sâmbătă, 30 iunie 2012

D'ALE LUI SULAC


                             Pagini de jurnal

17.X.1983

O seară densă cu Emil Loteanu, Gr. Vieru, Gheno Kalandia (poet din Gruzia), Nicolae Sulac şi Rudolf Olşevski. Ospeţie la ultimul, apoi la penultimul, adică Sulac. Loteanu – fulminant, plin de vervă, informaţie şi inspiraţie, Vieru oarecum retras, îngândurat, conştient sau resemnat, trecând pe plan secund. Cică trudeşte la un memoriu amplu, sfâşiat de probleme. Duminică, Sulac pleacă în Danemarca. Personalitate mereu neîndepărtată de ingeniozitatea poporului, enunţând concluzii şi judecăţi precise, diagnosticări greu de parat, dure în adevărul lor evident. A suportat o intervenţie chirurgicală la ochi. Îngrijorat de evoluţii imprevizibile.  

2.VIII.1986

D’ale lui Nicolae Sulac. Într-o dimineaţă, Sulac se plimbă pe holul CC. Cine nu-l cunoaşte pe Sulac? Se apropie miliţianul de gardă, interesându-se ce doreşte cântăreţul.
– Aşteaptă oleacă şi ai să vezi, – răspunde Sulac.
Apare prim-secretarul CC, prezentându-se adică la serviciu. Şi dat fiind că toţi îl cunosc pe Sulac, îl recunoaşte şi mahărul.
– Bună dimineaţa, Nicolai Vasilievici, – îl salută secretarul. – Ce te-a adus pe la noi?
– Mulţumesc… Ce să mă aducă? Nevoile.
– Adică?
– Am o vorbă cu mata…
Orice ar fi avut în plan prim-secretarul să facă la început de zi, nu poate totuşi să nu ia în seamă prezenţa şi intenţia popularului interpret.
– Ei, dacă aveţi nevoie, poftim, să intrăm până la mine.
Urcă în birou.
– Da, vă ascult, Nic. Vas., – începe secretarul.
Cântăreţul:
– Apoi, Simion, cum vă zice, Cuzmici, de-amu o să cânţi mata.
– Nic. Vas., cum se poate să spuneţi una ca asta? Pentru că noi vă stimăm, vă iubim…
– Ap’ mă stimaţi şi mă iubiţi, dar toate premiile i le daţi Mariei Bieşu. Iaca de ce, Sim. Cuzm., de azi înainte o să cânţi mata, că eu mă lepăd, nu mai urc pe scenă şi radioul şi televiziunea le dau în judecată, dacă transmit de azi înainte vreun cântec de-al meu. Gata, să nu se mai audă de Sulac, să audă de cine socoteşti mata…
– Păi noi ţinem la dumneavoastră, vă preţuim…
… Sulac venise cu aluzia la titlul de artist al poporului din URSS… Pentru că din RSSM este deja…

vineri, 29 iunie 2012

DESPRE AVANGARDĂ




    Traducerea pentru prima oară, de către Leo Butnaru, a manifestelor avangardei ruse,   reprezintă un  adevărat eveniment. Publicul românesc are, în sfârşit, posibilitatea de a descoperi astfel un fenomen dintre cele mai dinamice şi mai novatoare din spaţiul cultural european. Importante ca foarte îndrăzneţe programe de revoluţionare a limbajelor literar-artistice din primele decenii ale secoulul XX, aceste texte au  un înalt grad de expresivitate şi ca « literatură a manifestelor » ce concentrează semnificative nuclee vizionare, putând fi citite şi ca autentice poeme în proză ori mici spectacole subtil regizate, provocatoare  în egală măsură ca retorică iconoclastă, radical anticonvenţională, şi ca îndemn, adesea patetic, la înnoirea gândirii şi sensibilităţii estetice moderne, într-un moment de răsturnări dramatice ale Istoriei. Putem măsura,  parcurgîndu-le, şi dimensiunea tragică a unui moment de autentică angajare în serviciul revoluţionării profunde a spiritului creator, trădat şi ucis cu brutalitate de aceeaşi Istorie.   Scriitor el însuşi, cu alese înzestrări, tălmăcitorul lor reuşeşte să le redea  în limba noastră energia originară,  cum reuşise şi  în sutele de  pagini de poezie, proză, teatru,  traduse în ultimii ani din creaţia avangardistă a Rusiei.

Ion Pop



Leo Butnaru ne-a oferit o carte atroce, cutremurătoare, o antologie a suferinţei paroxistice a poeţilor «în vremuri secetoase», secetoase dar însetate de sînge: Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă), excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, dovedindu-ne o dată mai mult că nu este numai unul din cei mai importanţi „optzecişti” de peste Prut, ci şi unul din cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată.

Liviu Antonesei

joi, 28 iunie 2012

28 IUNIE 1940. SAT UITAT?


                                                O PARANTEZĂ

        (Fragment din eseul „Lista basarabeană”)

