vineri, 20 mai 2016

CEL MAI RADICAL POET AVANGARDIST RUS




VERSURI DE RESTAURANT

Eu – scăpatul din ştreang –
vă voi mai bucura încă vreo trei sute de ani!
În viaţă – marmorean şi nemuritor
după mine nu va goni nicio motocicletă
duduind a bulgări căzând în mormânt!
Eu trăiesc într-o infinită inerţie
ca oricare alt distrat căzut de pe nasul lunii
nu-mi pot stopa triumfala procesiune
cu mine sunt logodite
soarta şi toate magazinele!

(1917)


DRAGOSTEA BUCĂTARULUI DIN TIBLISI
                  
In memoriam Niko Pirosmani*

Margarita,
privirea ta şi furtunile de gheaţă
mai înţepătoare-s ca dracila abhaziană,
mai parfumate decât feliile cepei fragede
peste frigărui,
dar ca pelinul amară-i dragostea mea,
strănut, de nu-mi mai aparţin,
răcnesc printre hohote, –
pierdut-am gustu-amirosirii.
Deja nu mai pot osebi ust’roiul,
peste inimă ca briciul de tăioasă
trece semiluna –
sprânceana ta de aur.
Sufăr precum tânărul Werther,
limba îmi e asemeni
unui diavol gol, –
curând va nimeri pe vârtelniţă!...
Şen ghenţvali, şen cerime,
Merime!**
Arunc la picioarele tale de frişcă
pocalul cu salam
şi ca să mă înec
        alerg
       spre râul Kura –
                       
CUPRINS DE FLĂCĂRI SUNT
                                                           şi desculţ.

(1918 – 1964)
____________  
  *Niko Pirosmani – Nikolai Pirosmanişvili (1862? – 1918), pictor georgian autodidact, primitiv ce a creat opere de o reală valoare artistică.
    **Expresii în limba gruzină, un fel de limbaj transraţional caucazian.


EH, DOAMNE! MÂNTUITOR DE MÂNTUIALĂ!


A veni în miezul nopţii şi a te-nfige
în perna dragostei tale –
– Mâine plec la Moscova! –
elibera-se-vor de-mpovărări picioarele mele,
cu ele, precum cu cotul moriştii, voi flutura!
o sută de ani cu tine trăind
nu a fost să uit de Dânsa Unica
niciodată.
PESTE înflorirea verzelor, peste acoperişuri,
zboară duhul meu de lebădă
naf-ta-linizată!

(1919)

joi, 19 mai 2016

DIN CARTEA LEOLOGISMELOR

Leo BUTNARU

                 DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR” (I)


