbătută, cu autocarul, în 8 ore şi 44 de minute (indică, meticulos, aproape nemţeşte, orarele franceze; altele dau, mai relaxat, 9-10 ceasuri). Dar atunci, la 1925, cu elementarele, încă, „auto”, pe şosele de cu totul altă calitate, în cât timp se ajungea de la Paris (nord-vestul Franţei) la Marsilia (sud-estul ţării, la ţărmul Mediteranei)? În sus-amintitul context, dat de traducător, nu de poet,  să fie oare adecvată folosirea locuţiunii adverbiale „în curând”?! Să fim serioşi, domnule tălmaci… Şi ce e de înţeles din gafele pe care le comiţi? Că traducerea nu e doar lingvistică, ci şi cultură generală… Deci, e trist că într-un text atât de laconic sunt comise mai multe inexactităţi, aproape enormităţi, care fac din năvalnicul, severul Maiakovski un baladist liricoidal şi – asta e! – un foarte prost cunoscător al geografiei…

Iar pe când traduceam din Marina Ţvetaeva, fiind curios să cunosc şi alte posibile versiuni româneşti din creaţia ei, am avut (ne)norocul să dau de un simulacru, de un adevărat măcel căruia au fost supuse unele texte ale celebrei poetese.  „Traducerile”-blasfemii au apărut într-o revistă din Nord, de acolo, „unde se pune harta în cui”, precum spune românul. Este vorba de poemul fără titlu, al căror prime două versuri sunt: Krasnoiu kist’iu/ Reabina zajglas’. Traducerea catastrofală porneşte… brusc, tălmăcitoarei (D. A. C.) nepăsându-i că versiunea dânsei nu are nimic în comun cu ceea ce spune Ţvetaeva. Deoarece tălmăcitoarea („noastră”) nu ştie lucruri rudimentare, nu cunoaşte elementara sinonimie în virtutea căreia, în ruseşte, kist’ are câteva sensuri, de unde ea „românizează”, oribil, în felul următor: „Atinsă, parcă, de-o pensulă roşie / Riabina (?) arde”, pe când la Ţvetaeva e un alt sens al substantivului kist’, şi anume: strugure, ciorchine! A, că înseamnă kist’ şi – pensulă?! Da, dar, poate, cu altă ocazie, în alt text, în alt poem.  Şi încă în cu totul alt context, decât cele cu… pensulă sau… ciorchine, deoarece kist’ mai are şi sensul – ce surpriză, probabil pentru D. A. C.! – o află şi pe asta! – da, mai are şi sensul de: palmă… 

Scoruş în iarnă

Iar în acest poem al Marinei Ţvetaeva nu este vorba nici de pensulă, nici de palmă, ci numai şi numai de ciorchine, de strugure. Al cui strugure, ciorchine? Al… riabinei? (E mai adecvat să se transcrie, totuşi:: reabina.) Ce înseamnă riabina, stimabilă D. A. C.? Nu ştiţi? De ce nu aţi deschis cel mai sumar dicţionar rus-român, ca să aflaţi că reabina se traduce: scoruş? Nu ai întâlnit termenul botanic în „întinsele” dumitale lecturi din poezia rusă? La Esenin, spre exemplu? Sau în celebrul cântec folcloric ce are refrenul: „Oi reabina kudreavaia, belâie ţvetî,/ Oi reabina, reabinuşka cito vzgrusnula tî?” (Ah, scoruşule cârlionţat, flori albe,/ Ah scoruşule, scoruşule, de ce te-ai întristat?). Pentru că în DEX nu există noţiunea „românească” riabina! Ci doar cea de reabona care înseamnă – ce? – a se abona din nou! Prin urmare, nu traduceţi chiar din capul locului, ci doar… probăluiţi, pur şi simplu orbecăiţi. Şi este uimitor cu câtă puţinătate în cunoaşterea limbii ruse şi cu câtă iresponsabilitate dumneata purcezi – crezi – la tradus. Mai bine spus, la (tra)dus aiurea…

Aşadar – elementar! – în poem fiind vorba de scoruşul în prag de iarnă, împurpurat de ciorchinii săi copţi, nicidecum nu era cazul să fie utilizată... „pensula” (de ce nu… bidineaua?...) în loc de frumuseţea şi abundenţa împurpuratelor poame-ciorchine ale scoruşului, atât de poetic pentru sufletul ruşilor! Iar ceea ce, în ultimul catren, este tradus drept (strâmb!): „Până şi astăzi / Vreau să mistui / Riabina arzândă / Într-o pensulă mare” e de-a dreptul teatrul absurdului ridicol, în uriaşa lui amplitudine – de la râsul găinilor la râsul homeric! Pentru că sensul finalului rusesc e, mot à mot, următorul: „Şi până astăzi / aş vrea să ronţăi (să rod  – grâzt’) / A scoruşului fierbinte / Ciorchine amar” (în original, ca să nu fiu acuzat de trişare: „Mne i ponâne / Hocetsea grâzt’/ Jarkoi reabinî / Gor’kuiu kist’.”). Reţineţi ce spun: mot à mot şi nu – pardon! – mort à mort, precum vă iese „traducţia”, această jalnică şi, concomitent, impertinentă răstălmăcire. Da, răstălmăcire, pentru că aici e cazul în care nu se poate vorbi de niciun... strop (de nicio boabă din ciorchinele scoruşului!) de traducere... Păcat. Ca să nu mai umblăm, comparativ, şi la alte texte. La alte... catastrofe. Sigur, ele nu ar merita prea multă atenţie din partea cititorilor – ceea ce nu se poate spune şi despre... partea celor care publică atari pozne! – însăilările, bizareriile, trişările date drept traduceri din marii poeţi. În cazul nostru, ruşi – Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak. Osteneala e bună pentru altceva, pentru cititul poeziei adevărate, nu... mutilate. De dragomani amatori. De nechemaţi. Care, de altfel, nu sunt privaţi de posibilitatea de a demonstra contrariul. Că pot ajunge... chemaţi, profesionişti, dotaţi cu harul necesar pentru a româniza texte celebre. Având mână liberă s-o facă, ei trebuie chiar să aibă şi mână, cum se spune, adică adevărată meşterie. Pe când în cazul dnei D. A. Con-escu nu poate fi vorba de mână uşoară, dar,  mai ales, e vorba de absenţa elementarului har de traducător, care vine cu adevărat în sensul spusei italieneşti: „Traduttore”, Traditore! (Eu permiţându-mi să iau între ghilimele „traduttore”, ghilimele care nu există în original, dar i se potrivesc perfect dnei „traducătoare” D.A.C.

