O ALTĂ PROZĂ DIN QUADRAT

 

O NUVELETĂ

 

DESPRE DEMOSTENE, ELEFANȚII LUI HANNIBAL...

 

O PROZĂ DIN SUD PUBLICATĂ ÎN NORD

 

DOUĂ PROZE

O NUVELETĂ SCRISĂ ÎN SUD ȘI PUBLICATĂ ÎN NORD

 

PROZE

 

 

Leo Butnaru                                                                Proză

 

Rugile nu se corectează

 

Pe timp de cutremur (de nou recital Vrancea!), mobila stil Ludovic al nu știu câtelea scârțâie aristocratic, ca un instrument vechi care știe partitura chiar și atunci când salonul se prăbușește. Sunetele ei nu sunt strigăte, ci amintiri articulate: un protest cu pedigri, o rezistență educată. Lemnul acesta a fost deja învățat să dureze, să se plângă cu stil, să nu se dezmembreze vulgar.

E un fel de etichetă a materiei: nici spaima nu trebuie să-și piardă ținuta. Chiar și când pământul își zdruncină temeliile, mobila își păstrează timbrul. Nu trosnește brutal, nu se revoltă ca o ladă anonimă, ci scârțâie în tonalitate minoră, cu reverență, ca și cum ar saluta discret prăbușirea.

Într-un fel, aristocrația lemnului e mai stabilă decât cea a oamenilor. Arborele a învățat din vânt. A fost furtună înainte de a fi fotoliu. A cunoscut balansul înainte de a cunoaște brocartul. De aceea, când casa tremură, el nu intră în panică, pentru că recunoaște ritmul.

Cutremurul devine concert involuntar, iar salonul – sală de repetiții pentru catastrofă. Candelabrul tace, dar sertarele murmură. Parchetul răspunde în contrapunct. Totul se mișcă, dar cu o demnitate aproape teatrală.

Poate că eleganța adevărată nu e absența fricii, ci felul în care tremuri. Nu faptul că nu te clatini, ci că o faci cu memorie. Uneori, și memorabil. Că nu uiți, nici în zguduire, lecția duratei.

Iar dacă totul s-ar prăbuși, rămâne, poate, acest detaliu sonor: scârțâitul aristocratic, drept dovada că până și materia poate avea stil în fața instabilității universale.

Pe când cealaltă mobilă, obișnuită, ne-rasată, cum s-ar spune în limbajul materialelor fără trecut, nu scârțâie, ci trosnește. Scrâșnește fără gramatică, fără memorie, de te iau fiorii. Ea nu are istorie, ci doar... relief, simplă arhitectură de tâmplărie. O auzi chiar și din curte, unde ai reușit să o zbughești de la recitalul Vrancea, cu sentimentul vag că ai lăsat în urmă nu doar casa, ci o ierarhie geometrie a lemnului.

Și acolo, afară, unde pământul încă mai tresaltă, dar mai puțin periculos, te surprinzi gândindu-te, oarecum neadecvat, sau poate tocmai adecvat, la cea mai bună hârtie. La faptul că hârtia se fabrică din lemnul cutărui arbore, că există copaci destinați uitării rapide și arbori aleși pentru păstrare. Lemnul care devine mobilier rezistă cutremurelor, lemnul care devine hârtie rezistă timpului. Sau invers.

Însă apare întrebarea, parcă nepotrivită, însă inevitabilă: de ce calitate e hârtia fabricată din pomul vieții?

Însă pomul vieții nu poate deveni mobilier, pentru că ar scârțâi prea tare. Nici hârtie obișnuită nu poate să ajungă, pentru că s-ar rupe de sens. Și totuși, din el se pare că se face o hârtie specială, rară, pe care nu scriu funcționarii, ci poeții. Și, mai ales, popii, în pomelnice. O hârtie pe care nu se notează informații, ci nume, nu idei, ci existențe, nu prezentul, ci speranța că ceva va fi reținut dincolo de orice cutremur.

Anticariatul e, poate, locul unde toate aceste lemne se întâlnesc: mobila care a supraviețuit, cărțile care au fost deja citite sau nu, hârtia care a trecut prin mai multe mâini decât prin mai mulți copaci. Acolo, fiecare obiect a rezistat deja unui seism – al modei, al ideologiei, al uitării. De aceea, când cutremurul revine, anticariatul nu se panichează, știind că tot ce e valoros a fost deja zguduit.

Și poate că, în fond, adevărata diferență dintre lemn și alt lemn nu e specia, ci destinul: unii copaci ajung mobilier ce scârțâie nobil, alții devin hârtie purtătoare de nume. Iar cei mai rari ajung pomelnice, liste fragile de ființe, scrise pe hârtia care știe că nu va trebui să reziste veșnic, ci doar suficient cât să fie citită de cine trebuie.

