vineri, 20 noiembrie 2015

DIN NOUA "REVISTĂ LITERARĂ"



Boris PASTERNAK     (1890 – 1960)


S-a născut la Moscova în familia pictorului L. Pasternak şi a pianistei R. Kaufman. În casa lor  veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregătea serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea din Marburg (Germania). Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărţi – „Gemene în nori” (1913) şi „Deasupra barierelor” (1917). Personalizarea sa „canonică” este evidentă în a treia carte, „Sora mea – viaţa” (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenţa sa remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N. Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai apropiat dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din prima perioadă de creaţie, fireşte).
În concepţia lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă acţiune novatoare în domeniile obişnuitelor manifestări ale vieţii sub semnul eternităţii. În articolul programatic „Pocalul negru”, poetul îşi formula crezul (de etapă) astfel: „Deci, permiteţi-i impresionismului în miezul metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea vremelnicului în veşnic prin intermediul clipei limitative – anume acesta e adevăratul sens al abreviaţiei futuriste”.
În 1927 Pasternak părăseşte LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei), orientându-se în albia unui neo-clasicism de o distinctă individualitate. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”, în care sunt abordate eternele ecuaţii viaţă-moarte, întemeierea existenţei umane pe/ în cultură şi istorie, rolul artei şi naturii întru depăşirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluţiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar şi un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” (2.11.1958) – ca în timp de război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate „minunăţiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţîn.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.
Boris Pasternak este şi unul din redutabilii traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.
 La întrebarea dintr-o anchetă literară despre eroii preferaţi din viaţă, din istorie, Eugen Ionescu a răspuns: Pasternak, Socrate.  

Gara


Gara, rezistentă, ignifugă ladă 

A plecărilor, întâlnirilor mele,
Prieten încercat şi sfetnic devotat,
A începe – ce de-a merite rebele.

Se-ntâmpla, viaţa-mi toată depindea
De fularul-ştreang, până să pornească
Trenul şi-a harpiei botniţa pufăia
Aburi surii, ochii să ne bulucească.

Se-ntâmpla, abia de mă aşez alături
Şi – s-a zis. Mă topesc, viaţa-i fără-nţeles.
Adio, căci e timpul, bucuria mea!
Conductore, acum chiar o să sar din mers!

Se-ntâmpla, se crăpa apusu-n manevre
De intemperii, traverse, străin peron,
Şi cu gheare de fulgi prinde a te-nşfăca –
Să nu nimereşti cumva sub greul tampon.

Şi-amuţeşte al repetărilor fluier,
Altu-i preia ţipătul în depărtare,
Şi trenul viscoleşte dens pe peroane
Cu o surdă şi cocoşată ninsoare.

Deja amurgul nu mai are răbdare,
Şi iată-n urma fumegărilor grele
O rup din loc şi câmpii şi vijelie, –
O, dacă aş fi fost şi eu printre ele!

1913, 1928


 Zaiafeturi;

Beau amarul cerului autumnal şi-al tuberozelor,
Şi-n ele este jetul fierbinte al trădărilor tale.
Beau amarul serilor, nopţilor, gloatelor, strofelor
Hohotitoare de plâns – îl beau din negre pocale.

Proscrişi ai meseriei, trezia n-o suportăm. Amarnic,
Hălcilor mari, garantate război în veci le-am declarat.
Alarmantul vânt al nopţii – al toasturilor paharnic,
Cărora, probabil, nicicând a se împlini nu li-i dat.

Ereditate, moarte – comeseni la trapeze-n exces.
În zorii tihniţi copacilor le pâlpâie crestele –
În torba cu pesmeţi –  şoarece ce umblă-i un anapest
Şi Cenuşăreasa, grăbită, îşi schimbă veşmintele.

Podeaua-i măturată, pe masă – nici fărâmitură,
Precum un sărut de copil, versul respiră liniştit;
Cenuşăreasa fuge-n zile faste cu vreo trăsură,
E dat şi ultimul ban – pentru noi doi fiind plătit.


Improvizaţie

Din palmă am hrănit claviatura – stol de clape
În croncănire, plesnet de aripă care bate,
Stând în vârf de degete, le-ntinsei mâna aproape;
Mâneci sumeţite, şi noaptea se freca de coate.

Era beznă. Şi un heleşteu cu apa amară
Vălura-n unde. – Şi păsări din specia te iubesc
Păreau mai curând să omoare, decât să moară,
Ţipătoare, negre, cu clonţul de criţă, diavolesc.

