Poeme din:
Serghei
ESENIN
(1895 –
1925)
AUTOBIOGRAFIE
M-am născut în anul 1895 la 21 septembrie în satul
Konstantinovo din plasa Kuziminskoe, gubernia Riazan. Tatăl meu e țăranul
Aleksandr Nikitici Esenin, mama – Tatiana Feodorovna.
Copilăria mi-am petrecut-o la bunic și la bunica de pe
mamă într-o altă parte a satului, care se numește Matovo.
Primele amintiri le am de pe la trei-patru ani.
Țin minte pădurea, un șleau larg și hopuros. Bunica
merge la mănăstirea Radovețki, care se află la vreo 40 de verste depărtare de
noi. Eu, ținându-mă de poala ei, abia
de-mi mai împleticesc picioarele de oboseală, iar bunica mă tot îndeamnă:
„Mergi, mergi, pomușoară, dumnezeu te va face fericit”.
Deseori, la noi se adunau orbii ce rătăceau prin sate,
cântau melodii religioase despre raiul minunat, despre Lazăr, despre Nekulai și
despre mirele-musafir luminat din tărâmuri nevăzute.
Dădaca – o bătrână necăjită ce avea grijă de mine, îmi
spunea povești, aceleași pe care le cunosc toți copii de țărani.
Bunicul îmi cânta melodii vechi, nespus de apăsătoare,
răvășitoare. Sâmbetele și duminicile îmi povestea biblia și istoria sfântă
(...)
În afară de bunică, bunic și dădacă, în familia
noastră era și un unchi epileptic. Mă iubea foarte mult și deseori mergeam cu
el la Oka să
adăpăm caii. Noaptea, pe timp de liniște, luna
stă sus peste râu. Când caii beau apă, mi se părea că iată-iată vor
sorbi și luna, și mă bucuram când ea, împreună cu undele, se îndepărta de
boturile lor. De cum am împlinit 12 ani, am fost dat la școala de învățători.
Rudele voiau să facă din mine un învățător de țară. Speranțele lor se duceau
până la porțile institutului în care, din fericire, așa și nu am ajuns.
Am început să scriu versuri pe la 9 ani, iar cititul
l-am învățat pe la 5.
Creația mea a fost influențată de ceastuștele sătești.
Perioada de învățătură nu a lăsat în conștiința mea urme deosebite, decât
cunoașterea temeinică a vechii slavone bisericești. Asta e cam totul cu ce m-am
ales.
Celelalte le-am deprins sub îndrumarea unui oarecare
Klemionov. El m-a familiarizat cu noua literatură, explicându-mi de ce, în
anumite privințe, trebuie să te temi de clasici. Dintre poeți cel mai mult îmi
plăceau Lermontov și Kolțov. Mai târziu am ajuns la Pușkin.
În anul 1913 am devenit liber ascultător la Universitatea lui
Șaniavski. Stând acolo 1,5 ani, din considerente ce țineau de situația
materială, mă văzui nevoit a mă întoarce în sat.
În acea vreme deja aveam scrisă cartea de versuri
„Radunița” (Paștele blajinilor). Anumite texte le-am trimis unor reviste petersburgheze și, neprimind
răspuns, mă dusei eu însumi acolo. Am ajuns, l-am căutat pe Gorodețki. El m-a
primit cu brațele deschise. Pe atunci, în casa lui se adunau toți poeții.
Despre mine a început să se vorbească și au prins a mă publica care mai de
care.
Am publicat în: „Gândirea rusă”, „Viața pentru toți”,
„Revista lunară” a lui Miroliubov, „Note din nord” ș. a. Aceasta se întâmpla în
primăvara anului 1915. Iar în toamnă, Kliuiev mi-a expediat o telegramă în sat,
rugându-mă să vin la el.
Mi l-a găsit pe editorul M. V. Averianov, și peste
câteva luni văzu lumina tiparului prima mea carte „Radunița”. A apărut în anul
1915, însă datată cu 1916.
În timpul începuturilor aflării la Petersburg mi se
întâmpla să mă întâlnesc deseori cu Blok, cu Ivanov-Razumnîi. Mai târziu, cu
Andrei Belîi.
