ROMÂNUL ȘI POEZIA

 

BIROCRAȚIE, LAȘITATE, INDIFERENȚĂ, SABOTAJ?...

 

În iunie 1940, apoi în vara anului 1944, de cum au intrat între Nistru și Prut, cotropitorii ruso-sovietici au lichidat de pe fața pământului inscripțiile românești, peste noapte sau în câteva zile. Au distrus monumente, aruncându-le în aer. Au arestat și executat militanți ai spiritul nostru național.

Ei bine, pentru ca să vă dați seama de „promptitudinea, urgența, operativitate, neamânarea” (ziceți-i cum vreți) birocraților prezentului nostru nu fac decât să reproduc aici un răspuns referitor la o mizerabilă placă de la intrarea în sediul CFM (Chișinău). (Le scriam în august 2022, mirat că, până la acea vreme, „noul” minister al culturii nu rezolvase problema; trecuse suficient timp de la întronarea sa, nu?) Ministrul mi-a răspuns ce vedeți aici. Însă realitatea e că, din august 2022 încoace, ca și până atunci, placa respectivă se află bine mersi la locul vechi. Dar de cât timp aveți nevoie, domnilor? În caz contrar, miroase nu doar a birocrație, ci și a indiferență în amestec cu sabotajul. A lipsă de patriotism, dacă vreți.

SCRIITORUL ȘI POLITICA

 

Turnul de fildeși versus Turnul... Havel

 

– În actualul context de declin planetar – moral, politic, intelectual, ecologic etc. – este scriitorul obligat să abandoneze scrisul său obișnuit și să intervină, prin scris critic și politic, la polemica socială, la neliniștea generală în în speranța de a contribui la o schimbare oarecare a lucrurilor?
 
– Nu este nimeni obligat (De cine ? A-a, de propria conștiință…), însă nu este exclus ca scriitorul să se implice. Din diverse motive. Primul: că chiar are talent, vocație pentru așa ceva. Și, important, că este încă tânăr, bătăios! Ar fi cazul scriitorului asistat și de un jurnalist; de alter ego său care a făcut școală prin redacții.
    Altă ipostază de implicare ar fi a scriitorului care, prin scris critic și politic, ar câștiga ceva mai mult pentru existență, decât îi poate oferi poezia, să zicem, gen mai că neonorat deja de onorarii. (Chiar dacă nu e ușor să te rupi din geopolitică pentru a rămâne în geopoetică...) Însă un scriitor care nu are vocație pentru jurnalism, ba nici nu o duce greu fără o remunerare ce ar veni de la presa „legată de sacul de bani” (azi, cam toată dependentă de structuri politice, partide, țuhali...), își poate urma vocația „pură” pentru literatură sadea. Ba chiar fără a încerca oarece remușcări de... neimplicare. Pentru că, domnii mei, există așa-numita putere a patra, a presei, cu batalioane, regimente, divizii, armate întregi de slujitori ai jurnalisticii propriu-zise. E drept, în cea mai mare parte de calitate îndoielnică și nu prea onestă, această „jurnalistică”, azi. Scriu, cum pot, dar totdeauna agresiv, mulți dintre politicieni, șefi de partide, subalternii lor. Clamează in deserto mii de posturi TV și de radio. Plus rețelele sociale cu generalul Facebook în frunte. Vorba italianului Leonardo Sciacia: „În democrație, inteligența dă procură mediocrității pentru a face politică”. Astea culminând, periodic, cu demonstrativismele  clamoros-găunoase din perioadele electorale cu înghesuieli de pseudopoliticieni de o inteligență banală, ștearsă, chiar îndoielnică, plătind tribut proastei școliri, chiar analfabetismului.
     Iar scriitorul autentic și de caracter nu scapătă/alunecă el spre tragi-comice circării, clovnerii inter-partinice, cu jurăminte de alianță strânsă și trădări aproape instantanee... El își poate urma liniștit chemarea pur literară, apelând, drept argument, la polonezul Jan Parandowski: „Parcă ni s-ar părea oarecât mai reușite odele lui Pindar, dacă ni s-ar spune că poetul frecventa cu acuratețe ședințele consiliului municipal în Teba? După părerea noastră, întreaga activitate politică a lui Cicero mai curând i-a fost nocivă acestuia, iar uneori făcu anumite lucrări de ale sale de-a dreptul ridicole”. Sau la Mircea Eliade: „Singura și marea armă a oricărui scriitor este independența sa față de orice formație politică; este conștiința misiunii sale, spirituale și naționale”.
    Așa îmi zic eu, și răspund, aici, în Estul postcomunist, ce ar putea fi caracterizat/ definit ca un Turn... Havel. Și nu e bai, dacă un scriitor autentic preferă Turnul de Fildeș, preferă poezia pentru poezie. În societate, fiecare trebuie să-și facă munca, cea pentru care are chemare, dotare și perseverență. 

