DESPRE TRADUCERE

                            ("Jurnal de Chişinău", 31 iulie 2012)

– Stimate Leo Butnaru, juriul USM v-a acordat Premiul pentru traducere pe 2011 pentru volumele „Avangarda. Jertfa gulagului” (antologie, traducere, prefaţă şi note) şi „Avangarda rusă. Dramaturgie” (selecţie, traducere, prefaţă şi note). Cum aţi reuşit să editaţi două volume într-un singur an? Aţi tradus non-stop?

– În realitate, este rezultatul plural nu al traducerii non-stop, ci al unei preocupări permanente, statornice faţă de fascinanta fenomenologie a avangardismului, în general, şi mai specializat, să zic, faţă de cel rus în întregul lui spectru de manifestări – genuri, curente, şcoli, metode, declaraţii, particularităţi, provocări, stimulente întru reînnoirea stilistică, semantică, plastică a artelor. Precum alte antologii de poezie – cea intitulată chiar „Avangarda rusă. Poezie” sau „100 de poeţi ai avangardei ruse”, editate, respectiv, la Iaşi şi Constanţa, şi „Avangarda – jertfa Gulagului” a apărut ca proiect, ca viziune în amplul proces de elaborare a „Panoramei poeziei avangardei ruse”, care va include circa 230 de autori. Iar florilegiul sau, dacă vreţi, crestomaţia de dramaturgie vine în contextul altor antologii pe care le-am publicat – cea de proză/ teatru şi cea de manifeste avangardiste, aceasta apărând chiar anul acesta, la editura „Tracus Arte” din Bucureşti.

– Limbile rusă şi română fac parte din două grupuri lingvistice diferite, slavă şi romanică. Cum aţi depăşit diferenţele?

– Chiar prin traducere care, se ştie, are legităţile ei, necesitând dotări psiho-creatorii, alias har, pe potriva operei modelate în original. La baza acestei preocupări stau de asemenea studiul lingvistic, în nuanţe, pasiunea, şi chiar inspiraţia. Bineînţeles, astea şi altele, în plus sau în minus, depind în exclusivitate de personalitatea traducătorului.

– Aţi avut de tradus şi cuvinte intraductibile. Vă rog să ne daţi câteva exemple. Ce echivalente în română le-aţi găsit?

– Mi-ar fi greu să le rechem din miile de pagini pe care le-am românizat, în volume colective sau de autor, însă unele îmi vin în minte fără efort. Spre exemplu, transraţionalistul Aleksei Krucionâh a izvodit mai multe cuvinte. În ruseşte, acest proces se numeşte „slovotvorcestvo”, pentru care eu am propus noţiunea românească de „verbocreaţie”, chiar îndrăznind să cred că, până la urmă, ea va fi adoptată şi de DEX. Tot Krucionâh zice într-un poem: «Ваше Зиятельство», pentru care am propus „echivalentul” românesc: „Gluminăţia Voastră”. Iar când, peiorativ, ironic (să vezi, până la postmodernism!) zice «Гнига» în loc de… (sfânta) «Книга», eu m-am gândit că glumeţul român ar putea spune „Tarte” în loc de „Carte”, ceea ce se înţelege din contextul general al respectivului discurs semantic. Dar, bineînţeles, de multe ori recurg la parafrază sau explicaţii de subsol, precum, de pildă, în cazul neologismului verbocreat de Maiakovski «овазится», pe care, în poemul tradus, îl dau ca „a se învăza” (Insula arşiţei./  Învăzată cu palmieri.), dar şi cu explicaţia că autorul a vrut să ne spună că insula aduce a fabuloasă vază cu palmieri în ea. Dar la acest capitol se pot scrie tratate întregi, iar eu, în prefeţe sau postfeţe, i-am dedicat verbocreţiei pasaje ample, nişte subcapitole.

PORUMB ÎN LAPTE

                                                     Pagini de jurnal

7.VIII.1995

Acum, la vremea porumbului în lapte, în timp ce curăţ de pănuşi ştiuleţii pe care îi pun la fiert, memoria afectivă îmi readuce în deplina simţire a întregii fiinţe un miros-flux, un miros special, necunoscut de multă lume; mirosul care mă turmenta atunci, când, copil-elev, în vacanţă, stăteam-munceam în caroseria camionului; când din burlanul, semi-burlanul uriaş al combinei bătea puternic „jetul”, şuvoiul de tulpini de porumb tocate, făcute siloz; fragmente (detalii!) de tulpină, de ştiuleţi în lapte – acel miros de plantă verde hăcuită, în preajma jetului, dar uneori chiar în bătaia acelui flux puternic de siloz, când eşti stropit, de-a dreptul udat de seva tulpinilor, de laptele seminţelor de porumb tânăr. Acel miros de nedescris…

Împrăştiam cu furca, omogen, prin caroserie, tocătura de siloz, având tălpile şi palmele verzi, înmustite, înlăptate, înmiresmate; prin adâncul porilor, trupul de copil, de preadolescent sorbea sevă şi miros de siloz din porumbiştea fragedă, în lapte; în acea sevă – liric şi sentimental vorbind – treceam printr-un re-botez de-a dreptul cosmic.