·  Ave, Cesar, mârâitorii te salută!
·  Cel mai indicat este să priveşti „capodopera” „Pătratul negru” de Malevici din spatele acestei pânze, adică de acolo, de unde pătratul negru pur şi simplu nu se vede.
·  Variante: E pur si muove = Iepurele se mişcă; E pur si muove = E pur şi mişcă; E pur si muove = Iepure mov.
·  Cu cât oamenii sunt mai mici, cu atât lumea se teme mai tare de ei.
·  Postmodernismul? – Critica raţiunii piure.
·  La 60 şi ceva de ani, la + 3 0C e precum la – 3 0C la – 30 de ani…
·  Caragiale este autorul „Mo(ro)mentelor”…
·  Destinul entuzi(v)astului.
·  Una din cele mai frecvente minciuni pe lume: „Ne pare rău, dar…”
·  Toate fiinţele sunt egale în faţa nemuririi, pentru că pur şi simplu aceasta, nemurirea, nu le priveşte.
·  Domnul Cio-Cio (baro)San.
·  La bancomat, făcu stop cardi(a)c.
·  La o competiţie de şah: mută calul, iar efectul e ca şi cum ar mişca măgarul.
·  Poezia pentru poezie? – Un lucru în sine care devine, de fapt, un lucru în tine, cititorule.
·  S-a ars cu ars poetica.
·  Minte clar(ă)…
·  (Tai)Face-a-Face.
·  Atunci când îţi revine doar gaura covrigului, nu importă cât este ea de mare. Situaţia se modifică şi contează doar când îţi revine covrigul propriu-zis: cu cât gaura lui e mai mare, cu atât mai bine.
·  Avantajos ar fi acelaşi lucru cu: avanta-sus.
·  Asupra a toate se poate schimba unghiul de vedere şi numai în ce priveşte cerul soarele – nu; în aceste cazuri putând să ne schimbăm doar unghiul dedesubt cerului, dedesubt soarelui…
·  Exces de precauţie: dacă e însoţită de oarecare speranţă… speranţa că…
·  Ion Ţiriac: român get-buget.
·  Actorul a jucat atât de prost rolul, încât a făcut din Tartuffe – Tar-tufă!
·  România şi românii rămân a fi nedreptăţiţii marelui roman al istoriei, intitulat: „În căutarea spaţiului pierdut”.
·  Pensie? Ai putea spune chiar o… (sus)pensie, în care, din păcate, „sus” înseamnă „jos” (ce rimează cu… nemilos).
·  A face armăsar din… îndobitocirea ţânţarului.
·  Plaja nudiştilor: în doi, regele şi regina sunt goi.
·  Şi toate dezamăgirile nu se termină cu asta: murind, rişti să reînvii…
·  Într-o anumită măsură, mariajul echivalează cu privaţiunea de libertate, iar adulterul – cu braconajul în afara faunei.
·  Paul Goma de la Man(ch)a.
·  Nu este exclus (în acest „domeniu” nimic nu poate fi exclus!) că moartea nu e decât o concomitenţă de monstruozitate abominabilă şi frumuseţe fatală.
·  Recidive, recidive cu reci dive…
·  De fapt, un interviu e un… exterviu. Pentru că mărturisirea e o „trecere” din interior în exterior, nu?
·  Poate că vreodată va fi altcumva, astăzi însă mai este încă: Trans(i)nistria…
·  Fabula „Creierul şi furnica” (de bibliotecă).
·  Pasărea Phoenix pre limba ei arde.
·  Noaptea a trecut neobservată, pentru că era întuneric.
·  Nu o dată, aşa-numita abatere lirică e de fapt o abatere câmpii.
·  Un dram de sare atică în opera dramatică.
·  De fapt trândăvia e o… trândămoartă
·  Şi totuşi, duhul nu se dă, ci se ia…
·  Dat fiind că astăzi până şi copii de 2-3 ani sunt „legaţi” de computer, de aia îl şi auzi câte pe unul dintr-aceştia zicând: „Mă skype în pamperşi!”
·  Termodinamica la C+ şi… tremurodinamica la C.
·  Cum s-ar spune, cel cu ex-poziţia sa înaltă poate ajunge obiect de expoziţie de speţă joasă.
·  Da, cum zice zicala: Cu sufletul la gură. Dar, sigur, există şi cazuri când suntem cu gura la suflet!
·  Viaţa şi moartea nu par să aibă nimic cu constituţia şi totuşi, nici pe ele nu le poţi încălca nepedepsit (uneori – fatalmente).
·  Fiecare mort are un „vino-ncoa’”!
·  Nu citeşti o carte ca să înveţi numaidecât să vorbeşti mai frumos, ci, eventual, să înveţi să mai şi taci.
·   Sextus Propertius – în sex păstrează proporţiile.

duminică, 15 mai 2016

HINGHER ŞI DEMIURG

În cadrul Festivalului „Primăvara Europeană a Poeţilor” va fi lansată şi un volum de poeme al lui Paul Mihnea (1921-1994), cel care îmi spunea că, la Cernăuţi, a fost coleg de liceu cu Paul Celan. Ambii poeţi – valoroşi.

Am fost întrebat, dacă nu aş dori să vorbesc la prezentarea cărţii. Posibil, voi spune câteva cuvinte. Mai întâi, aş ţine să remarc, că titlul antologiei, „Orga codrului”, nu e cel mai potrivit pentru creaţia, dar şi destinul de poet… sovieto-damnat al lui Mihnea. Sigur, cel mai potrivit titlu ar fi fost, preluat şi el de pe o carte a autorului, din 1973, „Hingher şi Demiurg”. Cred că această potrivirea reiese şi din:

Pagini de jurnal cu Paul Mihnea

30.VII.1981

Cei de la USM „uită” să-l felicite (nu să-l mai şi… omagieze!) pe Paul Mihnea cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Liviu Damian umblă pe hol, intră prin birouri şi se tot vaietă, caută ieşire din situaţia penibilă.
Explicaţia: principiul „Eu şi acum”, marele egoism, în primul rând al prim-secretarului, chiţibuşăria celor care au ieşit ca vai de ei, de ştie doar Dumnezeu cum, de unde şi cu ce, aburcaţi în scaun, reactualizând proverbul cu ţiganul-fecior avansat în post şi bietul taică-său. Astfel că Mihnea rămâne, precum spune titlul unei cărţi a sale, între – Hingher(i) şi Demiurg.


