POEME, CĂRȚI PRIN ANI...

 

MIȘCĂRILE SUBIECTULUI

 Leo Butnaru                                                                                              

                                                                                  Yes-Eu 

Continuarea subiectului

E, aproape, prima oară când mă conving, Iubite Maestre, că ați avut absolută… (nu, nu, când zici „aproape prima oară” asta nu „armonizează” cu epitetul: absolut, absolută…); că ați avut multă, pot spune, înlocuind epitetul absolut, dreptate, când presupuneați, ba nu,– când îmi spuneați să presupun eu, ceea ce, vă corectați peste câteva clipe, ar fi fost inutil, dacă nu aș fi cutezat și, mai ales, dacă nu ar fi fost să încerc, în fapt, în practică, în… da, în creație… – că este un uimitor și minunat dar, ca descendență din har – divin, bineînțeles, – să prevezi mișcările subiectului; mișcările în continuare ale subiectului de continuare tocmai a subiectului respectiv. Sigur, nu doar că țin minte sfatul pe care mi l-ați dat, ci am încercat să țin cont de el în intențiile mele – sfatul de a învăța să construiesc subiectul cât se poate mai aproape de condiția lui impecabilă, pentru că de desăvârșire ar fi inuman să vorbim – aici, prin inuman eu înțeleg, sugerez ceea ce este dincolo de firea și posibilitățile omului, chiar dacă el este un creator redutabil de subiecte; acest in-uman însemnând condiția divină, caracteristică doar Creatorului Suprem. Posibil, și El, dacă ar folosi epitetul in-divin (alias: ne-divin) s-ar gândi la ceea ce este specific bietului om în condiția de creatură ce cutează să creeze. De ce – cutează? [Oh, iertare!... – Îmi vine să spun… cut(r)ează…] Pentru că acesta poate fi chiar un imbold venit de la Suprem, omul-creator părând necesar în calitate de simplă calfă care să facă și ea ceva pentru diversificarea lumii.

Încep să vă dau dreptate, Iubite Maestre, că declanșarea a ceea ce lumea terestră (nu știu dacă și Spiritul Suprem) a convenit să numească inspirație ar echivala cu o descleștare, care însă dă și senzația că te afli în fața unui adversar foarte puternic și experimentat care, nu se știe din ce motiv, își va folosi puterea și experiența pentru a împiedica manifestarea puterii și experienței tale creatoare. Întru diversitatea lumii. Pentru că, la un moment dat, trăiești sentimentul că te afli la un pas (la un rând încă nescris, la o trăsătură de penel neașternută deocamdată pe pânză, la o notă încă nerotunjită în portativ…) de o catastrofă iminentă, că se apropie înfrângerea fatală, după care nu va mai urma vreo victorie, deoarece după înfrângerea fatală nu mai poate urma niciun soi de altfel de înfrângeri. Trăiești sentimentul că puterea și adversitatea celui experimentat, ce se opune forței și experienței tale, e un mod de a te îngenunchea, totuși, până la urmă sau chiar la acest început de partidă, de abordare a subiectului, de căutare a posibilelor mișcări de desfășurare a lui. E o stare de pre-knockout, de luft, de prăbușire în gol, pe lângă adversar, a floretei cu care-l înfrunți pe acesta. Și conștiința dramaticei, fatalei imposibilități de a te feri, de a te ocroti, la rândul tău, de lovitura floretei Lui ce-ți va aduce sfârșitul. Oricât de încordat ar fi arcul firii tale, al mușchilor tăi, al agerimii și norocului tău, el nu te va putea arunca din calea floretei ucigătoare.

2 NUVELETE. MISTERIOASELE TRANSFORMĂRI DIN... EL, ÎN... EA...

DUPĂ AUSCHWITZ POEZIA A FOST ȘI ESTE OBLIGATORIE

 

LINIA VIEȚII

 

UN MESAJ...

DINTR-O POSIBILĂ ANTOLOGIE, 2014

 

SOLIDARITATE

 

DIN ISTORIA (ȘI GEOGRAFIA) LITERATURII ROMÂNE ÎN IMAGINI ©

 * - Grigore Elisei; 
* - Carmen Veronica Steiciuc; 
* - Vasile Spiridon; 
* - Aurel Maria Baros.