SIBIU, PIAŢA MARE (2011-2012): APROAPE UN DEZASTRU



Astfel se oglinea - veneţian! - în iulie 2011 Piaţa Mare în propriul caldarâm...



...Dar, revăzând Sibiul în iulie anul acesta, am trăit o mare dezamăgire, o tristeţe, o nedumerire: Piaţa Mare era ca şi cum profanată de o aglomerare a automobilelor de cursă, unele destul de deocheate, însoţite de personal tehnic ce se adăpostea în corturi unde erau adunate alandala alte obiecte de tot soiul care, chiar dacă păreau de înaltă probă şi de standard la zi, aminteau totuşi – pardon! – … gunoiul. În centrul unui oraş vechi, fragil, delicat, armonios, să ticseşti atâta tehnică ce deteriorează, ruinează, molcum, dar sigur?! Dar nu a fost barem expoziţie, ci o competiţie, zisă: Raliul de la Sibiu, etapă dublă IRC şi CNR. Etape-oroare! Agresive, supărătoare! Cred că decizia autorităţilor de a băga pe acolo harmăsarii (sau: mârţoagele)-putere ai/ ale vehiculelor de cursă a fost o adevărată inepţie.

Ei bine, spuneam că eu ţin minte Sibiul din iulie 2012. Aceasta era.

Dar iată cum arăta Piaţa Mare care, în iulie 2012, ca şi cum desfiinţată în nobleţe urbană şi atracţie…

       În ce priveşte bieţii porumbei, pe care îi vedeţi în imaginile din iulie 2011, în anul acesta ei stăteau pripăşiţi, speriaţi pe sub cornişele clădirilor din perimetrul frumoasei, minunatei, dar nenorocoasei Pieţe Mari a Sibiului...

ALTE IMAGINI DE LA "ARTGOTHICA 2012"




Poeţi pe trepte (dar nu ierarhice...)



Casa cu cariatide - locul de mas şi de manifestare al Poeziei



Leo Butnaru, Cornel Ungureanu şi Niu Hereşanu



Poezie, vipie şi forfotă la Sibiu

Vitralii şi Poezie

DE LA PREMIILE "MIRCEA IVĂNESCU"

"Artgothica" 2012 - cu trofeele pe masă

La tabăra de creaţie "Artgothica", Sibiu 2012, s-a săvârşit unul din importantele ritualuri de omagiere a unui Mare Poet  - Mircea Ivănescu, care se stingea la Sibiu acum un an. "Artgothica" (preşedinte - poetul Călin Sămărghiţan) a instituit premiile ce-i poartă numele - Cartea Anului; Cartea de Debut; Manuscris. Preşedintele juriului a fost Ion Mureşan, membri - Cornel Ungureanu, Ioan Moldovan, Felix Nicolau şi Leo Butnaru. Câştigători - Paul Vinicius pentru volumul "Liniştea de dinaintea liniştii" (Cartea Anului 2011) şi Crista Bilciu (Debut, pentru "Poema desnudata"), precum şi trei debutanţi (nu obligatoriu foarte tineri), manuscrisele cărora vor deveni cărţi, precum prevede valoare premiilor.

Colegi la Tabăra de creaţie "Artgothica" 2012

Doamna Mury şi Ion Mureşan, Leo şi Zinovia Butnaru

ÎNTRE HINGHERI ŞI DEMIURG

Pagini de jurnal cu Paul Mihnea

30.VII.1981

Cei de la USM „uită” să-l felicite (nu să-l mai şi… omagieze!) pe Paul Mihnea cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Liviu Damian umblă pe hol, intră prin birouri şi se tot vaietă, caută ieşire din situaţia penibilă.

Explicaţia: principiul „Eu şi acum”, marele egoism, în primul rând a prim-secretarului, chiţibuşăria celor care au ieşit ca vai de ei, de ştie doar Dumnezeu cum, de unde şi cu ce, aburcaţi în scaun, reactualizând proverbul cu ţiganul-fecior avansat în post şi bietul taică-său. Astfel că Mihnea rămâne, precum spune titlul unei cărţi a sale, între – Hingher(i) şi Demiurg.

15.V.1985

Este cunoscut dragul lui Pavel Darie faţă de vorba lentă şi îndelungată.  De unde Mihai Cimpoi deosebeşte două stiluri de conversaţie: lapidar şi lapi-Darie. Iar Aurel Scobioală are un „blestem”: „Îţi doresc să te întâlneşti cu Darie şi acesta să-ţi spună ce i-a povestit Mihnea”. Asta înseamnă durată dimineaţă – seară; s-a dus ziua!

7.II.1986

Paul Mihnea… Ce impresie… că ar avea un creier de zeci de ori mai tânăr decât inima care i se veştezeşte… Bătrâneţea îi constrânge inima, tinereţea îi injectează energie în creier. E bun pentru ceva, pentru multe, însă pentru oamenii „normali” e nefiresc până la înfricoşare.

