ÎN ZODIA TRATATIVELOR (Despre arta traducerii)

Leo Butnaru

ÎN ZODIA TRATATIVELOR

S-ar fi putut crede că, după atâtea secole de travaliu asiduu în arta – sau... (so)arta –  traducerii și de teoretizare despre ea nu s-ar mai ivi posibilitatea de „a trage” și alte fire ideatice interpretative în ariile respectivei fenomenologii care îi înlesnește lumii comunicarea (dar îi și sporește... desfătarea). Sau –  de ce nu? – le ajută popoarelor să iasă din starea de insulă, spre a forma continente spirituale nu doar „coastă în coastă, hotar în hotar”, ci, bineînțeles, – continente... transoceanice, transcontinentale, transrasiale etc., la modul propriu și cel figurat, întru (con)sens. Ba chiar de a face din întreg globul pământesc un continent de intercomunicare cu sine însuși.

 Bineînțeles, și acest număr al revistei „Vatra” va constitui o referință relativ atotcuprinzătoare asupra traducerii, ca artă sau meserie, oglindind, în mare, caracteristicile procesului literar dintr-un anumit spațiu etno-lingvistic-spiritual, în cazul nostru – cel românesc, iar, pe de altă parte, tră­săturile caracteristice ale diverselor etape/ epoci din evoluția cul­turală general europeană și universală, inclusiv ale celor mai fami­liare contemporaneității noastre – modernismul și postmodernismul. Va fi și o tentativă de a confirma că și în spațiul românesc, în toate faliile sale istorico-literare, traducerea a reprezentat un act de osmoză cu viața multiculturală, sub aspect lingvistic, a lumii și, concomitent, o con­tinuă lecție de comportament creativ și demnitate valorică ce fac posibilă comunicarea între modele etno-spirituale distincte ca for­mă, însă afine în esențele lor general-umane. Iar astăzi, necesita­tea și funcționalitatea traducerilor pot fi privite și cercetate mai atent sub aspectul universalismului mereu în extindere al unui anumit model de spiritualitate ce conține și nuanțe adumbritoare, cel puțin polemice, când e abordată, sinonimic, drept globalizare, mondializare ce presupune și o rigidă stan­dardizare, aceasta și cu neagreabilele (eufemistic vorbind) conotații de uniformizare, clișeizare.  