În rest, cutremurul continuă. Vrancea își face recitalul. Orice lemn vorbește pe limba lui. Iar anticariatul, ca o biserică, adună aceste voci în rugăciuni întru pază și ocrotire, Doamne, fără să le mai corecteze. Rugile nu se corectează, sunt rostite în cea mai impulsivă și imprevizibilă situație, de aia și de unică stilistică, formă. În dependență de intensitatea spaimei, cutremurului, dezastrului.

 

                                                                      D’ale biroticii

 

        Coș de hârtii ferfenițite. Sau cocoloșite. Unele rupte cu metodă, altele cu nerv. Printre ele – metafore abandonate, adagii ratate, filosofări-avorton, idei care n-au ajuns nici la termen, nici la sens. Fragmente de frază care au cerut prea mult și au oferit prea puțin.
        Coșul acesta nu e goliciune, ci un depozit al eșecului și erorilor... productive. Sau poate mai puțin categoric spus: aici se adună nu rebuturile, ci încercările, bruioanele. Nu greșelile, ci curajul lor. Fiecare hârtie mototolită e o variantă a adevărului care n-a suportat forma definitivă. N-a fost suficient de exactă, de tăioasă, de vie. A căzut înainte de a se naște. Dar tocmai prin asta a lucrat.
        Coșul e arhiva invizibilă a scrisului. Acolo zac fraze care au murit pentru ca să poată trăi altele. Metafore care s-au sacrificat pentru ca o singură imagine să devină limpede. Gânduri care s-au stins (poate chiar, iertare, s-au sinucis) pentru ca sensul să capete vibrație, energia și sensul avansării pe o altă filă.
        Nimic din coș nu e inutil. E materia primă a tentativei, neliniștii, declanșării acțiunii. Ca dintr-un compost al limbajului, din el se ridică frazele (și... fazele), ideile care vor avea voie să rămână. Adevărurile care au trecut proba satisfacerii, răbdării sau nemulțumirii de sine.
        Scrisul nu se face doar pe masă, ci și în coș. Nu doar prin ce păstrez, ci mai ales prin ce arunc. Iar coșul, umil și tăcut, e adevărata școală de stil.
        Seară de seară, peste toate cade fila de calendar a zilei trecute. Un gest administrativ, aproape liturgic: ziua e smulsă, datată, aruncată. Nimeni nu se mai întoarce s-o recitească. Calendarul nu păstrează nimic, ci confirmă că ceva a fost cheltuit corect.
        Fiecare filă e o factură a harului în timp și a timpului propriu-zis. O dovadă că am consumat o zi fără drept de retur. Dar mai ales fără drept de regret. Nu contează cum – bine sau prost, cu sens sau cu risipă. Important e că ziua a trecut prin noi și nu ne-a lăsat exact așa, cum am fost până la ea.
        Calendarul nu este memorie, ci contabilitate. Nu spune ce a fost trăit, ci doar că a fost plătit cu o unitate de viață. O zi – un debit. Și un nou... debut. O zi – o dispariție oficializată drept veridică ce a fost.
        Și totuși, în această mecanică rece există o formă de liniște: nimeni nu ne cere socoteală pentru conținutul zilei. Doar pentru existența ei. Timpul nu e moralist. E funcționar.
        Seară de seară, când fila cade, nu cade doar o dată. Cade o versiune a mea, a ta, a lui care nu va mai fi repetată. Calendarul nu o recitește. Eu – posibil, da. Însă fără martori, fără ștampilă, fără arhivă.
        Rămâne doar foșnetul nesupărător al hârtiei. Sunetul prin care viața se declară… consumată. Acolo, în coșul cu hârtii, texte-fragmente și timp.
        Însă timpul e cel mai greu de recunoscut printre tentative de creație, dubii, confuzii, iluzii. Nu se mototolește, nu se rupe, nu face zgomot când cade. Dar e acolo, amestecat cu fibrele celulozei, impregnat în fraze, în tăceri, în pauzele dintre cuvinte. Fiecare filă la care ai renunțat poartă nu doar un text ratat, ci și câteva minute, poate ore de viață. Timp ireversibil, dar care a fost și al tău, al vieții și muncii tale.
        Biroul devine astfel o mică uzină de risipă metafizică. Aici se produc nu doar documente, poeme, proze, ci și resturi de gândire. Iar birotica, acest apanaj modest al existenței cotidiene, se dovedește a fi un sistem de administrare a provizoriului. Tot ce nu e suficient de bun pentru a rămâne e suficient de real pentru a renunța la el.
        Iar în acest final de zi, ca anexă sau poate doar ca întrebare rătăcită printre hârtii, adagii, metafore, filosofări și ore consumate, se insinuează gândul inevitabil:
        – Veșnicia, prea multă și nemărginită, cum este, cât este, nu-i alcătuită, împlinită, cumva, și din timpul care nicicând, în veci vecilor, nu se va întâmpla?
        Adică din zilele... rebutate. Din ideile neterminate. Din textele abandonate. Din orele care n-au produs nimic memorabil, însă te-au suportat, ți-au prelungit viața și, poate creația adevărată din alte file.
        Răspunsul nu vine ca certitudine, ci drept o concesie:
        – Pare-se da…
        Pentru că poate veșnicia nu e suma marilor realizări, ci sedimentul infinit al timpului trăit cu bună-intenție și bună-credință.
        Un coș de hârtii cosmic, în care tot ce n-a fost necesar continuă, paradoxal, să existe...

