DIN RECENTA CARTE DE PROZĂ SCURTĂ

 

DIN NOUL VOLUM DE PROZĂ SCURTĂ

 

O NUVELĂ

DIN VOLUMUL DE PROZĂ APĂRUT LA SFÂRȘIT DE VARĂ / EDITURA „JUNIMEA”

PRIETENII ȘI ILUZII...

  

 
La un moment dat, omul descoperi că avea peste trei mii de prieteni. Facebook îl felicita aproape tacit, printr-o cifră rotundă, impresionantă, demnă de un mic proprietar de stadion sau de un candidat la alegeri într-o circumscripție cu populație indulgentă. Trei mii și ceva. Cifra creștea din când în când, de parcă prietenia ar fi fost o plantă de apartament care se dezvolta singură, cu condiția să nu uiți s-o uzi cu câte un like.
Se uită la ecran și se întrebă ce ar trebui să simtă. Mândrie? Recunoștință? O vagă amețeală statistică? Trei mii de oameni care, într-un fel sau altul, îl acceptaseră în micul lor univers electronic, îi îngăduiseră să le vadă fotografiile, să le citească sentințele despre viață, să afle ce au mâncat, unde au călătorit și cât de fericiți au fost în acea zi, mai ales dacă fotografia îi surprindea cu spatele la un apus.
Apăsă pe lista prietenilor. Nume peste nume, chipuri peste chipuri, unele cunoscute, altele vag familiare, câteva uitate aproape complet. Oameni pe care îi întâlnise cândva, oameni cu care schimbase câteva cuvinte, oameni care îi citiseră o carte, oameni care îi văzuseră numele pe undeva și hotărâseră că o cerere de prietenie nu costă nimic. Bineînțeles, numărul covârșitor era al celor pe care nu-i întâlnise niciodată, dar care, printr-o stranie economie a epocii, deveniseră prieteni fără să fi fost vreodată cunoscuți.
Trei mii de prieteni. Îi veni să râdă. Nu din răutate, ci dintr-un soi de jenă în fața propriei iluzii. Dacă prietenia se măsura în cifre, atunci omenirea făcuse un progres extraordinar: nu mai era nevoie să fii lângă cineva, să-i cunoști necazurile, să-i recunoști tăcerea, să-i duci o sacoșă până acasă sau să stai cu el o noapte întreagă într-un spital. Era suficient să-i confirmi existența printr-un clic. Prietenia devenise o operațiune simplă, rapidă și, mai ales, reproductibilă.
Închise lista și privi pe fereastră. În curte, un bătrân își sprijinea mâinile de coada unei lopeți, fără să lucreze. Părea că așteaptă ceva. Omul îl cunoștea de ani buni, deși nu știa dacă l-ar fi putut numi prieten. Se salutau, schimbaseră cândva câteva vorbe despre ploaie, despre pomii care nu mai rodeau ca altădată, despre o rudă plecată peste hotare. Într-o iarnă, bătrânul îi curățase zăpada din fața porții fără să-i spună. Niciunul nu pomenise vreodată întâmplarea.
Dacă l-ar fi întrebat Facebook-ul câți prieteni avea în vecinătate, probabil că bătrânul n-ar fi apărut nicăieri. Nu avea profil sau, dacă avea, nu se pricepea să-l folosească. În statistica universală a prieteniei omul acesta era aproape inexistent. Și totuși, într-o zi grea, poate că tocmai el ar fi fost cel care ar fi bătut la ușă.
Omul reveni la calculator. Pe ecran, cifra continua să strălucească, nepăsătoare față de toate aceste obiecții. Îi veni să scrie o postare: Ce iluzie și cu numărul prietenilor!
Se opri. Își spuse că ar fi încă o ironie livrată aceleiași mașinării care știa să transforme orice tristețe în conținut și orice adevăr în prilej de reacții. Ar fi primit probabil câteva sute de aprecieri, câteva comentarii înțelepte și vreo două felicitări pentru luciditate. Unii i-ar fi scris că are perfectă dreptate, alții i-ar fi trimis inimioare, iar câțiva ar fi distribuit textul cu mențiunea că prietenia adevărată este rară. După care fiecare s-ar fi întors la lista sa de trei mii de prieteni.
Șterse începutul postării.
Îi trecu prin minte că ar fi putut să-i scrie cuiva, unuia dintre oamenii care îi fuseseră aproape în tinerețe, când prietenia nu avea nevoie de o platformă, ci de un loc unde să te așezi, de o sticlă de vin, de o carte împrumutată sau de o plimbare fără destinație. Dar cum să aleagă? Deschise lista, derulă câteva pagini și recunoscu un nume. Îl privi îndelung. Apoi își aminti că omul murise de câțiva ani.
Profilul lui era încă acolo. Fotografia, câteva comentarii, urări de ziua de naștere, felicitări pentru sărbători. În dreptul numelui, Facebook păstra cu o inocență administrativă posibilitatea de a-i scrie un mesaj. Puteai să-i trimiți o veste, să-i povestești despre vreme, să-i spui că ai terminat cartea despre care discutaseră cândva. Mesajul ar fi plecat, probabil, fără împotrivire. Rețeaua nu știa că destinatarul nu mai putea răspunde.
Omul simți că iluzia nu stătea numai în numărul prietenilor. Exista și o altă iluzie, mai adâncă și mai greu de măsurat: aceea că tot ce poate fi păstrat continuă să existe în același fel. Facebook păstra chipuri, cuvinte, aniversări, fotografii din vacanțe, zâmbete surprinse la timp. Dar nu putea păstra căldura unei mâini, glasul unui prieten care te striga de la poartă, felul în care cineva îți rostea numele când avea nevoie de tine. Arhiva putea conserva urma, nu și prezența.
Se ridică și scoase din bibliotecă un album vechi. Între copertele lui găsi o fotografie de grup, făcută cu multe decenii în urmă. Bărbați tineri, femei tinere, toți cu seriozitatea ușor comică a oamenilor care nu știu că vor deveni, într-o bună zi, trecutul altcuiva. Îi recunoscu unul câte unul. Acesta plecase. Acela murise. Altul se mutase departe și pierduseră legătura. Unul îi fusese prieten apropiat, apoi viața îi despărțise fără ceartă și fără explicații, ceea ce era poate cea mai definitivă formă de despărțire.
Privi fotografia și încercă să-i numere pe cei rămași în viață. Se opri la trei, apoi își dădu seama că se înșelase: unul dintre ei murise chiar în primăvara aceea. Rămăseseră doi. Doi oameni dintr-o întreagă generație, două voci care încă i-ar fi putut spune pe nume fără să se uite la profilul lui.