Ah, simpli truditori ai cărnii… Câte gânduri! Ce amintesc de… amintire şi perspectivă…

28.XII.1992

Ieri, s-a întrunit juriul pentru premiile anului literar. Mai exact spus – premiile anilor literari, deoarece trei din ele au fost decernate pentru cărţile interzise, ghilotinate în vremuri de desfrâu comunist: „Săgeţile” lui P. Cărare, „Temerea de obişnuinţă” a lui M. I. Ciubotaru şi „Descântece în alb şi negru” de D. Matcovschi. 

Alte premii: Paul Mihnea pentru „Coroana de coroane” (de sonete); Zigu Ornea pentru „Viaţa şi opera lui C. Stere”; Petru Dimitriu (diaspora), premiul Opera omnia; premiul special, post-mortem, regretatului şi atât de nedreptăţitului Nicolae Ţurcanu, şi alte două premii.

30.XII.1992

Împreună cu Mihai Cimpoi, intrăm în apartamentul familiei Paul Mihnea. Ambii bătrâni, poetul şi soţia, se dovediră a fi în coridoraşul strâmt şi, cu câteva momente de-a apăsa noi pe butonul soneriei, din interior prinseră a scrâşni mecanismul yalei. E de presupus că eram aşteptaţi, stăpânii fiind preîntâmpinaţi, probabil, de cineva.

Prima impresie?... Eu am mai fost la dl Mihnea acum vreo 8-9 ani, când se aprinsese între noi un strop de polemică referitoare la traducerea poeziei lui Verlaine, pe care o dăduse Mihnea la lumină.  De atunci, în raport cu prezentul, au înaintat mult în vârstă şi soţii, şi apartamentul lor căruia nu i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare.

DIN NOSTALGIILE UNUI FOST PRACTICANT AL DESENULUI

Din vreme în vreme, dar tot mai rar, din păcate, revin la pasiunea mea de copil, de adolescent - să desenez ceva, să las pe hârtie câteva contururi grafice. Nimic mai mult. Nu este exclus ca îndărătul lor să jinduiască o carieră neîmplinită, de pictor. Dar cred că scrisul a fost darul de bază al destinului. Oricum, uneori mai revin la creion (chiar şi la cel electronic), la peniţă, scoţând din adânci nostalgii umbre. De data aceasta, e cea de pe fila care ar putea fi intitulată "Pisoiul şi revista (Contrafort)", dar fără aluzie la zisa populară: a pricepe ca pisica în calendar. Şi nici Behemotul din "Maestrul şi Margareta" nu seamănă a fi acest poisoi niţel alintat, dar prietenos.

ÎN AŞTEPTAREA UNEI CĂRŢI NOI

Editura "Lumina", 2012
Coperta  - Vitalie Pogolşa

         

ŞI TU, ÎN AMBUTEIAJ

În acest oraş – derutat nervos – … ba

nu – în această lume necăjicioasă

dezorientat-buimacă este

imposibil să nu se pomenească în ambuteiaje

şi cneazul Mâşkin –

pe

la toate răscrucile supraaglomerate

prost semaforizate

cneazul dedublat-multiplicat la

infinit

blocat blocat blocat…

(blocat

Mâşkin – nume care

în traducere înseamnă Aşoarecelui ca

Agafiţei Aioanei Aluigheorghe…; Mâşkin în-

tr-o cursă de şoareci – acest ambuteiaj

antivoiaj…)

Prin urmare

fără mişcare

Mâşkin dedublat-multiplicat e

prins în ambuteiaj la

toate intersecţiile

vreme (pierdută) în care

cei din jur claxonează injurios

strigând huiduind:

„Idiotul!” 

Ei şi ce dacă Mâşkin sau

autorul său e/ sunt

dintr-un alt secol

dintr-un alt roman în care

încă nu se ştia de ambuteiaje ca

predestinată mortificare?

Ei şi ce dacă Mâşkin-cneazul

e fără maşină

în mijlocul acestui ambuteiaj global

infernal

neomenos?

…sensul ambuteiajului e unul

cu mult mai serios

mai fioros

şi trans-secular

ca transă

şi lipsă de şansă

pentru omul de rând

sau pentru Noul Hristos

sau pentru

bietul Dostoievski

sau Gogol

ambii pomeniţi în ambuteiaje de suflete

vii

sau

suflete moarte

din carte proprie scrisă anume

de Dostoievski

sau de Gogol

în lumea-ambuteiaj 

în lumea-rotocol

în care

şi tu

ai impresia (precum cneazul poreclit

Aşoarecelui) că

stând în mijlocul ambuteiajului

de suflete

sângele îţi arde ca o torţă

până este din nou adunat

într-un roman

într-un poem sau

mai sigur

într-o cămaşă de forţă ce

fusese probată pe

Mâşkin…

25 / 27.XI.2010

DISCUŢIE CU DOMNUL ORDINATOR

A-ROND, EURO, COPYRAYT, MARCĂ ÎNREGISTRATĂ…

(Alexandru Macedon)