Și totuși, s-o luăm și noi ab ovo, cum spunea latinul, întrebându-ne: Ce ar fi traducerea, artă sau meșteșug? E o ispitire care suscită și astăzi tot alte și alte răspunsuri (nu obligatoriu – inedite, ci, se creează impresia, de cele mai multe ori – doar revizuite, reformulate), unele pur și simplu poetice, având la bază comparația in­genioasă sau paradoxul. Cineva susținuse că a citi poezia în tradu­cere e ca și cum a-i săruta o femeie printr-un voal. Sau că e un sărut și mai... rece, mai insensibil, – prin sticlă. Și tot în sfera de in­fluență a doamnelor rămânând, s-a spus că traducerea ar fi ca fe­meia: dacă e fidelă, nu e frumoasă, iar dacă e frumoasă, nu e fi­delă. Cercetându-i-se descendența literară, s-a afirmat că o tradu­cere reușită ar fi mai curând sora decât fiica originalului, deoarece și una și cealaltă acced spre o singură idee transcendentală care ar fi adevărata mamă a ambelor. Există și constatări eminamente... artistice, cu evidente calități tipologice literare, poetice, afirmându-se, să zicem, că traducerea ar semăna cu ornamentul de pe cealaltă parte a broderiilor pe canava ori că nu ar fi decât o gravură, colo­ritul rămânând ceva de nereprodus. Nu s-au putut evita nici asocia­țiile mai dure, belicoase, aproximându-se sinestezic că traducerea ar fi „un atac armat cu condeiul” sau un duel fatal în urma căruia este înfrânt ori cel care traduce ori cel tradus. „Mai aproape de te­mă”, adică mai în preajma literaturii opinându-se, s-a afirmat cu suficientă neîncredere că traducerea nu e decât un comentariu sau că nu ar fi, de fapt, o operă, ci doar o cale spre operă. Frumos, in­genios. Dar numai atât. Pentru că propriu-zis traducerea a benefi­ciat și beneficiază de o serioasă abordare teoretică ce operează cu categoriile poeticii, având multe puncte tangențiale cu semiotica ce studiază sistemele de semne și raporturile dintre ele, mai aplicate temei fiind stilistica și poetologia comparate. Din acest unghi de abordare și apreciere teoretică, traducerea e concepută drept sis­tem coerent de cunoștințe și particularități sub diverse aspecte – lingvistic, literar (artistic), istorico-cultural, estetico-filosofic în ca­re sunt angrenate, mutual-creator, două sisteme lingvistice. Astfel că nu sunt deloc puțini exegeții care plasează necondiționat postu­latul apartenenței organice a traducerii la procesul literar propriu-zis, fiindcă și ea presupune actul de creație. Asta în cazul rezulta­telor de ordin superior, când și traducerea întrunește calitățile unei opere de artă, nefiind doar o transpunere/ transmitere de informa­ție; când sunt păstrate nu caracteristicile formal-conținutiste, ci apar, evidențiate, calitățile estetice și semantice, redate prin mij­loace adecvate. Este creație în limbaj, prin limbaj, un proces constructiv în baza unui proiect – cel al originalului. Pentru că, în fond, opera-matrice nu oferă și „materialul de construcție”, el rămânând în seama traducătorului, căruia îi pune la dispoziție doar carcasa, schelăria delicată a ideilor, metaforelor, adică – un fel de propus în esențele sale „constante”, dat fiind că și în varianta tălmăcită ideea, metaforele trebuie să fie, în mare, aceleași – ale originalului. Ca și cum s-ar realiza un fenomen/ eveniment artis­tic paralel și, parcă, totuși același, însă fiind definitiv exclus cazul ideal, când originalul s-ar vedea „în oglindă” în altă limbă, putându-se contempla pe sine însuși ca mărime valorică egală, „din­colo”. În principiu, sarcina traducătorului e de a transmuta, cu cât mai puține pierderi, armonia, frumusețea, tensiunea semantică, mesajul ideatic, plasticitatea metaforică, fiorul liric – în aria altui sistem lingvistic. Deoarece categoria de relativitate e și ea caracte­ristică traducerii într-o măsură deloc mai mică decât tuturor celorlalte arte. Ba chiar, uneori, rolul/ importanța anumitor traducători poate domina realiză­rile unor autori de literatură originală, aceștia – nici pe departe de duzină, ci chiar cu oarecare merite.

Iosif BRODSKI LA „VATRA”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Din „Egloga a 4-a (de iarnă)”

Ultima Сumaei venit iam carminis aetas:

magnus ab integro saeclorum nascitur ordo...

Lui Derek Walcott

I

Iarna, amurgește îndată după prânz, după amiază.

În această perioadă nu-i greu să iei pe cei flămânzi drept sătui.

Căscatul înghesuie în bârlog o simplă frază.

Uscată, închegată forma luminii pe grui –

zăpada – condamnă ariniștea – o înmormântează,

pentru lungă insomnie, cât abia mai poate desluși ochiul

în beznă. Roza și floarea de nu-mă-uita își aud numele

tot mai rar în conversații. Ogarii

tot mai fără entuziasm se reped să ia urmele,

dat fiind că ei înșiși lasă urme. Noaptea anodină

intră în urbe ca-n odaia copiilor: găsește copilul sub plapumă;

și pana scârțâie ca talpa de sanie străină.

IV

La ger, panoul e ca o caramelă de zahăr. Printre dinți,

aburul din gâtlej e mai mult a suspin, decât a sărutat.

Tot mai rar apar în vis casele-n care nu vom mai fi primiți.