15.V.1985

Este cunoscut dragul lui Pavel Darie faţă de vorba lentă şi îndelungată.  De unde Mihai Cimpoi deosebeşte două stiluri de conversaţie: lapidar şi lapi-Darie. Iar Aurel Scobioală are un „blestem”: „Îţi doresc să te întâlneşti cu Darie şi acesta să-ţi spună ce i-a povestit Mihnea”. Asta înseamnă durată dimineaţă – seară; s-a dus ziua!

7.II.1986

Paul Mihnea… Ce impresie… că ar avea un creier de zeci de ori mai tânăr decât inima care i se veştezeşte… Bătrâneţea îi constrânge inima, tinereţea îi injectează energie în creier. E bun pentru ceva, pentru multe, însă pentru oamenii „normali” e nefiresc până la înfricoşare.
Ah, simpli truditori ai cărnii… Câte gânduri! Ce amintesc de… amintire şi perspectivă…

28.XII.1992

Ieri, s-a întrunit juriul pentru premiile anului literar. Mai exact spus – premiile anilor literari, deoarece trei din ele au fost decernate pentru cărţile interzise, ghilotinate în vremuri de desfrâu comunist: „Săgeţile” lui P. Cărare, „Temerea de obişnuinţă” a lui M. I. Ciubotaru şi „Descântece în alb şi negru” de D. Matcovschi. 
Alte premii: Paul Mihnea pentru „Coroana de coroane” (de sonete); Zigu Ornea pentru „Viaţa şi opera lui C. Stere”; Petru Dimitriu (diaspora), premiul Opera omnia; premiul special, post-mortem, regretatului şi atât de nedreptăţitului Nicolae Ţurcanu, şi alte două premii.

30.XII.1992

Împreună cu Mihai Cimpoi, intrăm în apartamentul familiei Paul Mihnea. Ambii bătrâni, poetul şi soţia, se dovediră a fi în coridoraşul strâmt şi, cu câteva momente de-a apăsa noi pe butonul soneriei, din interior prinseră a scrâşni mecanismul yalei. E de presupus că eram aşteptaţi, stăpânii fiind preîntâmpinaţi, probabil, de cineva.
Prima impresie?... Eu am mai fost la dl Mihnea acum vreo 8-9 ani, când se aprinsese între noi un strop de polemică referitoare la traducerea poeziei lui Verlaine, pe care o dăduse Mihnea la lumină.  De atunci, în raport cu prezentul, au înaintat mult în vârstă şi soţii, şi apartamentul lor căruia nu i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare.
La auzul sumei premiului – 35 de mii de ruble, amfitrioana exclamă surprinsă, în surdină, luminându-se la faţă. Însă poetul, slăbit, cu mâinile cuprinse de tremur („Nu e Parkinson”, zice), nebărbierit, face cu o indiferenţă aproape firească: „Să mi se fi acordat acest premiu pe când aveam 35 de ani, azi însă…”
Ne propusesem să stăm la dl Mihnea vreo jumătate de oră, în sinea noastră fiind siguri că nu scăpăm doar cu atât. Şi, într-adevăr, poetul, avid de mărturisiri, ca totdeauna, cu proverbialele sale desfăşurări de naraţiuni sofisticate, insistă să mai stăm, o dată, de două, trei ori, şi noi am cam triplat durata timpului vizitei.
Destul de ramolit la înfăţişare (are 72 de ani), Paul Mihnea are aceeaşi luciditate în conversaţie şi aceeaşi memorie… microscopică. Ţine minte detalii, nuanţe, versuri, nume, lecturi, articole, ziare, cărţi, oameni, oraşe, ani, glontele care în timpul stalinismului, zice, i-a trecut pe lângă tâmplă… Către mine: „Dumneata, dle Butnaru, m-ai pus al patrulea… După Deleanu… Iată, am aici revista Basarabai, unde ai dat lista…” Păi, zic, maestre, eu am dat unele nume de scriitori buni, fără a face o ierarhie… Dar cred că nu l-am convins: a revenit de câteva ori la „locul patru”, plângându-mi-se de multe nedreptăţi, unele dintre care pot fi doar rodul unei elementare suspiciuni, de care dl Mihnea, ca şi mulţi alţii, nu este cruţat.
Vorbeşte despre cei care nu cunosc limba în nuanţele ei, dar scriu.  Povesteşte/ aminteşte despre răul pe care i l-a făcut Andrei Lupan, care încă din 1958 îl numea deja „ruină”.
Vorbim despre un eventual dialog pentru presă. Cică, să-i avansez în prealabil un chestionar.   
Nu a văzut încă semnalul cărţii sale de sonete „Coroană de coroane”. Noi am avut-o la juriu. I-am promis să i-o aducem. Ne cere ajutorul pentru a-şi edita o carte de versuri scrisă în limba franceză. Feciorul să, Boris, i-a publicat prima sa carte în ruseşte. Bătrâna doamnă Mihnea nu prea ştie româneşte. Poetul e un fanat: „Toată viaţa mi-am scris manuscrisele cu alfabet românesc. Când Deleanu îmi spunea că niciodată nu vom mai reveni la grafie latină, îl contraziceam vehement. «Cum să nu avem noi alfabet latin, dacă l-am avut?», îl întrebam… Iată, cnezişorul Vartic vrea să dea Cernăuţiul… Dar eu nu-l dau… Eu cred că Cernăuţiul va redeveni al nostru”.
Paul Mihnea e încrezător că numaidecât se va vindeca. Ne arată nişte pastile (nu le-am reţinut denumirea) pe care le tot… netezeşte cu duioşie, ne citeşte câte o frază din instrucţiunea care le explică modul de folosire şi proprietăţile. Eu chiar cred că e cuprins de o nuanţă de miraculos, când se gândeşte la efectul acestor pastile. Dă şi nişte cifre, spunând că dânsul a creat întreaga viaţă în magia numerelor. „Nu e Parkinson. Eu ştiu cine mi-a făcut-o… Ştiţi şi voi… Ei mi-au făcut-o… Dar o să mă vindec. Iată tabletele astea. În sfârşit, le-am obţinut. Şi o să mă vindec. Fiindcă am fost şi mai bolnav. Am avut tuberculoză. Oftică. În viaţa mea am scuipat căldări de sânge. Căldări de sânge! Dar m-am vindecat”. Îl întreb, dacă ştie gluma… – cum?... sinistră sau… optimistă a lui Nicolai Costenco. Sigur că a ajuns până la el. „Da, a zis… cred spre bine, spre prelungirea vieţii mele… Mă invidia… A zis: «Ofticosul de Mihnea tot moare de vreo 30 de ani. De când tot moare, a mai scris două sicrie de sonete»… A zis aşa, pentru că mă invidia..”  Mă rog, e o butadă scriitoricească. Chiar dacă uşor caustice, atare vorbe de spirit fac, totuşi, viaţa mai suportabilă. La mulţi ani, domnule Paul Mihnea!