GĂGĂUZII?... DEZNAȚIONALIZAȚI - TOT MAI MULT LA TIMPUL TRECUT

Mihail Cechir

Uneori, de colegi din Rusia, Ucraina, țările baltice, din România etc., sunt întrebat dacă mă interesează, dacă urmăresc problema cu găgăuzii. Și eu le răspund că, de fapt, nu e o problemă, ci un oarecare exercițiu în marginile istoriei Moldovei, României. Și nici nu e o problemă cu găgăuzii, ci un exercițiu al găgăuzilor înșiși, între ei. Iar dacă e o problemă, totuși, ar fi una mare, dramatică pentru ei. De ce? Odată ce majoritatea găgăuzilor comunică în limba rusă, odată ce toată administrația lor e rusificată, toate hârțoagele birocratice fiind scrise în rusește, înseamnă că găgăuzii nici nu-și dau seama că, de fapt, ei nu există. Odată ce o populație, dar mai ales un popor nu comunică pe toate dimensiunile și importanța existenței sale în limba proprie, înseamnă că ea, populația, el, poporul, ca și cum nu ar exista. Realitatea istorică necruțătoare – trebuie să o recunoaștem, nu pentru a ne bucura, ci pentru a constata o iminență, este că o populație – dar găgăuzii sunt o populație, nu un popor, – nu poate nicidecum să aibă toate, dar mai ales cele mai importante elemente vitale de comunicare și avansare în limba ei, care nu poate fi utilizată dincolo de gardul autonomiilor de orice fel. Nu au găgăuzii atâția bani, atâtea bogății, pentru a se face importanți, auziți, băgați în seamă, la urma urmelor, luați în serios. Credeți că Rusia are nevoie de ei? Să fim serioși! 

Dionisie Tanasoglu

Rusia a nimicit, prin dispersare și crâncenă asimilare, zeci de populații și mai numeroase decât găgăuzii. Credeți că moldovenii/ românii îi vor mai apropia vreodată, după ce ei, găgăuzii, s-au comportat atât de obraznic, de trădător, mizând pe Rusia, fără a-și da seama de ce-i poate aștepta? Nu știu dacă e posibil de reparat, de aplanat ceva.  Cred că în 20-30 de ani dintre găgăuzi doar niște bătrâni ar mai putea spune ceva în limba, pe care ei o numesc găgăuză. Nu știu dacă cei mai mulți găgăuzi vor vorbi rusește sau, poate, românește, însă etnia găgăuză va fi una la timpul trecut. Dumnezeu nu se preocupă de grupuri etnice mărunte și guralive, rătăcite în istorie și în propria ignoranță. Asta este ceea ce cred, asta este chiar profeția mea. O constatare neutră, fără prejudecăți față de găgăuzi care, spuneam, nu-și mai pot utiliza limba întru a se lămuri între ei. Cu atât mai mult, pentru a comunica cu alții, cu lumea. Și nu cred că există vreo alternativă la această stare fără de ieșire. De fapt, ceea ce e fără ieșire, nici nu are alternativă…

Nicolae Baboglu

P.S. Politicienii săltați dintre găgăuzi azi, mărunți și rusificați, ar trebui să-și amintească un adevăr: că cele mai consistente lucruri întru ameliorarea comunicării găgăuze, întru dezvoltarea brumei de literatură găgăuză, a culturii acestei populații le-au fost oferite de conaționalii lor, care făcuseră școală serioasă la români, pe timpul românilor. Să ne amintim fie și trei dintre ei, clericul și scriitorii Mihail Ciachir, Dionisie Tanasoglu și Nicolae Baboglu. Ei le-au oferit abecedarul găgăuz, poeme găgăuze, primul (și unicul) roman în limba găgăuzilor etc., etc. În confraternă colaborare cu colegii lor români, ei și-au ajutat, și-au cultivat consângenii. De la ei încoace, găgăuzii, în cultură, literatură, nu au mai avut minți și talente luminate, care să-i ocrotească de rusificare, deznaționalizare. Din păcate, acesta e adevărul.

                                                                                                                                                                                                                                                                       

DIN NOU: LENIN + STALIN = ?...

     

După cum se mișcă – reacționar, îndărăt! – istoria în Rusia, după cum e tot mai des invocat și din nou monumentalizat Stalin, se poate întâmpla ca... De ce nu, chiar se poate întâmpla ca Stalin să fie readus în mausoleu, alături de Lenin, unde a stat până în anul 1961. Cum? Simplu: dezgropat de sub zidurile Kremlinului și, după intervențiile de taxidermice necesare, după reînnoirea mundirului de generalisimus, decupând de pe kakiul acestuia nasturii de alamă, cu care fuseseră înlocuiți cei de aur, când Stalin fusese exilat din mausoleu. Aceste piese de aur vor fi recuperate din trezoreria de stat și prinse cu fir pe noul veșmânt, pe care își vor găsi loc stelele, și ele de aur, de Erou a Muncii Socialiste și de Erou a Uniunii Sovietice (inițial această decorație lipsind din sarcofag). Apoi, după, poate, schimbarea sicriului simplissim (acesta o fi putrezit totuși) cu unul pe potriva măreției dictatorului, corpul/ cadavrul lui Stalin va fi bun de văzut și revăzut. Pentru că trupul nu o fi putrezit, deoarece Stalin a fost înmormântat îmbălsămat, îmbibat/ îmbuibat cu substanțe contra descompunerii cărnii omenești. Prin urmare, peste o vreme oarecare, mergi tu la Moscova, pe Piața Roșie, intri în mausoleu și privești: alături, îmbălsămați, Lenin și Stalin! Ca în povești...