Iar viața mea s-a lungit. În ultimă instanță, e de remarcat, s-ar zice,

că trăsături și semne exacte mi-ar ajunge pentru o a doua viață.

Din unele semne, trăsături s-ar putea produce condiții climaterice

sau peisaje. Astea, cel mai bine fără de oameni, și de-o albeață

neprihănită, ca cea de dantele himerice, –

o lume care n-a auzit de londre și de parisuri,

lume, în care lumina dispersată e generatoare de cotidian

și unde, în fine, tresari dezamăgit, văzând că și pe-aici, pe-alături

a trecut totuși cineva pe schiuri, lăsând urme pe omătul diafan.

V

Timpul e geros. Orice corp, mai devreme

sau mai târziu devine hrană pentru telescop:

depărtându-se de astru, cu anii el se răcește.

Geamul înflorește-n ornamente complicate: rama

este esența junglelor de cristal ale mărarului,

pătrunjelului, a tot ce avu a cultiva, a crește

singurătatea. Însă ca cel al bustului din nișă

ochiul meu mai curând se închide, decât plânge.

Acolo, unde roiesc visele, dincolo de capătul vederii,

timpul, care căzu mult sub zero, să geruiască,

ne frige creierul, ca degețelul unui pici neastâmpărat

dintr-o poveste sau poezie rusească.

BRODSKI: „MANEVRE MARITIME”

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.

În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 

După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.

La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.

Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.

La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.

Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.

În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.

Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.

Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.

Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.

1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

Cartea

Trimite-mi o carte cu final fericit.

                                Nazim Hikmet

În sfârșit, peregrinul își găsește loc de mas.

Blondul fercheș se răfuiește cu ticălosul

spre-a-l da la brazdă.

Țăranul privește copacii

și închide grajdul.

Constelațiile amintite picură-n adânc de liniște,

în geamuri închise, printre pleoapele ce se-mpreunează.

...În primul capitol ramurile copacilor

s-au lipit tăcute de geam,

iar în spitalele adormite bolnavii țipă ca păsările,

uneori, romanele se termină în plină zi.

Savantul acoperă cu jaluzelele fereastra, descoperind legități,

un călător oarecare

se ascunde după colnic,

celelalte personaje se întâlnesc în pauza de prânz.

Economia se stabilizează, sociologul își abandonează îndoielile.

În fața barurilor elegante

lucesc automobile modeste.

Războaiele s-au terminat. Crește o nouă generație.

Fiece femeie poate conta că va avea un bărbat.

Blonzii explică pe înțeles diferența

dintre bine și tău.

La amiază, toți copacii ocrotesc cu umbrele țăranul...

Toate avioanele revin cu bine

aterizând în aeroporturi.

Căpitanii de nave

văd distinct țărmul.

Proștii se fac deștepți. Mincinoșii încetează de a mai minți.

Iar ticălosului, firește, nu-i iese nimic

din ce ar fi vrut să facă, să dreagă.

... Dacă în primul capitol cineva continua să urle,

în al treizecilea capitol, bineînțeles, urlătorul a amuțit.

Obsesiile sexuale și optimismul social,

epigrafe potrivite din rondeluri, sonete, canțone,

subiect cvasi-detectiv, numit – viața.

...Trimite-mi o carte cu final fericit. 

22.VIII.1960

IOSIF BRODSKI ÎN „ACOLADA”

Călăuza

I

Călătorie în Asia, adăpostit în case străine, în izbe,

băi publice, hardughii sau mici castele din bârne,

gemulețele afumate ale cărora țin spațiul în frâu, –

învelește-te cu cojocul și nărăvește oriunde

să te culci cu capul în ungher, fiindcă-n ungher e mai greu

să dea cineva cu toporul – unde mai pui, în întuneric – să dea ea,

cea îngreunată de multă băutură și, după regulile crimei,

să te despice mortal. Înscrie un cerc în pătrat, de vei putea.