sâmbătă, 14 mai 2016

DIN MARILE POEME



Traduceri: Leo Butnaru



Velimir HLEBNIKOV

 (PARĂSIND CAUCAZUL)

De-a lungul pârâului cu unde de cleştar
Galopam precum un muezin dement.
La 40 de verste depărtare mă chemase CK* la interogatoriu.
Din când în când în cale ne apăreau catâri. Călăreţul care mă-nsoţea
Coti pentru puţin timp în curtea sa. Galopasem deja
Cam la cinci verste. „Ia şi mănâncă!” mă-ndemnă condrumeţul
Rupând dintr-o turtă aurie, din mers întinzându-mi şi
Brânză jilavă şi un ciorchine albăstrui
Ce semăna c-un cuib cu ouă sinilii de şerpi, rămas
Fără maternă supraveghere.
În galopul cailor mestecam cereştile daruri.
Caii îşi atingeau coapsele şi-ncurelările şeilor.
Zâmbetul albea între buzele condrumeţului.
„Ia şi mănâncă, tovarăşe!” zise, întinzându-mi din nou
Un ciorchine cu ochi marini.
Astfel la poale de munţi călăream chemat la înterogatoriu.
Uscat, praful laptelui de bivoliţă-mi trosnea-ntre dinţi.
Apoi l-am înmuiat, sorbind dintr-un burduf cu vin
Legat de oblânc alături de o torbă plină cu făină aurie.
Pe de lături, păduri în care bătrânele tulpini
Din vârf la rădăcină erau învăluite-n mahmureala ceţii
Din vreme-n vreme străbătută de mistreţi ca glontele de iuţi.
Negreau cărbuni de focuri stinse, albea spuzirea scrumului,
Albeau ciolane mari de vite.
Iar uneori, precum o potopire, câte-o turmă ne ieşea în cale
În laie vălurare de mare vie. Curând se-ntunecă şi mohorâtul defileu.
Râul clocotea negriu în dreapta, pe mii de pietre înflorindu-şi spuma.
Se-ntunecă de-a binelea. Ne-mpresurară mrejele de stropi.
Ne-acoperi găuritul burnuz al burniţei. Dintr-o dată
Înfricoşătorul defileu mi se-arătă precum o carte-n mâinile
Unui cititor nepământean, deschisă
Pentru ochii altor lumi. Aulul
Împresurase stâncoasa culme, steiurile căreia păreau
Litere din scrieri neînţelese.
Un roş’ podmol se avânta spre cer, înălţimea-i
Cam la jumătate de verstă ajungându-i; podmol deschis
Ca tărtajii unei cazanii citite de ochi misterioşi.
Însă eu nu desluşii cerescul cititor, deşi părea
Că el va fi pe undeva pe-aproape. Vede-se
Era acoperit de cealmaua ploii.
Jos, ca-ntr-o-ndatorire de serviciu, râul bolborosea învolburat.
Câte un arbore însingurat încerca să adumbrească bolta.
Iar paginile-n care erau descrise ultimele sute de mii de ani
Erau nemototolite, ’mpurpurate. Registru de târgoveţ? Sau
Descrierea iubirii, duioase, gingaşe, ceţoase?
Precum degetele mâinii, peste filele de piatră albeau fâşii de nori.
Ale căror milenare înşiruire de-apuse evenimente
Stăteau acele rânduri caligrafiate-n steiuri?