Doamne, ce diferit se văd lucrurile şi ce diferit sunt interpretate! În acel timp, când Eufrosinia Kersnovskaia, boieroaică cea de 33 de ani, de profesie „civilă” medic veterinar, se arăta oarecum optimistă, dar fiind, totuşi, mai mult tristă de ce vede în primele zile de ocupaţie sovietică (aşa scrie în memoriile sale), un compatriot de al ei, la 34 de ani ai săi, cu studii agricole la şcoala din Cucuruzeni, vede exact invers – pentru el ocupaţia fiind... eliberare şi, ca timid condeier ce era pe atunci, ticluieşte un aşa-zis poem, intitulat „Sat uitat”, în care – ce credeţi că spune? – ceea ce nu credeam nici noi, la şcoală, pe când ni se impunea textul respectiv, că ar fi fost, chipurile, cu adevărat: „Ia ascultă, Nistrul cum grăieşte; /oare noi vom sta şi l-om privi? /  Să strigăm la dânsul, şi-or veni / fraţii să ne-ajute voiniceşte. //  Să-i strigăm de-aici, de sub lăcată, / să pornească vajnicul lor stroi, / să ne scape satul de strigoi / şi de viaţa asta blestemată. // 
Va veni ea, zariştea senină, / când le-om strânge mâinile cu drag / şi vom merge sub acelaşi steag, / înfrăţiţi pe drum înspre lumină”. (Andrei Lupan.)
Iar un alt basarabean, care la acea vreme avea 32 de ani, adică situat între Kersnovskaia şi Lupan, – deci, un alt „corifeu” al hăului,  Bogdan Istru (n. Bădărău), îşi secunda colegul întru aberaţii, scriind: „Glasul de luptător al poetului îndeamnă pe fraţii săi ţărani să-şi îndrepte privirile spre răsărit, spre Nistru, spre patria socialismului, de unde avea să vie marea izbăvire a noroadelor asuprite ale Basarabiei”. Apoi o altă coincidenţă face istoria noastră să rămână cu gura căscată: I.C., născut chiar în acel blestemat an 1940, peste ceva vreme ajungând critic literar, bietul de el şi-a zis să le ţină  hangul celorlalţi doi, fiind de părerea (absolut... personală!) că: „În anul 1940 poemul „Sat uitat” n-are concurenţi în privinţa profunzimii cu care autorul a exprimat durerile trecutului, bucuriile şi speranţele basarabenilor la acel moment istoric”. Oh, oh, oh, bieţi scribi socialişti moldoveni, să vă fi citit compatrioata voastră Eufrosinia Kersnovskaia care – e de menţionat – cunoştea perfect limba română. Numai că tânăra boieroaică nu s-ar fi putut deda unor „delicii” de lectură pe baze şi teme autohtone (ocupaţia sovietică dată-trâmbiţată, fariseic, drept eliberare) din simplul şi dramaticul motiv că foarte curând nimerise în Gulag, de unde avea să iasă (dacă s-ar putea spune astfel; URSS mereu a fost un Gulag cu cercuri infernale, de o mai mare sau mai mică intensitate a supliciilor) abia peste vreo 12 ani.
Remarc toate astea oarecum răzbunător, cu un anumit sentiment de satisfacţie pentru dreptatea şi punerea la punct ce se pot întâmpla peste ani, precum reiese din cele constatate de colegul Arcadie Suceveanu: „Au dispărut din context operele „clasice”, ideologizate, conjuncturiste, care populaseră ani lungi manualele şcolare, culegerile tematice şi antologiile, tot felul de serii şi colecţii editoriale din Basarabia şi fosta URSS. Retrase din circuit, asemenea opere ca „Tovarăşul Vanea” de Samson Şleahu, „Ţara mea” şi „Cresc etajele” de Emilian Bucov, „Deşteptarea” de Alexandru Lipcan, „Lumina” şi „Sat uitat” de Andrei Lupan, „Pohoarnele” de Bogdan Istru, „Tinereţe fără moarte” de Liviu Deleanu, cascadele de poezii şi poeme lirico-epice care compuneau „Leniniana moldovenească” ori care deveniseră colecţii calendaristice în care se iubeau fierbinte partidul cu poporul, la date fixe: 7 noiembrie, 1 Mai, 28 iunie etc. – toate aceste scrieri, după ce au lucrat adânc în cugetele atâtor generaţii de tineri, lăsând în ele tone de zgură ideologică, şi-au luat locul binemeritat pe rafturile cele mai de jos, rău famate, ale istoriei”.

L.B.

miercuri, 27 iunie 2012

28 IUNIE 1940. CONSECINŢE



 FRAGMENTE DIN ESEUL "LISTA BASARABEANĂ"

 Auziţi, citiţi, domnule Hollywood!

Domnule Hollywood, domnule – eventual – mare regizor, generalizat, sintetic, esenţializat din toţi regizorii pe care îi cunoaşteţi, vă rog să-i acordaţi puţină atenţie acelui vagon pentru vite, ticsit cu oameni (vii) – copii, bătrâni, femei, tineri, adolescente gingaşe şi sfioase, ruşinoase, bărbaţi; să-i acordaţi puţină atenţie duducii Eufrosinia Kersnovskaia sau chiar – însăşi Măriei Sale Istoria – Tristă Măria Sa! – pentru a lua aminte că deja amazoana soroceană iubitoare de „matuşca-Rusia” prindea a se dumeri. Sigur, în sinea sa, – chiar dacă nu mărturiseşte, – duduca se întreba deja: „Chiar aceştia să fie conaţionalii mei?... Neoamenii ăştia, care sugrumă oameni?...”
Ajuns la capitolul 1-4 din memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia Cât valorează un om, înclin să cred că Hollywood-ul nu a avut prea multe scenarii de un dramatism de-a dreptul sugrumător, precum cel care s-ar putea „extrage” – atât de... filmic prin el însuşi! – din scrisul tinerei moşierese înghesuite şi ea în vacarmul din vagoanele de vite de la gara Floreşti, de pe malul râului Răut, în Basarabia, lângă comuna... Varvareuca! Sigur, numele acelei paşnice şi blânde localităţi de ţărani nu avea nimic în comun cu varvarii bolşevici ce invadaseră pământurile şi spaimele oamenilor. Dar acolo era, parcă dramatic-predestinat: la Floreşti, lângă Varvareuca, deja de un an de zile, în 28 iunie 1940, varvarii imperiului roşu-sângeriu îşi întinseseră bivuacul nelegiuirilor!
Dacă am fi avut şi noi luciditatea, perspicacitatea, onoarea şi puterea evreilor, dădeam nu o singură „Listă...”, analoagă celei a lui Shindler, ci zeci de „Liste ale Dramei Basarabene”, provocate, regizate de ţarism, apoi de bolşevism, de fiara stalinistă, de inumana putere sovietică!  Domnilor cineaşti, domnilor bogătaşi, care aţi fi în stare să finanţaţi un film ce ar putea concura cu vârful de lance hollywoodian, iată o scenă, una doar: în maşina în care erau aruncaţi oamenii vânaţi, „rechiziţionaţi”, se aflau şi două fetiţe „care mă impresionaseră până la adâncă milă: erau îmbrăcate în rochiţe albe de bal şi încălţate cu pantofiori albi cu tocuri înalte. Erau două surori, care absolviseră şcoala medie: astăzi avuseseră „balul alb” – primul bal din viaţa lor, pentru care se pregătiseră cu atâta emoţie şi pentru prima oară în viaţă îşi puseseră pantofiori cu tocuri înalte şi se coafaseră.

marți, 26 iunie 2012

28 IUNIE 1940. LISTA BASARABEANĂ



 FRAGMENTE

28 iunie 1940

Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura universală, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.

Semnarea pactului Ribentrop-Molotov-Diavolul
Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.
De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenţi de prin mai multe seminţii – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele roşii? Şi de ce? Astfel că şi-a zis să rămână.
Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, dragă fiică, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu „ai noştri”.

Tancurile sovietice la Soroca

Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care se refugiau, fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.
Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), rămâne. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.
– Cum aşa? Ce va fi cu noi?