Dintr-o simplă curiozitate

deşteptul meu computer – precum  de altfel

sunt şi ale domniilor voastre – ingenioase-foc;

deştept atent până la precauţie şi nuanţă

mă întrebase mai ieri de am dorit să scriu chiar

Alexandru Macedon sau

mai simplu

dar ca un dar angrenat mai în sudură de veacuri şi civilizaţii

am dorit – sau ar fi mai bine să scriu –

@lex@ndu M@cedon

la care eu chiar am intrat serios-ironic în discuţie cu

deşteptul şi prevenitorul computer

zicându-i/ scriindu-i chiar în… el:

Păi în atare caz hai să formulăm şi mai modern:

@l€x@nd®u M@©€don. – Însă

inteligentul computer înţelegând gluma

răspunse serios:

                           Aşteaptă niţel

şi vei vedea că nu peste mult timp

vor ajunge simboluri universale

şi literele l, x, n, d, u, m, o, n – precum

@ € © ® – prin urmare

să ne imaginăm cum va arăta deplin

numele tânărului rege spartan

deocamdată scris  – @l€x@ndu M@©€don

(cel puţin aşa cred eu că e mai

în spiritul timpului…)

12.IV.2012

VASILE VASILACHE ŞI AMBASADOAREA SUA

                                    Pagini de jurnal

16.VI.1984

„Elegie pentru Ana-Maria” a lui Vasile Vasilache – un model de proză contemporană. Artă subtilă în dozajul emotiv, bun gust. Ceva ce apropie naraţiunea de orchestraţie.

18.VI.1984

Toată lumea e ahtiată de fotbal! În cabinet intră microbişti de tot soiul – pronosticuri, dezbateri, aiureli. Oare timpurile ce au a veni ne vor evalua după atare preocupare şi maladie care agită milioanele de oameni – o activitate ce ţine de abilitatea picioarelor şi mai puţin de cea a capului – fotbalul?

Chiar acum două ore intrase Vasile Vasilache… să se intereseze cum se joacă meciurile la europenele desfăşurate în Franţa. Scurt pe doi, mototolim problema. Apoi îi vorbesc despre proza dumisale, pe care o citesc. De unde purcedem spre poezie şi Vasilache face câteva observaţii pertinente referitoare la tematica uniformă a poeziei de la noi. Se referă şi la limbajul utilizat de P. Boţu, pe care îl consideră neindicat totdeauna pentru  o modalitate de expresie ce ţine de lirica intimă. Prozatorul susţine că verbul de factură şi sonuri de mai de ieri, arhaizantă, ar lucra mai eficient într-o poezie cu stilul energic, chiar novator.

Numai că la un moment dat apare H., astfel că imediat poezia, literatura în general sunt „uitate”, bătrânul şi interesantul prozator avântându-se tinereşte în discuţii despre fotbal. Trebuie să recunosc că şi aici e maestru, precum în scris.

4.XII.1984

„Un apus de copilărie ca un veac de lumină”. – Vasile Vasilache, în „Elegie pentru Ana-Maria”.

Poezia generează poezie: mai precis, se autogenerează ca spiritele ce populează legendele lumii.

ACOLO, UNDE SECERA ŞI CIOCANUL SUNT INTERZISE

Din jurnal de Lituania

23 mai 2012

La un moment dat, o scenă ce se derulează în plină stradă îmi va sugera şi locul pe care îmi propun să-l vizitez obligatoriu… O scenă demnă de toată atenţia (alegătorilor şi politicienilor din RM).

Ce fel de scenă? Una mai agitată, neconcordantă cu spiritul general – calm – al Vilniusului. Cu vociferări, de data aceasta în ruseşte, limbă care nu se prea aude pe aici. Ceva lume adunată „la scenă deschisă”, unde se întâmplă următoarele: discută doi poliţişti cu un şofer „VW Golf”. Unul dintre poliţişti arată cu bastonul mai sus de tăblia cu numerele de înmatriculare ale vehiculului, unde se află un abţibild ce reprezintă… secera şi ciocanul. Stau şi eu, ca şi alţi gură-cască, dar poate că… gură-închisă, totuşi, urmărind scena. Pe capota limuzinei, celălalt poliţist prinde a scrie protocolul, spunându-i şoferului că acesta poate primi o amendă între 500 şi o mie de litas (moneda naţională e litas), fiind pe loc obligat să înlăture şi obiectul scandalos: imaginea cu secera şi ciocanul. (1 euro echivalează cu 3,5 litas.) Pe când la Chişinău, deocamdată, izbăvirea de simbolica comunistă nu e decât un futil vis de vară… Eu unul însă crezând, totuşi, că odată şi odată şi pe la noi vor fi aplicate măsuri de contracarare a propagării simbolicii naţiste şi comuniste. La un moment dat, unul din cei ce urmăresc scena aproape că strigă: „Să se ducă la muzeul ocupaţiei, să vadă acolo ce a fost cu secera şi ciocanul”. Muzeul ocupaţiei? „Şi al genocidului” precizează domnul ce vorbise către protagoniştii întâmplării, la rugămintea mea spunându-mi că nu ne aflăm departe de acel muzeu: „E pe stânga bulevardului, cam la două sute de metri de aici”.

