Boris PASTERNAK
(1890 – 1960)
S-a născut la Moscova în familia pictorului L. Pasternak şi a
pianistei R. Kaufman. În casa lor veneau
frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov.
În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se
pregătea serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din
Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea din
Marburg (Germania). Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă
în 1914 intră în grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza simbolist-avangardistă
se remarcă în primele-i două cărţi – „Gemene în nori” (1913) şi „Deasupra
barierelor” (1917). Personalizarea sa „canonică” este evidentă în a treia
carte, „Sora mea – viaţa” (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara
anului 1917, vară dintre două revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi
autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea
istoriei”. De aici încolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse,
influenţa sa remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N.
Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai apropiat
dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din prima perioadă
de creaţie, fireşte).
În concepţia lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă
acţiune novatoare în domeniile obişnuitelor manifestări ale vieţii sub semnul
eternităţii. În articolul programatic „Pocalul negru”, poetul îşi formula
crezul (de etapă) astfel: „Deci, permiteţi-i impresionismului în miezul
metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea
vremelnicului în veşnic prin intermediul clipei limitative – anume acesta e
adevăratul sens al abreviaţiei futuriste”.
În 1927 Pasternak părăseşte LEF-ul (Frontul de
Stânga al Artei), orientându-se în albia unui neo-clasicism de o distinctă
individualitate. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărţi,
romanul „Doctorul Jivago”, în care sunt abordate eternele ecuaţii viaţă-moarte,
întemeierea existenţei umane pe/ în cultură şi istorie, rolul artei şi naturii
întru depăşirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul,
revoluţiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în
1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană,
suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce
declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului.
Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu
incipient punându-se pe rol chiar şi un dosar ce stipula „trădarea de patrie”.
B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” (2.11.1958)
– ca în timp de război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak
va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi
poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”,
organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din
Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate „minunăţiile raiului
capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţîn.) Diploma
şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.
Boris Pasternak este şi unul din redutabilii
traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.
La întrebarea dintr-o anchetă literară despre
eroii preferaţi din viaţă, din istorie, Eugen Ionescu a răspuns: Pasternak,
Socrate.
Gara
Gara, rezistentă, ignifugă ladă
A plecărilor, întâlnirilor mele,
Prieten încercat şi
sfetnic devotat,
A începe – ce de-a
merite rebele.
Se-ntâmpla, viaţa-mi
toată depindea
De fularul-ştreang,
până să pornească
Trenul şi-a harpiei
botniţa pufăia
Aburi surii, ochii
să ne bulucească.
Se-ntâmpla, abia de
mă aşez alături
Şi – s-a zis. Mă
topesc, viaţa-i fără-nţeles.
Adio, căci e timpul,
bucuria mea!
Conductore, acum
chiar o să sar din mers!
Se-ntâmpla, se crăpa
apusu-n manevre
De intemperii,
traverse, străin peron,
Şi cu gheare de
fulgi prinde a te-nşfăca –
Să nu nimereşti
cumva sub greul tampon.
Şi-amuţeşte al
repetărilor fluier,
Altu-i preia ţipătul
în depărtare,
Şi trenul viscoleşte
dens pe peroane
Cu o surdă şi
cocoşată ninsoare.
Deja amurgul nu mai
are răbdare,
Şi iată-n urma
fumegărilor grele
O rup din loc şi
câmpii şi vijelie, –
O, dacă aş fi fost
şi eu printre ele!
1913, 1928
Zaiafeturi;
Beau amarul cerului autumnal şi-al
tuberozelor,
Şi-n ele este jetul
fierbinte al trădărilor tale.
Beau amarul serilor,
nopţilor, gloatelor, strofelor
Hohotitoare de plâns
– îl beau din negre pocale.
Proscrişi ai
meseriei, trezia n-o suportăm. Amarnic,
Hălcilor mari,
garantate război în veci le-am declarat.
Alarmantul vânt al
nopţii – al toasturilor paharnic,
Cărora, probabil,
nicicând a se împlini nu li-i dat.
Ereditate, moarte –
comeseni la trapeze-n exces.
În zorii tihniţi
copacilor le pâlpâie crestele –
În torba cu pesmeţi
– şoarece ce umblă-i un anapest
Şi Cenuşăreasa,
grăbită, îşi schimbă veşmintele.
Podeaua-i măturată,
pe masă – nici fărâmitură,
Precum un sărut de
copil, versul respiră liniştit;
Cenuşăreasa fuge-n
zile faste cu vreo trăsură,
E dat şi ultimul ban – pentru noi doi fiind plătit.
Improvizaţie
Din palmă am hrănit claviatura – stol de clape
În croncănire, plesnet de aripă care bate,
Stând în vârf de degete, le-ntinsei mâna aproape;
Mâneci sumeţite, şi noaptea se freca de coate.
Era beznă. Şi un heleşteu cu apa amară
Vălura-n unde. – Şi păsări din specia te iubesc
Păreau mai curând să omoare, decât să moară,
Ţipătoare, negre, cu clonţul de criţă, diavolesc.
Şi era heleşteul. Şi-ntuneric era. Pluteau
Hârdaie mari cu păcura miezului de noapte.
Valuri după valuri pe dedesubt luntrea şubrezeau,
Iar păsările tot mai loveau cu clonţul în coate.
Şi noaptea se clăti sub al zăgazului laringe.
Se părea, câtă vreme puiganul nu este hrănit,
Femele mai curând vor ucide, decât şi-ar stinge
Ruladele în ţipătorul lor gâtlej hârcâit.
1915