 

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

 

Leo Butnaru                                      Între proză și Yes-Eu

 

Casa

 

Casa nu e adăpost. E o frază lungă în care locuiești. Pereții sunt fraze ușor retorice. Ușile – propuneri. Ferestrele – semne de întrebare orientate spre lume. Podeaua știe mai multe despre pașii tăi decât orice jurnal, știe când vii, când pleci, când eziți, când te întorci din drum fără să fi ajuns nicăieri.

Tavanul e o frază subordonată, suspendată deasupra gândurilor tale, uneori protectoare, alteori apăsătoare. El închide perioada, dar nu și neliniștea. În nopțile lungi, când frazele se destramă și rămân doar cuvintele brute, tavanul devine pagină albă pe care proiectezi umbre, regrete, scenarii alternative.

Scările sunt conjuncții ce leagă etajele așa cum „și”-ul leagă ideile: discret, indispensabil. Urcarea e o afirmație; coborârea – o concesie. Iar balustrada – o virgulă de sprijin, pusă acolo ca să nu te prăbușești în propriul exces de sens.

Bucătăria e paranteza caldă a frazei. Acolo limbajul se dezbracă de metafore și devine concret: abur, sare, foame, miros. Dormitorul e o elipsă – multe lucruri rămân nespuse, dar tocmai ele dau greutate textului. Holul e adverb de timp: „între”. Între plecare și sosire. Între ce-ai fost și ce vei fi.

Casa îți cunoaște repetițiile. Știe unde pui accentul, unde bați mai tare din picior, unde șovăi. Știe ce ușă trântești când ești furios și ce clanță atingi cu grijă când îți e teamă. Dacă ar putea vorbi, nu ți-ar povesti viața – ți-ar analiza sintaxa existenței, speranțelor, viselor.

Și poate că adevărata teamă nu e că rămâi fără adăpost, ci că fraza se rupe. Nu ajunge fază. Și te pomenești la un punct final fără să fi înțeles perioada. Că locuiești ani întregi într-o propoziție începută de altcineva și niciodată rescrisă de tine.

Casa nu e zid. E gramatică trăită. Iar tu nu ești proprietarul ei, ci autorul – uneori neatent, alteori febril – al frazei care te cuprinde.

Casa nu te ține. Te traduce.

La început, când intri într-o casă nouă, nu știi unde să-ți pui sufletul. Îl lași pe un scaun, lângă perete, ca pe o haină. Apoi începi să-l muți dintr-un colț în altul, până când se obișnuiește cu lumina ferestrelor, cu cea zebrată a persienelor, cu umbra mobilei, cu respirația pereților.

Casa te privește cum te modifici și nu spune nimic. Te vede cum aduni obiecte, cum le pierzi, cum le regăsești. Într-un sertar pui scrisori vechi, în altul – facturi noi. Acolo unde ții fotografii, timpul face cuib.

O casă nu se umple cu mobilă, ci cu voci. Cu râsete, cu tăceri, cu discuții întrerupte de sonerie. Uneori, și de sonete citite ad hoc. Cu monologuri spuse doar pe jumătate. Cu gânduri lăsate pe masă, lângă ceașca de cafea.

Când ești singur, casa devine organism. Îți simte starea. Dacă ești trist, scârțâie mai mult. Dacă ești fericit, pare că se luminează fără să aprinzi becurile. Dacă ești trudit, îți oferă colțuri unde să te prăbușești.

Nu locuiești într-o casă. Casa locuiește în tine.

În timp, casa te face pe înțelesul lumii, spunându-i cine ești fără să vorbească. Prin ordinea sau dezordinea ei. Prin cărțile de pe rafturi. Prin picturile de pe pereți. Prin praful de pe pervaz. Prin plantele udate sau uitate. Prin pianul la care nu mai cântă nimeni.

Când intră cineva în casa ta, intră în biografia ta fără să-și dea seama.

Casa nu te ține. Te explică.

Iar când pleci dintr-o casă, iei lucruri. Când pleci dintr-o viață, lași tot.

Casa te învață aceste pilduiri zilnic: cum să te pregătești pentru lipsă.

În fine, noaptea, casa își scoate oasele la vedere. Scârțâitul e limbajul ei secret. Atunci nu mai ești proprietar. Ești musafir în propria memorie.

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

 

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

  

ÎN PRAG DE CARTE NOUĂ

               Volumul include nuvele și yes-euri într-un registru al realismului poetic, unde memoria, copilăria și trecerea timpului devin nu doar teme literare, ci forme de cunoaștere. Fiecare text este o încercare de a recupera mirarea pierdută și de a redescoperi privirea ca pe un exercițiu al libertății interioare.