Refugiaţii din Moldova Estică

Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Ţările Baltice, ca şi cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieşi din toate astea!...”
Iar dimineaţa, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Iniţial, tânăra boieroaică se gândise că maşinile ar fi româneşti, fără să ştie că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile şi blindatele armatei roşii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viaţa noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă şi că totul ce era obişnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”
Astfel că prin satul ei, Ţepilova, treceau maşini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oşteni pătaţi cu negru reparau ceva. Una dintre maşini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru şi flăcăuanii satului, ghiontindu-se înde ei, chicoteau şi ironizau:
– Ca oiţa: unde s-a oprit, acolo a şi lăsat băltoaca...
– Ce-i asta, bravilor? Abia a-ţi trecut graniţa – şi dă-i cu reparaţia?
La care mecanicul face printre dinţi:
– A treia lună suntem în marş...
După podeţul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o maşină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.

luni, 25 iunie 2012

SFÂNTA FECIOARĂ A ZĂPEZII


Din Jurnal de Lituania


25 mai 2012

 Ţinem cale spre localitatea Girdiškė, unde vizităm renumita biserică Sfânta Maria a Zăpezii. Ce nume! Sfânta Zăpezilor… A zăpezilor imaculate ca şi neprihănirea fecioarei. Biserica este vastă, cam cât o catedrală, concepută astfel în urma unei decizii de foarte demult, bazată pe perspectiva că pe aici va trece calea ferată şi la Girdiškė va apărea o staţie mare de tren. Însă nu a fost fă fie, proiectul rămânând nerealizat, populaţia localităţii aşa şi nu a crescut, ceea ce nu înseamnă însă că biserica – adevărat monument de cult – a fost abandonată. Aici vin credincioşi de la mari depărtări, pentru a participa la festivalul bisericesc (chiar aşa stă scris: „The church festival” – sintagmă ce pare atât de laică/ lumească, oarecum incompatibilă cu cultul religios; dar parcă în unele biserici de aiurea nu a intrat chitara electrică, tobele, talgerele, saxofonul jazz-band-ului, naiul?...); la festivalul bisericesc „Zăpada Girdiškė-lui”. Aici, în plină vară, ultima duminică din august, ninsoarea este imitată în cel mai primar mod: prin spulberarea bucăţelelor de hârtie, amintind legenda că, făcând să apară stratul de zăpadă imaculată, Fecioara Fără Pată îi ajută pe creştini să-şi păstreze nevinovăţia sufletului până şi într-o lume bântuită de focul patimilor. Pe temelia neprihănirii se înalţă templul viu al vieţii închinate lui Dumnezeu.
Acest locaş de cult, înălţat într-un stil neo-gotic, are şi el legenda sa, spunându-se că ctitorul, zidarul, Manole lituanianul a calculat dintru început atât de exact numărul de cărămizi necesare la construcţie, încât, la final, nu rămăseseră în plus decât doar… 2 cărămizi! Iar un amestec de legendă eu unul l-am presupus şi în ceea ce aici se numesc „două altare” care,  în biserica ortodoxă, ar fi mai curând două părţi ale unei catapetesme, ce sunt create într-un mod unic, absolut original – pe de laturile altarului tronează compoziţii din tulpini de arbori descojiţi, pe ramurile cărora sunt plasate icoane şi statuete de sfinţi: pe stânga – icoana cu Fecioara Maria, pe dreapta – Tatăl Ceresc în braţe cu pruncul. Aceasta este o dovadă incontestabilă că lituanienii nu se tem de anumite abateri de la canoanele de cult rigide, inventează detalii în simbolistica bisericească generală anume în virtutea discretă a celor pe care le reţinusem eu din discuţiile cu colegii băştinaşi (reţinut la nivel de supoziţie, trebuie să subliniez), când era invocat relativ frecvent faptul că, în vremuri de acum nu chiar mute secole, triburile protobaltice de pe aceste meleaguri au lăsat în subconştientul naţiunii pe care au plăsmuit-o urme şi umbre „active”, încă, de păgânism, politeism ce nu trebuie contrapuse catolicismului sau negate. Această operă de catapeteasmă arborescentă, compoziţiile inventive de sanctuar îi aparţin preotului (dar şi sculptorului, artistului, reiese!) Kazimir Andriukaitis.
Vladas Brazunas şi Leo Butnaru

sâmbătă, 23 iunie 2012

ANDREI LUPAN (1912-1992) – ÎN CÂTEVA MOMENTE


Pagini de jurnal

24.XI.1983

Alaltăieri – plenară la uniunea scriitorilor. Mulţi – precauţi, lunecoşi. D. şi L. încă nu se orientează bine, nu-şi dau seama pe ce lume trăiesc. De altfel, nu am chef să mă „simt” alături de ei. L. se auto-mozoleşte, lăsându-se obsedată de himere şi tragism demodat, să zic, deoarece tragismul timpurilor noastre e altul, altul e şi omul…
Lupan îşi cere iertare, zicând că nu mai e logic ca în fel de fel de referate şi hotărâri să figureze doar două nume – al său şi al lui Bucov. Cică mai sunt şi alţii – Costenco, Meniuc şi, poate, Istru, „care în ultimii ani au lucrat mult mai mult ca mine”, recunoaşte bătrânul. Îi probozeşte pe cei din conducere, pe criticii literari că „prea s-au străduit să lase în urmă” creaţia lui Costenco, Val. Roşca, A. Ciocanu, scoţând în prim-plan alte figuri (figurine). „Lui Costenco măcar i-aţi dat fie şi un premiu al pionierilor?!” Ei da, de unde?! – potentaţii nu reuşesc să tot facă parte dreaptă înde ei, nu tocmai să se gândească la balanţele adevărului.