ISTORIA PATRIOTULUI RUS

Igor IARKEVICI*

ISTORIA PATRIOTULUI RUS

Traducere de Leo BUTNARU

Ruşii nu sunt iubiţi. Ruşii niciodată nu au fost iubiţi. Ruşii nu vor fi iubiţi în vecii vecilor. Pentru asta există destule motive. Înşişi ruşii se fac vinovaţi de atare situaţie. Ruşii fac totul, pentru ca să nu fie iubiţi – ruşii îl aleg pentru un al treilea mandat la rând pe Putin, ruşii joacă prost fotbal şi cântă anost şlagărele de estradă, iar când salută, nu sunt bucuroşi de cei cu care se salută, – când spun „Bună ziua”, ruşii nu privesc în ochii omului, ci se uită oarecum pieziş, aiurea. Unde mai pui că ruşii au gropi de gunoi la fiecare colţ. Fireşte, după toate astea nu se poate crede că ruşii ar putea fi simpatizaţi, ca să nu mai zicem de a fi iubiţi.

Igor Iarkevici

Plus că, din punct de vedere strategic, ruşii nu-l folosesc corect pe Dostoievski. Ruşii consideră cu Dostoievski trebui impus tuturor celor, care se trag spre Rusia. Chipurile, după ce-l cunosc pe Dostoievski, dânşii nu vor mai putea să nu iubească Rusia. Numai că în realitate totul e viceversa. După ce-l cunosc pe Dostoievski, toţi cei care se trăgeau, deja nu se mai trag spre Rusia.

Rusia şi ruşii sunt înjuraţi de toată lumea. Faţă de ruşi mereu sunt înaintate pretenţii şi revendicări. Ba că ruşii au o expresie a feţii, după care nu ştii la ce să te aştepţi, – sau că ruşii ar fi în stare să dea cu toporul, precum Raskolnikov, sau ar putea începe să-ţi vorbească despre ceva spiritual, precum academicianul Saharov sau preotul Kuraev¹. De parcă de la ceilalţi, s-ar zice, ştii de la ce te poţi aştepta. Nu, de asemenea nu se ştie. Ba că ruşii beau de usucă. De parcă ceilalţi nu beau mult! Beau şi ei destul. Însă ruşii beau mult nu de aia că ar vrea să bea mult, ci din motivul că ei au o sumedenie de temeiuri din care trebuie să bea. Pe când alţii nu au astfel de temeiuri. Iar ruşii le au.

Ba ruşii sunt certaţi că l-ar fi băgat la mititica pe Hodorkovski. Numai că asta a ieşit întâmplător. Şi cu duduiţele alea din enervantul ansamblu „Pussy Riot”² tot întâmplător a ieşit, deloc intenţionat. Dar cine, mă rog, nu bagă pe cineva întâmplător la pârnaie? Toţi bagă. Numai că pretenţiile sunt din nou adresate numai şi numai ruşilor.

Ba că ruşii sunt leneşi şi lucrează puţin. De ce puţin? Ruşii lucrează mult. Pe când alţii, spre exemplu panda, – nu lucrează deloc. Şi nimeni nu le impută nimic, ci, din contră, toţi mor de dorul urşilor panda, visând să se fotografieze pe fundalul neamului ăsta de mamifere exotice. Pe când pe fundalul ruşilor nu are nimeni chef să se fotografieze. Chiar dacă ruşii muncesc cu mult mai mult decât panda.

Ba că ruşii îl aleg preşedinte pe unul şi acelaşi Putin. Numai că ruşii de fapt nu ţin atât de tare la Putin. Pur şi simplu deocamdată nu au pe un altul mai bun decât Putin. De cum va apărea vreunul, fiţi siguri că-l vor alege neamânat.

Ruşii s-au obişnuit că sunt înjuraţi. Şi deja de multă vreme nu mai atrag atenţia la aşa ceva. Numai de ar plăti bani pentru petrol şi gaz, încolo, treaba lor, înjură-ne.

E drept, cu aşa ceva nu s-a obişnuit patriotul rus. Patriotului rus îi este neplăcut să audă cum e înjurată Rusia. Rusia a câştigat războiul. Rusia a scris „Evgheni Oneghin”. Rusia a filmat „Andrei Rubliov”. Rusia a inventat vodca şi tot ce se mai află în jurul ei – pâinea neagră, stacana şlefuită în faţete şi halucinaţia rusească dusă până la delirium tremens. Pentru toate astea Rusiei ar trebui să i se ierte belele care i se reproşează – mirosul urât din gură, Putin şi gropile de gunoi de pe la toate colţurile.

Argumentele patriotului în apărarea Rusiei sunt destul de banale, însă îndreptăţite – Rusia a salvat lumea de tătaro-mongoli, de fascişti, de scriitorii ruşi şi de Stas Mihailov³. Rusia a atras asupra sa loviturile lor. Cum ar fi fost, dacă tătaro-mongolii ajungeau până dincolo de Europa? Însă iată că nu, nu au depăşit limitele, nu a ajuns, nu au trecut, nu au ocupat. Pentru că Rusia i-a luat pe toţi, dizolvându-i în sine.

CĂŢEAUA LUI PUTIN

RATING

Societatea americană îşi dozează interesul destul de curios

s-ar putea spune chiar bizar

aşa ceva:

ratigul cu ştiri despre UE e devansat net de  vestea

că lui Putin i-a fătat căţeaua.