II

Teme-te de fălcile late, inclusiv ale lunii, de tărcata

piele a obrazului. Ochiului căprui preferă-l pe cel cu cătătura

albastră – mai ales atunci când drumul duce în pădure,

în hățiș. În genere, la ochi este importantă tăietura,

așa cum în clipa din urmă e mai bine să vezi ceea ce –

chiar de-i mai friguros – decât paltonul e o variantă mai bună,

pentru că gheața s-ar putea sparge, și e mai bine să te bălăcești

în produf, decât în cleioasa, ca mierea, minciună.

III

Totdeauna alege izba, în curtea căreia-s întinse la uscat

scutece. Ai a face doar cu cei cam la cincizeci de ani ajunși.

La această vârstă mojicul cunoaște destule despre destin,

pentru a trece pe contul tău ceva și pentru el însuși;

la fel e și cu muierea. Banii ți-i tăinuiește în gulerul

cojocului; iar de călătorești cu ușorul – banii, perlele,

le ascunde-le-n crac de pantalon, sub genunchi, nu în cizme.

Pentru că în Asia primele lucruri ce se fură sunt cizmele.

IV

În munți, să te miști încet. Dacă trebuie să te târăști – fă-o.

Maiestuoși văzuți de departe, fără sens – văzuți de aproape

munții sunt forma suprafeței, pusă în fund, pe șezute,

și părând potecă orizontală ce șerpuiește cât șapte,

dar care-n esență e verticală. Când ești culcat în munți – stai drept,

când stai – ești culcat, demonstrând că numai căzând, chiar întâmplător,

tu ești independent. Astfel e învinsă spaima, amețeala

peste prăpastie sau încântarea pe culmile munților.

Iosif BRODSKI: NU CĂ MI-AȘ IEȘI DIN MINȚI (poeme)

Șocul

Toamna în frunze își meșterește cuiburi.

Aici, în frunziș

e toamna, șoc de căldură,

plescăitul crengilor, în plină zi – tremur

răspândit prin aer,

iar trupurile păsărilor învelite-n frunze

sunt fierbinți.

Aici bat ploile. Răsăritul de zi nu perturbă

moartea străină, cuvintele ei, acea lucire lunguiață,

nisipul marilor fluvii, când tu repeți, tot spui că,

da, e toamnă. Se lasă

noaptea, întorcându-le pe dos,

spre arborii toamnei, spre cuiburile lor. Zorile

vine de pe aerodromurile cu pista trasată direct

pe pământul stepei,

în Iakutia, în ani trecuți. Întors spre noi

chipul anilor,

în dublul tremur până la moartea

prietenilor tăi, prietenilor tăi, căzuți neauzit

din cuiburi, zvâcnetul lor. Precum vezi,

plouă și pe aici, tu-atingi tulpina,

pe-aici e chinuitor.

Ah, cuiburi, cuiburi, cuiburi... Lovirea celor morți

de iarba caldă, tu nu mai ești aici.

Nu sunt nici ei.

În răsucitele frunze uscate, pe lichenii veșteziți

prin taiga, iată, doar această urmă stingheră.

O cuiburi, cuiburi negre ale celor morți!

Cuiburi fără păsări, cuiburi ultima oară

de o culoare atât de înspăimântătoare, cu zi ce trece

voi sunteți tot mai puține.

Priviți înainte, vedeți că noi tot mai puțini rămânem.

Lumina toamnei împletește aceste cuiburi.

Pentru ultima oară pășești pe podul clătinător.

Privește, în jur – tulpinile,

pleacă, până nu e târziu

vei mai auzi țipete din cuiburi, vei auzi țipete din cuiburi.

1959

*     *     *

Cel mai bine reușeam să dorm

în gara moscovită Savelovsk.

În acest

ca și uitat de sergenți

fundac din Univers

cu bănci de o duritate spartană

eu am văzut doar o singură planetă:

planeta portocalie a cadranului de ceas.

Savaoții albaștri din Vologda,

respirând greu,

îmi scotoceau prin buzunare.

După care, plecând,

înjurau dezgustați:

„Să vezi ce palton...”