Şi era heleşteul. Şi-ntuneric era. Pluteau
Hârdaie mari cu păcura miezului de noapte.
Valuri după valuri pe dedesubt luntrea şubrezeau,
Iar păsările tot mai loveau cu clonţul în coate.

Şi noaptea se clăti sub al zăgazului laringe.
Se părea, câtă vreme puiganul nu este hrănit,
Femele mai curând vor ucide, decât şi-ar stinge
Ruladele în ţipătorul lor gâtlej hârcâit.

1915

joi, 19 noiembrie 2015

VARIA 1996

2.III.1996

La mormântul lui Nicolae Vieru care ne-a părăsit exact acum un an. Cei apropiaţi, apoi V. Beşleagă, Gh. Bolohan, un fost coleg de Universitate. Mai vine V. Mihail. La doi paşi în spate – Mateevici, alături, în stânga, Nic. Costenco căruia, de altfel, i-am publicat placheta „Coroana cu aripi de egrete” în colecţia „Poezii de duminică”. Morminte devastate – tot ce a fost basorelief sau cruce de bronz, aramă – furate. Inclusiv, basorelieful prozatoarei Lidia Mişcenko. Gh. Bolohan ne spune că au fost prinşi cei care furaseră chipul în bronz al poetului Petru Dundic, de la cimitirul „Doina”.
Pe una din alei – gărzi de onoare. Comemorarea oficială a jertfelor războiului de pe Nistru.

12.III. 1996

Împreună cu Victor Dumbrăveanu – întâlniri la biblioteca publică şi la şcoala nr. 1 din Rezina în cadrul Zilelor Limbii Române.
Din întrebările pe care mi le-au adresat elevii: „Ce înseamnă pentru dvs. gloria? Aţi vrea ca numele dvs. să fie scris alături de cele ale lui Eminescu, Mateevici?”; „Când v-aţi îndrăgostit prima oară?” (Într-adevăr, când?...); „Ce vă place mai mult în viaţă?”; „O să vi se pară stranie întrebarea, dar spuneţi-ne dacă credeţi în Dumnezeu. Unul dintre scriitori spunea că Dumnezeu e însuşi omul. Sunteţi de acord? De ce?” (Ecouri din ateismul sovietic, nu?); „Amintiţi-vă câteva momente, fie plăcute, fie neplăcute, din copilărie”; „Ce maşină aveţi?” (Maşină de scris…)
Să se spună că timpul nu e altul şi că nu modelează altfel conştiinţele tinerilor!
O elevă se referă la dialogul pe care l-am avut cu Ana Blandiana, apoi mă întreabă dacă sunt de acord cu versurile lui Borges: „Am comis cel mai grav din păcate/ Pe care le poate comite un om –/ N-am fost fericit”.
Mai sunt întrebat despre publicistica lui Ion Vatamanu.
Dacă nu mi-am schimbat părerea că Cimpoi ar fi un adevărat oligarh al averilor spirituale. ( Oi fi scris asta undeva… Şi cum e, mi-am modificat sau nu părerea?...)
„Vă mai amintiţi de abecedarul din anul 1955?” (Am scris „un reportaj” din acea primă carte a mea…)
„Când aţi înţeles că doriţi să fiţi poet?” (Când?...)
Întrebat despre „Drumuri basarabene”, carte a lui Sadoveanu. (Am scris în fosta revistă „Orizontul”, devenită „Columna”.)
Dacă mă consider eseist ca George Meniuc. (Şi eseist…)
Despre Vasile Leviţchi.
„Dle Leo, ce speraţi să faceţi în viitor?”
Oricum întrebările sunt altele, mai dezinvolte, mai variate decât cele pe care ni le adresau elevii (pionerii, comsomoliştii) pe timpuri bolşevice.

18.III.1996

 La Academie, lansarea vol. 3 din opera lui Mihail Sadoveanu şi a volumului colectiv „Un veac de aur”, apărute la ed. „Ştiinţa”. Lume multă, inclusiv academicianul Virgil Cândea. Despre el am găsit unele referinţe în „Amintirile” lui Eliade, încheiate ca lectură acum câteva zile. Îi propun dlui Cândea un chestionar pentru dialog, îmi promite că va expedia rezultatul de la Bucureşti. Apoi Mireca Anghelescu, directorul Editurii Fundaţiei Culturale Române, Cornel Simionescu, îngrijitorul opere sadoveniene. O agapă sus, la Clubul Tinerilor Savanţi (Telecentru). Acolo prezint şi nr. 1-2 al revistei „Moldova”.



