COPILUL ŞI CARTEA

  LA TÂRGUL INTERNAŢIONAL "GAUDEAMUS 2012"

SĂ NE VEDEM LA "GAUDEAMUS"

          Azi, Ziarul de Duminică a publicat integral programul Târgului de Carte "Gaudeamus" (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/), din care alu şi eu că, miercuri, 22 noiembrie, la ora 16 (nivelul 0.00:19, 20), voi lansa o carte, anume - "În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov", prezentată de Alex Ştefănescu în "Evenimentul zilei" (http://www.evz.ro/detalii/stiri/Cititor-de-serviciu-Un-european-n-Republica-Moldova-996333.html). Prin urmare, dragi prieteni (prezenţi, dar - posibil - şi viitori) şi colegi dintotdeauna, aş fi bucuros să ne întâlnim cu unii dintre domniile voastre la locul şi ora indicate. Aici, reproduc două poeme din volum respectiv:

                   COPACUL DINTRE GHILIMELE

Nu este exclus

să fi căzut pe gânduri

sau pe sentimente –

                                acţiune cvasi-inertă

şi tot atât de (cvasi) inerentă

ce m-ar fi dus

                       spre scris

despre copacul bonsai (un fel de

„arbore” între ghilimele

pentru a se înţelege oarecum altfel

aproape invers decât ceea ce e

                                                 în realitate

un arbore fără ghilimele).

Bineînţeles

la Chişinău sau Bucureşti

putea să mă bată gândul

sau sentimentul

sau să fi venit inspiraţia

simpla metaforă să

scriu un poem despre „copacul” bonsai

                                                             dar –

la ce bun

dacă în spaţiul informaţional românesc

doar vreun procent-două

                                       să zicem

din populaţie ştie

ce ar fi ăla un

                      „arbore” bonsai?

Unde mai pui că

cine ştie ce răuvoitor ar putea ironiza că chiar

ţara noastră e una bonsai...

                       UNELE DE ALTELE

Mă întrebi ce impresie mi-a produs

crângul de bambus

acolo la mănăstirea Shaolin

în China?

– Mai ales pe furtună

când tijele-i prelungi se băteau sec

unele de altele

ai fi putut crede că

nu e decât funestul schelet

al universului...

PISICA NEAGRĂ: SUPERSTIŢIE ŞI POEZIE

                         fotoreportaj de la miezul nopţii  

Încotro s-o iau?

La heleşteu, poate pică ceva

Parcă s-ar zări o coadă de peşte...

Tot mai bine acasă!

Tu eşti, cucoană?

Unde te poartă naiba-n miezul nopţii?

DOSTOIEVSKI

Azi e ziua de naştere a lui Fiodor Mihailovici Dostoievski (30.X/ 11.XI. 1821 – 28.I./ 9.II. 1881). Prin ani, i-am adresat mai multe scrisori, unele dintre care le public (şi) aici.

DOSTOIEVSKI SCRIIND

cu mâna pe un cactus (o pre-biblie)

marele inchizitor jură (ceva)...

în vreme ce scrie (oricând)

dostoievski (fiodor mihailovici fireşte)

suflă-răsuflă peste fila de

hârtie-(a)caligrafie

apăsând uşor (vede-se) mâna

celui ce jură – peste

ghimpii pre-bibliei apăsând-o

(mie unuia

mereu mi s-a părut convingătoare

mărunt-mărunţica-nrourare de hemoglobină)

20.VI.2005

PATIMILE DUPĂ DOSTOIEVSKI

Domnul Dostoievski a fost totuşi un om relativ cumpătat

Necutezând să treacă mai departe de calvarul fraţilor Karamazov

pentru că şi mai şi au fost bântuite de patimi

                                                                 surorile Karamazov…

14.IX.2011

METROPOLA CU PERIFERII DE … PÂSLĂ

            Mai jos, extrag un pasaj din jurnalul mongol pe care îl scriam în iunie 1989. Azi, îl însoţesc şi cu o confirmare fotografică, luată de la înălţime: periferiile de… pâslă, de iurte ale capitalei asiate.