 Cam într-un sfert de oră, ajung la un parc vast, iar pe stânga – monumentul ce aminteşte de timpurile în care Lituania mai era sub cizmă străină. Un indicator îţi arată şi direcţia spre Muzeul genocidului şi ocupaţiei. Un perete uriaş, înalt, cu desenele copiilor care, sute şi sute, au desenat sau au pictat ceea ce înţeleg ei la tema dependenţei ţării lor, cândva, de nenici răi ce împuşcau din tancuri, aruncau bombe din avioane, făceau ca florile din Lituania să se ofilească… Probabil, un astfel de zid-ecran al conştiinţei copiilor care încearcă să se dumirească în probleme atât de grave, dramatice, inumane – genocid şi ocupaţie – pare a fi unicul în lume.

Iar marea surpriză şi, sigur, motivaţia unei atractivităţi irezistibile spre muzeu e că el se află în fosta clădire a NKVD-ului, apoi KGB-ului! După vizita mea acolo pot spune că deja ştiu cum arată – cât de îngrozitor, cutremurător! – şi ceea ce nu e permis să fie vizitat: sediul KGB-ului republican de la Chişinău. Pentru că în cel al ex-KGB-ului sovietic lituanian am văzut nu doar camera de tortură barbară, ci şi pe cea de execuţie. Ştiţi cum se numea, în limbajul cifrat al zbirilor, acea cameră?... „Bucătăria”! „Bucătăria” în care au fost luate/ curmate mii de vieţi omeneşti! Câteva exemple din documentaţia atât de amplă şi atât de înspăimântătoare care urlă în zecile de camere ale muzeului – două etaje, plus subsolurile: în ziua de 2 martie 1945 la „bucătărie” au fost executaţi 42 de lituanieni! Pe 21 martie – 45. Iar pe 1 ianuarie (de An Nou) acelaşi 1945 – 38 de persoane… Într-o vitrină – zeci şi zeci de ştampile speciale ale KGB-ului, ca o captură diavolească, unele din care bineînţeles că au fost aplicate şi pe actele de condamnare la moarte a patrioţilor lituanieni. În acest labirint al crimei… – muzeul are circa 60 de săli, încăperi, spaţii, unele rămase exact în starea în care au fost găsite la „capturarea” lor de la „stăpânii”-kgb-işti, în special cele de la subsol – celulele deţinuţilor, cabinetul şefului de gardă, boxele de doar 1, 6 metri pătraţi, unde erau ţinuţi noii arestaţi, în timpul cât le erau completate/ fabricate documentele. În aceste spaţii se putea doar sta în picioare. Camera în care erau fotografiaţi deţinuţii şi se efectua dactiloscopia… (Eu unul am găsit prin arhivele internet multe poze de cazier, ultime, ale unor mari personalităţi ale literaturii, teatrului, culturii ruse, ce aveau să piară în Gulag…). Camera de tortură, pardosită cu materiale izolatorii, să nu răzbată în afară ţipetele condamnaţilor; o metodă de supliciu – pe podeaua de ciment, în formă de bazin, era turnată apă rece ca gheaţa, încât cel supus torturii se vedea nevoit să balanseze, până la extenuare, pe un trunchi îngust de beton; carcera în care era băgat deţinutul din varii motive – pentru că ar fi aţipit în timpul zilei sau că ar fi comunicat prin alfabetul Morse cu alţi nefericiţi di infern. Sau că nu mărturiseşte ceea ce anchetatorul ar vrea să audă. Nu primea decât jumătate de litru de apă şi 200 de grame de pâine pe zi. Frigul, foamea, istovirea, fizică, dar şi psihică, frângeau omul, frângeau destinul… Camera de execuţie, numită cu atâta cinism „Bucătăria”… S-a păstrat o bună parte din… exponatele ce mărturisesc despre ferocitatea călăilor, însă o altă parte din ele satrapii sovietici şi acoliţii lor locali, „cozile de topor”, au reuşit să le distrugă: într-o cameră stau saci cu rămăşiţele fostelor documente secrete trecute prin „şişcorniţa” diavolului – maşina de tocat hârtia mărturiilor cutremurătoare; actele crimelor, urmele genocidului… De altfel, atare maşini de tocat prin 1990-1991 au funcţionat din plin în sediile fostului CC al partidului comunist al Moldovei, în cele ale comsomolului, ministerului de interne, la KGB, în fostele cazărmi ale armatei sovietice etc., etc. Dar nu e vorba doar de sacii cu pleava documentaristică tocată aici între 1990-1991. Foarte multe documente au fost distruse prin alte metode (focul, apa etc.), altele duse în arhivele din Rusia, precum cele din Chişinău – la Tiraspol. Şi totuşi, peste 200 de mii de tomuri/ mape au ajuns în Arhiva Specială a Lituaniei.