Acum patru zile, imprimăm o nouă hărmălaie (asta, până la montaj) pentru „Banca bancurilor”, la restaurantul „Clasic”. Cu anumită cheltuială, patronul vrea să facă niţică publicitate localului său. Participanţi: I. Mânăscurtă, Petrică Teodorovici, C. Cheianu, Iurie Negoiţă, Ninela Caranfil, vreo 3-4 actori de la Naţional, Paul Sturzescu. De, fiecare cu talentul şi ne-talentul său de cabotin al hazului basarabeano-românesc. Să vedem emisiunea pe 1 aprilie.
De fapt, particip la mai multe evenimente culturale, literare. Cel de la Biblioteca „Asachi”, unde a fost prezentă strănepoata lui Ion Creangă, mamă cu două fiice (familia Caia). Ei bine, dar în cronicele de ziar, unde îmi apare des numele, sunt plasat şi acolo unde nu am fost, la acţiuni la care nu am participat. Să zicem, joia trecută, „LA” scrie că am vorbit la lansarea cărţii lui… Doni. Cum puteam să fiu acolo, când, în acelaşi timp, noi lansam „Tăierea capului” a lui Ioan Mânăscurtă la Biblioteca „Transilvania”, la cenaclul „Perpetuum”? Un reflex, un amatorism, o indiferenţă ziaristică…

Trebuie să reîntorc jurnalul lui Eliade (cca 120 pag.) la Biblioteca „Transilvania”. Extrag referinţele la Virgil Cândea: „Cartea «Aspects du Mythe», versiune românească – n.m.) trebuia să apară şi Virgil Cândea avea «misiunea» să mă «convingă». În legătură cu ce? Nu-mi dau seama. L-am văzut pe Cândea şi nu mi-a plăcut. Dar probabil că «misiunea» lui a eşuat – pentru că odată întors la Bucureşti, n-a mai fost vorba de apariţia Mitului” (4. sept. 1973);
„V. Cândea mă imploră să accept invitaţia Academiei de a deveni «membru de onoare». I-am explicat (poate puţin prea brutal) de ce sunt silit să refuz” (12 apr. 1977);
„…trei funcţionari de la Asociaţia «România», trimişi de V. Cândea, ca să simplifice vama: îmi aducea (din ţară, Corina, – n.m.) câteva lucruri, între altele icoana rusească de argint, sub care ardea candela, în odaia părinţilor” (23 iulie 1981).

Nu e deloc neimportant să reuşeşti să dialoghezi cu oameni de calibrul dlui Cândea, chiar dacă e ambiguu, dar luat în serios de însuşi Mircea Eliade. Să sperăm că discuţia noastră va avea sorţ de izbândă şi nu se va pierde pe drumul Bucureşti-Chişinău. 

duminică, 15 noiembrie 2015

PARISUL ŞI POEŢII AVANGARDEI

DINTR-UN JURNAL PARIZIAN

                                         (5-28 aprilie  2010, Paris; 5-10 mai, Chişinău)

Odată ce sejurul meu la Paris e legat, înainte de toate, de studiul avangardei europene şi a celei ruse, în special, bineînţeles că, în prealabil, „m-am echipat” în mod corespunzător, printre altele  luând cu mine şi stick-ul (usb flash drive)  pe care am înmagazinate foarte multe texte referitoare la acest domeniu, inclusiv Panorama poeziei avangardei ruse, tradusă deja în mare parte şi care ar putea să fie editată în câteva volume. (Ar fi cineva din editori dispus la o astfel de aventură – avangardiştii au fost şi oarecum aventurieri, nu? nobili… ) Astfel că, la un moment dat, îmi vine ideea să văd cam ce referinţe la Paris, la Franţa, în general, au avut poeţii avangardei septentrionale. Şi, graţie performanţelor în căutare ale computeristicii, aici, la ICR, în biroul generos care, încă acum două-trei zile, mai era al domnului Robert Adam, plecat deja la Bruxelles, voi purcede – ba chiar încep să o fac! – la o selecţie sumară – dar, pricep, îmi va ieşi una destul de… extinsă! –  a respectivelor citări.
Victor Lupan, Leo Butnaru, Paul Goma şi Em. Galaicu-Păun.
Ftanţa, septembrie 199
6