 „În imediata apropiere a pagodei se răsfiră cartiere de... iurte urbane, tristă constatare ce aminteşte de veşnica problemă a socialismului „dezvoltat” (cu sinonimul... deşirat, ajuns, iată, şi în Mongolia): lipsa cronică de spaţiu locativ. La Ulan Bator, circa 200 de mii (din cele peste 700 de mii) de locuitori se adăpostesc, legal sau nu prea, în iurte. Aceste cartiere municipale cu arhitectură... itinerantă, de nomazi, generează destule probleme şi inconvenienţe: nici tu apă curentă (pentru că nu vei trage conductă în colibele din pâslă!), nici tu condiţii sanitare, nici tu combustibil, nici... nici... Da, ăsta e numele comunismului în goană de trăpaş, ce sări din, hăt, feudalism, în secolul XX: societatea/ orânduirea  Nici-Nici!

De fapt, nimic, parcă, deosebit în această convieţuire a cartierelor de iurte cu „hulubăriile” („dormitoarele”) din beton, cu 4-5 etaje, ale contemporaneităţii socialismului... pe ducă. Motivaţia se conturează încă din anul 1639, în care Ulan Bator a fost întemeiat drept reşedinţă nomadă (din 1778 – statornicită) a vârfuitorului bisericii lamaiste în Mongolia, primul său nume fiind Orgoo (în mongolă: rezidenţă, dar, poate şi – cartier general, al hoardei). Până în 1924, în literatura europeană aşa s-a şi numit: Urga, cu toate că, din 1706, se chema Ih-huree (Marea mănăstire), iar din 1911 – Niislel-huree (Mănăstirea capitalei). Din a doua jumătate a secolului XVIII a fost reşedinţa ambaiului (guvernatorului general) manciurian, ca centru administrativ al Mongoliei Exterioare. Între 1911-1915 este capitala statului mongol feodal-teocratic, iar din 1915 – oraşul principal al Mongoliei Exterioare.

Astăzi, ca şi în magherniţele chişinăuiene de la Poşta Veche, Melestiu, Munceşti, să zicem, şi aici, în acest nici-nici, vieţuiesc oropsiţi ai sorţii, renunţând să mai cânte celebra, cândva, „Internaţionala” cu: „Sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii!”. Mai curând, dânşii traversează strada – iarăşi ca un „etern” salt feudalism-socialism! – din sărăcăcioasa împărăţie de pâslă a iurtelor, nimerind în oraşul propriu-zis, în civilizaţia de metropolă asiată, dar cel mai aproape le este să ajungă (spre a rămânea, aici, unde au fost!) în exotismul generos al mănăstirii Gandan Hiid, situată pe înălţimea Tasgan – ceva între munte şi colină, – al cărei relief, în imaginaţia vechilor mongoli, aducea a impunătoare şi luminată frunte de dragon”. 

DINTR-O ANTOLOGIE

MANIFESTUL LUI ANTON SOROKIN

(Manifestul geniului Siberiei nu se referă la idioţi, cretini, beţivani şi la cei care au gologani, astfel că astă pleavă a vieţii poate să nu se deranjeze cu cetitul lui)

Noi, Anton Sorokin, din mila gândului şi a uimirii omeneşti regele celui de-al şaselea imperiu, trimitem credincioasele şi neînvinsele noastre oştiri de soldaţi-buchii, aliniate în rânduri brave, în divizii – pagini, cărţi – armate; le trimitem la luptă cu prostia şi cu ticăloşia omenească. Vin în grabă comandanţii noştri – talentul şi inspiraţia, – urlând panicaţi: ,,Nefericitule rege, salvează-ne, pentru că armatele tale sunt zdrobite de o mare putere – de prostia şi ticăloşia omenească. Ai tăi oşteni-gânduri au pierit însinguraţi în arhivele prăfuite, îngropaţi în mormintele anonimilor sau în bălţile mlăştinoase ale creierilor putrezi. Jefuitorii de cadavre smulg hainele-hârtie şi le duc la talcioc să învelească în ele cârnat şi scrumbie şi să fumeze ţigări picioruş-de-câine, le aruncă în latrine. Iar pe tine, primul rege al celui de-al şaselea imperiu, rege al anului nouăsprezece, vor să te împopoţoneze în purpură de vizon, să te facă măscărici demn de batjocura şi râsul lumii.

EXCES DE GRIJĂ?

Ce mai grijă (cu doze de umor, dacă nu chiar de ridicol) pentru exprimarea/ scrierea corectă în limba engleză, de parcă întreaga lume nu ar avea nimic altceva de făcut, decât să menajeze orgoliul americanilor, britanicilor. Reţin:

Mesajul de felicitare pe care preşedintele Franţei i l-a expediat lui Barack Obama conţine o expresie incorectă, devenind subiect de comentarii pe site-urile de socializare: francezul semnează cu sintagma „friendly, François Hollande”, deşi corect ar fi fost „friendly yours” („cu prietenie”).