Prima perioadă a revoluției am întâmpinat-o cu
simpatie, însă mai mult spontan, decât conștient.
În 1917
a avut loc prima mea căsătorie cu Z. N. Raih.
În 1918 m-am despărțit de ea, iar după aceasta începu
viața mea de rătăcitor, ca și cea a tuturor rosienilor din perioada anilor
1918-21. În acest răstimp am fost în Turkmenistan, Caucaz, Persia, Crimeea,
Basarabia, în stepele Orenburgului, pe țărmurile Murmanskului, în Arhanghelskoe
și Solovki.
În 1921 m-am căsătorit cu I(sadora) Duncan, plecând în
America, înainte de asta, însă, colindând toată Europa, cu excepția Spaniei.
După viața de peste hotare, deja priveam cu alți ochi
țara mea și evenimentele. Nu-mi plăcea nomadismul nostru abia potolit. Mă
atrăgea civilizația. Însă nu iubesc America foarte tare. America nu e decât o
astfel de duhoare, în care moare nu numai arta, ci, în genere, cele mai frumoase elanuri umane. Dacă astăzi există o
orientare spre America, eu sunt gata să prefer cerul nostru cenușiu și peisajul
nostru (...) Aceștia nu ți-s zgârie-norii care deocamdată nu i-au dat decât pe
Rockfeller și Mackormica, în schimb e ceea ce i-a crescut la noi pe Tolstoi,
Dostoievski, Pușkin, Lermontov ș. a.
Înainte de toate, îmi place să depistez organicitatea.
Pentru mine arta nu înseamnă ingeniozități de ozoare întortocheate, ci chiar
cuvântul necesar acelui limbaj, prin care țin să mă exprim.
De aceea curentul imagismului întemeiat în anul 1919,
pe de o parte – de mine, de cealaltă – de Șerșenevici, chiar dacă a întors
formal poezia rusă pe o altă albie de receptare, încă nu a oferit nimănui
dreptul să pretindă la talent. Acum neg orice școli, curente. Consider că
poetul nu poate prefera o anume școală. Aceasta îl ține legat de mâini și de
picioare. Numai artistul liber poate aduce cuvântul liber.
Cam asta ar fi, pe scurt, schematic, ceea ce se referă
la biografia mea. Aici nu a fost spus totul. Însă eu cred că, în ce mă
privește, e devreme să fac anumite bilanțuri. Viața mea și arta mea sunt
înainte.
Serghei
Esenin
1924 20/VI
P.S. La 28 decembrie 1925, în
hotelul leningrădean „Anglettere”, este descoperit corpul neînsuflețit al lui
Serghei Esenin. Se presupune că s-ar fi sinucis, versiune ce trezește
controverse până în zilele noastre.
* * *
În 1912, Serghei Esenin intenționa să publice la Riazan prima sa carte de
versuri „Gânduri bolnave”. Debutează, însă, precum scrie și în autobiografie,
cu „Radunița”. A mai editat volumele de versuri „Albăstrime” (Goluben’),
„Schimbarea la față”, „Săteanul cititor de ceaslov” (1918), „Treriadița” (1920), „Spovedania unul
huligan” (1921), „Versurile unui scandalagiu” (1923), „Moscova cârciumilor”
(1924), „Rusia Sovietică” (1923), „Motive din Persia” (1925), poemele dramatice „Țara nemernicilor”,
„Pugaciov”, „Anna Sneghina”, eseurile despre artă „Cheile Mariei” (aici, Maria,
în sens de: suflet; textul a stat la baza platformei imagiștilor),
„Existența și arta”, proză ș.a. Căutările în sfera metaforei îl apropie de A.
Mariengof, V. Șerșenevici, R. Ivnev, cu care se întrunește în grupul
imagiștilor, ce era unul din cei trei afluenți importanți ai avangardismului
poetic rus, celelalte două fiind ego-futurismul și cubo-futurismul.
De o remarcabilă complexitate a trăirilor auctoriale,
poemele inserate aici țin de textele eseniene cele mai apropiate suflului
novator al modernismului, față de care poetul avea, totuși, anumite rezerve.