Însă patru câte zece ruble, patru câte zece

cu inscripții și însemne,

– doar eu știam

unde se aflau,

patru de câte zece – pentru

un bilet spre Bologo.

Acelea au fost nopți de pomină acolo,

la gara Savelovsk,

nopți demne

de eposul lui Homer.

Nopți în care

după îndelungate rătăciri

fel de fel de gânduri

își fixau întâlnire

la lunga colonadă a Rectului

pe vasta piață a Pântecului.

... Însă azi noapte

altcineva îmi va lua locul.

Azi noapte

eu n-o să dorm la gara

Savelovsk.

Azi noapte

n-o să-mi ghicesc

despre propria-mi soartă

de pe planeta colțuroasă.

În această noapte

eu o să-mi iau bilet

până la Bologo.

În această

noapte

n-o să compun

versuri albe despre gară, – albe

ca hârtia pentru cântece...

La revedere, Boris Abramîci.

La revedere. Mulțumesc

pentru cuvintele pe care mi le-ați spus.

1960

Cântec de octombrie

Pentru V. S.

Prepelița împăiată

stă pe o poliță de piatră.

A patra zi, marea bate vuitor în dig, e vijelie.

Lasă cartea, ia acul; ochios,

fără-a aprinde lampa, îmi cârpește lenjeria:

de la auriul buclelor

în ungher se face luminos.

1971

DESPRE POEMELE ȘI IDEILE CU DOSTOIEVSKI

  

        Leo Butnaru este povestea noastră cea frumoasă de dincoace și de dincolo de  Prut, lacrima noastră cea minunată care zâmbește, simultan și cu speranță, către două boabe dumnezeiești de rouă care-și plâng risipirile. Încălecat ca Făt-Frumos-din-Lacrimi-de-Dor pe iluzia noastră cea mare, pe care numai Don Quijote ar mai putea-o struni și doar celălalt mare inocent al lumii, Mîșkin, ar mai putea-o înțelege, el umblă prin lume cu metafora la butonieră, ca un apostol care vestește mereu orizonturi de așteptare optimiste. Pe oriunde-și aruncă ochii peste Prut, pe oricare mal ar fi, el zămislește mereu, cu sufletul său doldora de iubire, punți pe care nicio preaotrăvită Mumă-a-Tuturor-Pădurilor-Lumii nu le-ar putea clinti. Prinț al voroavei înnobilate la marile curțile domnești ale spiritului, Leo Butnaru aduce mereu către noi mirosul cel tulburător de otavă al verbului și farmecul unor șoapte în care locuiesc admirabile mirări.   

Eseu preluat din acest volum, Ed. Junimea, 2018

O singură dată l-am întâlnit pe fabulosul Leo Butnaru și, preț de câteva clipe, am discutat – se putea altfel? – despre Dostoievski. În inconfundabilul său stil, cultivând mereu paradoxul, zâmbind, a lăsat în aer o fermecătoare îndoială cu privire la faptul că Dostoievski ar fi spus vreodată că  „Frumusețea va salva lumea”. Cumva, scriitorul-frate (folosesc sintagma dragă inimii sale) rezuma  admirabil un fragment al unuia dintre grozavele sale poeme: „Frate Fiodor Mihailovici D./ deja nimeni nu mai crede că/ frumusețea va salva lumea/ dar cineva naivul gândește că lumea/ ar trebui să salveze frumusețea...” I-am scris apoi  lui Leo Butnaru, solicitându-i să mă dumirească. Reproduc aici, cu voia domniei sale, răspunsul: „Ba nu, dragă Ioane, nu aceea a fost opinia mea... definitivă! Era vorba de o nuanță, de o formulă-chintesență a lui Dostoievski, mai... de bază, să zic așa. Asupra temei am revenit și chiar am publicat, acum o săptămână, un scurtisim eseu pe blogul meu, microeseu intitulat «Cineva, naivul, gândește că lumea...».  Prin urmare, îl vezi aici: http://leo-butnaru.blogspot.com. Adică, adagiul de bază dostoievskian e, totuși: «Prin frumusețe lumea se va salva...», precum și încerc să spun. (…) Mă bucur că ne reîntâlnim în preajma Sărbătorilor de Iarnă, vă urez tuturor Crăciun fericit! Confratern Leo”.