DOUĂ PARABOLE DIN

Nr. 5-6/ 2012

Leo BUTNARU                                                Din sens opus

IREZISTIBILA

În clipa când apare ea, simţurile şi sentimentele mele se acutizează, până ating paroxismul. Iar ea îmi şopteşte parcă în temeiul unei decizii finale, definitive şi irevocabile, deocamdată oarecum amânate, dar nu pe mult timp:

– Încetează de a te mai împotrivi, – îmi şopteşte.  – Pentru că odată şi odată nu ai cum scăpa, vei fi deplin al meu, dependent întru totul de puterea şi voinţa mea. Vei fi puternic doar când te vei contopi cu mine şi neputincios fi-vei cât vei încerca să nu mi te supui, cât vei căuta să mă înşeli, crezând, prosteşte, că mi-ai putea scăpa, – spune ea.

Zice că de când lumea nu a putut nimeni să-i scape, astfel că nici eu nu voi avea alt destin, decât să mă conformez numai şi numai deciziilor ei. Mai bine zis, ea mă va supune, mă va închina sieşi. Pentru că, de asemenea blând, ai zice că chiar duios, adaugă – asta e, omule:

 – Îţi voi da putere întru a te vlăgui, a te stoarce de ea, anume în devotamentul deplin faţă de mine. Te voi reduce la tăcere. Asta e regula. Te voi desfiinţa. Acesta e jocul. Însă numai după ce vei fi deplin al meu...

Auzind astea toate de la ea, conştientizez că acuitatea simţurilor şi sentimentelor mele trece în paroxismul spaimei, deznădejdii. „Ştiu că eşti înspăimânt, dar nu ai de ales: vei fi al meu. Deplin. Întru irevocabil declin. Dedicându-mi-te, în final ajungi a fi, nefiind deja, al neantului... Eu sunt unica şi cea mai sigură cale ce duce la dispariţia totală... Aceasta e miza, da capo”.

Îmi şterg de pe frunte broboanele de sudoare, mă holbez în ochii ei pătrunzători, absorbanţi, parcă, de un magnetism irezistibil.

– Asta e, nu există alternative. Vei fi închinat mie de către mine însămi, accentuează ea, concluziv.

– Vai, eşti Moartea?! o întreb, surescitat, înspăimântat.

– Nu, sunt Viaţa, zice ea, cea care mă va acapara, mă va exploata, mă va obosi, mă va vlăgui, mă va desfiinţa, reducându-mă la tăcere...

– Ah, Viaţa...

PICAT DE FAZAN

E o gogomănie să spui: Zbor deasupra unui cuib de cuci. Pentru că se ştie – cucii nu-şi fac cuib, iar cuca îşi lasă oule în cuiburi străine. În fine, să trecem cu vederea (adică – nu cu ochii luării-aminte) peste această licenţă ca şi poetică hollywoodiană din titlul şi mesajul acelui film – excelent, de altfel, – şi să revenim la oile noastre care, de fapt, sunt nişte păsări, e drept –umplute, garnisite cu ingrediente, dar totuşi păsări.

IMPRESII [ŞI EXPRESII] DIN PARIS

                                         Din revista

iunie 2012

Luvrul

Pentru ca vizitatorii să nu rateze, din întâmplare sau din neştiinţă, întâlnirea cu capodoperele (capodoperelor), pe pereţi sunt plasate indicatoare ce conţin o imagine sau alta a pânzei sau sculpturii ce ar interesa (fie şi din snobism). N-ar fi lipsită de temei presupunerea că o mare parte dintre vizitatori (sau doar… turişti) nu urmăreşte decât aceste semnale, fără să învrednicească de oarecare atenţie şi alte (tot alte!) capodopere ce fac Gloria Luvrului şi a Lumii.

Luvrul

În imensul spaţiu cu lucrările marilor, genialilor pictori italieni şuvoiul de oameni, în marea sa cuprindere, pare a duce doar spre sala cu numărul 6, unde este expusă „Mona Lisa”. Cam… nearătoasă în dimensiuni, ţinută la câţiva metri distanţă de vizitatori, capodopera poate să şi dezamăgească pe cineva, pe mulţi cineva, care se aşteptau nu că la mai mult, ci mai că (maică… Lisa!) la o minune de revelaţie. Dar nu este chiar aşa. Toţi încearcă să se convingă că zâmbetul Giocondei ar fi cu adevărat misterios. Şi lumea tot fotografiază, fotografiază, grăbită de supraveghetori să înainteze, să tot înainteze, să nu creeze ambuteiaje… estetice, artistice, muzeale, – cum ar mai fi să se numească ele. Asiatici mărunţei se ridică în vârful picioarele, alţii pur şi simplu sar în sus de după spatele celor din faţa lor, – şi tot dă-i şi dă-i cu blitzurile spre Mona Lisa [sau – Mona-Monada, cum ar zice prietenul, poetul Lucian Vasiliu; aici, în sens de cea mai simplă (dar ce… complexă!) unitate indivizibilă din care ar fi alcătuită lumea… frumosului, ca parafrază imprevizibilă – sau… imperialvizibilă – a vreunei fraze din filosofia lui Leibniz…] E aici, în toate, unitate-mulţime, ceva ce te duce cu gândul şi imaginaţia (percepţia) de la mono la – stereo Lisa; de la mono tip la – stereo tipi…