SĂRINDAR
Lui A. Mariengof
1
Sună, sună
corn de-ngropăciune!
Ce-i de
făcut, ce-i de făcut acum
Pe
noroioasele coapse de drum?
Voi,
iubitori de ploșnițe cântătoare,
Nu vreți
juganului a i-o suge?
A ne da în
festin cu mutre smerite – ajunge,
Dragă ți-e,
nedragă – ia-o oricum.
E bine când
amurgul ne întărâtă,
Băgându-ne
în fundurile groase
Însângerata
zării mătură.
Curând
promoroaca va prinde-a vărui
Orășelul din
zare și aceste pajiști.
Orice s-ar
întâmpla,
De moarte nu
aveți unde vă tăinui,
De dușman
n-aveți cum scăpa.
Iată-l,
iată-l cum cu burta-i verde de fier
Întinde
degetele spre gâtul văii, spre a-l înșfăca.
Bătrâna
moară dă din urechi,
Ascuțindu-și
mirosul de măcinătură.
Și mutul
ogrăzilor – boul,
Ștergându-și
limba aspră de răzor
Simți peste
ogor pericol și ură.
2
Au nu de aia
dincolo de sat
Atât de
jalnic suspină armonica? –
Tra-lea-lea,
tri-li-li-bom
Dăinuie
peste pervazul zgâriat.
Și nu de aia
vânt palid de-ntomnare
Vălurirea
albăstrimii provocând,
Parcă de pe
cai cu o țesală deasă
De prin
arțari ar țesăla frunzare?
Vine, vine
strașnicul vestitor,
Sub călcâie
dumbrăvi doborând.
Și
cântecele-s tot mai întristate
Întrerupte
sau acompaniate
De țipătul
frânt al brotacilor din fân.
O, răsăritul
de electricitate,
Surda
încleștare dintre țevării și curele,
Al acestor
izbe pântec de fecioare
Îl scutură-a
oțelului friguri rebele.
3
Vedeți voi
oare
Cum gonește
prin stepe,
Ascunzându-se-n
ceața apelor curate,
Fornăind din
nările-i de fier,
Trenul cu
uriașe labe forjate?
Și cum, după
el
Prin iarba
înaltă,
Ca la
sărbătoarea alergărilor disperate,
Galopează un
mânz cu coama roșcată?
Dragul,
dragul de el, prostuț vânturatic,
Ei, unde
aleargă, unde vrea să ajungă?
Oare chiar
să nu știe că mai toți caii vii
Au fost
răpuși de tabunul oțelului strașnic?
Să nu știe
oare că-n tihnite câmpii
Disperata
fugă nu-l mai întoarce,
Precum nici
în vremuri de cândva
Când pentru
un cal pecenegul dădea
O pereche de
rusoaice de stepă, sadea?
Deja
Soarta
altfel schimbă negoțul
Cu apele
noastre trezite de scrâșnete,
Încât,
astăzi, dimpotrivă, –
Pentru mia
de puduri de carne de cal și piele
Se cumpără o
locomotivă.
4
Dracul să te
ia, musafir păcătos!
Cu tine
cântul nostru nu face casă bună –
Ce rău ne
pare că în copilărie nu te-am înecat
Ca pe o
găleată, în fântână.
Lor le e
bine să stea și să privească,
Rujându-și
buzele-n pupături de tinichea –
Pe când eu,
ca psalmistul, trebuie să cânt
Peste
țara-mi natală un etern aliluia.
De aceea în mocirlosul
septembrie
Peste
nisipișul uscat și rece, întins,
Dându-se cu
capul de gard, scorușul
Sângele
ciorchinilor zdrobiți și-a prelins.
De aceea și
tristețea a concrescut
În al
armonicii triluit posac,
Iar mojicul
mirosind a jilavă pleavă
S-a înecat cu
barbar basamac.
(1920)
SPOVEDANIUA
UNUI HULIGAN
Nu poate să
cânte orișicare,
Nu oricui îi
este dat să cadă ca mărul goldan
La străine
picioare.
Aceasta e
cea mai mare spovedanie
Prin care se
mărturisește un huligan.