La granița dintre meditație, narațiune și poezia ideilor, autorul construiește un univers în care întâmplările cotidiene capătă rezonanțe simbolice, iar gesturile cele mai simple deschid perspective asupra condiției umane. Nuvelele și yes-eurile invită cititorul să privească lumea cu mai multă răbdare, cu mai multă sensibilitate și cu o mai profundă încredere în puterea memoriei.

               Cartea este o pledoarie pentru frumusețea lucrurilor aparent mărunte și pentru dreptul fiecăruia de a-și păstra uimirea în fața lumii.

            „Nu ne este dată o viață întreagă. Ne este dată o pagină. Restul este felul în care alegem să o umplem”.

TREI NUVELETE

 

DE LA PORȚILE ROMEI, DIN ROMA

 

DIN „BUCOVINA LITERARĂ”, LA FINAL DE AN

 

DOUĂ NUVELETE

 

DOUĂ NUVELETE

 

2 NUVELETE. MISTERIOASELE TRANSFORMĂRI DIN... EL, ÎN... EA...

PROZOPOEME DIN „ACOLADA”

Leo Butnaru

Punctul

Și punctul mort va reînvia odată cu viețile care ajunseseră la el. Punctul va fi din nou viu, neamenințând destine, acțiuni, iar morților ce vor reapărea în Ziua Învierii le va reintra sufletul pe gura din care li se urcase la cer, spre grădinile respirațiilor și inspirațiilor – adică, foștii morți își vor reprimi duhul pe care și-l dăduseră și va fi o mare taină fremătătoare în aceste Circuite ale Învierii oamenilor morți și punctelor moarte, și lume multă va reîncepe să vorbească în limbile sanscrită și latină, ba chiar și în alte limbi care, de veacuri, erau considerate moarte și care în Ziua Învierii vor reînvia și ele cu tot cu vorbitorii și scriitorii lor stinși prin antichitate – până la nașterea lui Hristos, care a fost unul din ultimii vorbitori de latină încă vie (cel puțin pe Peninsula Sinai, alias Asia Apuseană). Da, latina limbă ce avea să moară și ea după Pilat din Pont, care se spălase pe mâini și pe dinți de limba latină ce era deja pe cale de neființă vorbită.

Și la Înviere din ceruri se va auzi: „Iată omul reînviat” și: „Iată limba reînviată”, despre punct tăcându-se, pentru că se va subînțelege de la sine că va reînvia și punctul mort cândva, iar într-o nouă viață Pilat ar fi învățat și el o limbă, franceza sau engleză, să zicem, după care să se numească Pilat din Point, adică Pilat din Punct, și de la capăt, – și pune virgulă, pentru că, spre deosebire de punct, virgula nu moare niciodată, prin urmare nici nu reînvie, ceea ce nu înseamnă că nu e sensibilă la tristeți, la drame, deoarece, iată, – virgula pare o lacrimă căzând invers, spre cerurile unde se reînvie.

Ce-i cu chestia asta…

Stelele sunt punctele de sub cocârjarea a tot atâtea semne de întrebare metafizice, adică nevăzute, ceea ce însă nu înseamnă că se poate face abstracție de ele – măcar la unele interogații ar trebui totuși să se răspundă, – îmi ziceam eu în cazul când, în fine, izbutisem să-i telefonez lui Dumnezeu, prin mare minune răzbind la Orange-ul din tării.

Dumnezeu a fost impecabil-irepetabil de politicos, ascultându-mi răbdător cam lunga întrebare despre cum se întâmplă chestia asta/ aia cu muzele, cu inspirația, în genere cu poezia – cum, de ce, din ce apare ea, etcetera.

Apoi câteva clipe Dumnezeu tăcu în celular, după care mi-a spus că, pe moment, e cam ocupat și poate îi telefonez în altă zi, sau noapte – (în genere, Dumnezeu nu doarme, veșnicia lui fiind o eternă insomnie)...

„Bine... Mulțumesc, Doamne Dumnezeule”, am zis, și am închis. Dar din vocea Atoateștiutorului simțeam eu că – iertare, Doamne! – nici El nu știe ce-i cu chestia asta/ aia, numită poezie...

Pentru ca peste câteva clipe să-mi sune telefonul de la un număr neidentificabil. „Eu sunt, fiule...”, se auzi în celular!

Era Dumnezeu! L-am cunoscut după vocea pe care i-o auzisem cu câteva clipe în urmă!