O ALEGORIE?

 

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

 

PROZE DIN NEUMA

 

O ALTĂ PROZĂ DIN QUADRAT

 

O ALTĂ PROZĂ DIN QUADRAT

 

O NUVELETĂ

 

DESPRE DEMOSTENE, ELEFANȚII LUI HANNIBAL...

 

O PROZĂ DIN SUD PUBLICATĂ ÎN NORD

 

DOUĂ PROZE

O NUVELETĂ SCRISĂ ÎN SUD ȘI PUBLICATĂ ÎN NORD

 

PROZE

 

 

Leo Butnaru                                                                Proză

 

Rugile nu se corectează

 

Pe timp de cutremur (de nou recital Vrancea!), mobila stil Ludovic al nu știu câtelea scârțâie aristocratic, ca un instrument vechi care știe partitura chiar și atunci când salonul se prăbușește. Sunetele ei nu sunt strigăte, ci amintiri articulate: un protest cu pedigri, o rezistență educată. Lemnul acesta a fost deja învățat să dureze, să se plângă cu stil, să nu se dezmembreze vulgar.

E un fel de etichetă a materiei: nici spaima nu trebuie să-și piardă ținuta. Chiar și când pământul își zdruncină temeliile, mobila își păstrează timbrul. Nu trosnește brutal, nu se revoltă ca o ladă anonimă, ci scârțâie în tonalitate minoră, cu reverență, ca și cum ar saluta discret prăbușirea.

Într-un fel, aristocrația lemnului e mai stabilă decât cea a oamenilor. Arborele a învățat din vânt. A fost furtună înainte de a fi fotoliu. A cunoscut balansul înainte de a cunoaște brocartul. De aceea, când casa tremură, el nu intră în panică, pentru că recunoaște ritmul.

Cutremurul devine concert involuntar, iar salonul – sală de repetiții pentru catastrofă. Candelabrul tace, dar sertarele murmură. Parchetul răspunde în contrapunct. Totul se mișcă, dar cu o demnitate aproape teatrală.

Poate că eleganța adevărată nu e absența fricii, ci felul în care tremuri. Nu faptul că nu te clatini, ci că o faci cu memorie. Uneori, și memorabil. Că nu uiți, nici în zguduire, lecția duratei.