POEŢII RUŞI ŞI PATRIA SAU - DUHUL LERMONTOVIAN

CU UN NOD ÎN GÂT, DECONSTRUIND MITOLOGIIx

(capitol din studiul "Românii şi enciclopedia sufletului rus")

            Dar, după ce parcurgi „Enciclopedia…”, din cele dezvăluite şi taxate drastic de Viktor Erofeev, ai putea spune că, pe lângă atâtea alte carenţe ale sufletului slav, aplecarea acestuia întru beţie ar fi ca şi... floare la ureche. În numita enciclopedie – nestandard, bineînţeles, dusă spre beletristic, dar nicidecum simplificată în entropia ideatică, tematică, în nuanţe şi modalităţi stilistice de a sintetiza din ele, în cel mai liber şi liberal mod, o tipologie, precum spune titlul cercetării-naraţiuni – cea a sufletului rus, Erofeev e vehement-crescendo, sfidător, scandalos chiar – remarca Ioan Bogdan Lefter – în „a deconstrui mitologia naţională şi naţionalistă, gândirea etnicistă în genere”, ceea ce „e opusa ideii înseşi de «reprezentativitate»”. Pe când scriitorul, („ne”)patriotul Erofeev avansează exact pe invers – dinspre setea orgolioasă de „reprezentativitate” spre minimalizarea parşivă, grosolană. Pentru că, să vedeţi, într-un final de fragment-capitol, cu cine este asemănat(ă) rusul/ Rusia, la ce este ea (re)dusă (pe pustii!): „Rusul constă din „nimic”, care include în sine „totul”. Rusul consideră că lui nu-i aparţine nimic. Rusul consideră că lui îi aparţine întreaga lume... Ieri – totul, astăzi – nimic, pentru mâine – din nou totul. Dacă ar fi să cultivi (culturalizezi) şi să-i dai turaţii acestui stil „totul-nimic-totul”, ai putea ajunge o ţară la modă, precum Nepalul”. Vă puteţi imagina aşa ceva? Rusul „patriot sadea” (patriotismul ajuns mai că „profesie” aţâţată de spiritul imperialist, preluat, vanitos, de Putin) sigur că nu-şi poate crede ochilor ce-i este dat să citească... Deoarece adevărurile necruţătoare dor. În special suferă tocmai ruşii care au vrut permanent să fie, au crezut, cu mici sincope, că chiar sunt extrem de reprezentativi, unici şi – sancta simplicitas! (autorul îi zice „naivitate de peşteră”; adică, naivitatea... troglodiţilor, ar ieşi...) – inegalabili, în lume, între popoare. Anume că... Mesianici şi pretutindeni s-au vrut. Şi, mai ales, în centrul centrului să fie.  Dacă nu iubiţi, acceptaţi fără crâcnire, dânşii ţineau (cu dinţii şi... dinţoasele şenile ale tancurilor!) să fie. Şi iată, vine unul de al lor, Viktor Erofeev, şi dă peste cap mitologia enigmaticului suflet rus; înţeapă acest suflet în cel mai nevralgic punct al său, în „fibra” ce declanşează cea mai insuportabilă durere! Şi nu puteau unii, deloc puţini, să nu califice (nu şi să: clarifice) ideile din „Enciclopedie...” decât mişelească lovitură pe la spate. Tăiş înfipt în trupul general – poporul, naţiunea, patria, matuşka-Rusie...

            Uite, la acest capitol noi, basarabenii, dar şi românii în totalitate, nu am fost „contaminaţi” de verva adevărului (ex)spus atât de necruţător. Parcă nu am fi intrat în riscantă, dar vindecătoare coliziune. În această nu prea voluminoasă „enciclopedie...” e de o mie de ori mai multă satiră şi sarcasm, decât în toată istoria literaturii, filozofiei şi istoriei româneşti (în ce ne priveşte pe noi, în ce-i priveşte pe alţii – adversarii în istorie).  Ceea ce ar avea, implicit, în comun astea toate, ar fi orientarea reflexivă, mai mult sau mai puţin obiectivă. Orientată (şi) asupra noastră, a poporului român, autoreflexia. O deloc flatantă spunere de sine. După micile scandaluri ce apar din când în când, la Bucureşti sau Chişinău, legate, de obicei,  de insignifiantele îndrăzneli ale mai tinerilor intelectuali de a fi neceremonioşi cu Mama-Patrie-Românie-Ană, cu tatăl-stat-Meşterul-Manole, cu naşul-luminofor al totalităţii culturii noastre Mihai Eminescu, reiese că, în mare, românimea e din specia ruşilor anti-Erofeev. (Şi) din acest motiv nu (prea) place Goma. În atitudinea sa faţă de toate ale poporului, naţiunii, el e mai aproape de Erofeev. Nu plac nici tinerii, spuneam, unul dintre ei fiind Al. Vakulovski care, la întrebarea-constatarea unui confrate –  „Citez dintr-un text de-al tău: «Moldoveni idioţi. Suntem conduşi de idioţi. Şi idioţi suntem, dacă aşa e. Deci, idioţilor! Vorbitori într-o limbă de stat!». Înseamnă că acest interviu îl facem doi idioţi – eu şi tu. De ce?”, – răspunde: „Aşa scriam eu? OK. Păi da, suntem idioţi. Văd că nu suntem nicicum în stare să ieşim din ghetou şi ne aflăm tot timpul la margine – la limita limitelor. Unii oameni mai învaţă ceva din greşelile lor, iar noi, moldovenii, suntem varză. Orice lovitură sub centură ne face handicapaţi şi nu facem niciun pas înainte, când primim şuturi în cur. Ţie ţi se pare normal să avem comuniştii la putere acum?”.