Şi-apoi ce proză neajutorată dă tălmăcitoarea! „Traducerile” atât de libere, care nu respectă, da capo, forma ţvetaeviană (ştiţi că numele Ţvetaeva e derivat din floare şi, în egală măsură, din culoare?!),  stilul, „aroma” versului său nu pot duce decât... pe de lături, iar acest spaţiu, al „de pe lături”-lui e cel al eşecului. A-ţi permite să umbli atât de nerespectuos la factura, la mecanica prozodiei originale, „jumulind-o” de mai toate atributele specifice poezie, în general, şi ale celei ruseşti, în special, iar în cel mai particular grad – ale celei a Marinei Ţvetaeva, înseamnă, pur şi simplu, să nu respecţi poezia, poetul. Simplificând, prin... jumulit, până la schematism, până la eventualul subiect nud, nu dai decât o variantă inter-net, luând în consideraţie că „net”, în ruseşte, însemnă NU, iar inter  ţine de inter-iorul poeziei în cauză; adică – laşi fără interioritate, fără respiraţia din plămânii muzelor akmeiste sau neoclasiciste, dar şi moderne, uneori – de-a dreptul avangardiste – traducerea ca poezie; obligator să fie şi ea, traducerea, poezie. Încât aşa-zisa traducere marca D.A.C. e o anti-poezie, o anti-Ţvetaeva, rezultatul unei îndeletniciri de neprofesionist, de „traducător” neînzestrat pentru fapta la care a purces. E un exces. Sinonim abuzului. Iresponsabilităţii. Românescului şi – de ce nu? – uneori universalului „merge şi aşa”. Ba nu, nu merge. În cazul marilor poeţi. Ba, în genere, nu trebuie să meargă în cazurile tuturor poeţilor, dacă ei îndreptăţesc numele în... numele poeziei ca atare. Diafane, autotelice, suficiente sieşi şi, totodată, generoasă cu toată lume, căreia i se dăruie. Fără rest, am vrut să spun. Se dăruie... Dar nu e chiar aşa: orice traducere presupune şi un... rest. O doză de... ne-comunicat, ne-spus, ne-tradus. Dar chiar atât de mult, ne-tradusul, ca în cazurile schematizării, simplificării, „jumulirii” marilor texte ale prozodiei universale, dintre care fac parte şi cele ale Marinei Ţvetaeva?! Stimată doamnă Do. An. Co., să nu vă faceţi cumva iluzia că chiar aţi tradus din Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak şi ceilalţi importanţi ruşi, de textele cărora v-aţi atins atât de inoportun, inadecvat şi lipsită de apărare, dar mai ales – de responsabilitate. Nu, nu aţi dat variante româneşti de poezie, ci doar, stângaci, aţi încercat să povestiţi... poezia, care, se ştie, nu se lasă nicidecum povestită. Ceea ce se spune că spune poezia nu e niciodată poezie, ci cu totul altceva. Oricum, foarte puţin aduce a literatură.

Şi, pentru a-i da, totuşi, cititorului o idee, o scânteie de edificare asupra acestui text al Marinei Ţvetaeva (e din grupajul „Versuri despre Moscova”), scris la 16 iulie 1916, îndrăznesc să propun versiunea mea de românizare a lui:

„Cu roşu ciorchine

Scoruşul s-a aprins.

Cădeau frunzele.

Eu mă născui ca-n vis.

A dispută – sute

De clopote-n azur.

Era sâmbăta lui

Ioan Gură de Aur.

Mie şi până astăzi

Să ronţăi îmi vine

Jarul din scoruş,

Amarul ciorchine.”

Faptul că în spiritualitatea rusă scoruşul are o semnificaţie de simbol ancestral, emblematic, se relevă şi într-un alt poem, laconic, al Marinei Ţvetaeva:

„Tăiau

Scoruşul

Ager-temerar.

Scoruşul

Destin

Amar.

Scoruşul –

Cu lăstari

Ce încărunţesc…

Scoruşul!

Destin

Rusesc.”

(1934).

Astfel că „traducătorii” gen D. A. C. trebuie serios avertizaţi să nu taie scoruşii!