Iar dacă totul s-ar prăbuși, rămâne, poate, acest detaliu sonor: scârțâitul aristocratic, drept dovada că până și materia poate avea stil în fața instabilității universale.

Pe când cealaltă mobilă, obișnuită, ne-rasată, cum s-ar spune în limbajul materialelor fără trecut, nu scârțâie, ci trosnește. Scrâșnește fără gramatică, fără memorie, de te iau fiorii. Ea nu are istorie, ci doar... relief, simplă arhitectură de tâmplărie. O auzi chiar și din curte, unde ai reușit să o zbughești de la recitalul Vrancea, cu sentimentul vag că ai lăsat în urmă nu doar casa, ci o ierarhie geometrie a lemnului.

Și acolo, afară, unde pământul încă mai tresaltă, dar mai puțin periculos, te surprinzi gândindu-te, oarecum neadecvat, sau poate tocmai adecvat, la cea mai bună hârtie. La faptul că hârtia se fabrică din lemnul cutărui arbore, că există copaci destinați uitării rapide și arbori aleși pentru păstrare. Lemnul care devine mobilier rezistă cutremurelor, lemnul care devine hârtie rezistă timpului. Sau invers.

Însă apare întrebarea, parcă nepotrivită, însă inevitabilă: de ce calitate e hârtia fabricată din pomul vieții?

Însă pomul vieții nu poate deveni mobilier, pentru că ar scârțâi prea tare. Nici hârtie obișnuită nu poate să ajungă, pentru că s-ar rupe de sens. Și totuși, din el se pare că se face o hârtie specială, rară, pe care nu scriu funcționarii, ci poeții. Și, mai ales, popii, în pomelnice. O hârtie pe care nu se notează informații, ci nume, nu idei, ci existențe, nu prezentul, ci speranța că ceva va fi reținut dincolo de orice cutremur.

Anticariatul e, poate, locul unde toate aceste lemne se întâlnesc: mobila care a supraviețuit, cărțile care au fost deja citite sau nu, hârtia care a trecut prin mai multe mâini decât prin mai mulți copaci. Acolo, fiecare obiect a rezistat deja unui seism – al modei, al ideologiei, al uitării. De aceea, când cutremurul revine, anticariatul nu se panichează, știind că tot ce e valoros a fost deja zguduit.

Și poate că, în fond, adevărata diferență dintre lemn și alt lemn nu e specia, ci destinul: unii copaci ajung mobilier ce scârțâie nobil, alții devin hârtie purtătoare de nume. Iar cei mai rari ajung pomelnice, liste fragile de ființe, scrise pe hârtia care știe că nu va trebui să reziste veșnic, ci doar suficient cât să fie citită de cine trebuie.

În rest, cutremurul continuă. Vrancea își face recitalul. Orice lemn vorbește pe limba lui. Iar anticariatul, ca o biserică, adună aceste voci în rugăciuni întru pază și ocrotire, Doamne, fără să le mai corecteze. Rugile nu se corectează, sunt rostite în cea mai impulsivă și imprevizibilă situație, de aia și de unică stilistică, formă. În dependență de intensitatea spaimei, cutremurului, dezastrului.

 

                                                                      D’ale biroticii

 