La rândul său, Erofeev nu e un deschizător de... atitudini neceremonioase faţă de ai săi. Să ne amintim de poetul Mihail Lermontov care, la 1842, scria:

„Adio, tu, Rusíe nespălată,

Ţară de domni, tărâm al robilor,

Rămâne-ţi, voi, mundire-albastră pată,

Şi tu popor umil, supusul lor”.

Curajul lui Lermontov a fost de o motricitate pilduitoare pentru poeţii ce aveau să vină după el. La rândul său, Lermontov avusese de exemplu atitudinea dramatic-biciuitoare a filosofului, poetului, estetului, clericului Vladimir Peciorin, trecut la catocilism, pe care, se presupune, Lermontov l-ar fi avut de protoptip pentru Peciorin din romanul „Un erou al zilelor noastre”.

În unul din poemele sale Vladimir Peciornin are următoarele versuri-anateme, adresate Rusiei, pe care curând o va părăsi, iar guvernanţii acesteia retrăgându-i cetăţenia: „Ce dulce e să îţi urăşti patria/ Aşteptând avid peirea ei!/ Şi în distrugerea patriei tale să vezi/ Pronia cerească a renaşterii!” („Как сладостно отчизну ненавидеть/ И жадно ждать её уничтожения!/И в разрушении отчизны видеть/ Всемирную десницу возрождения!”)

În secvenţa „Instalarea pesimismului” naratorul „Enciclopediei sufletului rus” conversează cu unul din interlocutori, primul constatând ceva foarte important, concluziv: „Amarul din gură este esenţialul gust al patriei. Imposibilitatea de a-i impune patriei să muncească pentru sine. Neputinţa de a depăşi veşnica înstrăinare a statului – de om. Interminabila văicăreală. Verbobludnicia (slovobludie) disidenţilor. Martirologul. Nemărginita nemernicie a vieţii ruseşti. Când viaţa merge contra vieţii. Înălţarea disperării la rang de eroism şi de ultim adevăr naţional. Deziluzia dictează dezgustul faţă de ţară.

  – Duhul lui Lermontov, generaliză Saşa”.                                                           

Da, Erofeev renaşte, reactualizează duhul lui Lermontov care, analizând, la timpul său, cultura ţării sale, declară că omul rus este foarte bolnav şi boala ar fi una incurabilă.

În virtutea şi respiraţia acestui duh şi astăzi sunt căutate, întru funcţionalitate edificatoare, elementele-cheie ale poeziei care constituie raportul dintre persoană, cetăţean, artist, personalitate – cu statul. Trecând prin spiritul recalcitrant-radical al avangardiştilor. Ca la Velimir Hlebnikov, spre exemplu:

„Circa (de poliţie) e mare lucru,

Capital, aş zice. Este locul unde

Ne-ntâlnim eu şi statul,

Astfel statul reamintindu-mi că dânsul

Mai există”.

Uşor echivoc, dar de asemenea edificator, este poemul „Rusia” al celui mai radical dintre cubofuturişti, Aleksei Krucionîh:

„împotmolindu-te munca şi porcăria

 te-nalţi vânjoasă scumpo ce ne ai pre noi

 cum ţărăncuţa ce-şi salvează fetia

 îngropându-se până la brâu în noroi

 târăşte-te înainte prin noapte şi slin

 jubileze benevolu-ţi vecin”.

Să reţinem referinţa la „porcărie” – şi Erofeev revine, judicios, în câteva rânduri la raportul de nemăgulitoare comparaţie „rus – porc”, vehiculată de unele popoare europene. Voi relua această temă ceva mai în avalul „Enciclopediei…” sale.

Peste epoci,  Ivan Ahmetev concluzionează cu o memorabilă perspicacitate:

„dar nu

nu de aia că (Rusia) e sovietică

eu spre exemplu consider

că ţarul Nikolai I

a fost un om sovietic

adică

această substanţă

a existat dintotdeauna”.

Sau alt poem, şi mai dur, care vine atât în continuarea, cât şi întru explicarea precedentului:

„Ca zimbrul mă repezii spre Asfinţit

În Polonia mă proţăpesc flocos

Finlandezii mi-s undeva în coapsă

Picioarele mi s-au împotmolit prin Caucaz

Cu burduhanul stau peste China

Coada mi-o uitai prin Alaska

Blana mi-a îngheţat – nu se topeşte –

Vechiul chip al slavonismului”.

E aici o atitudine onestă a poetului rus autentic, crescut în respectul faţă de tradiţia de a spune adevărul, oricât de amar, (şi) despre propria ţară, atitudine ce se relevă pentru prima oară, spuneam, în celebrele două catrene ale lui Lermontov. Secundul e următorul:

„Caucazul, poate, ca un zid înalt

Mă va feri de zbirii tăi tehui,

De ochiul lor oriunde la vânat,

De-auzul lor – pe urmele oricui”

                       (trad. mea – L. B.).