„Știu la ce te gândești... Așa e…  ai dreptate – nu prea știu nici Eu ce-i cu chestia pe care voi o numiți poezie... Iertare, fiule… Asta e…”, zise Domnul Dumnezeu cu cuviincioasă modestie…

Pe contraste

Soarele răsare aici, soarele apune dincolo. O jumătate de lume se trezește și vrea să arate importantă în proprii săi ochi, cealaltă jumătate de lume adoarme (nu-i fie de deochi) cu gândul să pară importantă în propriul său vis, de unde toate neașezările în ea, lumea ce ține să pară importantă/ impozantă (și neimpozitată) zi și noapte în proprii ochi, în ochii stelelor, în propriul vis, în visul norilor și pulberea cometelor, de care, de altfel, se teme să nu dea cumva, orbește, peste pământ, peste dorința ei de a părea lume importantă în proprii ochi, în propriul vis, în…

Nod în gât. Provocat de părerea pe care o am despre inadecvatul comportament al lumii în proprii săi ochi, în propriile sale vise, în ochii stelelor, în visele cometelor (asta e: necontenit universul își avortează cetele de comete).

Nod în gât. Și dorința de a pricepe dacă am sau nu dreptate. Să întreb pe cineva de pe aici, de aiurea. Poate pe locțiitorul lui Dumnezeu, sau pe vreun locotenent mai puțin la cin, dacă ar avea timp și bunăvoință să-mi răspundă.

Da, locțiitorul lui Dumnezeu trebuie să aibă în sarcină și în vedere problemele cu orgoliile și orologiile lumii, în care unul ca mine lucrează și percepe pe contraste – bun, rău, rău, bun, om, Dumnezeu – eu, cel căruia uneori îi vine să-și ia lumea în cap, firea-ar să fie, și de propria muncă pe contraste să fiu aruncat în cele patru părți ale lumii, două – ce visează când se trezesc, altele două – când adorm cu deșartă părere de măreție.

În toate astea e o alternanță necesară, cel mai important fiind că, atunci când o jumătate din omenire e trează, cealaltă jumătate a ei doarme. Pentru că ar fi catastrofal, dacă toți pământenii ar fi treji în același timp, eu considerând că numărul nenorocirilor în lume s-ar dubla…

Celebrul zâmbet enigmatic…

Bineînțeles, prietenul meu ihtiolog deosebește delfinul de delfină. Ba mai mult, de la el am deprins și eu atare subtilitate ihtiografică, astfel că odată, la delfinariu, i-am spus unui alt amic, de data aceasta ornitolog; da, i-am spus lui, specialistului în ale păsărilor, deoarece în acel caz nu conta specializarea, ci fenomenul la care mă refeream: „Uite”, i-am zis, „delfina aia are zâmbetul Monei Lisa”. „Ba chiar seamănă leit cu italiana aia franțuzită la Luvru!”, exclamă amicul ce avea deplină dreptate în completarea cu care veni. Apoi el continuă: „Și ea, ca și Mona, epilată grijuliu, neavând nici gene, nici sprâncene…” „Ce contează asta?”, m-am cam mirat eu, accentuând din nou: „Zâmbetul, zâmbetul contează…” „Da, da”, căzu din nou de acord amicul, precizând: „Delfina are zâmbetul istovit al Sfintei Fecioare…”

Astfel că deja eram ca și cum trei cunoscători în monalisalogie, alias delfinologie…

TREI PROZE DIN „APOSTROF”

Troia îndoielilor

1

De fiecare dată când e să-mi împrăștii sau să-mi împărtășesc îndoielile, mai întâi îmi adun gândurile, acum unul dintre ele, protagonist, cum ar veni, fiind că – unica întâmplare de care nu mă pot îndoi e că m-aș putea îndoi că mă îndoiesc. Altfel spus, îndoiala e un adevăr cert, cu care nu mă cert, când, în mereu reluatul cunoașterii cerc, încerc să dovedesc că dovada e posibilă ca necesitate conștientizată și, deci, posibil aflată, până și în unicitate, cum ar veni – fără variante, pe care le-ar da calea păianjenului, calea furnicii și calea albinei, fără fantome și idoli care, dacă nu ar fi atât de slabi, atât de incerți, nu ar fi atât de răi în generalul fundac al scepticismului, raționalismului, în care o rază de optimism ar fi și unica întâmplare de care nu mă pot îndoi că m-aș putea îndoi că mă îndoiesc. Asta, pe una din căile care duc la Troia îndoielilor dintotdeauna, unde e de aflat că, chiar dacă nu a fost inspirat de Dumnezeu, Solomon s-a arătat foarte inspirat, când și-a scris Ecleziastul. Consolator sau nesigur-motivațional, unii spun că, prin Ecleziast (și autorul său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum, nu l-a lipsit de harul creației pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) și Zarathustra sunt cei care continua confruntările sub zidurile Troii îndoielilor, dezamăgirilor, dar și aspirațiilor nemaivăzut de temerare la posibilitatea atingerii condiției de supraom... supramort.