Primul „mi se înfăţişează” (în ordine cronologică, observ!) Ivan A. Aksionov (1884-1935)… Dar, până să reţin exemplele poetice, iată unele date biografice interesante pentru noi: În vara anului 1917, căpitanul Ivan Aksionov, aflat pe Frontul Român, este ales în Consiliul deputaţilor soldaţilor şi ofiţerilor. În toamnă, este arestat de autorităţile române, petrecând patru luni în închisoare, după care este eliberat, într-un schimb de prizonieri, şi numit preşedintele comisiei împuternicite cu lupta contra dezertorilor din armata rusă.
Apoi iată şi primul exemplu, un poem al lui Aksionov, intitulat, chiar în franceză (pe atunci limba lui Voltaire mai era încă în vogă în Rusia): A Tour Eiffel. Reţin (doar atât): „Nu voi uita această înălţime/ A ferocelui fier triunghi urcând la cer/  Şi nici admiratorul ce-i acoperi ţevăria./ Nici nu am cum să nu-l glorific  visător/ Peste cotorul unui roman – distrus-amor.”
Urmează o, aş putea spune, mică surpriză: odată ce comanda mea de căutare a fost „Eiffel”, mi se dă şi… „Eiffeleia”, de asemenea un poem de Aksionov. Mă întreb dacă noţiunea e derivată din „Eiffel” şi caut confirmare în text. Înţeleg că acesta e un ciclu din care eu am tradus doar două ode, prima şi a opta (nu mai ţin minte originalele, pentru că le-am românizat acum mai mult timp). Parcă ar fi oarece aluzii şi la Turnul Eiffel. În orice caz, spiritul francez, parizian e prezent în aceste rânduri: „Nu în zadar ei îşi zburlesc pădurile/ Pentru nocturnul lor doping./ Nu zadarnic crescu obeliscul acolo/  Unde piaţa bău sânge distilat/ Şi alba spumă – concordia a remarcat –/ Ca din bătaia fântânilor arteziene”. Presupun aici corespondenţe aluzive şi la faptul că în imensul spaţiu dintre Sena şi Şcoala Militară („…acolo/ Unde piaţa bău sânge distilat”) revoluţionarii francezi îşi organizau impresionantele manifestaţii.
După aceasta, în scena… electronică apare poetul Valentin Parnah (1891-1951). Anume că se potriveşte aici noţiunea de scenă, dat fiind că Parnah a fost cel care a adus, din Occident în Rusia Sovietică, jazzul, reuşind chiar să-l… legalizeze. Născut la Taganrog, viitorul poet se stabileşte în Franţa încă din 1915. În interes de studiu, călătoreşte în Arabia, Palestina, Spania, Egipt şi Sicilia. La Paris, se apropie de Ilia Zdanevici, avangardist radical, Parnah însă temperându-şi râvnele întru înnoire şi orientându-le în albia unui epigono-futurism destul de ingenios. A scris mult despre Franţa, Paris, dar aici, pentru început, mă interesez ce a spus el despre Turnul Eiffel. Citez   poemul integral: „Postându-şi picioarele, ca turnul Eiffel,/ Actriţa răguşeala-şi accelera. In iris –/ Florile Arabiei/ Smoleau adumbrit la Cazinoul Paris.// În tumbe abil se rostogoli/ Ironicul cuplet despre muierescul talaş./ Şi necruţător răpăia avanul jazz-band,/ Des, precum grevele în imensul oraş!” Păi aici e cam întregul spirit parizian de epocă (versurile au fost scrise în 1920). Plus o scenă care s-ar fi întâmplat în plin Paris: „Totul în risipire!/ Preţ de-un minut – muzica vuieşte!/ Instantaneu erupe bubuitură de cauciuc spart./ Căzură, duduind, la pământ bucăţi/ De sonore detalii de maşină./ Şi dintr-o dată – străpungător/ Cornul-claxon de automobil/ Întinsă limba-i de oţel. Urlet./ Înţepătură-ngustă. Prin sforăit/ Eu cu capul dezgheţat./ Fript de tablă-inox./ Supapa s-a şi închis.” (1919). Scena s-ar fi putut întâmpla undeva pe Bulevar de Clichy, pe lângă „Moulin Rouge” unde, în acelaşi timp şi… – în acelaşi poem (al lui Parnah): „Tremur de banjo, banda saxofoanelor./ Chirceşte. Caramba! Zdrăngănind,/ De ţimbale lacome jazz-banduri/ Fonojar./ Iuţeală de var otrăvitor,/ Variabil curent electric./ Frisoane. Reculuri şfichiuitoare./ Negrul a înhăţat şi a târât/ Necunoscutele  molecule ale larmei,/ Tuflindu-şi peste gura de saxofon/ Boltitul melon.” (ceva „intersectându-se” cu versul de mai sus al lui Aksionov: „Şi necruţător răpăia avanul jazz-band.”)