Măi, măi, măi, ce mai catastrofă! Iar puritanii-supraveghetori de corectitudine brito-americană îşi amintesc că, în ianuarie 2010, Nicolas Sarkozy devenise sursă de glume pe Internet după ce, pentru că ploua, îi spusese lui Hillary Clinton „sorry for the time” („îmi pare rău pentru timp”) în loc de „sorry for the weather” („îmi pare rău pentru vreme”), de parcă „subtila” Hillary nu ar fi înţeles despre ce-i vorba. Unde mai pui că, în genere, faţă de americani şi britanici senaiştii (cei de pe Sena, nu?) sunt cam jemafişişti, uşor aroganţi până la o umbră de cinism.

La o adică, „puritanii” să asculte – nici nu e nevoie de prea multă atenţie! – ce festival de expresii englezeşti pun la calle chinezii, japonezii, alţii!

Stalin - ALFABETUL LATIN ŞI LIMBA ROMÂNĂ

Din dosarele Arhivei Ministerului Securităţii Naţionale în vara lui ’92, interogatoriu la care răspunde în august 1956 profesorul Ion Ocinschi haşurează „spaţiile albe” din anii 1930-1938. Stenograma acestei discuţii se păstrează în dosarul nr. 38516, deschis în 1937 scriitorului Dumitru Milev şi a servit drept mărturie în procesul de reabilitare a scriitorului împuşcat fără vină. 

„Proces-verbal al interogatoriului
17 august 1956, or. Chişinău
Eu, anchetatorul superior al CSS de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti, căpitanul Karpunin, acţionând în conformitate cu art. 160-165 al CP al RSS Ucrainene, am anchetat în calitate de martor pe Ocinschi Ivan Vasilievici, născut în 1888, originar din localitatea Secureni, raionul Secureni, regiunea Cernăuţi, moldovean, cetăţean al URSS, din părinţi muncitori, fără de partid, studii superioare, domiciliat la Bălţi, str. Lenin, casa nr. 34, ap. 29, candidat în filologie, docent la Catedra de literatură rusă şi străină a Institutului Pedagogic din Bălţi.
Despre răspunderea ce-o poartă pentru refuzul de a depune mărturii sau în cazul depunerii unor mărturii false a fost avertizat conform articolelor 89, 87 şi 90 ale CP al RSS Ucrainene.

…- În ce împrejurări a trecut Moldova la alfabetul latinizat (sic!)?

- La finele anului 1931 secretarul regionalei moldoveneşti, Placinda, a anunţat membrii Biroului regional că „Biroul politic al CC al PC(b) din Ucraina a recomandat că scrisul moldovenesc să fie trecut la grafia latină”.

DIN TINEREŢEA UNUI MARE POET

Andrei VOZNESENSKI  
(1933 – 2010), Federaţia Rusă

Poet, prozator, pictor, arhitect, cel mai popular poet al generaţiei şaizeci, din care fac parte  Evgheni Evtuşenko (n. 1933), Bella Ahmadulina (1937-2010), Robert Rojdestvenski (1932-1994). Primul său volum de versuri, „Mozaic”, apărut în oraşul Vladimir, trezeşte furia ideologilor comunişti, redactorul cărţii fiind destituit din post. Apoi, împreună cu Ahmadulina şi Evtuşenko, cade în nemila lui Hruşciov care, la o întâlnire cu intelectualii la Kremlin, îi strigă poetului (o bună parte din cei din sală aplaudau): „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Îi voi ordona lui Şelepin, şi el vă va iscăli paşaportul pentru străinătate!” Şi chiar i se permite să plece în SUA, unde este tradus de Robert Kennedy, se împrieteneşte cu Allen Ginsberg şi Arthur Miller.

Poezia lui e una „cu şcoală” la Maiakovski (cel din tinereţe), Pasternak, dar şi la cea a poetului futurist Semion Kirsanov.

*   *    *

             7 martie 1963. Kremlin. Întâlnire oficială a conducerii de partid sovietice cu intelectualitatea de creaţie. Nikita Hruşciov, mahăr pe toate liniile, se dezlănţuie, urlă la tinerii artişti, înjură, ameninţă, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, precum se vede şi din fotografia momentului. Partinicul îi strigă scriitorului: „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Voi ordona să ţi se iscălească paşaportul pentru străinătate!”

