Leo Butnaru
Cu cât se tot repetă că, să vedeți!
interesul față de poezie e în permanentă aplatizare, se întâmplă extinderea
spațiilor prin care mișună liote de pretinși poeți, aceste întinsuri ale
mediocrilor și neaveniților, lipsiților de vocație, grafomanilor lățindu-se
non-stop ca un deșert al versificațiilor scălâmbe, întâmplătoare, hip-hop-ice, slam-iste,
youtube-iste, emanate aproape fetid de ambiții exagerate și găunoase. Aici sunt
cultivate în largul lor rudimentele derizoriului, cel(e) de jos (și de... dos
săltat pe podea), care, de cele mai multe ori, sunt un chinuit și chinuitor
kitsch sau, cum mai zic tot americanii, trash al versificațiilor. Ba chiar a
simplelor tentative de a înjgheba un fel de schelete ale doritelor texte, la
care mai niciodată nu se ajunge prin intermediul reducționismului,
minimalismului. Astfel că deja nu de azi, de ieri, mulțime de pseudo-autori
participă la puzderie de „reci-taluri” (cu adevărat... reci!), unde își
prezintă opusurile nu atât în formă de text distinct, din care s-ar putea
înțelege, totuși, ceva, cât le interpretează, așa cum pot, uneori destul de
inabil până la ridicol, până la maimuțăreală, în chip de performance, pentru
unii – un fel de scremete în surdină. Abundă în astfel de isprăvi întru nimic
blogurile video ale orișicui (la infinitul oplural). Performance-uri lipsite de
orișice atingere de performanță, în care deloc puțini din așa-zișii minimaliști
(care, din păcate, în lipsa talentului se înmulțesc) parcă ar face-o pe
saltimbancii, aruncând alandala cuvinte, mai mult bâiguind decât
rostind/scriind cât de cât explicit ce intenționează să spună. Ehe, cu sute de
ani până la excrocheriile lor Montaigne constatase: „Poți face pe prostul în
orice domeniu, dar nu în poezie”.
În abundența, plodirea recitalurilor și
discursurile orale la voia întâmplării și derizoriului, dar oarecât artistice,
precum le vor autorii lor, e o derulare arbitrară de limbaj „de jos”, alteori –
versificație cu un redus coeficient de
inteligibilitate din cauza predominantului hiper-coeficient de
convenționalitate și dibuire din cauza necunoașterii „meseriei”. Sunt texte
haotice, de-a dreptul „nedisciplinate”, venind din voluptatea, dar poate din iresponsabilitatea
flăcăuanilor și fetișcanelor care pescuiesc tot ce le aud urechile pe stradă,
dar mai ales în locuri dosite, de reputație... civică reprobabilă. Totul e cam
departe chiar de cele mai disponibile probabilități estetice, valorice. O fi el un limbaj poate că ici-colo ingenios, însă mai mult licențios, de trotuar,
amorf, supus simulațiunilor năzuroase în încercarea de a oferi impresia de
versuri, fie asta și la extremul grad de amalgam.