Deloc întâmplător faptul că în imediata apropiere a începutului „Enciclopediei...”, al treilea ei capitolaş se intitulează „Duşmanul poporului”, ce e, bineînţeles, şi auctorial-autoreflexiv.

Am zis/ scris capitolaş, deoarece studiul-naraţiunea e alcătuit/ă din scurte secvenţe ideatice, tematice, uneori – dintr-un singur rând, nu obligator aforistic, ci, nu o dată,  oarecum enigmatic, ciudat, ca şi „rupt” din context, însă care contribuie la creare unui suflu general, integrator al fragmentarismului numit „Enciclopedia sufletului rus”. Un simplu click la calculator – pe „statistică” – ne arată într-o clipită că fragmentele-capitole sunt 370, repartizate în 4 compartimente: „Eu te iubesc”, „Eseuri” (în sensul „încercărilor” lui Montaigne), „Morga de cinci stele”, „Serîi e în ordine”. Scurte şi scurtissime, capitolele, gen puzzle, ca o cascadă de secvenţe derulate când accelerat, când ralanti; text sincopat, de un antrenant palpit narativ. În atare regie „vioaie”, cititorului parcă i s-ar provoca zorul, nerăbdarea de a trece de la o secvenţă-subiect la alta. În unele cazuri, locul de „capitol” îl ţine doar o simplă propoziţiune, spuneam, un fel de pseudoaforism confuz, fără ieşire, care se autodevoră ca un minuscul Ouroboros – un şarpe ghemiş, mic-micuţ, ca o şopârlă de cuvinte, precum în constatarea (capitol!): „Închisoarea e mai bună decât armata, însă armata e mai bună decât închisoarea”. Şi dacă un personaj din „Cinci fluvii ale vieţii” (altă carte celebră a lui Viktor Erofeev) zice că, dintre religiile lumii: „Doar unul budismul se mai ţine tare, graţie paradoxismului său”, de ce nu s-ar servi, întru supravieţuire, de paradox – şi proza, arta în general?... Astfel că, în „Enciclopedie...”, ici-colo, de la o pagină la alta, absurdul, paradoxalul punctează cu efect. Ideea e tocmai lipsa oricărei idei plauzibile. Acceptabile. Din punct de vedere-apreciere logic(ă).

Un scriitor de prim-plan, precum este Viktor Erofeev, ştie a puncta. Cu efect, spuneam. Iar „Enciclopedia...„ sa poate fi asemuită unui amplu mozaic din punctări. În ultimă instanţă, artistul-mozaicar, când potriveşte pietricica, ciobul (...drobul) în ansamblul lucrării, de asemenea parcă ar pune nişte puncte. Cu care marchează, adică, în dinamica alcătuirii, devenirii compoziţiei, desfăşurării subiectului. Cu tentă prozo-eseistică. Etno-psihologică. Pentru că textul lui Erofeev e tocmai un zig-zag pe verticală, când proza ba coboară în eseistică, ba revine la înălţimea sa. Dar trebuie spus că ceea ce s-ar numi nivelul eseistic e aici de asemenea destul de înalt, încât, pe alocuri, genurile se întrepătrund la o altitudine considerabilă...

Să revenim însă la al treilea capitol(aş) ce se intitulează „Duşmanul poporului” care, sigur (şi sugrumător – eternul nod în gât al rusului nemulţumit!), consună, dramatic, cu suspiciunea ochiului „oriunde la vânat”, cu auzul „pe urmele oricui” din finalul poemului lermontovian. În fine (de etapă), trebuie menţionat că „Enciclopedia...”  reprezintă parcă „un război civil al sensurilor, însă acesta nu ar fi un bunt al maselor populare şi nu e o răsturnare bolşevică de regim absolutist-sobornicesc”, după expresia lui A. Davîdov.

AL DOILEA VAL DE DEPORTĂRI: IULIE 1949

Leo BUTNARU

LISTA BASARABEANĂ

1. Şocul întâlnirii cu „eliberatorii”

Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins...

                                                                              Deuteronom, 5/15

Era tânără. Doamnă sadea, alias boieroaică ce moştenea o anume avere, zeci de hectare de pământ prin părţile Sorocii, în satul Ţepilova din comuna Ocolina. Tânără şi frumoasă, după cum o înfăţişează fotografiile de epocă. După cum şi-o amintesc cei care, la sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenţi. Spre exemplu, profesorul universitar chişinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape îndoială că viaţa acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la locul în care am trăit o perioadă şi eu, pot să vă asigur că, încă din tinereţe, ea a fost o celebritate a oraşului Soroca. Orăşenii mai în vârstă mi-au descris escapadele ei în oraş: apărea călare pe un cal mândru, cu puşca pe umăr, cu revolver la şold, iar la şa avea legaţi 3-4 iepuri şi tot atâtea raţe împuşcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
           Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.

Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.

De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenţi de prin mai multe seminţii – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele roşii? Şi de ce? Deci, şi-a zis să rămână.

Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, fata mamei, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noştri»”.

Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.

Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), hotărăşte să rămână. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.

– Cum aşa? Ce va fi cu noi?

DESPRE CEASTUŞTE CU STALIN, PUTIN ETC.