Astfel se punea capăt a ceea ce se numise dezgheţul hruşciovist, destalinizarea societăţii sovietice. Reîncepea îngheţul. Partidul nu digera arta noua, USSR – degera din nou. Şi se întâmpla cel mai benefic paradox: în loc să oprească putrefacţia, gerul o aţâţa, o stimula! Peste un sfert de veac, ţara sovietelor, ţara-putregai se spulbera.

ŞOSEAUA RUBLIOVSKOE

Pe lângă sanatorii stinghere

planează scutere.

Conduc îndrăgostiţii fără istov –

ca îngerii lui Rubliov.

Ca în frescele Bunăvestirii,

de un alb zorit în libertate,

în urma lor luminează femeile

ca aripile la spate!

Veşmintele lor fâlfâie,

se rup de ghidoane,

în umerii mei vă înfigeţi,

mari aripi bălane.

Voi zbura,

                  mă voi înălţa?

Voi cădea,

                voi rata?

Ca vulturul în tării?

Ca piatra?

Toamnă. Ceruri senine.

Păduri purpurii.

1962

PARISUL FĂRĂ RIME

Parisul e răzuit. Parisul e garnisit.

Îl bat cu jet de nisip dintr-un aparat,

Matroanele din epoca rococo

Sunt roase de duşul Charcot*.

Şi am zis: „Trebuie neapărat –

Să scoţi de pe obiecte exteriorul strat,

Să vezi lumea fără învelitoare

Scheme pernicioase şi pereţi baroci”.

Eu eram ridicol prin predestinare,

însă patroana noastră, madam Lanchon,

făcu: „o-lea-lea, amicul meu!...” şi dintr-o dată –

oraşul s-a preschimbat,

        zidurile dispăruseră, mai bine zis, au devenit transparente,

peste străzi, precum legături de baloane colorate,

                                                        atârnau odăile,

fiecare luminată altfel,

în interior, precum în ciorchini,

                                         ardeau figuri şi paturi,

obiectele îşi aruncau carapacele, copertele, învelişurile,

peste masă

se încovoia maroniu ceaiul, păstrând forma ceainicului,

de asemenea, păstrând forma conductei,

pe tavan se prelingea argintia apă rotundă,

în catedrala Notre-Dame se ţinea mesa,

ca printr-un acvariu

luminau candelabrele şi cardinalii purpurii,

arhitectura se evaporase

şi doar rotundul vitraliu al rozetei  nu ştiu de ce plutea

                          peste piaţă, ca semnul:

                          „Circulaţie interzisă”,

peste Luvrul postamentelor, ca 16 arcuri de canapele,

                                         tremurau carcasele statuilor,

arcuri erau pretutindeni,

totul ticăia,

o, Paris, lume a funigeilor, antenelor şi sârmuliţelor dezgolite,

ce mai tremuri,

ce mai baţi cu motorul de cursă,

o, inimă sub subţire peliculă liliachie,

Paris

(pe locul buzunăraşului de la piept, vertical, ca un peştişor,

stătea briciul firmei „Gillette”)!

Paris, ce vulnerabil, ce uşor de rănit eşti,

sub găoacea ironiei,

sub francheţea învecinată

cu lipsa de apărare,

Paris.

În Paris voi sunteţi singuri pentru totdeauna,

chiar dacă nimeni nu e în singurătate.

În râset e tristeţe, cum în vişină sâmburele,

Paris – apă arzătoare,

Paris,

cât eşti tu de sucit,

ce albă e pădurea ta de Boulogne,

                                         tânără precum fetele la scaldă,

alergau câini rozi, amirosindu-se jenaţi,

ei ar fi putut să treacă unii în alţii,

                                         ca stropii de mercur,

şi cineva, golaş ca şarpele, 

murmură: „eu sunt vulpe argintie”,

treceau oamenii,

pe locul craniilor deşurubate

ca păsările în colivii

spânzurau gândurile,

flocoase vedenii bărbăteşti intimidau monahia,

preşedintele clubului destinat bărbaţilor se temea de dezvăluiri

(legătura lui secretă cu soţia a fost deconspirată,

el e supus oprobriului),

peste un poliţist fluturau picioruşe

ca un nimb, într-o farfurie argintie

plutea un şniţel peste cântăreţul mansardelor,

în scăfârlia dezmăţatei OAS**

pe tigaie fumega Sartre,

iar Sartre,

          dragul nostru Sartre

îngândurat ca un greieraş blând,

rumega păiuşul cocteilului,

cu toate aste taine

                          ale spiritului înţelept,

prin păiuş,

          ca un suflător de sticlă,

el a umflat felinarele, încât

întregul oraş, din interior,

şi bisericile şi abatoarele arată

ca nişte baloane multicolore!