2

Am tot intrat și intru, am cercetat și iscodesc prin biblioteci. Le-am tot admirat și le admir, am răsfoit și tot răsfoiesc vastele enciclopedii și alte bogății, pentru ca azi să-mi zic: Și totuși, ce temeinice sunt îndoielile pe care sunt clădite toate în lume, precum ne-o arată uriașele zidării de tomuri din biblioteci. O Troie a îndoielilor cu zidurile, dar și interioarele, inclusiv cu cei care o atacă și cei care o apără – cu toate, exterioare, interioare, personaje, eroi... – din cărți. Troia îndoielilor, sub zidurile căreia, de o parte sau de alta a lor, poți înțelege, sau nu, că, dacă te îndoiești de îndoielile tale, în anumită măsură te poți apropia, dar și îndepărta de adevăr. Sub zidurile Troiei îndoielilor, sub care scepticul practician e cel care verifică, iar scepticul teoretician se mulțumește doar cu îndoielile in abstracto, însă îndoiala propriu-zisă, „neutră”, îi face sau nu foarte greu să creadă în ce se părea că e ușor să creadă. Pe ei, care multă vreme nu se mai îndoiesc că îndoielile sunt inevitabile. Îndoielile ce sunt curbări ale conștiinței, sufletului, rațiunii; un fel de segmente, de porțiuni din cercul giratoriu al destinului. Iar în unele cazuri, în unele variante apar ca idei extensibile, nesigure pe ele înseși, îndoielile ca esență a vieții și a drumurilor curbate.

Dar, de fapt, e bine să supui totul îndoielii. Inclusiv, îndoiala. Și aveți grijă ca răbdarea să nu vi se transforme în îndoială. E de preferat varianta inversă.

Scrisul de uzură

Scrisul de uzură al prozei cu inflexiuni dramatice despre sângele rozei și al omului; discurs cu scurte abateri lirice în care de trei puncte țin licuricii și licuricele.

Luna și gâștele. Mit și traducere

Leo Butnaru

Ultimul meu Festival de Poezie în Taurida

Din cauza amurgului și altor „complicații” cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva, decât se vede pe hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ.

Alta decât cea de pe hartă e peninsula sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare ale amiezilor, sub sângeriu pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și Istanbul.

În cele câteva călătorii pe aici, am îndrăgit Crimeea. Însă ar fi ca și cum un amestec de dragoste și îndoială, probabil, odată ce, de fiecare dată când revin la Ialta, Teodosia sau Koktebel, încerc ciudatul sentiment că m-aș afla în The land of nobody (Țară a nimănui), un amestec de elenism, spirit al stepelor tătare, post-sovietism-șovinism, cvasi-muscălie.

Popoarele, sau doar populațiile de pe aici, totdeauna au dat senzația de imitație (uneori... autentică) a unei alte imitații infidele, care chiar ar putea fi considerată originală. Neștiind cine sunt cu adevărat, ele, fiecare în parte, se consideră de toate, în perindări de etape în care etapa anihilărilor, alias a morții, se află între etapa geografică și etapa istorică, multiplicate și ele la rândul lor în alternanțe garnisite cu necurmatele țipete ale pescărușilor, grecilor exterminați, tătarilor deportați, ucrainenilor frustrați, rușilor mereu în expansiune. Și țipetele istoriei cu o densitate de cosmopolitism de-neimaginat în alte părți ale lumii.

De data aceasta, ca și cu alte ocazii, starea de incertitudine a prezenței mele pe aici mi-o face cât de cât „uitată”, amânată, până la o nouă revenire, tradiționalul festival de poezie din Crimeea, în partea ei transalpină, subtropicală.

Seară de seară, romantismul promenadei pe litoral. Lirică. Și, bineînțeles, mai mult sau mai puțină prietenie. Sau, poate, pe apucate, și ceva dragoste. Plus tehnicisme de neevitat: nu departe de țărm, în unduirea apei, luna lucește fildeșiu-untos, precum capota unui „Rolls Royce” scufundat.

…Așa a fost. Dintru început – câțiva ani, apoi, în final, câteva zile la rând. Seară de seară. A fost până ieri când, brusc, ne-a fost impus să credem că viața e deja mai mult pentru despărțire decât pentru întâlniri și poezie. Și, poate, pentru prietenie (ușor... internaționalistă, globalizatoare). Viața ad hoc aducând deja a lentă cantilenă descurcată cu gesturi amânate de jazman dintre coardele și clapele unui pian negru ca moartea, pian în luciul căruia se reflectă luna oglindită în mare ca un ciclopic ochi nesățios îndreptat spre această terasă de pe țărmul Koktebelului, ochi ațintit spre noi din posibila lume de apoi, nu departe de care (dar și în care) a izbucnit inter-slavonul război ce modifică rugile în biserică ortodoxă și versetele din geamie tătărască.

Din crestele munților Crimeii gloanțele scapără scântei din cremene și urgie…

Și noi, cei veniți să ne bucurăm de poezie, plecăm zburătăciți și îngroziți de istorie…

Lemn sfânt...