        Coș de hârtii ferfenițite. Sau cocoloșite. Unele rupte cu metodă, altele cu nerv. Printre ele – metafore abandonate, adagii ratate, filosofări-avorton, idei care n-au ajuns nici la termen, nici la sens. Fragmente de frază care au cerut prea mult și au oferit prea puțin.
        Coșul acesta nu e goliciune, ci un depozit al eșecului și erorilor... productive. Sau poate mai puțin categoric spus: aici se adună nu rebuturile, ci încercările, bruioanele. Nu greșelile, ci curajul lor. Fiecare hârtie mototolită e o variantă a adevărului care n-a suportat forma definitivă. N-a fost suficient de exactă, de tăioasă, de vie. A căzut înainte de a se naște. Dar tocmai prin asta a lucrat.
        Coșul e arhiva invizibilă a scrisului. Acolo zac fraze care au murit pentru ca să poată trăi altele. Metafore care s-au sacrificat pentru ca o singură imagine să devină limpede. Gânduri care s-au stins (poate chiar, iertare, s-au sinucis) pentru ca sensul să capete vibrație, energia și sensul avansării pe o altă filă.
        Nimic din coș nu e inutil. E materia primă a tentativei, neliniștii, declanșării acțiunii. Ca dintr-un compost al limbajului, din el se ridică frazele (și... fazele), ideile care vor avea voie să rămână. Adevărurile care au trecut proba satisfacerii, răbdării sau nemulțumirii de sine.
        Scrisul nu se face doar pe masă, ci și în coș. Nu doar prin ce păstrez, ci mai ales prin ce arunc. Iar coșul, umil și tăcut, e adevărata școală de stil.
        Seară de seară, peste toate cade fila de calendar a zilei trecute. Un gest administrativ, aproape liturgic: ziua e smulsă, datată, aruncată. Nimeni nu se mai întoarce s-o recitească. Calendarul nu păstrează nimic, ci confirmă că ceva a fost cheltuit corect.
        Fiecare filă e o factură a harului în timp și a timpului propriu-zis. O dovadă că am consumat o zi fără drept de retur. Dar mai ales fără drept de regret. Nu contează cum – bine sau prost, cu sens sau cu risipă. Important e că ziua a trecut prin noi și nu ne-a lăsat exact așa, cum am fost până la ea.
        Calendarul nu este memorie, ci contabilitate. Nu spune ce a fost trăit, ci doar că a fost plătit cu o unitate de viață. O zi – un debit. Și un nou... debut. O zi – o dispariție oficializată drept veridică ce a fost.
        Și totuși, în această mecanică rece există o formă de liniște: nimeni nu ne cere socoteală pentru conținutul zilei. Doar pentru existența ei. Timpul nu e moralist. E funcționar.
        Seară de seară, când fila cade, nu cade doar o dată. Cade o versiune a mea, a ta, a lui care nu va mai fi repetată. Calendarul nu o recitește. Eu – posibil, da. Însă fără martori, fără ștampilă, fără arhivă.
        Rămâne doar foșnetul nesupărător al hârtiei. Sunetul prin care viața se declară… consumată. Acolo, în coșul cu hârtii, texte-fragmente și timp.
        Însă timpul e cel mai greu de recunoscut printre tentative de creație, dubii, confuzii, iluzii. Nu se mototolește, nu se rupe, nu face zgomot când cade. Dar e acolo, amestecat cu fibrele celulozei, impregnat în fraze, în tăceri, în pauzele dintre cuvinte. Fiecare filă la care ai renunțat poartă nu doar un text ratat, ci și câteva minute, poate ore de viață. Timp ireversibil, dar care a fost și al tău, al vieții și muncii tale.
        Biroul devine astfel o mică uzină de risipă metafizică. Aici se produc nu doar documente, poeme, proze, ci și resturi de gândire. Iar birotica, acest apanaj modest al existenței cotidiene, se dovedește a fi un sistem de administrare a provizoriului. Tot ce nu e suficient de bun pentru a rămâne e suficient de real pentru a renunța la el.
        Iar în acest final de zi, ca anexă sau poate doar ca întrebare rătăcită printre hârtii, adagii, metafore, filosofări și ore consumate, se insinuează gândul inevitabil:
        – Veșnicia, prea multă și nemărginită, cum este, cât este, nu-i alcătuită, împlinită, cumva, și din timpul care nicicând, în veci vecilor, nu se va întâmpla?
        Adică din zilele... rebutate. Din ideile neterminate. Din textele abandonate. Din orele care n-au produs nimic memorabil, însă te-au suportat, ți-au prelungit viața și, poate creația adevărată din alte file.
        Răspunsul nu vine ca certitudine, ci drept o concesie:
        – Pare-se da…
        Pentru că poate veșnicia nu e suma marilor realizări, ci sedimentul infinit al timpului trăit cu bună-intenție și bună-credință.
        Un coș de hârtii cosmic, în care tot ce n-a fost necesar continuă, paradoxal, să existe...

 

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

 

Leo Butnaru                                      Între proză și Yes-Eu

 

Casa

 

Casa nu e adăpost. E o frază lungă în care locuiești. Pereții sunt fraze ușor retorice. Ușile – propuneri. Ferestrele – semne de întrebare orientate spre lume. Podeaua știe mai multe despre pașii tăi decât orice jurnal, știe când vii, când pleci, când eziți, când te întorci din drum fără să fi ajuns nicăieri.

Tavanul e o frază subordonată, suspendată deasupra gândurilor tale, uneori protectoare, alteori apăsătoare. El închide perioada, dar nu și neliniștea. În nopțile lungi, când frazele se destramă și rămân doar cuvintele brute, tavanul devine pagină albă pe care proiectezi umbre, regrete, scenarii alternative.