8.XII.1983

O nedumerire mai veche a lui Andrei Lupan, care zice: „Eu nu ştiu cum se face, însă uneori, când aduc la vreo redacţie nişte rânduri scrise aşa, după felul înţelegerii mele, după ce le văd tipărite – mă înspăimânt de atâtea virgule, pe care nu le pusesem eu. Căci să vă spun, eu nu sunt pentru virgulăraia asta… Când văd un cuvânt luat între virgule, îmi pare că e la închisoare”.

vineri, 22 iunie 2012

MUZEUL GENOCIDULUI ŞI OCUPAŢIEI


File de jurnal

23 mai 2012, Vilnius

Cam într-un sfert de oră, ajung la un parc vast, iar pe stânga – monumentul ce aminteşte de timpurile în care Lituania mai era sub cizmă străină. Un indicator îţi arată şi direcţia spre Muzeul genocidului şi ocupaţiei. Un perete uriaş, înalt, cu desenele copiilor care, sute şi sute, au desenat sau au pictat ceea ce înţeleg ei la tema dependenţei ţării lor, cândva, de nenici răi ce împuşcau din tancuri, aruncau bombe din avioane, făceau ca florile din Lituania să se ofilească… Probabil, un astfel de zid-ecran al conştiinţei copiilor care încearcă să se dumirească în probleme atât de grave, dramatice, inumane – genocid şi ocupaţie – pare a fi unicul în lume.
Iar marea surpriză şi, sigur, motivaţia unei atractivităţi irezistibile spre muzeu e că el se află în fosta clădire a NKVD-ului, apoi KGB-ului! După vizita mea acolo pot spune că deja ştiu cum arată – cât de îngrozitor, cutremurător! – şi ceea ce nu e permis să fie vizitat: sediul KGB-ului republican de la Chişinău. Pentru că în cel al ex-KGB-ului sovietic lituanian am văzut nu doar camera de tortură barbară, ci şi pe cea de execuţie. Ştiţi cum se numea, în limbajul cifrat al zbirilor, acea cameră?... „Bucătăria”! „Bucătăria” în care au fost luate/ curmate mii de vieţi omeneşti! Câteva exemple din documentaţia atât de amplă şi atât de înspăimântătoare care urlă în zecile de camere ale muzeului – două etaje, plus subsolurile: în ziua de 2 martie 1945 la „bucătărie” au fost executaţi 42 de lituanieni! Pe 21 martie – 45. Iar pe 1 ianuarie (de An Nou) acelaşi 1945 – 38 de persoane… Într-o vitrină – zeci şi zeci de ştampile speciale ale KGB-ului, ca o captură diavolească, unele din care bineînţeles că au fost aplicate şi pe actele de condamnare la moarte a patrioţilor lituanieni. În acest labirint al crimei… – muzeul are circa 60 de săli, încăperi, spaţii, unele rămase exact în starea în care au fost găsite la „capturarea” lor de la „stăpânii”-kgb-işti, în special cele de la subsol – celulele deţinuţilor, cabinetul şefului de gardă, boxele de doar 1, 6 metri pătraţi, unde erau ţinuţi noii arestaţi, în timpul cât le erau completate/ fabricate documentele. În aceste spaţii se putea doar sta în picioare. Camera în care erau fotografiaţi deţinuţii şi se efectua dactiloscopia… (Eu unul am găsit prin arhivele internet multe poze de cazier, ultime, ale unor mari personalităţi ale literaturii, teatrului, culturii ruse, ce aveau să piară în Gulag…). Camera de tortură, pardosită cu materiale izolatorii, să nu răzbată în afară ţipetele condamnaţilor; o metodă de supliciu – pe podeaua de ciment, în formă de bazin, era turnată apă rece ca gheaţa, încât cel supus torturii se vedea nevoit să balanseze, până la extenuare, pe un trunchi îngust de beton; carcera în care era băgat deţinutul din varii motive – pentru că ar fi aţipit în timpul zilei sau că ar fi comunicat prin alfabetul Morse cu alţi nefericiţi di infern. Sau că nu mărturiseşte ceea ce anchetatorul ar vrea să audă. Nu primea decât jumătate de litru de apă şi 200 de grame de pâine pe zi. Frigul, foamea, istovirea, fizică, dar şi psihică, frângeau omul, frângeau destinul… Camera de execuţie, numită cu atâta cinism „Bucătăria”…
Subsolul groazei
 S-a păstrat o bună parte din… exponatele ce mărturisesc despre ferocitatea călăilor, însă o altă parte din ele satrapii sovietici şi acoliţii lor locali, „cozile de topor”, au reuşit să le distrugă: într-o cameră stau saci cu rămăşiţele fostelor documente secrete trecute prin „şişcorniţa” diavolului – maşina de tocat hârtia mărturiilor cutremurătoare; actele crimelor, urmele genocidului… De altfel, atare maşini de tocat prin 1990-1991 au funcţionat din plin în sediile fostului CC al partidului comunist al Moldovei, în cele ale comsomolului, ministerului de interne, la KGB, în fostele cazărmi ale armatei sovietice etc., etc. Dar nu e vorba doar de sacii cu pleava documentaristică tocată aici între 1990-1991. Foarte multe documente au fost distruse prin alte metode (focul, apa etc.), altele duse în arhivele din Rusia, precum cele din Chişinău – la Tiraspol. Şi totuşi, peste 200 de mii de tomuri/ mape au ajuns în Arhiva Specială a Lituaniei.
Documentele tocate de criminalii comunişti
Iar în camera nr. 11 este amenajată expoziţie cu genericul „Lui Dumnezeu şi Patriei”, dedicată preoţilor catolici supuşi represaliilor. Unii dintre ei – pentru participarea la războiul de partizani care, în Lituania, a durat până în anul 1953. Mulţi – pur şi simplu pentru propagandă antisovietică. Statistica necruţătoare spune că, în total, a fost întemniţată 20 la sută din preoţime, iar 30 la sută din preoţi erau puşi sub urmărire. În unele fotografii – preoţi catolici care săvârşesc ritualuri religioase în mijlocul conaţionalilor lor deportaţi în Siberia şi Asia Mijlocie.
Periodic, în acest labirint al crimelor, în muzeul ocupaţiei şi genocidului răsună voci răstite, în amestec, ruseşti şi nemţeşti – ordine militare, somaţii poliţieneşti; glasuri răguşite de beţie ce rostesc sentinţe de condamnare la moarte… E un potpuriu, în melanj, bolşevico-nazist (aici a fost şi sediul Gestapo, „preluat” mai apoi de KGB, ce a dominat până în august 1991) care a şi constituit fundalul sonor al groazei în anii, deceniile de ocupaţie, deportare, decimaţie a poporului lituanian care, la acest capitol al istoriei sale, are atâtea asemănări cu noi, românii pruto-nistreni. Dar, spre deosebire de cele trei state baltice, noi încă nu ne-am încumetat să deschidem un muzeu al ocupaţiei, nici chiar în acest an, când se împlinesc două secole de la sfâşierea Moldovei de imperiul ţarist.
În cabinetele gradaţilor – portretul lui Dzerjinski, unul din părinţii terorii bolşevice – ironia sorţii, acesta îşi începuse activitatea revoluţionar-politică tocmai în Vilnius…
Muzeul e vast, necuprinse sunt spaţiile crimelor stalinismului, post-stalinismului, sov
Baloansoarul gheţii
