duminică, 21 octombrie 2018

DESPRE POEMELE ȘI IDEILE CU DOSTOIEVSKI




  

        Leo Butnaru este povestea noastră cea frumoasă de dincoace și de dincolo de  Prut, lacrima noastră cea minunată care zâmbește, simultan și cu speranță, către două boabe dumnezeiești de rouă care-și plâng risipirile. Încălecat ca Făt-Frumos-din-Lacrimi-de-Dor pe iluzia noastră cea mare, pe care numai Don Quijote ar mai putea-o struni și doar celălalt mare inocent al lumii, Mîșkin, ar mai putea-o înțelege, el umblă prin lume cu metafora la butonieră, ca un apostol care vestește mereu orizonturi de așteptare optimiste. Pe oriunde-și aruncă ochii peste Prut, pe oricare mal ar fi, el zămislește mereu, cu sufletul său doldora de iubire, punți pe care nicio preaotrăvită Mumă-a-Tuturor-Pădurilor-Lumii nu le-ar putea clinti. Prinț al voroavei înnobilate la marile curțile domnești ale spiritului, Leo Butnaru aduce mereu către noi mirosul cel tulburător de otavă al verbului și farmecul unor șoapte în care locuiesc admirabile mirări.   
Eseu preluat din acest volum, Ed. Junimea, 2018
O singură dată l-am întâlnit pe fabulosul Leo Butnaru și, preț de câteva clipe, am discutat – se putea altfel? – despre Dostoievski. În inconfundabilul său stil, cultivând mereu paradoxul, zâmbind, a lăsat în aer o fermecătoare îndoială cu privire la faptul că Dostoievski ar fi spus vreodată că  „Frumusețea va salva lumea”. Cumva, scriitorul-frate (folosesc sintagma dragă inimii sale) rezuma  admirabil un fragment al unuia dintre grozavele sale poeme: „Frate Fiodor Mihailovici D./ deja nimeni nu mai crede că/ frumusețea va salva lumea/ dar cineva naivul gândește că lumea/ ar trebui să salveze frumusețea...” I-am scris apoi  lui Leo Butnaru, solicitându-i să mă dumirească. Reproduc aici, cu voia domniei sale, răspunsul: „Ba nu, dragă Ioane, nu aceea a fost opinia mea... definitivă! Era vorba de o nuanță, de o formulă-chintesență a lui Dostoievski, mai... de bază, să zic așa. Asupra temei am revenit și chiar am publicat, acum o săptămână, un scurtisim eseu pe blogul meu, microeseu intitulat «Cineva, naivul, gândește că lumea...».  Prin urmare, îl vezi aici: http://leo-butnaru.blogspot.com. Adică, adagiul de bază dostoievskian e, totuși: «Prin frumusețe lumea se va salva...», precum și încerc să spun. (…) Mă bucur că ne reîntâlnim în preajma Sărbătorilor de Iarnă, vă urez tuturor Crăciun fericit! Confratern Leo”.
 Cred că pentru istoria literară acest punct de vedere este foarte interesant, motiv pentru care, tot cu acordul Autorului, îl reproduc: „Îmi zic că rar confrate-scriitor care nu a folosit sau nu s-ar fi gândit să folosească în vreun context anume celebrul, seducătorul adagiu «Frumusețea va salva lumea». Mi s-a întâmplat și mie să apelez, nu o singură dată, la metafora în cauză. Dar, la un moment dat, citesc la Erofeev (nu mai sunt sigur dacă la Venedikt sau la Viktor… pare-se la Viktor, totuși, în Enciclopedia sufletului rus…) că – reține, lume! – nicăieri în opera lui Fiodor Mihailovici Dostoievski nu veți găsi «o atare frază» (care, ar reieși, i se… atribuie).  În primul moment, am rămas de-a dreptul contrariat de respectiva aserțiune dubitativă. Și – hai prin lume! Cu cercetatul, cu întrebatul, cu precizatul: A spus sau nu a spus, a scris sau nu a scris așa ceva Dostoievski?
  Mai întâi am încercat să-mi dau la maxim memoria, ca să aflu dacă mi s-a întâmplat să întâlnesc undeva la marele prozator ideea cu Frumusețea. Parcă da… Dar unde anume?... Uite, de aici și regretul că de cam mulți ani nu am recitit Dostoievski… Și câte altele nu am mai recitit… Ar trebui, dar… Cam suntem lipsiți de… darul timpului necesar pentru revenirile necesare.
   Acum câteva săptămâni, la Iași, l-am întâlnit pe unul dintre exegeții creației lui Fiodor Mihailovici – pe Serghei Belov, venit din Sankt-Petersburg la manifestările legate de comemorarea a 100 de ani de la moartea unui alt mare prozator, Lev Tolstoi. [De altfel, fără a-l considera pe autorul romanului «Război și pace» rival… – sau, cine știe? – Dostoievski îi scria soției (în decembrie 1874): «Ieri am citit în «Grajdanin» (Cetățeanul) că Lev Tolstoi și-a vândut romanul (Anna Karenina) la „Russki vestnik” (Vestitorul rus), 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fără probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă prețuiesc ei, fiindcă eu îmi duc existența din muncă». Această constatare amară consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: A te naște fără avere e cea mai mare nenorocire…] Colegul de pe malurile Nevei mi-a spus exact următoarele (eram împreună cu Nichita Danilov și cu poetul din Moscova Evgheni Stepanov): «Fraza este din romanul Idiotul, dar sună altfel: «Krasotoiu spasiotsea mir» (Prin frumusețe lumea se va salva)». I-am mulțumit dlui Belov, chiar dacă, revenit la Chișinău, căutând în celebrul roman, fraza am găsit-o totuși în… prima variantă, cea mai invocată: «Frumusețea va salva lumea». Bineînțeles, memoria dlui Belov, coleg aflat la vârsta de 76 de ani, putea să-și permită o mică imprecizie. E de înțeles, pentru că ni se mai întâmplă și nouă... Totuși, unde se află varianta – prima, a doua? – «Prin frumusețe lumea se va salva»? Dragă cititorule, dai de ea în «Frații Karamazov». Și ea, această variantă, trebuie considerată de bază, prin Frumusețe subînțelegându-se Chipul Mântuitorului, Chipul lui Hristos. Între cele două variante ale adagiului există, însă, o deosebire, și nu doar de nuanțe… Fraza din Idiotul (scrisă prima, în ordine cronologică, 1868) e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că în Frații Karamazov (1880) este solicitată contribuția lumii însăși întru salvarea sa (prin frumusețe). În primul caz, lumea pur și simplu … «așteaptă» să fie salvată.