Scările sunt conjuncții ce leagă etajele așa cum „și”-ul leagă ideile: discret, indispensabil. Urcarea e o afirmație; coborârea – o concesie. Iar balustrada – o virgulă de sprijin, pusă acolo ca să nu te prăbușești în propriul exces de sens.

Bucătăria e paranteza caldă a frazei. Acolo limbajul se dezbracă de metafore și devine concret: abur, sare, foame, miros. Dormitorul e o elipsă – multe lucruri rămân nespuse, dar tocmai ele dau greutate textului. Holul e adverb de timp: „între”. Între plecare și sosire. Între ce-ai fost și ce vei fi.

Casa îți cunoaște repetițiile. Știe unde pui accentul, unde bați mai tare din picior, unde șovăi. Știe ce ușă trântești când ești furios și ce clanță atingi cu grijă când îți e teamă. Dacă ar putea vorbi, nu ți-ar povesti viața – ți-ar analiza sintaxa existenței, speranțelor, viselor.

Și poate că adevărata teamă nu e că rămâi fără adăpost, ci că fraza se rupe. Nu ajunge fază. Și te pomenești la un punct final fără să fi înțeles perioada. Că locuiești ani întregi într-o propoziție începută de altcineva și niciodată rescrisă de tine.

Casa nu e zid. E gramatică trăită. Iar tu nu ești proprietarul ei, ci autorul – uneori neatent, alteori febril – al frazei care te cuprinde.

Casa nu te ține. Te traduce.

La început, când intri într-o casă nouă, nu știi unde să-ți pui sufletul. Îl lași pe un scaun, lângă perete, ca pe o haină. Apoi începi să-l muți dintr-un colț în altul, până când se obișnuiește cu lumina ferestrelor, cu cea zebrată a persienelor, cu umbra mobilei, cu respirația pereților.

Casa te privește cum te modifici și nu spune nimic. Te vede cum aduni obiecte, cum le pierzi, cum le regăsești. Într-un sertar pui scrisori vechi, în altul – facturi noi. Acolo unde ții fotografii, timpul face cuib.

O casă nu se umple cu mobilă, ci cu voci. Cu râsete, cu tăceri, cu discuții întrerupte de sonerie. Uneori, și de sonete citite ad hoc. Cu monologuri spuse doar pe jumătate. Cu gânduri lăsate pe masă, lângă ceașca de cafea.

Când ești singur, casa devine organism. Îți simte starea. Dacă ești trist, scârțâie mai mult. Dacă ești fericit, pare că se luminează fără să aprinzi becurile. Dacă ești trudit, îți oferă colțuri unde să te prăbușești.

Nu locuiești într-o casă. Casa locuiește în tine.

În timp, casa te face pe înțelesul lumii, spunându-i cine ești fără să vorbească. Prin ordinea sau dezordinea ei. Prin cărțile de pe rafturi. Prin picturile de pe pereți. Prin praful de pe pervaz. Prin plantele udate sau uitate. Prin pianul la care nu mai cântă nimeni.

Când intră cineva în casa ta, intră în biografia ta fără să-și dea seama.

Casa nu te ține. Te explică.

Iar când pleci dintr-o casă, iei lucruri. Când pleci dintr-o viață, lași tot.

Casa te învață aceste pilduiri zilnic: cum să te pregătești pentru lipsă.

În fine, noaptea, casa își scoate oasele la vedere. Scârțâitul e limbajul ei secret. Atunci nu mai ești proprietar. Ești musafir în propria memorie.

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

 

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

  

ÎN PRAG DE CARTE NOUĂ

               Volumul include nuvele și yes-euri într-un registru al realismului poetic, unde memoria, copilăria și trecerea timpului devin nu doar teme literare, ci forme de cunoaștere. Fiecare text este o încercare de a recupera mirarea pierdută și de a redescoperi privirea ca pe un exercițiu al libertății interioare.

La granița dintre meditație, narațiune și poezia ideilor, autorul construiește un univers în care întâmplările cotidiene capătă rezonanțe simbolice, iar gesturile cele mai simple deschid perspective asupra condiției umane. Nuvelele și yes-eurile invită cititorul să privească lumea cu mai multă răbdare, cu mai multă sensibilitate și cu o mai profundă încredere în puterea memoriei.

               Cartea este o pledoarie pentru frumusețea lucrurilor aparent mărunte și pentru dreptul fiecăruia de a-și păstra uimirea în fața lumii.

            „Nu ne este dată o viață întreagă. Ne este dată o pagină. Restul este felul în care alegem să o umplem”.