ietismului în general. Şi eu reiau traseul muzeistic care e de fapt cel al unei Golgote a Lituaniei pe parcursul a 64 de ani. O iau de la început cu gândul deloc atins de orgoliu – o simplă idee a unui martor, a unui jurnalist, a unui scriitor ce speră să contribuie cât de cât la elucidarea urgiilor ocupaţiei şi la el acasă – gândul, ideea că, posibil, şi aceste note i-ar putea ajuta pe responsabilii de la Chişinău, în primul rând pe cei din parlament, să meargă mai departe de piatra de temelie a unui muzeu al genocidului, al ocupaţiei – piaţa instalată în Piaţa Marii Adunări Naţionale cu perspectiva ca în locul ei să fie ridicat un monument al jertfelor stalinismului, comunismului, în multitudinea de manifestare antiumană a acestora. Implicit, apare şi un alt gând: eu unul aş aduce aici, la Vilnius, în muzeul genocidului şi ocupaţiei pe toţi deputaţii parlamentului moldovean, să vedem atunci ce ar cârâi relictele comuniste, cozile de topor, laşii, indecişii, ezitanţii când e vorba să ia atitudini principiale faţă de crimele trecutului şi să voteze corespunzător.
Muzeul genocidului a fost instituit în octombrie 1992 printr-un ordin al Ministerului culturii al Lituaniei. Iată, nici nu a fost barem necesară implicarea legislativului. Deci, pe când şi la Chişinău un ministru al culturii pe potriva omologului său baltic?... Dar, e adevărat, nu poţi prelua aşa, fără parlament, clădirea fostului KGB, unde actualmente e „securitatea democraţiei”. Nu poţi prelua documentele ce dezvăluie ferocitatea ocupanţilor, deznaţionalizatorilor, pur şi simplu a criminalilor de tot soiul aserviţi regimului comunist, vârfurile de baionetă ale zbirilor. În această instituţie a memoriei naţionale din Lituania sunt prezentate fişele personale de cadre, inclusiv fotografiile celor care au fost pe parcursul deceniilor capii NKV-KGB-ului, organizând epurarea etnică. La fel apar şi complicii lor – cozile de topor, informatorii, spionii de toate calibrele, modele din delaţiunile lor, în urma cărora erau întemniţaţi sau chiar executaţi cei pârâţi. În timpul a trei perioade de ocupaţie, în Lituania au căzut jertfă represalii zece la sută din întreaga populaţie, adică circa 300 de mii de cetăţeni. Închisorile, alte locuri de detenţie, se extindeau mereu, se renovau, inclusiv blestematul sediu al KGB-ului, pe pereţii cărora s-au descoperit 18 straturi de vopsea! Iar în camera de execuţie, au tot fost depuse noi straturi de ciment peste podeaua veche, pentru a acoperi urmele de sânge otova. La construcţia muzeului, înlăturându-se strat cu strat cimentul, sub el s-au găsit unele obiecte ale deţinuţilor, dar şi osemintele acestora, pe care le vezi prin sticla organică durabilă, care acum ţine loc de duşumea.
Expoziţiile de la etajul întâi reflectă viaţa în Gulag a lituanienilor în anii 1944-1956. Fotografiile condamnaţilor din viaţa lor liberă, apoi din cea de lagăr, documentele structurilor represive, memorandumul răzvrătiţilor din Vorkuta, veşminte, încălţăminte pe care le purtau osândiţii, cruciuliţe, cărţulii de rugăciune, scrisorele, unele – pe coajă de mesteacăn… Imaginea de ansamblu este întregită de episoade din filme documentare, de fotografiile cimitirelor din Siberia în care s-au prăpădit balticii, europenii în general…
Este dramatic înduioşătoare expoziţia intitulată „Viaţa continuă” în care se demonstrează cum, în pofida tuturor vicisitudinilor, a muncilor inumane la care erau supuşi, atitudinilor duşmănoase faţă de ei ca „elemente antisociale”, întemniţaţii, deportaţii, exilaţii se străduiau din răsputeri să supravieţuiască, să-şi pună copii pe picioare… Între 1944-1953, din Lituania au fost deportate şi 39 de mii de copii, dintre care 5 mii au murit!
Surghiuniţii îşi păstrau obiceiurile, se străduiau să nu-şi uite limba maternă, conştiinţa etnică şi istorică, rămânând fideli valorilor creştine.
În această perioadă însă, în ţară continua un război de partizani de mare amploare, cu unităţi naţionale armate conduse de ofiţeri profesionişti. Într-un raport al capului unui batalion sovietic de represalii se spune că efectivul acestuia a ucis atâţia „bandiţi” şi a incendiat 46 de cătune! Fotografiile celor căzuţi în luptă, printre care şi cea a simplului învăţător de ţară Ionas Petrauskas, trădat de agenţii-cozi de topor, fotografiaţi şi ei de KGB, ca să-i aibă la evidenţi, dar – şi la mână… Acesta era umanismul pe care sovieticii veneau să-l implanteze în teritoriile ocupate…
Până în 1991, a existat şi o muşcare activă antisovietică susţinută de biserică. În muzeu, există mapele cu modele de caligrafie ale miilor de lituanieni suspectaţi, cărora puterea criminală râvnea să le depisteze şi să le contabilizeze particularităţile individuale de orice ordin, cu aplicaţii în criminalistică (antisovietism!), psihologie, psihiatrie. Şi în timpuri „paşnice” au căzut mii şi mii de jertfe, cea mai mare parte din ele – de patrioţi, de eroi adevăraţi.  Până la lituanienii care, în noaptea de 13 ianuarie 1991, apărând sediul televiziunii naţionale, au murit sub şenilele tancurilor sovietice. În august al aceluiaşi an a fost demontat monumentul lui Lenin din Vilnius, urmat de evenimente sângeroase: trupele speciale au ucis lituanienii ce făceau de gardă la hotarele ţării lor, aflate în prag de a-şi recuceri independenţa. Muzeul genocidului şi ocupaţiei le readuce în prim-planul memoriei fapta, personalitatea.
O spun fără pic de exagerare: pe coridoarele fostului KGB, prin zecile de camere de muzeu am văzut nenumăraţi vizitatori. Acest spaţiu are o atracţie mai specială şi prin sângerosul său exotism înspăimântător de cândva, prin aproape incredibila situaţie când bârlogul criminalilor, sadicilor, călăilor din comunism a ajuns loc liber, pe care îl poţi vedea şi tu, cetăţean de rând, ce cunoşti atâtea despre ororile bolşevice, pigmentate, augmentate nu o dată de legende. Dar aici ai impresia că până şi suflul legendelor păleşte în faţa realităţii pe care o refac expoziţiile muzeului genocidului, unde s-a păstrat până şi biblioteca specială cu o tematica aberantă a opusculelor ideologice, cu coduri de legi, cu hotărâri ale puterii sovietice care, prin găunoşenia frazeologică „pozitivă” tăinuiau de fapt mecanismele represive. E aici şi literatura de specialitate a călăilor KGB-ului: documente directoare, instrucţiuni, broşuri despre spionaj, contraspionaj, urmărire a elementelor suspecte, indezirabile puterii, serii tematice, reviste de uz intern, elemente ale atributicii sovietice represive – toate puse în serviciul diavolului, întru sovietizare, deznaţionalizare, depersonalizare, dezumanizare.
Muzeul are mai multe expoziţii itinerante… Iar Muzeul de Istorie de la Chişinău ar face bine să solicite unele din ele… 