Ah, Hollywood-ul de altădată…  nikel-odeon, parafrazat atât de poetic și de cuminte: templul de cinci cenți, adică cinematograful primordial…

Ah, Charlie Chaplin… Prima ceremonie Oscar…

Dar, domnule Hollywood, cum de-ai putut decădea în atare hal, până la condiția unei bombe cu ceas, a unui campus de instruire a viitorilor teroriști, care acum nu au decât 16-17 ani și câte unul din ei mai împușcă în colegii și profesorii lor de liceu?

Domnule Hollywood, ce ai cu stelele, de le tot bombardezi? Ce ai cu oamenii pașnici, de-i tot terorizezi?...

Ah, Hollywood-ul de altădată…

Ah, Luminile marelui oraș… Casablanca… Totul despre Eva… Timpuri noi (de acum aproape o sută de ani…)…

Ah, Hollywood, Hollywood, pe când îți mai îndreptățeai numele de lemn sfânt și nu răstigneai atâtea vieți nevinovate pe lemnul patului de armă, când duci adolescenți și bătrâni senili, până și cu lifturile zgârie-norilor, la războiul stelelor…

Luna și gâștele. Mit și traducere

Omul pe lună... Primul pas pe bietul praf selenar... „Este un pas mic pentru om, însă un salt uriaș pentru omenire”... (Păstrați ghilimelele la propriu și la figurat, plus această paranteză...)

Alte aselenizări, alți pași, alte module, alte (turme de) urme – curate, dar și necurate...

Din nenorocire, cândva, luna va ajunge nu doar poluată, ci și poluantă, precum un Cernobîl cosmic... Precum orice loc populat, des-sfințit de om...

În fapt de noapte, pe fundalul ei vânăt-auriu, liricele, suavele gâște din poezia japoneză se vor vedea, proiectat, ca la roentgen: niște biete schelete în zbor...

Astfel începea deja demitologizarea.

Într-adevăr, cam după douăzeci de ani de la aselenizarea omului, începuse să scadă numărul miturilor pe cap de locuitor, astfel că pe capul vreunui pământean, pe curiozitatea lui, nu mai revine niciun mit, în acest caz situația fiind la un 0 incert. Pe când în cazul capetelor altor muritori, inclusiv a descendenților din egiptenii sau grecii antici, se numără deja invers – minus un mit, două, trei...

Aceștia, bineînțeles oarecum frustrați, nu se lasă ca pe capul lor de locuitor să nu revină niciun mit, astfel că, din vreme în vreme, stau cu ochii holbați pe orizont, pe burtiera televiziunii cosmice pe care alunecă propozițiile de apă, grindină sau zăpadă ale norilor, cu care ar putea să se reîntoarcă vreun mit. În caz contrar, ei se simt parcă fără destin, precum cucul din ceas; pe scurt – pământeni ne-deplini, un fel de jumătate-om, jumătate-iepure; un fel de Statu-Palmă-Barbă-Cot (iată, aici, vreun eventual traducător al acestui text ar putea încerca dificultăți cu echivalarea noțiunilor care nu se găsesc prin alte părți…)

Zis-a Cel De Trei Ori Mare

Iată-l pe Hermes – bărbătos, grațios și oarecum avântat în mersul său pedestru, dar și aripat.

Cum aș scăpa eu ocazia de a-l întreba ceva pe inventatorul limbajului, scrisului, magiei, astronomiei, alchimiei și ce o mai fi fost să fie în realitate sau numai în gând?!

Și chiar îl întreb:

– Magistre, de fapt poemele ce sunt?

La care Trismegistos răspunde (mi s-a părut ușor iresponsabil):

– Cuvintele înaripate ce mor cu picioarele pe pământ.

Interesându-mă, cu cuviința de rigoare, dacă domnia sa aripatul la glezne mai are ceva timp pentru o altă întrebare, iar el având, se întâmplă, nu doar timp, ci și bunăvoință de a mă asculta în continuare, l-am rugat să se refere la eterna problemă cu conținutul și forma, să explice cât se poate mai simplu, ca să înțeleagă și cei de la academie, cum înțelege dânsul arta pentru artă, poezia pentru poezie, precepte în care este sau nu este respectată vreo normă, vreo noimă. Și Hermes fu din nou foarte laconic:

– Asta se întâmplă atunci, când în loc de conținut și formă e otova formă și… formă. Însă trebuie spus că acest rezultat e cu mult mai puțin slut, decât dacă ar fi doar conținut și… conținut, lăsă în urma sa grăbitul Trismegistos, depărtându-se când zburând, când pedestru.

Eroul

Este erou. Așa s-a spus. Se mai spune. Pe bune.

Unii îl declară erou peste eroi. Alții îl văd cu binoclul întors, așa, un erou mai mic.

Oricum, este și rămâne erou.

Însă niciun guvern, niciun președinte de țară sau președinte de lume nu l-au decorat cu vreun ordin baban, sau cu vreo măruntă medalie, din motivul că aceștia nu mai citesc (prinși cu economia, cu vălmășagul politic) și, deci, umblă mereu nedecorat decoratorul de toate – măria sa, eroul liric.