O COSMOGRAMĂ DIN

nr. 5-6, 2012

FAUST DIN SIBIU

În mare, dar mai ales în general, domnul Faust era om bun, zâmbitor – chiar dacă provenea din teutoni get-beget (aici nu poţi face pluralul: geţi-begeţi, deoarece unora li s-ar putea crea impresia că her Faust se trăgea din... geţi, cei care, în realitatea ireală a istoriei duse pe gârlă, ne-au fost strămoşi nouă şi nu lor, teutonilor.). Om bun şi săritor la nevoie, ajutându-şi semenii când cu un sfat, când cu priceperea de a nu le da vreun sfat, când cu un ban, când cu o banană, când cu o banalitate (cine nu ştie ce valută forte e banalitatea în relaţiile dintre oameni?).

Bineînţeles, viaţa domnului Faust nu era deloc simplă la ale ei, ca să nu zicem că – era complicată sau, şi mai dur, – grea, – însă cine dintre cei care poartă numele Faust ar avea o existenţă fără probleme cărora, uneori, se dovedeşte  că nu li se potriveşte nicio rezolvare?

În fine, s-a întâmplat că, odată, s-a terminat şi viaţa domnului Faust. Sau, posibil, ea nu expirase completamente, zic şi mă gândesc eu, odată ce domnul Faust conştientiza că, basta, s-a zis cu asta, cu aţa-i-viaţa-i.

Dar să nu întârziem asupra nuanţelor, pentru că ele nu ar fi decât floare la ureche pe lângă sinistra surpriză pe care, deja răposat, avea să o trăiască domnul nostru post-teuton Faust: dânsul, nitam-nisam, se pomenise – unde credeţi? – în infern! Pricepu acest lucru graţie unor reminiscenţe de lectură din „Divina comedie” a lui Dante pe care, pe apucate şi foarte fugitiv-frugal, l-a studiat în liceu. Însă curând realitatea infernală se confirmă prin salutul pe care i-l adresă un diavol:

– Bine ai venit în infern! a zis, după care s-a şi prezentat: Sunt Mefisto, cred că-ţi aminteşti...

Însă acest nume nu-i spunea nimic lui Faust, astfel că el nu i-a acordat barem brumă de atenţie. (Da, în iad s-ar mai găsi şi brumă, pe când în rai – ba, acolo e primăvară-vară non stop şi rouă-strop.)

– Bine ai venit în Infern, îl salută diavolul, pricepând că, de năuceală, nou-sositul încă nu pricepuse ce, cum şi unde.

Oricât de calm ar putea fi un german, dar şi în cazul lui există limite, astfel că, după repetarea salutului care i s-a adresat, pricepând ce, cum şi unde, domnul Faust mai că (maică!) strigă:

– Dar pentru ce?!

– Ce, „pentru ce”? se interesează tuciuriul din faţa sa.

– Păi, parcă nu am făptuit eu atâtea păcate, ca să mă pomenesc aici.... unde zici...

– Zău? Ai uitat că mi-ai vândut sufletul?

– Eu?!... Piei! Vade retro, Satana! se înfurie, disperat, domnul Faust.

– Zadarnic, aici nu ia foc. Nu are rost. În infern, „Piei!”-ul vostru nu e valabil; prinde doar extra-iad.

– Prinde nu prinde, dar de unde ai luat dumneata… ba nu, – tu; de unde ai luat tu că eu ţi-aş fi vândut sufletul? Te văd pentru prima dată în viaţă...

– În moarte. Deja. Aşa e corect, – a precizat, zâmbind, Mefisto. – Iar în ce priveşte operaţia vânzare-cumpărare dintre noi, nu ai decât să priveşti colo, la ecran.

Faust îşi îndreptă ochii spre locul indicat de amfitrion, căruia îi venea să-i spună „inferntrion”, văzu ce se petrece pe ecran, după care făcu oarecum uşurat:

– Dar, her diavol, confunzi ceva! Acela e un Faust livresc, din opera lui Goethe şi jucat pe scena Teatrului Bolşoi, se pare... din Moscova... Pe când eu sunt un Faust simplu, neamţ de rând, şi nu personaj celebru din literatura şi dramaturgia lumii. Da, nu e decât o coincidenţă de nume, dar nu şi una de destin: eu niciodată nu am avut dezonoarea să mă întâlnesc cu dumneata.

– O ai acum... Numai că nu pricep de ce o numeşti: dezonoare... Vorba aia a voastră: nu e dracu’ atât de negru, precum îl zugrăvesc oamenii.

– Nu e vorba noastră, ci a românilor. Eu mă trag din şvabi sibieni şi cunosc acest lucru.... Dar să lăsăm abaterile etno-folclorice şi să revenim la esenţial: dumneata… nu, – tu ai făcut o confuzie între Faustul om simplu, care sunt eu, şi Faustul livresc, teatral. Te rog să rectifici şi să mă eliberezi imediat de aici!