Peste o zi, CK a încheiat ancheta inutilă
Şi eu, constrâns de-mprejurări, părăsii cu trenul smeadul Baku.
În adânci prăpăstii aburea recea respiraţie a râului; în
Giganticii saci plini cu prăbuşiri în gol, unde amurgul
Era un trepăduş servil în faţa tăriilor cereşti. Acolo
Eu descoperisem templele diverselor vegetaţii
Şi cinurile lor înalte, şi gloatele lor verzi. Acolo
Am cules ciorchini din vii sălbatice, până la sânge
Zdrelindu-mi, înţepându-mi palmele. Însă am plecat...
Văioagele prin care-am colindat cândva acuma nu erau decât
Sacii unor albii secate, unde se tăinuiau
Altarele florei alpine. Undeva pe-acolo
Mai dăinuie un păr bătrân în care vâscul – floarea zeilor –
Îşi profilase abundenta colonie care chinuia nodurosul arbore,
Sorbindu-i sângele care-apărea în roşii petale.
– Vă spun adio tuturor!
Adio, seri în care zeii nopţilor, păstori brumaţi,
Îşi mânau cirezile spre sate-ntraurite prin care
Alergau bivolii şi aburul mirositor al laptelui se răspândea
Ca-ncoronarea unui arbore crescând spre cer
Întru contopirea sa cu norii. Adio, bivoliţelor ce-aveţi
Ochii gri-întunecaţi, întemniţaţi
După negrele gratii ale genelor prin care
Străbat ale maternităţii blânde raze ce învăluie şi viţeluşi
Şi oameni. Adio,
Amurg sau miez de noapte, când
Şi întunericul şi bivolii negreau a nor comun
Şi eu dădeam mai mult pe dibuite
De coarnele lor plate. Adio, vouă
Arămii ulcioare sau amfore purtate
Pe creştetul femeilor cu priviri triste
Şi mersul negrăbit, şovăitor. Adio!
____________________
 *CeKa (Cerezvâceainaia komissia) – Comisia Excepţională – organizaţia poliţiei secrete bolşevice, creată în 1917.
Vara-toamna anului 1921

joi, 12 mai 2016

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (1)



Viktor ADRAGA    (n. 1970)
 

 *      *      * 

uneori eu uit 
sunt om 

după care mult timp privesc în oglindă
căutându-mi o denumire potrivită
 
 
*      *     *
 
el avea un nume
răsucit spre interior
 
nimeni nu ştia cum îl cheamă
nici chiar el însuşi
 
           
            *     *     

gândurile
o iau
care şi încotro

asemeni

degetelor
unui pianist
virtuos

care curăţă
cartofi


*     *     *

o nouă prostie

fixată pe hârtie

arată
mult mai bine
decât aceeaşi prostie

rostită cu voce tare


*      *      *

în jurul meu
oameni
în halate negre
cântă
melodii ciudate
dau din mâini
sar

ba nu
nu sar

pur  şi simplu
vântul
flutură
privirea mea


*     *      *

niciodată
nu mi s-a întâmplat
să dau de vreun
cartof care vorbeşte

şi totuşi
de fiecare dată
când
la bucătărie
deschid
pachetul cu legume
trag cu urechea

dar dacă?...

Traducere: Leo Butnaru