REVISTA „NEUMA” ÎNTREABĂ

 

        – A contesta predecesorii, în succesiunea și alternanța „ei-noi”, „noi-mai-vechii – ei-mai-noii”, cu toate nedumeririle, animozitățile și dezbaterile aprinse, ce au ținut secole la rând, până la urmă păru – respectivul „procedeu” delicat demolator – deja ceva firesc și specific tuturor generațiilor. Însă astăzi se ajunge, parcă, prea departe – în ceea ce desparte pe „ei” de „noi” și pe „noi” de „ei”-i din viitor, unii socio-filosofi nuanțând (chiar!) ideea conform căreia fiecare generație este un nou popor. Astfel că nu se mai pune problema părinți – copii, ci popor de babaci – popor de progenituri (cam așa ceva, cu libertatea multor nuanțe în atâtea alte formulări/definiții posibile). 

        În fond, din ce știe, dar și din ce presupune omenirea, totul ține de dialectică, una din legitățile căreia e negarea negației, care spune că noul neagă vechiul, luându-i aceluia locul, treptat noul ajungând el însuși vechi etc. Asta ține și de așa-zisă „ștafetă a generațiilor”, de modificarea și substituirea dialectică a gustului în cultură, muzică, literatură, în general în artă.

        Sigur, generațiile pot avea și criterii despărțitoare, de vârstă, însă în unele dintre ele, mai bine zis printre reprezentanții lor, pot apărea criteriul de sudură: estetic, valoric. Însă personalizările, individualizările exclud uniformizarea, „asemănările izbitoare” între confrați... con-generaționiși. Originalitatea și valoarea unei generații scriitoricești nu înseamnă albie singulară, comună, ci ramificații de atare albii singulare întru pluralitate, diversitate iminentă de atitudini și soluții. De la un timp încolo, orice generație ajunge să-și transforme spiritul de echipă în spirit de străluciri sau eclipse individuale.

        Când se mai spune că în cutare creator s-a stins sau s-a aprins scânteia de geniu a unei generații, e de amintit că, în cazul acesta mai special, scânteia e un element absolut particular, nu general și generaționist. O generație nu are contribuție, dacă cineva, biologic-cronologic asemănător, se manifestă ca un geniu. El nu a fost „programat” în cadrul unei generații, ci în misterele ființării umane, apoi în cultură, bibliotecă, studiu etc. – toate particulare, nicidecum asumate colectivist, ca generație. (Să ne întrebăm: care a fost generația ce l-a... pregătit pe Eminescu?)

        Greu de spus dacă există, integră, o mentalitate artistică, hai să simplificam – poetică, a unei generații biologice, reprezentanții căreia scriu literatură. În genere, mie unuia mi se pare neconvingătoare motivația de a interpreta mentalitatea ca generalitate, fie în segmentul unei generații, fie în unul cât mai extins peste hotare bio-cronologice și artistice. Astfel că, în ultimă instanță, a mă dumiri din ce generație face parte Leo Butnaru ar fi ultima din preocupările mele (și... ale lui). Și nici chiar ultima nu e, deoarece, poate, deloc nu e.

        În fine, ca să mă refer la dialogul, „mai armonios ori mai conflictual”, amintit în argumentul chestionarului, într-un mod conciliator, surâzător-amical, reproduc un scurt poem de acum două decenii:

 

Când

adânc afundat în gânduri

preocupat de soarta literaturii române

se întâmplă să simt după ureche

adică la ceafă

vreo răcoroasă pală de aer

o adiere misterioasă parcă

fără a întoarce capul

și fără să-mi sară proverbiala țandără

îmi zic nițel interogativ:

– O fi zefirul

sau

generația tânără?...

 

        (O senzație destul de agreabilă...)

POET AL AVANGARDISMULUI UCRAINEAN - VICTIMA BOLȘEVISMULUI

 

SCRIITORUL ȘI ZODIA

 

– Ce zodie sunteți? 

Scrisul dvs. a fost influențat de zodie? 

Dar de ascendent?

POEME DIN „HYPERION” / număr aniversar - 40 de ani de la apariție

 

UN POET AL SUPRAREALISMULUI SÂRBESC

ANUL LITERAR 2022

 

Cum a fost anul literar 2022 pentru dumneavoastră?

                     Ce ați făcut dumneavoastră, ca scriitor?