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

POEME DIN PARIS, DESPRE PARIS...



Leo Butnaru


Discurs cu ocazia primei mele sosiri la Paris

Sigur garçon mai b(o)em ceva
dadaist. Mai adă-ne o Champs-Élyseés… pardon! O
şamp-
anie „Clairette de Die” căci
vezi doar cum pe noi oaspeţii din Est
fericirea ne caută până şi prin buzunare
însă aşa şi nu ne găseşte pre noi
cămătarii banilor de telefon
necesari pentru a-i suna pe Ceea Lume pe
Tristan (fără Izolda) Tzara Brâncuşi Ionescu
pe Emil Cioran…
                            De bucurie că
am reuşit să vorbim cu compatrioţii
o să b(o)em în continuare şnaps… pardon! Champs…
pardon! Şamp-
anie şămpănică şămpănea până vom încerca să dansăm
încrâncenat de balcanic precum Zorba Grecul fără
Zoarba lui
după care graçon dumneata frate latin
franţuz tipic cu vocea de un timbru nazonat
vei căuta să ne dai afară din
infernul confortabil al bodegii însă
te prevenim că nu-ţi va ieşi pasienţa precum
nu-i ieşi lui Platon care încă în antichitate – bineînţeles
ai auzit de ea – încerca să ne dea afară din
republica sa (credea el) autonomă. Sigur repu-
blica
şi
repu-
taţia lui Platon sunt noţiuni repu… pu… repu-pu..
diabile pentru că zău
nu e deloc frumos ceea ce a filozofat el
vizavi de poeţi în intenţia lui
de a-i da pe ăştia afară din ţară. Să
nu-i urmezi exemplul garçon şi
să ne mai laşi în bodegă de unde noi
vom ieşi benevol
de bună voie părăsind şi Champs-Élyseés şi
întreg Parisul
plecând în drumul nostru.
                                            Aşadar
încă un dar garçon
încă o şampanie clară din Die
ce ne sporeşte buna dispoziţie ca un diez muzical
la începutul portativului şi sfârşitul acestei
partituri pariziene.

Et l’ addition
s’il vous plaît garçon!
                                  
Paris,
30.IX.1996

Emil Loteanu, Liubomir Iorga, Leo Butnaru, Mihai Potârniche,
Franţa, septembrie 1996



















César Vallejo

                              Muri-voi la Paris
                                 într-o zi cu ploaie multă...
                                  probabil într-o joi, ca azi, de toamnă.

                                                                         César Vallejo


Instinctul indistinct al sumbrei inspiraţii

îi spuse sibilinic poetului Vallejo
ziua fatală – într-o joi ploioasă
la Paris. („Adio, Champs Élysées, adio,
ciudate raite pe stradela Luna;
şi naşterea mea pleacă, şi moartea – împreună”.)
Deja damnat, profetic, în sincopatul dus-
întors al respiraţiei gâfâitoare
în na-
veta ei infinitezimală dintre
viaţă şi neant Don Quijote-César
ca oricare ins de înger slab încerca
să-şi imagineze joia lui de ieri
răpusă de uitarea
cruntei beţii de viaţă
ca şi cum Suprema Voinţă permiţându-i
prin proprie voinţă, de om, să mai îndure
hazardul câtorva zvâcniri sau simple gesturi
sub botniţa statuilor (patina verde
şi excrementele hulubilor), astfel
sfidând în parafrază fraternul „de te-ndeamnă
de te cheamă” la Paris cu larma
pietrificată-a monştrilor notre-dame-zi
sub orbirea cărora-n eterne zaruri
creierul e număr şi nume de-anagramă
al ecoului de ere suprapuse
(ere-eire-rere-iere-ecre-creier...),
antimetabolic şi ultim anabolic
pentru un herald care în clipa morţii
îşi câştigă demn
înfrângerea prezisă...
         