 E DOAR  AH! ŞI E DOAR  VAI!

Traduc o carte de teorie literară, semnată de Evgheni Stepanov. În ea este şi un capitol dedicat ceastuştei, din care extrag unele pasaje.

Dicţionarul literar enciclopedic dă următoarea definiţie: „Ceastuşka, gen al folclorului muzical rus, cântecel concis (de obicei, din 4 rânduri) cu un ritm vioi de interpretare”.

În definiţia pe care o include, dicţionarul Brokgauz-Efron subliniază, că ceastuşka are „un conţinut luat din viaţa cotidiană”.

Ceastuştele pot fi pentru copii, politice, lirice, nupţiale, săteşti, orăşeneşti, regionale (de exemplu, din Voronej, Tambov, Breansk, Vologda…) ş.a.m.d.

 Patria ceastuştei este satul. Şi acolo ea este cea mai la locul ei, în special când sună armonica, când oamenii se întâlnesc, se căsătoresc… În oraş, cu încetul, ceastuşka îşi încheie veacul. Aici ea nu e atât de solicitată, societatea urbană fiind dispersată, astfel că e destul de problematic să-ţi imaginezi oameni cu armonici în Moscova (pe strada Tverskaia sau în cartierul-„dormitor” Julebin), unde mai pui că în acest mediu la nunţi răsună altfel de cântece.

Unite de refrene de legătură, ciclurile de ceastuşte se desfăşoară totdeauna pe un singur  motiv muzical. Nu de puţine ori, în refrene aceeaşi temă este variată de pe diverse poziţii. 

Spre exemplu, arestarea ex-premierului Iulia Timoşenko în august 2011 a trezit o reacţie turbulentă în societatea ucraineană, astfel că, în Krimeea, să zicem, deja în septembrie răsuna astfel de strigături (ceastuşte):

Iulka noastră cea bălaie

E băgată la pârnaie.

Ianukovici, eşti prost, s-o ştii, –

Pentru gaz ţi-or scoate ochii.

*     *     *

Ianukovici, mahăr mare,

Băgă pe Iulka-n închisoare.

Lui slănina nu-i lipseşte –

Mănâncă şi se hlizeşte.

În acelaşi timp, răsunau şi alte ceastuşte, cu un conţinut diametral opus celor reproduse mai sus:

Iulia noastră-i la strâmtoare,

Deja să nu se mai dea mare.

Bine-o fi sau rău? E basta!

Nouă ni-i în cot de asta?

Incontestabil, unele din speciile de ceastuşte cele mai răspândite sunt cele politice şi lirice, care se întâlnesc mai frecvent.

Au existat (mai există) şi aşa-numitele ceastuşte contrafăcute, prin care puterea suspuşilor încerca (mai încearcă) să introducă în conştiinţa oamenilor versuri de doi bani, prin care este elogiată orânduirea socială existentă, debitând elemente propagandistice lozincarde. Spere exemplu, iată o ceastuşkă de pe timpurile „stagnării” brejneviste:

Toţi colhoznicii din ţară

Repetă a mia oară:

– Suntem pentru pace noi,

Nu ne trebuie război.

Astfel de contrafaceri nu prindeau în societate.

De cele mai multe ori, ceastuşka politică este personificată. Există multe refrene-strigături, dedicate ţarului Nikolai al II-lea, lui Rasputin, Lenin, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Gorbaciov, Elţin, Putin, Medvedev, Timoşenko, Ianukovici şi multor altor foşti sau actuali oameni de stat. De regulă, ceastuşka politică înfăţişează un portret negativ al puterii opresive. Aşa a fost până la revoluţie (chiar dacă s-au păstrat şi unele ceastuşte măgulitoare la adresa lui Nikolai al II-lea), aşa a fost în timpul puterii sovietice, aşa se întâmplă şi în prezent. Voi reproduce doar câteva exemple relevante:

*     *     *

Chiar de mă iau în armată,

Ţarul n-oi sluji vreodată:

Cizme şi manta le arunc

Într-un râu cât mai adânc!

*     *     *

Lenin, Stalin, Voroşilov

Şi Kalinin, dulău puchios,

Au zătrit Rusia-ntreagă,

De cum au băgat-o-n colhoz.

*     *     *

Stalin pe-o vacă călare,

Vaca îşi ascute cornul.

– Încotro, tovarăş Stalin?

– Să deschiaburesc norodul!

*     *     *

Ah, voi castraveţi verzui,

Roşii voi şi vinete,

Stalin l-a popit pe Kirov

Pentru orişicare pete.

*     *     *

Gorbaciov şi Elţin, doi,

Ce-aţi făcut, vă-ntreb, cu noi?

Voinicescul rus popor

A ajuns un cerşetor.

*      *     *

Putin, Putin, eşti circar,

Abil şi-ndemânatic.

La ce stare ai adus

Ursul nostru de nimic.

*     *     *

Putin, Putin, eşti bogat,

Ce de-a bănărit mai ai!

Pe când pensia mea toată

E doar – ah! şi e doar – vai!

*     *     *

Ho-pa, ho-pa,

Cum ar juca nebuna!

Puşkin este tot ce-avem

Putin – e pe totdeauna.