miercuri, 20 iunie 2012

O FLOARE, O LUMÂNARE PENTRU ANATOL CIOCANU



De la colega Claudia Voiculescu

Frate Leo (îmi permiteţi să vă apelez aşa?), aşa de mult am gândit la Anatol... că simţeam că-mi înăbuş inima, creierul... L-am cunoscut în 1990 datorită poetei Leonida Lari... Venisem la Chişinău singură, fără să am pretenţia că vin cu vreo investitură oficială... Am venit de sărbătoarea "Limba noastră cea română". Am venit la redacţia „Glasul naţiunii”... Acolo am vorbit cu Leonida. Leonida m-a dus la Anatol căruia i-am dat poeziile mele pe care, la ceva vreme mi le-a publicat... L-am cunoscut şi pe domnul Gheorghe Vodă care mi-a dat o invitaţie să pot merge împreună cu scriitori şi academicieni la Căinarii lui Mateevici. Acolo, printre alţi poeţi care veniseră la ceremonia de inaugurare a noii case a lui Mateevici (autorităţile comuniste dărâmaseră casa iniţială), eram şi eu...  Am citit poezii care s-au dat la radio, apoi... am vorbit mult cu domnul Vodă şi cu Anatol... Cu Anatol am purtat şi o mică corespondenţă. Cu dl Vodă mai vorbeam la telefon... Apoi, prin 1990, Anatol a venit în Bucureşti adus de Leonida în subredacţia „Glasului naţiunii”... Nu cunoştea pe nimeni în "Micul Paris" şi mi-a dat telefon... A fost oaspetele meu în nenumărate rânduri... Cu el am fost de multe ori la poeţii Andrei Ciurunga, Cezar Baltag, Vera Hudici, la părintele Vasile Ţepordei, Grigore Filip Lupu (toţi de stirpe basarabeană), la sculptorul şi intelectualul de mare clasă Petru Jucu şi la câţi alţii! Toţi cei enumeraţi nu mai sunt... S-a dus acum bunul şi prietenosul ANATOL să le ducă veşti mai noi... Am ca mărturie din acel an al venirii mele la Chişinău 2-3 fotografii cu Anatol, eu, domnul Vodă în faţa casei lui Mateevici... Plecarea lui Anatol mă doare sfâşietor... Venea în casa noastră şi ne citeam poezii de-ale noastre şi de-ale altora... Sfiosul, gingaşul şi marele meu prieten a stat la un cămin, într-o garsonieră pe care o împărţea cu încă doi oameni... A dormit pe mese acoperite cu ziare în subredacţie... Nu vroia să deranjeze pe nimeni... S-a chinuit nemeritat... Deseori îl însoţeam la gară ca să pună la conducătorul de tren pachete pentru copilaşul lui rămas la Chişinău... Anatol era de o frumuseţe sufletească rară... din alte vremi... când oamenii ţineau la prietenie, la nobleţe, la cuvântul dat... Am rămas mai săracă cu încă un prieten... Fie-i ţărâna uşoară! Se va duce în cerul lui Dumnezeu să ne privească de acolo, de printre stele... Şi ne va veghea. Vie va fi amintirea lui în sufletul meu... Şi a acelora care ne-au deschis uşa prieteniei ca să ne împărtăşim cu frumuseţi de poezie şi gând generos şi înalt...
Frate Leo, pune, te rog, o floricică şi o lumânare pe mormântul lui şi spune-i că e de la mine... Mulţumesc din suflet...

Bucureşti, 20 iunie 2012

SPRE PULBEREA STELELOR, SUFLETUL POETULUI...


Sufletul poetului Anatol Ciocanu (3 iunie 1940 – 19 iunie 2012) se înalţă spre pulberea stelară, el însuşi luminând cu polenul metaforelor. Acum cinci zile, primise Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor, spunându-mi că îl va investi în reparaţii de sine, pregătit să plece la tratament într-un sanatoriu de la Hârjauca. Acolo s-a şi stins, secerat, fulgerător, de coasa neagră. Dar ţin să menţionez că, atunci când urcase pe scenă, absolut nimic parcă nu ar fi prevestit incredibila plecare a Poetului…
Astfel l-am surprins pe 15 iunie...
Pentru promovarea poezii generaţiilor mai tinere Anatol Ciocanu a fost şi va rămâne – exemplar, chiar în istoria literaturii, cu o remarcă aparte, cred, – ca un cititor răbdător, atent, condus de adevărate revelaţii în perceperea subtilităţilor prezente şi a celor de perspectivă a textelor debutanţilor, pentru ca, generos, în pofida restricţiilor ideologice din timpurile „căluşului în creier”, dar şi în inimă, să le promoveze în presa timpului. Cu decenii în urmă, încă elev fiind, am primit şi eu scrisorile de îndrumare ale cavalerului Anatol Ciocanu, care m-au determinat să nu cedez, să nu abandonez, să fac pasul următor în mirifica lume a poeziei, lume atât de tainică, imprevizibilă şi fascinantă prin minunatele… confuzii şi iluzii (necesare!) de atunci, de totdeauna. Anatol a rămas un cavaler, un generos irepetabil, căruia este ca şi imposibil să-i întorci datoriile, pe care, de altfel, nu le-a pretins niciodată. Recunoştinţa noastră, Poete, Cavalere! Aibă-te îngerii în pază şi muzele în grijă acolo, în pulberea stelară care luminează, fulgurant, Parnasul şi paginile noastre de amintiri, de omagiu!

marți, 19 iunie 2012

UNDE SE AFLĂ TOTUŞI CENTRUL EUROPEI?