Eu îl zgâlţâi:

               „Dragul meu Sartre,

grădina mea, ne-sticluit  contra iernilor,

de ce atât de neapărate

zboară baloanele

                          clipitelor?

Ce groaznic dezgolit e totul,

doar de un fir de nisip despărţite toate de straşnice răni,

pe care chiar şi aerul le arde, ca raşpelul,

dragul meu Sartre!

          Dar dacă totul este ca şi condamnat?!...”

Tace greieraşul pe frunzişoară

cu chin dement pe feţişoară.

Trei au fost…

Noi cu Olga stăteam la „Calul zăpăcit”,

între dinţii jazmanului se încovoia un sunet de forma saxofonului,

femeia zâmbi,

„De-i striptis striptis să fie”, –

                                         spuse ea,

prinzând să-şi jupoaie de pe trup nu rochia, nu, –

                                         ci pielea! –

cum sunt scoase de obicei ciorapii sau treningurile de tricotaj

– o! o! –

ceea ce-mi mai amintesc, în fine, au fost veveriţele,

impasibil-albe, precum izolatoarele,

                          pe straşnica,

                          urlătoarea faţă de foc.

„…Dragă prietene, vi se topeşte îngheţata…”

Paris. Prieteni. Pereţii s-au închis.

Iar dincolo de geam zboară trans-secular

                          motocicliştii

                                         cu căşti albe

ca diavolii în buline nocturne.

1963

__________

*Charcot – traducătorul presupune că este vorba de cristalele Charcot-Leyden; cristale de fosfat incolore, hexagonale, ce se găsesc în sputa bolnavilor de astm bronhic.

**OAS (Organisation de l'armée secrète) – organizaţie naţionalistă de extremă dreaptă, care a activat în Franţa pe durata războiului din Algeria (1954 – 1962).

COSMORAMĂ din revista

O dată la zece bătăi în poartă

Pe când eram deja un înger destul de bătrân în vârstă (aici, eu dau textul mărturisirii mele, acestei, acelei istorioare în varianta ei de bruion, cu unele emendaţii, tăieturi, cu mici imprecizii stilistice etc.), precum prevede pravila legiuirile tăriilor cereşti, am fost şi eu, ca şi cei din acelaşi contingent cu mine, transferat din împărăţia azurului briant în partea azurului clarobscur, unde se hotărăşte destinul de mai departe al celor care şi-au făcut stagiul serafic angelic activ. Îmi amintesc că, în primele zile şi nopţi – ba  nu, – doar în prima zi, deoarece acolo aici e o ziuă continuă, permanentă, – ar reieşi că, de fapt, totul e, otova, doar o primă zi-non-stop – deci, de cum am fost instalat la noul meu loc de vieţuire, am rămas foarte uimit că, la bătăile în poartă, care răsunau din vreme în vreme, ceilalţi fraţi aripaţi din parte clarobscură a azurului nostru priveau, pe rând, prin vizorul ce dădea în lumea de dincolo şi, fără să deschidă, se retrăgeau, tupilat, în adâncul curţii sau, pur şi simplu, se întindeau, tăcând chitic, chiar lângă poartă. Bineînţeles, mă prinse curiozitatea şi chiar l-am întrebat pe un frate întru cerească cetate ce înseamnă acest acel comportament, la care el îmi răspunse în şoaptă, să nu audă cei care, din vreme în vreme, băteau în poartă:

FIORI ÎN ŢARA FIORDURILOR

UMBRA LUI DANIEL TURCEA ÎN SUEDIA

(Pagini de jurnal)

