luni, 29 august 2022

POLEMIC CHIAR DESPRE CE SPUNE TITLUL ESEULUI



    Leo Butnaru
 
 
Cu cât se tot repetă că, să vedeți! interesul față de poezie e în permanentă aplatizare, se întâmplă extinderea spațiilor prin care mișună liote de pretinși poeți, aceste întinsuri ale mediocrilor și neaveniților, lipsiților de vocație, grafomanilor lățindu-se non-stop ca un deșert al versificațiilor scălâmbe, întâmplătoare, hip-hop-ice, slam-iste, youtube-iste, emanate aproape fetid de ambiții exagerate și găunoase. Aici sunt cultivate în largul lor rudimentele derizoriului, cel(e) de jos (și de... dos săltat pe podea), care, de cele mai multe ori, sunt un chinuit și chinuitor kitsch sau, cum mai zic tot americanii, trash al versificațiilor. Ba chiar a simplelor tentative de a înjgheba un fel de schelete ale doritelor texte, la care mai niciodată nu se ajunge prin intermediul reducționismului, minimalismului. Astfel că deja nu de azi, de ieri, mulțime de pseudo-autori participă la puzderie de „reci-taluri” (cu adevărat... reci!), unde își prezintă opusurile nu atât în formă de text distinct, din care s-ar putea înțelege, totuși, ceva, cât le interpretează, așa cum pot, uneori destul de inabil până la ridicol, până la maimuțăreală, în chip de performance, pentru unii – un fel de scremete în surdină. Abundă în astfel de isprăvi întru nimic blogurile video ale orișicui (la infinitul oplural). Performance-uri lipsite de orișice atingere de performanță, în care deloc puțini din așa-zișii minimaliști (care, din păcate, în lipsa talentului se înmulțesc) parcă ar face-o pe saltimbancii, aruncând alandala cuvinte, mai mult bâiguind decât rostind/scriind cât de cât explicit ce intenționează să spună. Ehe, cu sute de ani până la excrocheriile lor Montaigne constatase: „Poți face pe prostul în orice domeniu, dar  nu în poezie”. 
În abundența, plodirea recitalurilor și discursurile orale la voia întâmplării și derizoriului, dar oarecât artistice, precum le vor autorii lor, e o derulare arbitrară de limbaj „de jos”, alteori –  versificație cu un redus coeficient de inteligibilitate din cauza predominantului hiper-coeficient de convenționalitate și dibuire din cauza necunoașterii „meseriei”. Sunt texte haotice, de-a dreptul „nedisciplinate”, venind din voluptatea, dar poate din iresponsabilitatea flăcăuanilor și fetișcanelor care pescuiesc tot ce le aud urechile pe stradă, dar mai ales în locuri dosite, de reputație... civică reprobabilă. Totul e cam departe chiar de cele mai disponibile probabilități estetice, valorice. O fi el un limbaj poate că ici-colo ingenios, însă mai mult licențios, de trotuar, amorf, supus simulațiunilor năzuroase în încercarea de a oferi impresia de versuri, fie asta și la extremul grad de amalgam.

vineri, 19 august 2022

DINTRU ÎNCEPUT: PRIMUL POEM, PRIMA CARTE...

 

I. Călătorii în spații reale și în „cosmosul interior”

 
        La timpul debutului, când ai un prim text publicat, nu poți trăi decât o indicibilă stare de entuziasm, de speranță (oarecum... anarhice). De oarece ambiție. Un timp mai lung sau mai scurt. Când încă nu ai un crez estetic, dar simți că îl râvnești, îl cauți cu febrilitate. Mai ales, dacă tu, săteanul, elevul de ieri ești deja în Chișinăul cu grădini publice, cu aleea clasicilor literaturii române (dar toți cu origini... moldave, selectați de băgătorii de seamă! De munteni, transilvăneni – nici pomină!), cu monumentul lui Ștefan cel Mare și legendele... adevărate, ca acte de curaj, întâmplate pe aici, în pașnice depuneri de flori, cărora kagb-iștilor li păreau nemaipomenite agresiuni, subversiuni ideologice și subminări ale puterii. Acestea și altele, în special colecțiile de reviste literare și de cultură românești, pe care le poți citi la biblioteca republicană (zisă „Krupskaia”, „femeia lui Lenin”, cum zic țăranii...), cu cărțile editate în dreapta Prutului, dar și de la biblioteca universității. Deci toate astea dimpreună având benefică influență asupra seriozității și sârguinței tinerilor predispuși la compuneri literare, poeticești sau la orice alte feluri de inspirații artistice ori la simplisime visări juvenile, parcă obligator legate și de dragoste.
        Începe ceva nou pentru viața ta, pentru perspectivele tale încă neștiute, nebănuite, dar dorite de a fi pe cât posibil libere în afirmare pentru tine, cel care încă nu ai cunoscut Dunărea, Delta, vestigiile dacice și romane, atâtea și atâtea locuri minunate din spațiul românesc, însă având șansele de a porni de la Nistru, de la cetățile de pe malul său, de la Răut, Orheiul Vechi etc. spre spații imense care, involuntar-predestinat, aveau să-și infiltreze posibile impulsuri poetice, artistice, în firea și destinul tău de viitor.
        ...Astea se întâmplau nu din voia mea, ci erau rânduite de o ambianță politic-imperială dată, impusă, multiculturală, destul de neliniștită și nervoasă în discreția ei ca și ilegală. Astfel că atenția, curiozitatea, dotarea, inspirația tânărului ce eram „lua în colimator” și posibile teme legate de Siberia, Răsăritul Depărtat (așa se spunea la lecțiile de geografie), tărâmurile baltice sau orientale. Oarecât mă gândeam și la marile fluvii, la depărtatele lacuri din spații euro-asiate, pe unele din care mi s-a întâmplat să le cunosc în călătorii, uneori imprevizibile, relativ timpurii, pornite chiar din primii ani de facultate. Hălăduiri în care (realizam peste anumit timp) mi se deschideau orizonturi tematice, semantice, ideatice și, dacă vreți, particularități stilistice, metaforice. Învățam, studiam ceva „pe viu”, la fața locurilor atât de îndepărtate de Negurenii mei baștină, de Chișinău. Adică, începând de la 18 ani, scriam în jurnalul meu, început în studenție, despre Volga, pe care am plutit cam 400 de kilometri. Văzusem mari orașe pline de istorie antagonistă, în structurile ei, – Kazanul tătărăsc cucerit de ruși și modificat sub multe aspecte, inclusiv etno-demografice. Dar orașul era legat și de destinele marelui poet avangardist Hlebnikov, al lui Lobacevski, cel care a dat geometria neeuclidiană; de destinul lui Șaliapin care, inițial, pentru „lipsa de talent”, nu fusese acceptat în corul parohial. În cimitirul de acolo se afla mormântul fiului în dizgrație al lui Stalin, Vasile (peste ani, rămășițele pământene ale aviatorului au fost reînhumate la Moscova). Văzusem celebra Samara ce trimitea, inevitabil, la creația lui Gorki, creație pe alocuri genială, în altele – doar interesantă.