   Marţi,
 1 octombrie 1996,
Paris

Statorniciile Parisului


                                    Notre-Dame la Camera de Comerţ.
                                               (Alain Bosquet, „Schimbările Parisului”)

Parisul atât de edificat în psihologiile lumii, încât
dintr-o simplissimă privire-asupra străzii pricepe
care e nefericitul cu paşaport fals în buzunar.
...Şi-l cruţă...
*
Notre-Dame tace cu accent parizian.
*  
Lucarnele – ca nările. Tăcere nazonată, franţuzească.
*  
Panteon.
Zâmbetul pieziş al lui Voltaire:
vreau-să-ştiu-şi-ştiu-să-vreau.
*    
În adâncurile Senei
oglindirile statuilor sinucigaşe
ce au nevoie de un poem ca de un martor mut.
*  
Pe Podul Mirabeau
stafia lui Victor Hugo, în contumacie
ţine un recital de ode.
*  
Precum în oricare altă ţară
şi aici Ministerul marinei consideră poezia
un fel de navigaţie ilegală?
*  
O, Paris! Şi tu de viziunea poetului-om
deopotrivă plictisit de dezordinea sublimului
şi de sistemul politic la zi.
*  
În Piaţa Bastiliei
ca o înşiruire de negaţii
un discurs etern.
*  
Într-un gang sordid (rar,
dar se mai întâmplă, monşer!)
un pisoi în călduri se tot căzneşte să spună:
M(i)ao (Tzedung – mai puţin...).
*  
Seară de graţie!
Iminenta relaţie dintre
dragoste, şira spinării şi teoria ondulaţiei.
*  
Havuzurile-n ludică lumină.
Peste viniete şi majuscule burniţează
cernelurile Evului Mediu.
*   
Sub cascada de lumină a Turnului Eiffel
picioarele de înaltă tensiune ale top-modelelor
şi şontâcăitele picioare de vers vagabond
ce se încăpăţânează de-a nu păşi cu stângul.
*    
Parisule obositor
am chef de-a mă resemna, dar
nu am motiv de-a o face.

1996 // 1997


Parisul, fotbalul şi poetul

De la o vreme, oamenii nu se mai împart în cei care au văzut şi cei care n-au văzut (spre trist exemplu, Homer) Parisul. În Paradis (s-ar putea spune (şi) în Paris) pomul cunoaşterii deja se polenizează de-a valma cu pomul ignoranţei, drept (strâmb) rezultat al acestei încrucişări multiculturale rezultând un fel de pădureţe ale kitsch-ului. (Încearcă s-o ademeneşti pe Eva cu un măruleţ pădureţ!...) În genere, paradisul a căzut la literă mică, neînsemnând altceva decât acest timp al lui etcetera.
Poate doar fotbaliştii se mai împart în cei care au jucat şi n-au jucat la Paris. După campionatul mondial de fotbal (France 1998! ultimul din secolul trecut), se desfăceau contractele antrenorilor învinşi, în timp ce nimeni nu propunea contracte de angajare a poeţilor victorioşi, pentru ca ei să antreneze imaginaţia opacă a lumii. (Ca şi învinşii obişnuiţi, poeţii riscă să ajungă contemporani cu lipsa de lirism a trandafirului.)
Chiar dacă evul post-mediu se insinuează până şi în ciocoimea postmodernistă din Chişinău sau Bucureşti, românii nu se mai împart în cei care au văzut şi cei care n-au văzut Parisul. Oamenii, inclusiv consângenii noştri, sunt ca nişte dezechilibre dintre vase şi vise comunicante, printre ei înscriindu-mă (dar... neînregimentându-mă!) şi eu, cel din sud-estul post-comunist-post-modernist ca dintr-o Străinătate Mijlocie (Mică, precum Asia Mică), unde se psalmodiază ieftina filosofie a blocului NATO (Şeherezada a promis solemn că, pentru a mia noapte, va învăţa o poveste românească) şi unde umbra ultimului imperiu se încheagă în nopţi de coşmar ca Integrala Kafka, un fost ştabist chiar lansând lozinca post-marxist-leninistă: „Să-l facem pe Kafka realitate!” (Şi poate că anume starea de gigantism a imaginaţiei noastre, suprarealismul ei gratuit sau poate că somnul cugetului naşte monştri-mutanţi, pe când somnul sentimentelor, ca şi somnul îngerilor, nu naşte nimic sau doar dez-naşte monştrii pe care-i zămisli somnolenţa raţiunii drogate, această dez-naştere – ca formulă – ducându-mă cu gândul la nişte eroi cu inimile... de-capitate sau cu capetele...  de-inimate şi inteligenţa de-sentimentalizată...)
Oricum, prin forţa lucrurilor şi slăbiciunea iluziilor, după campionatul mondial de fotbal, filosoful post-modern, cu obişnuita-i ironie, proclama-parafraza: Secolul XXI va fi altfel decât secolul 20 sau nu va fi deloc! – lucru ce va prinde contur de certitudine după primul campionat de fotbal din mileniul trei. (O, tu nostalgie fineseculară înlocuitoare a romantismului de cândva! Tu, melancolie a cântecului de început de secol, de Carmen Saeculare, ca o preexistenţă a post-iluzionismului...) (Ptiu, drace! Uite că o dau în poezie...)
A bientôt!