Mefisto surâse amar-triumfător, punctând dur:

– Imediat?... Poate: imedi-iad?... Regret, dar mă văd nevoit să te întristez... Nu, nu să te întristez, fiindcă deja şi aşa eşti destul de pleoştit... Trebuie să te dezamăgesc: cei care nimeresc iniţial la noi nu mai sunt primiţi în rai. Sunt consideraţi contaminaţi iremediabil barem şi prin fugitiva lor prezenţă aici...

– Totuna lăsaţi-mă să plec... M-aţi confundat cu o creatură a lui Goethe, pe când eu nu am nici în clin nici în mânecă cu...

– Comiţi cacofonii, l-a întrerup, cinic, Mefisto. Bine, ţi-aş putea da drumul, dar unde te duci, odată ce porţile raiului nu ţi se vor deschide?

– În cel mai rău caz, rămân apatrid, nici tu cetăţean al paradisului, nici... al vostru, găseşte Faust, ingenios-disperat, răspunsul.

– Stimate prieten, chiar să nu înţelegi dumneata că ping-pong-ul ăsta de cuvinte dintre noi nu e decât un joc de nenoroc?... Pentru dumneata... Adevărul e unul şi implacabil: oricine a intrat aici, nu are cale întoarsă.

– Cum aşa? Pentru că eu nu am semnat niciun pact, nu am...

– Nu mai contează... Astfel că, şi în cazul dumitale, ieşirea din situaţie e tocmai neieşirea din ea... Doar că in abstracto, să zic aşa...

– Ce înseamnă in abstracto?

– Înseamnă că te putem... – ce putem, de fapt?... – te putem livra... bine, să zicem ceva mai puţin supărător: te putem recomanda pentru o altă operă literară, odată ce a lui Goethe ţi-a rămas ca şi străină... Sau, poate, doar improprie...

În timp ce Faust-ne-goetheanul bâiguia ceva în starea sa de, aproape, prostraţie, Mefisto scoase celularul, formă numărul, ascultă câteva clipe, după care intră în legătură:

– Alo?... Bucureştiul?... Uniunea Scriitorilor din România?... Sunt bucuros să vă reaud... Aş dori să vă mai propun un subiect... Protagonistul?... Despre un, aproape, compatriot de-al domniilor voastre, se trage din şvabii transilvăneni... Vedeţi cine ar fi interesat de acest subiect... Să mă telefoneze la 666... Să auzim de bine! Iar de se poate – de excelentissimo!

După care a închis.

Închis rămăsese şi Mefisto(p)...

l.b.

DE LA BOGACI ŞI TELEUCĂ MĂRTURII…

                                      Pagini de jurnal

2.XII.1983

Gheorghe Bogaci

O agapă la revista „Nistru”. Prezenţi: Cibotaru Arh., Nicuţă, Mazilu, Gondiu, mai târziu –M. Cimpoi. Cibotaru aminteşte cuvintele de rămas bun ale lui Gheorghe Bogaci: „Plec din Moldova şi am să revin doar atunci, când voi afla că Ciubotarii şi Ciobanii se vor reîntoarce la îndeletnicirile lor de bază”.

7.I.1984

Pe când era şef la revista „Cultura”, Victor Teleucă primeşte pentru a semna un amplu text al lui Sergiu Nucă. Ziaristul povestea cum a urcat în avion, ce văzu de sus în zbor spre Ungheni, când, unde, cu cine s-a întâlnit etc. Redactorul-şef îl cheamă, spunându-i: „Articolul dvs. n-o să meargă”. „Cum? De ce?”, rămâne perplex Nucă, fiind convins că a scris o capodoperă jurnalistică. „Motivul e simplu, – zice Teleucă. – Nu ne spui în text nicio impresie de pe porţiunea de drum de la redacţie până la aeroport… Restul e clar…”

Victor Teleucă

24.VI.1986

Telefonează George Meniuc. Mă pune la curent că a mai expediat, prin poştă, vreo zece poezii. „Cred că nu e chiar des. A trecut mai bine de o lună de la pagina anterioară”.  Oricum, ceea ce scrie el ţine de nivelul „Fără-de-rândului”. Zice că până la anul nou o să scrie poezii; e într-o stare de euforie lirică. Are în planurile sale piesa „Târgul moşilor”. Materialele le-a şi adunat. Perioada de până la 1939. Protagoniştii – un măscărici şi un bătrân. Spune despre temeiul filosofic al viitoarei drame pe care încă nu o începe, dat fiind că îl asaltă versurile. Pentru anul 1988, pregăteşte un volum ce ar avea titlul „Bucurie”. Speră să-l depună la editură în 1987. Este abonat la „LA”, dar să-l

DUPĂ 20+20 DE LA ABSOLVIREA FACULTĂŢII

Odată ce sunt ziarişti, colegii fotografiază! Doamna Paţanov,
Mihai Cucereavâi şi Mihai Poiată-Ştefan.

CEI FOTOGRAFIAŢI

Zinovia Butnaru



Mihai Poiată-Ştefan, Ion Proca, Dochiţa Radu

şi Gheorghe Gorincioi

Elena Stati

Ion Proca şi Costică Bârcă la datorie.