sâmbătă, 6 octombrie 2018

STEAUA LUI BRODSKI




Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.
În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 
După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.
La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.
Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.
La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.
Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.
În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.
Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.
Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.
Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.
1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.



Cocoșii

Stelele încă nu se stinseseră
Pe bolta clară.
Stelele erau la locul lor.
Când ei se treziră-n poiată
Pe stinghie sau în pătul.
...Liniștea trăgea să moară.
Ca în muțenia din templu
Înainte de-a izbucni coralul,
Se trezea plugarul,
Căscând nemulțumit și mahmur,
Apoi înhămând la car sau la plug
Predestinatul animal.
Asta a fost la început.
Răsăritul soarelui
Chiar însemnând toate astea,
Mari și mărunte,
După care astrul se înălța
Peste ogoare,
Peste creastă de munte.
Cocoșii plecau
După boabe de perle, de diamant.
Nu le mai plăcea meiul.
Râvneau ceva mai delicat.
Cocoșii scurmau, se-adânceau
În grămezi de bălegar,
Iar de cum găseau bobul,
La lumină-l scoteau neamânat
Și tocmai despre asta-n coteț
Pe la zori trâmbițau deșirat:
– Chiar noi înșine l-am găsit,
Noi l-am și curățat
Bobul de perlă, de diamant,
Noi, nu oarece cocoloș.
Izbânda o anunțăm
Cu glas nițel răgușit.

Iar eu,
Peste ani,
Peste veacuri
Chiar văd materia timpului
Descoperită de cocoși.

1958

marți, 2 octombrie 2018

GHENNADI ALEKSEEV - UN POET NEOAVANGARDIST




*     *     *

În fiece dimineață
de cum deschid ochii

văd geamul
iar în geam – cerul.
În fiece dimineață
el îmi amintește
că nu sunt pasăre.


Mergeau

Mergeau vioi
mergeau mergeau
printre altele cu bâtele decapitând florile
și câinilor creduli rupându-le șira spinării
mergeau și-i îndemnau pe alții să-i urmeze
jurându-se că nimeni nu-i va putea opri
astfel s-au și dus undeva
mai mult nevăzându-i nimeni

florile cresc din nou
câinii iarăși aleargă
se spune că deja vin alții
și tot cu bâtele.


Musca

Să ucidem această muscă
ce ne-a tot ros urechile
cu bâzâitul ei.

Să linșăm nefericita muscă neghioabă
ce nu-i în stare să găsească ferestruica.

Să năvălim cu toții odată
și să înăbușim această muscă speriată de moarte
care se tot lovește de sticlă
fără a putea înțelege ceva.

Că doar n-o să deschidem noi – chiar pentru ea –
ferestruica
!

În muzeu

Maica Domnului
avea un chip foarte obosit.

– Maria, i-am zis eu, odihnește-te puțin.
Iar eu voi ține pruncul în brațe.

Ea îmi zâmbi recunoscătoare
și căzu de acord.

Pruncul
într-adevăr nu era prea ușor.
El îmi cuprinse cu mânuța grumazul
și stătea liniștit.

Dar veni val-vârtej supraveghetoarea de sală
țipând cât o ținea gura
că eu aș fi deteriorat icoana.

Ce muiere proastă.

O CONFERINȚĂ LA CLUJ

Dacă sunteți prin preajmă, am putea să ne vedem, să ne revedem.