 Una dintre problemele principale ale folcloristicii şi originilor ei ţine de autenticitatea ceastuştelor. Care sunt sonorităţile lor adevărate, unde, cine şi în ce situaţii au înregistrat o piesă sau alta? Nu de puţine ori apar câteva variante ale aceluiaşi text.

Concomitent, trebuie să recunoaştem că ceastuşte canonice nu există, ele modificându-se în dependenţă de situaţii. În special, acest lucru apare evident în ceastuştele lirice. Este memorabilă strigătura-refren:

Fetele se dau la măritat

Cu Ivan Kuzin. Ce om!

Pentru că Ivan Cuzin

Are ştiuletele enorm.

 Există şi o variantă nu mai puţin populară, în care primul vers sună cu totul altfel: „Duduilor, nu vă măritaţi”.

Adică, firul semantic al ceastuştei poate fi diferenţiat.

Strigătura lirică nu evită şi lexicul obscen. Aceasta ar ţine de coloritul ei naţional autentic. N. Dobroliubov remarca: „Poezia populară nu se jena de legităţile retoricii şcolare şi de poetica verbelor alese, pentru ea fiind potrivite toate cuvintele, cu condiţia ca ele să exprime exact şi clar obiectul”.

 În acest sens, este reprezentativă ceastuşka „deocheată” din colecţia poetului Nikolai Starşinov (1924–1998), un eminent popularizator al acestui gen folcloric:

Lăsă-mă să te mângâi,

Şi vei fi sătulă.

Însă mai întâi mă lasă

Să-mi pun pâslarul pe p…ă!

Pe de o parte, aici este evidentă gluma de dragul glumei, pe de altă parte cuvântul necenzurat atrage atenţia la strigătură, mai exact spus – la un întreg ciclu de atare refrene.

De regulă, în ceastuşkă lexicul nenormativ este îndreptăţit. De exemplu, la nuntă, motivele erotice sunt frecvente în strigăturile rurale, când tinerii sunt pregătiţi să-şi petreacă prima noapte de soţ şi soţie.

Tinerii merg la culcare,

Să se roage Domnului,

Să dea iute din picioare

Sub lâna iorganului.

*     *     *

Lui Miron, aşa, spre seară,

Pe p…ă îi stă o cioară.

Şi când cântă cioara-boală,

P…a lui Miron se scoală.

UN VASLUIAN - PERSONA NON GRATA

Milescu-Spătaru la Chişinău

E de presupus că Nicolae Milescu-Spătaru nu e dintre clasicii literaturii noastre prea… monumentalizaţi… Iar unul din puţinele sale monumente de reală valoare artistică se află pe Aleea Clasicilor din Chşinău, aceasta fiind inaugurată în anul 1958 doar din… moldoveni; adică din marii scriitori români, 12 la număr, care s-au născut pe teritoriul Moldovei istorice. Astăzi Aleea este completată, extinsă, nemaifiind… localist-discriminatorie.

Iniţial, Milescu-Spătaru ajunsese cvasilegendar din cauza nasului său cârn, care se spune că i-a fost încrustat, ca stigmat ce nu i-ar mai fi permis să pretindă la tronul Moldovei. Însă aceasta e doar o presupunere, până în prezent negăsindu-se probe scrise, de arhivă, care ar confirma că chiar aşa s-a întâmplat.

 Însă componenta veritabilă a legendei acestui destin de cărturar ţine de misiunile sale speciale de diplomat, de imensele căi şi spaţii străbătute, de opera sa.

Numai că, în octombrie 2003, am aflat cu neplăcută surprindere că, predecesorul, consângeanul nostru nu este agreat în… China!

Cum a fost? În discuţia pe care o aveam noi, 8 scriitori români, cu unii colegi-amfitrioni de la Beijing, mie îmi veni să amintesc că, pe aici/ pe acolo prin China, a fost în anii şaptezeci ai secolului XVII şi Milescu-Spătaru, ca diplomat angajat în misiune de Ţaratul Rusiei. Ei bine, la auzul numelui vasluianului nostru chinezii se schimbară la faţă, făcându-se mai palizi decât erau. Încerc să înţeleg, cu ce i-am supărat. Pe scurt, din ce ni s-a explicat, am dedus că Nicolae Milescu-Spătaru, deja cam de trei secole şi un sfert, în China e considerat, tacit, un fel de… persona non grata! De ce? Unul din colegii-amfitrioni ne spune că şi din cauza tratativelor dubioase pe care le-a dus, din partea Rusiei, Milescu-Spătaru, şi până astăzi ţara vecină şi, uneori – dar foarte rar – prietenă de dincolo de fluviul Amur deţine, nici mai mult, nici mai puţin, decât 1, 5 milioane de kilometri pătraţi de teritorii care, de fapt, aparţinuseră Chinei, sunt ale ei! Ei bine, ce puteam să zicem noi, cei 8 scriitori din Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Reşiţa şi Sibiu, sosiţi în vizită din două ţări, România şi Republica Moldova, care, împreună, nu au decât o suprafaţă de… 238.391 km² +  33.843,5 km², la acest capitol situându-se, respectiv, pe locurile 83 şi 139 între ţările lumii?

…Iar până la acel moment, eu unul, naivul, mai mă gândeam că Nicolae Milescu-Spătaru ar fi meritat – de ce nu? – vreun monument şi în China…