Jurnal lituanian

(fragment)

24 mai 2012


Chiar aici e "Centrul Europei"...

…Autobuzele ne duc spre Centrul Europei! Eu unul am mai văzut două locuri însemnate ca centru al continentului nostru – unul, în parcul Universităţii din Cernăuţi, iar altul, la câteva zeci de kilometri de acolo, pe malul Tisei, în Transcarpatia. Şi iată că geografii francezi au decis că, totuşi, Centrul Europei se află la 19 de kilometri-nord de Vilnius, unde l-au şi marcat, iar în jurul acestui simbol (…itinerant, îmi vine să spun, pentru că, sincer vorbind, mă cam îndoiesc că anume la ţărmul Mării Baltice se află buricul) a fost amenajat Parcul Europei, un spaţiu cu adevărat remarcabil, un impresionant muzeu de artă sculpturală modernă sub deschiderea firmamentului. Sculpturile, cele mai multe din ele ingenios-fanteziste, plantate aici de artişti din întreaga lume, se află într-o complexă interacţiune cu peisajul silvestru cu ochiuri de ape şi poiene – unele, altele – cu întinsuri de pajişti nu prea mari, acum, în mai, de un verde multiplu în nuanţe, mustos, generos în debordarea, parcă, vitalistă  a însăşi naturii. Parcul a fost conceput anume aşa de către sculptorul Ghintaras Karosas (în 1991) – prin intermediul inter-comunicării naturii cu arta să fie pus în relief concepţional centrul continentului. Pe un teritoriu de circa 55 de hectare au fost amplasate peste 100 de sculpturi ale autorilor din diverse ţări, ba chiar de pe diferite continente, printre ei –celebrităţi, precum ar fi Sol LeWitt (SUA), Magdalena Abakanowicz (Polonia), Dennis Oppenheim (SUA), care au fost cu adevărat inspiraţi în botezul poetic al operelor realizate în acest spaţiu, respectiv: Piramida negativităţii duble; Spaţiul necunoscutei creşteri; Fotoliul-bazin.

Cu domn' gardian al Centrului Europei

Îmi imaginez ce tresărire de bucurie, ba chiar uşoară ameţeală năucitor-emoţională ar fi cuprins pe unii lituanieni vestea venită de la Institutul National de Geografie al Frantei care a tot măsurat-calculat, apoi au constatat că Centrul Europei este exact aici, unde ne aflăm, azi, şi noi, cei din impunătorul desant al Festivalului „Primăvara poeziei”! Iar monumentul acestui centru radiază vectori de distanţă – ca o Roză a Depărtărilor! – spre oraşele cardinale ale lumii: până la Paris sunt 1705 km., Lisabona – 3129, până la Welington (Noua Zelandă) – 17 310 km. V-aţi fi închipuit cumva că din această Roză a Vectorilor Depărtărilor (…şi Apropierilor) din lume ar fi putut lipsi Bucureştiul? Ba este prezentă şi placa de granit a Chişinăului, eu fotografiindu-mă lângă ambele însemne – cel ce indică spre Biserica bucureşteană Sf. Gheorghe, unde se află monumentul kilometrului 0 al metropolei de pe Dâmboviţa, la 1167 de kilometri… europeni de aici, şi spre Poşta Centrală chişinăuiană, până la care sunt 911 kilometri.
911 kilometri până la Chişinău...
La hotel deja, apelez la Domnul Cyber/Net să mă dumirească mai limpede, dacă e posibil, ce  e totuşi cu Centrul Europei. Şi acest Domn Ştie-Tot, îmi dă, din prima, un răspuns… net, amintindu-mi ce stă scris pe acel stâlp din apropierea oraşului Rahău din Transcarpatia, pe care l-am văzut/ citit cu ochii mei acum vreo treizeci de ani: „Locus Perennis Dilicentissime cum libella librationis quae est in Austria et Hungaria confectacum mensura gradum meridionalium et paralleloumierum Europeum. MD CCC LXXXVII”.  Ei bine, dar până la el au fost „fixate” şi alte locuri primordiale (ca importanţă) similare. Cu vreo sută de ani mai înainte, la 1775, acest centru continental era considerat orăşelul polonez Suchowola, declarat/ marcat astfel de cartograful şi astronomul Szymon Antoni Sobiekajski, în vreme ce austriecii considerau „euro-ombilicul” colina Tillenberg (Dyleň) din Boemia. Dar, precum spuneam mai sus, în 1989, geografii francezi, au stabilit C. E. în satul lituanian Purnuskes, fără a prevedea un lucru pe care-l poate re-stabili… politica. Pentru că – să vedeţi! – mobilitatea Centrului a depins, în fine, de mişcarea de la Margini, astfel că, în urma evenimentele politice de extindere spre est a Europei, centrul continentului a „emigrat” în Belgia, lângă Viroinval! Dar nu pe mult timp, deoarece, în 2007, se zice că el se află deja în oraşul Gelnhausen din landul german Hessa… Pe mult timp?... Cum am face ca, pe un deceniu-două, „să-l împrumutăm” şi noi, românii, „plasându-l” în mijlocul Prutului?... Să ne potopească turiştii lumii, năboind încoace de pe toate continentele… Astfel că în schimbul Podului de Flori ar veni Podul de Centru…


Sculptură în Parcul Europei


joi, 14 iunie 2012

SERAFIM SAKA SAU REPUNEREA PLUGULUI ÎN BRAZDĂ


File de jurnal

14.VIII.1981

Leo Butnaru, Ion Pop şi Serafim Saka, 2008
Într-un interviu pe care i-l ia Serafim Saka, Gheorghe Vodă zice: „Cataligiştii sunt cei care, aşezându-se în primele rânduri, nu coboară de pe propriul suport. Teama de a nu fi observaţi. Ei se manifestă atotînţelegători, fiindcă nu-i interesează ce se spune. Şi sar primii, pentru că vin deja prefăcuţi de acasă. Ei şi-au însuşit două moduri de a fi – cel pentru ochii lumii şi cel din care trag foloasele. Îşi depun toate energiile în serviciul ultimului mod. Pentru aceasta îşi ajustează, îşi exersează zilnic zâmbetul şi, dacă nu eşti prea ocupat cu gândurile tale, îi poţi depista la o simplă cătătură. Aceasta mi-i toată povara”.