1 noiembrie 1998

Astăzi, am acordat un interviu pentru televiziune (TVM), în care eram întrebat şi despre călătoria mea în Suedia. Nu mai ţin minte ce am notat în blocnotes, dar aş dori să dau, en brève, o biografie de emigrant român, pre nume Răzvan Turcea, stabilit la Stockholm încă din 1976. Este cumnatul domnului Radu Lăzărescu, la care l-am şi întâlnit, de unde, împreună cu colegul Andrei Burac, mergem şi la Răzvan, în casa lui gen vilă, cu două nivele, în care, în afară de stăpân, mai locuieşte un pisoi uriaş. Dl Turcea abia îşi revine dintr-un şoc de adâncă stupefacţie, în melanj cu nişte sentimente de dragoste, sau doar de obişnuinţă „în  doi”; în amestec cu o nemeritată nostalgie pe care nu o poate nicidecum tăinui. Vorba e că, acum o lună jumătate, i-a plecat de acasă soţia suedeză. De ce? Zice Răzvan: „Cu vreun an în urmă, ea îmi propusese să mergem să ne stabilim în nordul ţării, de unde-şi are obârşia. Eu am contestat acest plan, nevrând să schimb Stockholmul, metropola, pe o depărtare ceva mai rece şi mai străină mie. Ea însă a tăcut, nu a contestat contestaţia mea. Adică, nu ne-am certat, nu am insistat asupra subiectului. Ei, suedezii, sunt firi închise. Şi iată că, într-o zi proastă, venind seara acasă, găsesc bileţelul că dânsa se reîntoarce în nord, pe meleagurile baştinei sale”. Bietul nostru român recunoaşte că a suferit mult, ştiau de asta şi ceilalţi, rudele, prietenii. Zice Răzvan: „După mine, am tras din ţară vreo 50 de rude”. Vila sa e într-un sector elitar, întrebată. Ar costa cam la 250 de mii de dolari americani. Are o grădină, câţiva meri foarte roditori. Însă, deja de câţiva ani, nu mai face ţuică din fructele adunate.

Dabiel Turcea

Dar să o luăm de mai departe, de pe la 1972, când junele român Răzvan Turcea îşi cam făcea planuri să evadeze din ţară. Cum, însă? Aha! Îi vine o idee. Mă întreabă:

– Ai auzit de ansamblul Căluşul?”

Eu:

– Da, Căluşarii”.

El:

– Nu de Căluşarii, ci de Căluşul din Scorniceşti, în care evoluau doar rudele lui Ceauşescu. Ştiam că acest colectiv este admis să meargă des peste hotare, să ne reprezinte. Cum să nu aibă ei încredere în rudele secretarului general al PCR? Şi, ce-mi zic eu? – Hai să mă transfer cu traiul la Scorniceşti. Asta şi fac. Vin în oraşul de baştină al preşedintelui, mă angajez frumos şi serios la lucru, mă mai înscriu şi în echipa pregătitoare de dansatori a Căluşului. Mă căsătoresc, îmi cumpăr casă bună. Bună, căci – ce să-ţi spun? – am fost până şi „şef la mături”. Adică, eram brigadier într-un atelier de legat mături. Parcă, ai zice, muncă de jos, dar necesară pentru ţinta pe care o urmăream eu.

PRECUM O TRINITATE

Odată ce prezentul arhivo-reportajul e unul fotografic, să o începem cu prima fotografie din istoria lumii. Dar până la ea – puţină etimologie: noţiunea fotografie îşi trage originea din doi termeni greceşti: fotos (φotoς) ce se traduce ca lumină, evident şi grafein (γραφειν), pre limba română zis/ înţeles: lumină, desen, scris. Literalmente: a picta cu lumină.

Iată şi cea dintâi imagine fotografică, dar şi despre cine şi cum a ajuns la ea: în anul 1829, Joseph Nicéphore, fizician dintr-o provincie franceză, a reuşit să fixeze o imagine pe o placă metalică cu depunere de halogenură de argint. Rezultatul – de o calitate precum se vede, zisă medie.

După trecerea la cele veşnice a domnului Niépce (1833), cauza sa o continuă Jacques Mandé Daguerre, iar data oficială a invenţiei fotografiei s-a convenit să fie anul 1839, când Daguerre a patentat invenţia numită de el „daghereotip”, care de fapt era o simplă ameliorare a descoperirii făcute de Niépce. Proprietar al patentului a devenit statul francez.

                                             *      *      *

Dat fiind că toate acestea (ni) le comunicăm la fascinanta simbioză tehnică, zisă computer/ ordinator, să ne amintim cum arăta „străbunul" său.

De fapt, este complicat de precizat care a fost primul calculator digital. Realizări notabile – calculatorul Atanasoff-Berry, maşinile Z ale germanului Konrad Zuse – de exemplu, calculatorul electromecanic Z3, care, deşi foarte nepractic, a fost probabil cel dintâi ordinator universal, apoi calculatorul ENIAC cu o arhitectură relativ inflexibilă ce cerea modificări ale cablajelor la fiecare reprogramare, precum şi calculatorul secret britanic Colossus, construit pe bază de lămpi şi programabil electronic.

                                             *      *      *

Iar calculatorul ne duce (şi) în fascinantul univers Google. De când folosiţi computerul? Vedeţi cum arăta Compania Google în 1999.