2000

Rezidenţă pariziană

pe peretele camerei spaţioase
                                              dar sumbre
                                              posace ai zice
dar ca dar binefăcător trupului tău pe care-l exploatezi nemilos
zile la rând mergând mergând, mergând în căutarea minunăţiilor Parisului
însă mult mai puţin binefăcătoare sufletului tău
această cameră spaţioasă
    dar sumbră
    posacă ai zice;

pe peretele acestei camere
benevol şi cu recunoştinţă populată de tine
şi cu mulţumiri trimise online conducerii ICR – în
zidul acestei camere îţi vine să zgârii adânc cu ceva ascuţit
un singur cuvânt: poezie – cum
în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate

IV.2010,
Paris,
Rezidenţa ICR


Paris. Arcul de triumf

1

Amiază toridă. Arcul de triumf
miroase a subsuoară transpirată de soldat
de acum două
sau chiar trei veacuri.

2

Ce mai… timpul trece
                            trece
de s-o fi oţetit până şi
parfumul rămas încă de pe vremea
                            muşchetarilor.

9.II.2012


Citat celebru

             Sous le pont Mirabeau coule la Seine
            Et nos amours

                                         Apollinaire


De cât – infinit – a tot fost citat cu adâncă nostalgie versul
despre Sena ce curge odată cu dragostea noastră
pe sub podul Mirabeau
a cam ameţit lumea de acest parţial echivoc
încât deja se pare că în lungul Parisului
curge-pluteşte însuşi podul Mirabeau
iar Sena şi dragostea noastră
în fine
sunt statornice
stau pe loc.


1.III.2014

IUBIREA ŞI MUNCA...

25.II. Cred că am descris undeva senzaţiile pe care le-am avut în timpul operaţiei de apendicită. În mare, ele sunt asemănătoare cu cele trăite de Julien Green, cu excepţia hăului întunecos care pentru mine a fost un interminabil tunel de un alb aspru-umbros. Nu auzeam nici clopotele. Încolo, precum la Green: „Anularea fiinţei sub acţiunea eterului (pe mine eterul nu m-a luat din prima doză, a fost nevoie şi de a doua – n.m.), căderea într-un hău întunecos şi sonor… (sonoritatea unui fâşâit aspru de curgere nisipoasă, pe alte secvenţe – de escalator ce-şi curge benzile – n.m.)… mai ales neputinţa ceea de a rezista, de a te agăţa indiferent de ce – desigur că moartea conţine ceva din toate astea. Mi s-a părut ciudat minutul care a precedat pierderea conştiinţei, dar deloc înfricoşător”. De parcă am fi fost unul în locul celuilalt!
„Există unele pagini în cărţile mele care sunt asemenea unor puneri sub acuzaţie a propriei mele persoane”, Julien Green.
Tot el: „Trebuie să lucrăm mai departe cu atât mai multă răbdare cu cât totul pare pierdut. În realitate nimic nu-i vreodată pierdut când marele vis al acestei vieţi se va destrăma, vom înţelege că iubirea şi munca noastră erau singurele realităţi”.
Apoi: „Nu sunt, niciodată nu am fost exact omul jurnalului pe care îl scriu”; „…plictisul este pur şi simplu una din feţele morţii, şi de moarte fug mulţi oameni atunci când călătoresc”; „M-am întrebat adeseori dacă ţinerea unui jurnal nu este potrivnică instinctului care vrea să uităm, căci uitarea ne uşurează de o povară, în timp ce amintirea ne trage îndărăt, ne împiedică să înaintăm”. (Prin urmare, dacă doreşti să fii un ins modern, la zi, la… – nu scrie jurnal?! )
Şi tragic de tot: „Un om trecut de patruzeci de ani îşi dă seama că lumea lui a dispărut şi că supravieţuieşte unor ruine”.  (Pe când eu, naivul, am crezut şi mai cred că abia după 40 de ani – odată cu ruperea din imperiu şi comunism – încep viaţa şi munca mea adevărată…)