 

       L.B. - La editura „Limes” mi-a apărut volumul „Surâs complice ideii”, texte

compacte, esențializate, pe care unii colegi de la reviste le trec la capitolul proză, alții – la eseuri (yes-euri), mai ceilalți – la poeme în proză, ele fiind de o formațiune deloc ușor de definit, nelăsântu-se clasificate, poziționate sub aspect teoretic. Evit și eu să le găsesc o așezare, o lămurire de gen, dar, lejer-ludic, le zic: ceva între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa, în această blândă butadă (cu inflexiuni de... baladă) mai important părându-mi-se a fi: ...absolut viceversa.

  La „Junimea” din Iași mi-a fost editată antologia de eseuri „Pasiența purtătorului de oglinzi” (coordonată și prefațată de cernăuțeanul bucureștenizăt Ștefan Hostiuc).

 Un tandem editorial româno-israelian, Cervantes-Saga, mi-a publicat volumul „Corespondență” (23.IX.1983 – 15.IV.2015), care îi are de protagoniști-adresanți pe regretații prieteni și colegi Vasile Levițchi (1921–1997), Ion Zubașcu (1948 – 2011) și letonul Leons Briedis(1949 – 2020), care au fost oameni și scriitori cursivi, coerenți, inteligenți, atenți. Și după plecarea lor în Câmpiile Elizee, dulceața prietenie rămâne a fi sarea destinelor noastre. În fine, cu umilința umilințelor simplului pământean, îndrăznesc să pun aici un strop de retorică:  Dacă nu I s-ar fi potrivit și Lui, credeți că Dumnezeu găsea necesară izvodirea cuvântului Prieten?

  La Roma, Moscova (...până la război!) și Belgrad mi-au apărut cărți de poeme traduse în, respectiv, italiană, rusă și sârbă – „Ta sabato e domenica” (Sâmbătă spre duminică), „Будда и полицейский” (Buddha și polițistul), „Od subote do nedelje” (Sâmbătă spre duminică).

La rândul meu și, cred, fidel sieși, din traducerile prin ani am publicat volumul de poeme al lui Yvan Goll „Cercurile magice” („Alfa”, Iași), autor pe care cei ce țin cu tot dinadinsul să-l definească, să-l poziționeze expres, atât în istoria literaturii, în general, cât și în particularitățile ambientelor literare din care a descins și s-a format, ar fi înclinați să creadă că în filoanele liricii sale ar aparține totuși expresionismului german, în fermentația căruia a propagat ideația suprarealismului francez.

Pentru prima oară a fost editate în traducere românească un volum al lui Mihail Semenko, „Raidul meu în eternitate” (poeme manifeste, articole programatice; „Tracus Arte”), fondatorul avangardismului literar ucrainean, scriitor foarte valoros, căzut jertfă represaliilor bolșevice în anul 1937. Am publicat în traducerea cartea de poeme a Valentinei Novkovic (Serbia) „Descântec de tandrețe”.

Am continuat să scriu pentru rubricile, pe care mi le-au oferit generoase reviste – „Argeș”, „Hyperion”, „Bucovina literară”, „Expres cultural”, „Revista literară”, „Spații culturale”. Să nu se creadă că e complicat să scrii, azi, pentru mai multe publicații, deoarece unele dintre ele, precum se știe, apar o dată la două luni sau chiar trimestrial. Țin să-i mulțumesc și „României literare” pentru găzduirea unor pagini de ale mele.

Cu modestia de rigoare menționez că antologia de poezie universală (publicată, fascicole, pe parcursul a mai bine de un deceniu în revista „Argeș”) „Clavecine și vecinătăți” (Panfilius, Iași) a fost apreciată cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova.   

 

UN EMINENT EXPONENT AL POEZIEI AVANGARDEI UCRAINENE

 

În ultimul deceniu al secolului XIX, în estul Malorusiei, parte a imperiului țarist, se nasc doi viitori reprezentanți importanți ai avangardismului european, unul – David Burliuk (1882), supranumit părintele futurismului rus, celălalt – Leonid Cernov (1899), acesta, în timp, debutnd ca poet imagist rus, apoi, ca un fiu risipitor, care deținea încă multe averi poetice în sufletul și conștiința sa, revine la oropsita, asuprita, marginalizata, aproape până la interzicere șovină moscovită, limbă ucraineană, maternă. Pe atunci era prohibit chiar și numele unei posibile viitoare țări, Ucraina, însă imperialiștii insistând a-i zice acelui teritoriu Rusia Mică (Malorusia). Burliuk a trăit 87 de ani, prin longevitate parcă răzbunându-și fratele mai mic, poetul Nikolai Burlik, care a fost împușcat de bolșevici, pe când abia împlinise 30 de ani, în 1920. Leonid Cernov a viețuit 34 de ani, fiind răpus de o boală incurabilă.