Reparație

Au venit meșterii, ordonând: „Evacuarea!”, după care, împreună cu ai casei, au început a coborî, la hurtă, cărți de pe rafturi, în hol punând fundamentul – dicționare, enciclopedii barosane –, crescând, crescând biblio-piramida, până țurțurii scânteioși ai lustrei din tavan se atingeau deja ca de un vârf de Mont Blanc tipografic.

Reparația a durat ceva timp, iar astăzi în biroul renovat tresaltă un jazz vesel – a încheiere de evacuare și repatriere a cărților lumii.

În hol, împreună cu ai casei, scuturăm, ștergem de praf volumele. Firește, odată cu firele de praf se mai duce ceva – e adevărat, foarte puțin – din Cervantes, din Balzac etcetera – la propriu și la figurat, când e vorba de gloria lor postumă care, la începuturi fusese ca săriturile de pumă tânără, iar acum – ca o potolită spumă…

Cercuri în timp

…Odată ce este de necurmat, încât, fără să le atingă, ar putea tulbura cercurile anticului care, deja de cam trei mii de ani, calculează legitățile somnului – slogan pe care l-ar fi putut rosti nu obligatoriu filosoful, ci – de ce nu? – Maria Magdalena, după ce Domnul scosese din ea șapte demoni, sensul zicerii fiind: „Gata, bărbaților, nu-mi mai atingeți cercul, eu mă dau în sfințenie” (cercul în sensul de nimb) – vom lăsa sensurile mult-interpretabile, odată ce filosofia nu ține de ceasornicărie – într-un caz fiind vorba de exactitate și de diferențele de timp aici, în celălalt caz – de libertate și diferențele de sens, am impresia într-o eleganță mai specială, ca să zicem, muzica de clavecin, când adierea brizei de pustie modelează din pletele Magdalenei litere a-gotice, mai curând – arabice, georgiene sau armenești, duse undeva spre poalele Araratului, unde șezum și scrisum despre când-ul de acum și gândul de cândva…

(De)mitizare

…Nu a existat mărul lui Newton, iar până la el – nici butoiul lui Diogene, ca să nu mai vorbim de cada lui Arhimede pe timpuri în care nu existau decât simple ciubere care nicidecum nu te încurajau să exclami „Evrica!”

Nu au existat cercurile – ar fi fost prea mult pentru Arhimede și evrica, și cercurile.

Nu a existat nodul gordian, nici sabia lui Damokles, nici patul lui Procust. (Ci doar patul cam bolnavului Proust...)

Nu au existat surâsul sfinxului, nici șarpele Cleopatr(i)ei, nici calul troian, nici călărașul Hannibal la porți…

Pe scurt, nu a existat… nu a existat… nu a existat… nimic din toate astea și multe altele, cu toate că, uneori, ceva există –  să zicem, omul în care (să vezi!) există toate câte nu au existat și încă altele, peste poate…

Miez II

Nu odată, dimineața, mă simt ca propriul meu prolog. Seara… – da, dar și seara sunt propriul meu prolog în plin miezul existenței de peste zi, de peste noaptea ce mă ține în inconștiență, însă în viață, totuși. Prolog în miezul din miezul de noapte, în coborâș spre zorii dimineții. Asta sunt înclinat să cred: dimineața și seara, nopțile, eu însumi sunt propriu-mi prolog…

Numai că situația nu pare a fi similară și pentru poezia mea – din ea niciun vers nu se potrivește pentru prolog, niciun vers nu se potrivește pentru epilog, poezia fiind chiar

miezul

dintre cele două aripi ale neființării. Sau, ca variantă de lucru, am putea concluziona ceva mai puțin categoric: în ce privește toate ale vieții și poeziei – nimic nu poate fi demonstrat, Quod erat demonstrandum…

Glosări nedumerite la Orfeu și Euridice

Poeții au un supra-auz și o hipersensibilitate paralelă sensibilității naturale, de unde și aud – să ne amintim – cum crește iarba, cum se izbesc de geam razele de lună, cum fâlfâie aripile fluturelui, cum ghiorăiește petrolul în burta pământului, însă prefăcându-se a nu auzi ceva mult mai audibil – cum scârțâie porțile iadului, exact ca în momentele în care din infern erau pe cale să iasă Orfeu și Euridice; scârțâitul sinistru care, din cauza nerăbdării lui Orfeu, răsună pe urmele Euridicei, nimfa copacilor reintrând în infern, unde creșterea arborilor este prohibită…

De altfel, naiba știe ce era cu justiția aia mitologică, odată ce în infern nimerește una ca Euridice absolut virgină la capitolul păcate, fiind luată pe sus și coborâtă în imperiul smoalei pe când culegea flori cu suratele ei naiadele, din întâmplare călcând pe un șarpe care o mușcă mortal… Șarpele rămăsese sus bine mersi, iar tandra lui victimă – luată pe sus și coborâtă în eternul apus…