 Cred că pentru istoria literară acest punct de vedere este foarte interesant, motiv pentru care, tot cu acordul Autorului, îl reproduc: „Îmi zic că rar confrate-scriitor care nu a folosit sau nu s-ar fi gândit să folosească în vreun context anume celebrul, seducătorul adagiu «Frumusețea va salva lumea». Mi s-a întâmplat și mie să apelez, nu o singură dată, la metafora în cauză. Dar, la un moment dat, citesc la Erofeev (nu mai sunt sigur dacă la Venedikt sau la Viktor… pare-se la Viktor, totuși, în Enciclopedia sufletului rus…) că – reține, lume! – nicăieri în opera lui Fiodor Mihailovici Dostoievski nu veți găsi «o atare frază» (care, ar reieși, i se… atribuie).  În primul moment, am rămas de-a dreptul contrariat de respectiva aserțiune dubitativă. Și – hai prin lume! Cu cercetatul, cu întrebatul, cu precizatul: A spus sau nu a spus, a scris sau nu a scris așa ceva Dostoievski?

  Mai întâi am încercat să-mi dau la maxim memoria, ca să aflu dacă mi s-a întâmplat să întâlnesc undeva la marele prozator ideea cu Frumusețea. Parcă da… Dar unde anume?... Uite, de aici și regretul că de cam mulți ani nu am recitit Dostoievski… Și câte altele nu am mai recitit… Ar trebui, dar… Cam suntem lipsiți de… darul timpului necesar pentru revenirile necesare.

   Acum câteva săptămâni, la Iași, l-am întâlnit pe unul dintre exegeții creației lui Fiodor Mihailovici – pe Serghei Belov, venit din Sankt-Petersburg la manifestările legate de comemorarea a 100 de ani de la moartea unui alt mare prozator, Lev Tolstoi. [De altfel, fără a-l considera pe autorul romanului «Război și pace» rival… – sau, cine știe? – Dostoievski îi scria soției (în decembrie 1874): «Ieri am citit în «Grajdanin» (Cetățeanul) că Lev Tolstoi și-a vândut romanul (Anna Karenina) la „Russki vestnik” (Vestitorul rus), 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fără probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă prețuiesc ei, fiindcă eu îmi duc existența din muncă». Această constatare amară consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: A te naște fără avere e cea mai mare nenorocire…] Colegul de pe malurile Nevei mi-a spus exact următoarele (eram împreună cu Nichita Danilov și cu poetul din Moscova Evgheni Stepanov): «Fraza este din romanul Idiotul, dar sună altfel: «Krasotoiu spasiotsea mir» (Prin frumusețe lumea se va salva)». I-am mulțumit dlui Belov, chiar dacă, revenit la Chișinău, căutând în celebrul roman, fraza am găsit-o totuși în… prima variantă, cea mai invocată: «Frumusețea va salva lumea». Bineînțeles, memoria dlui Belov, coleg aflat la vârsta de 76 de ani, putea să-și permită o mică imprecizie. E de înțeles, pentru că ni se mai întâmplă și nouă... Totuși, unde se află varianta – prima, a doua? – «Prin frumusețe lumea se va salva»? Dragă cititorule, dai de ea în «Frații Karamazov». Și ea, această variantă, trebuie considerată de bază, prin Frumusețe subînțelegându-se Chipul Mântuitorului, Chipul lui Hristos. Între cele două variante ale adagiului există, însă, o deosebire, și nu doar de nuanțe… Fraza din Idiotul (scrisă prima, în ordine cronologică, 1868) e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că în Frații Karamazov (1880) este solicitată contribuția lumii însăși întru salvarea sa (prin frumusețe). În primul caz, lumea pur și simplu … «așteaptă» să fie salvată.