Dar să facem ceva lumină în onomastica acestui excepțional Cernov, care scria în autobiografie: „Dacă ar fi să vedeți omul în privirile tânărului căpitan de cursă lungă, care însă poartă în brațe o mașină de scris, sau și mai bine, – dacă veți vedea un om, care are toate aceste însemne și o zveltă statură de european, și care cu un entuziasm nebun vociferează în cercul scriitorilor despre incomparabila frumusețe și plăcere de a goni pe motocicletă, să știți că acel aș fi chiar eu, Leonid Cernov, care acum, în Ucraina, are absolut întâmplător un atare nume de familie rusesc, așa cum adevăratul meu nume e Maloșiycenko”.

Apare pe lume în familia lui Kondrat și a Mariei Maloșiycenko (în autobiografie scriitorul menționa că istoria dragostei părinților săi ar fi fost demnă de pana lui Jack London), în orașul Aleksandria* din stepele Hersonului. Bineînțeles, glumea, când scria în aceeași autobiografie: „Prima greșeală, pe care am făcut-o în viață, a fost că m-am născut. Am vrut foarte mult să o corijez, însă așa ceva s-a dovedit a fi imposibil. Apoi i-au urmat greșeli mai neimportante, una din ele fiind că m-am născut ucrainean și nu fiu al unei națiuni mai puțin «samoede»...”.

ANTOLOGIE DE ETAPĂ / 30 DE POEME

CARTE DE POEME ÎN LIMBA SÂRBĂ

 DRUMUL CĂRȚII: BELGRAD - CHIȘINĂU

Mulțumiri traducătoarei și postfațatoarei Valentina Novković, editorului Dejan Spasojević.

-------------------

În românește: „Sâmbătă spre duminică”

UN PORUMBEL SE ROAGĂ LUI ALLAH

DIN ISTORIA (ȘI GEOGRAFIA) LITERATURII ROMÂNE ÎN IMAGINI ©

 ALBUM DE ETAPĂ NR.5 / 80 DE IMAGINI

FĂNUȘ NEAGU - OMUL ȘI SCRIITORUL FASCINANT

UN GRUPAJ DE POEME

 

 
Leo Butnaru

 
Semn de Biblie
 
1
 
...de peste întinsul potopului care
începuse a-și îngusta apele
porumbelul reveni la arcă
la Noe
în cioc cu o ramură de măslin...
                      Eu mă gândesc că
de-ar fi existat pe atunci Biblia
și ea salvată în arcă
probabil Noe ar fi pus acea rămurea
între filele ei
semn de carte...
 
2
 
În fine
apele se potoliră.
 
Salvat la potop
când coborî din nou pe pământ
potențialul creator și-a zis:
 
„Iată și vremea de a trece de la arca
la arta lui Noe”.
 
Semn de carte
 
De la Adam
spre Mahomed
măgărușul ca simbol de legătură
între creștinism și islam;
mielul scurgându-și șuvița de sânge din beregată
între Biblie și Coran
uneori chiar ca un semn de carte
prelinsă dintre filele cu Cântarea cântărilor
înfricoșată. Frigărui
din mielul care aproape că nu-i
decât poate oscioarele-i albii
strivite
trosnitor
de țânci pirpirii...
 
...Și un gând păcătos ce se trage
încă de la anticul țăran
spartan sau macedonean
care
ascultând legendele cu încornoratul
copitatul bărbat-țap
pre nume Pan
se întreba în sinea lui: de la ăsta ce se nasc – copii
sau mieluți de capră?
 
Între Iliada, Biblie și Coran,
Doamne, aman!
 
Peste mâini
 
Unii  – cu mâinile în vânătăi
alții chiar cu mâinile bandajate...
 
cei mai mulți dintre ei fiind cei care
au vrut să-și ia destinul în
propriile mâini...
                            De regulă
asta se pedepsește...