18.XI.1983

Neşansa lui Saka. Me-se-se-rismul l-a dat gata. L-a divulgat (X…). Oamenii prizăriţi, chiar dacă au nume viguros, sunt predispuşi la slăbiciuni, ca să nu le zic mârşăvii, ceea ce sunt, de fapt, în realitate. Deci, Saka – mare neşansă, mare singurătate, mare ghinion…

luni, 11 iunie 2012

DUPĂ 20+16 ANI...


DIN JURNAL LITUANIAN

21 mai 2012


1976, toamna. Aeroportul Duşanbe. Antanas A. Ionynas - penultimul
din dreapta,
Leo Butnaru - jos, "la asfalt", în centru

La aeroport m-a întâmpinat Donatas Petrošius, poet, directorul de la relaţii internaţionale al Uniunii Scriitorilor din Lituania. După ce mă cazez la hotelul „Ambasador”, stăm cu mai tânărul coleg la o terasă, ne bem berea, mâncăm ceva. Apoi o luăm agale prin oraşul vechi, discutăm de una, de alta, inclusiv de faptul că despre ceea ce spune tânărul meu coleg lituanian: „Pe aici pe la noi, problemele nu se trag atât de la Adam, cât de la Potsdam”. E de înţeles, nu? Da, e vorba de Conferinţa de la Potsdam din iulie-august 1945, la care cealaltă parte a „curajoasele” forţe aliate cu URSS – SUA şi Anglia – le-a lăsat sovieticilor Statele Baltice, precum şi Moldova Estică… Deci, şi problemele noastre tot de pe acolo încep, dragă Donatas…

În munţii Pamir. Leo şi Antanas - în dreapta,
împreună cu gazdele afabile

Uitasem să spun că acest tânăr coleg lituanian la aeroport m-a întâmpinat cu un perfect articular româneşte: „Buna ziua!” Bună să-ţi fie inima! Aflu apoi că Donatas a vizitat România acum nu prea muţia ani, la un festival de poezie. A fost cazat „La Cetate”, la Mircea Dinescu. I s-au tradus în româneşte şi câteva poeme, dar nu a memorizat numele translatorului. Şi acest tânăr poet (are 34 de ani) îmi aminteşte de, să zic, prima mea întâlnire pe viu cu Lituania; îmi aminteşte de un alt poet de acum 36 de ani cu care, în toamna anului 1976, ne-am întâlnit în Tadjikistan, la un festival al tinerilor poeţi din republicile unionale: Antanas A. Ionynas. „Dar el este chiar preşedintele Uniunii Scriitorilor”, îmi spune Donatas calm, în spirit perfect baltic – da, calm, – ceea ce pe mine mă… mă scoate din ţâţânile emoţiei! Cu Antanas fusesem repartizaţi să cutreierăm regiunea Kuleab (munţii Pamir), de la hotarul cu Afganistanul. Ne întâlneam cu crescătorii de bumbac (de drept, pe atunci câmpurile de „aur alb” fuseseră deja recoltate, însă eram duşi pe la întreprinderi în curtea cărora stăteau adevărate coline din puf de bumbac). Ne însoţeau cadre de partid de la cel mai înalt nivel, pentru că – nu?! – eram „fruncea” tinerei literaturi sovietice şi trebuia să fim trataţi ca atare.

După 36 de ani: Leo Butnaru şi Antanas A. Ionynas.
Vilnius, mai 2012

Până poimâine, Antanas-preşedintele se află n-am mai reţinut în ce ţară europeană, de asemenea la manifestări literare, astfel că ne vom vedea joi, astăzi fiind marţi. După care voi reveni cu detalii memorabile din acea călătorie a noastră, când ne-am şi împrietenit, acum mai consemnând doar atât: s-a dovedit că amfitrionii noştri tadjici, chiar dacă turnau vodca nu din sticlă, ci din ceainic (o precauţie… socio-politică sau poate ceva legat de religie), s-au dovedit şi ei să nu ducă „paharul la ureche”, cum spunem noi, astfel că, la vilele de partid unde eram cazaţi, agapele se derulau în cel mai lent şi serios mod posibil, trecând spre orele mici. Astfel că odată, culcându-ne târziu şi cam obosiţi cu Antanas, dimineaţa ne-am trezit cu tencuiala din tavan pe plapomele noastre. Asta e: fusese un cutremur puternic, dar pe care noi, tinerii poeţi lipsiţi de griji, nu-l resimţisem… Pe atunci, eram şi mai tineri decât noul meu prieten Donatas Petrošius (de cele mai multe ori, poeţii se împrietenesc… de la prima vedere).

sâmbătă, 9 iunie 2012

MITUL PERSONAL AL LUI ANATOL CODRU (1936-2010)


                                            File de jurnal

14.VII.1984

Ieri, trec pe la studioul „Moldova-film”. Printr-o uşă întredeschisă a unei săli de montaj îl văd pe Anatol Codru. Mă invită să intru, după care prinde a mi se „jelui” de chinurile cinematografiei. „Iată”, – zice, făcând semn deasupra creştetului: pe perete – un text, probabil o poezie. – „Este a lui Pavel Boţu. L-am rugat s-o scrie şi acum trebuie să o pun în film. I-am dat câteva preţuri, decât s-ar fi cuvenit, dar citeşte-o şi tu – e neînchipuit de proastă…” După prima strofă, n-o mai citesc. Totul e clar. Şi-apoi cunosc bine ce poate P. B.

2.III.1986

Vineri, Anatol Codru a petrecut câteva ore în biroul nostru, dezvăluindu-şi din nou harul de povestitor. Mereu reîntors în cadrul rustic. 
Am scris cam două pagini despre Codru care curând va împlini 50 de ani. Mi le-a solicitat Aurel Ciocanu pentru „Scânteia…” La rândul meu, comand unor autori materiale pentru „LA”.
Codru povesteşte un caz hazliu cu actorul Pâslaruc care, aflat într-un turneu nădufos de vară prin sate, undeva vede un pici venind cu o găleată de apă. Roagă să i se dea să bea. Ia găleata, aşezându-se în pirostrii, întrebând piciul: „E bună apa?” „Potabilă”, – răspunde gâgâliciul-grămătic. Actorul face mutră supărată şi, lăsând căldarea jos, zice: „Păi de ce nu ai spus deodată că e potabilă?! Eu mai să beau…” Mă rog, se intră cu greu în subtilităţile limbistice, chiar dacă eşti tu actor…