De două ori, când am fost la catedrala Sfânta Sofia, prin alte locuri de măreţie ale Bizanţului, nu am avut niciun ghid turc sau vreo carte-ghid care să-mi povestească lucruri extraordinare, pe care le găsesc în jurnalul lui Julien Green şi ce-mi redeşteaptă amintiri constantinopoliene, îmbogăţindu-mi-le şi sensibilizându-mi-le. Deci, iată ce se întâmpla sub cupola Sfintei Catedrale, de unde avem şi noi, eu împreună cu Vladimit Beşleagă, o fotografie color în faţa frescei Maicii Domnului, frescă în mozaic: „…O carte despre Bizanţ. Să tot visezi ore de-a rândul. Copiii atârnaţi în cupola Sfintei Sofia şi cântând imnuri, aurul, tămâia, iar pe străzi gunoaie care îţi întorc stomacul pe dos; asediul şi jefuirea oraşului, duşmanul strecurându-se în interiorul uriaşei cetăţi printr-o galerie la care nu se mai gândea nimeni… Constantin mort, aşezat pe tron în veşmintele sale de basileus. I se prezintă petiţii, lumea îl salută etc. şi asta timp de şase sau opt luni, în aşteptarea sosirii succesorului. Grozăvia somptuoasă a acestor întâmplări, idioţia învecinată cu sublimului invers.”
Am visat şi eu la multe în timpul celor două vizite acolo, şi după aceea, trăind vibraţii sufleteşti de o incontestabilă misteriozitate. Şi o mare tristeţe la gândul că Bizanţul a căzut şi din cauza unei elementare prostii omeneşti… Am văzut şi galeria prin care s-au strecurat duşmanii… Ce sentiment!

De ce ar fi oricare filosof mai filosof decât prozatorul şi scriitorul de Jurnal Julien Green care zice: „Îmbătrânind, devenim părinţii noştri”?

Ieri, ceremonia sfinţirii unei icoane a Mariei Mardare la spitalul „Sfînta Treime”. Medic-şef – Simion Terente, adjunct – Nina Munteanu. Viceprimarul Onceanu, pretorul Ion Palade etc. Şi… o recepţie. Abundenţă. Discutat cu dl Platon prim-regizor la operă. Ce destin! E dintre deportaţi. Băştinaş din Isacova/ Orhei. Amintiri despre Răutul de demult, de abundenţa sa în peşte.

Colegii de muncă: ce destine destrămate… Mai toţi trecuţi prin divorţuri sau pe cale de a divorţa sau suportând cu resemnare o căsătorie damnată, ca şi inexistentă. Contabila – cu doi copii, fostul soţ – alcoolizat. Pictorul – trei căsătorii, cu apartamentul cooperatist atribuit de instanţă ultimei soţii. A. – cu beţivanul şi bruta de R. (precum îl caracterizează ea însăşi). Ţâ. – divorţată. Secretara – soţul plecat de 2 ani aiurea, fără să dea veste. Fotograful – pe cale de divorţ şi t. a., şi t. a. Cum e, domnilor, să găseşti pace, înţelegere şi dăruire muncii printre oamenii atât de hărţuiţi de destin?! Suspiciuni, invidii, resentimente… Pot eu oare fi în spiritul unei concluzii a lui Green: „Trebuie să ne străduim să depărtăm de cei din preajma noastră disperarea, misiune foarte grea. Cât despre a asigura fericirea cuiva în lumea de azi…”
Despre tehnica şi rezultatul final al scrierii unui jurnal, Green notează: „Început să-mi recopiez jurnalul pe care sper să-l public anul viitor. Uneori, dintr-o pagină lungă, nu pot scoate decât o frază scurtă, dar cu siguranţă că era nevoie de una, ca s-o obţin pe cealaltă”.

26.II. Acum trei-patru zile, primesc invitaţie pentru Congresul Mondial al Poeţilor care va avea loc în august în Japonia. Însă invitaţia care mă onorează va rămânea, cu părere de rău, fără să-i dau curs, ca şi cea pentru Taipei, să zicem. Totul trebuie plătit. Câteva mii de dolari nu sunt pe potriva speranţelor mele. Deci, recunoscător şi – la mare distanţă… În fond, fiecare nu pleacă din anumite motive mai mult sau mai puţin obiective. Aflam din jurnalul lui Eliade cazul cu un savant de renume care nu a putut onora invitaţia pentru o întâlnire importantă din simplissimul motiv că nu avea cu cine să-şi lase câinele. Pe noi, însă, nu ne lasă câinoşenia trecutului atât de… prezent, coada lui de câine din care, se ştie, nu mai faci sită de mătase.