DACĂ AȚI ȘTI...

 

POEME ȘI CĂRȚI PRIN ANI / VIII

SCURT YES-EU

 

ADIO, DRAGĂ PRIETENE!

ILIE T. ZEGREA!
(3 iunie 1949 - 24 octombrie 2022)

Cernăuțiul e mai însingurat, mai înstrăinat fără tine, fără Cuvântul, fără Cutezanța ta.

Anii 80 ai secolului trecut. Chișinău. Anatol Ciocanu, Bella Ahmadulina (poetă din Moscova), Ilie T. Zegrea, Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu.

DIN MĂRTURISIRILE UNUI ÎNȚELEPT

 

Eugen SIMION

(25.V.1933 – 18.X.2022)

 

Sunt un spirit foarte neliniștit. Însă un neliniștit care se stăpânește 

– Stimate domnule Eugen Simion, când a fost întrebat dacă există azi în literatura română modele care să fie urmate de tineri, N. Steinhardt răspunse că există, și anume: Constantin Noica, Anton Dumitriu. După care continuă: „cred, Eugen Simion și Eugen Ionescu”. Cum ați reacționat la această evghenicoasă apreciere?

– Da, am descoperit-o cu uimire într-o carte publicată de Zaharia Sângiorzan. M-a bucurat, evident, și încă o dată m-a surprins, pentru că eu l-am cunoscut foarte puțin pe Steinhardt. Este unul din regretele vieții mele. N-am trăit în preajma lui, l-am întâlnit de câteva ori, am vorbit puțin cu el și, recitindu-i acum cărțile și descoperindu-i jurnalul, am avut o revelație, și anume că marile spirite nu sunt totdeauna cele care trăiesc în prejma noastră sau cele spre care ne orientăm noi.

Pe scurt, nu știu dacă am putut fi un model pentru noile generații, dar am avut modele morale.

– Le-ați mărturisit? Le puteți reaminti?

– În primul rând, pe Eugen Lovinescu, după aceea pe Marin Preda și alte câteva, oameni formidabili într-o cultură care se află mereu într-o mișcare haotică. Și Lovinescu, și Preda au fost puncte statornice, cred, în această lume în cutremur.

Cât mă privește, mă onorează foarte mult aprecierea lui Steinhardt, cu atât mai mult cu cât ea vine postum, după ce acest om minunat a dispărut.

– Îmi dau seama că nu vi-i ușor să vă referiți la propria persoană. Însă în ceea ce-i privește pe Constantin Noica, pe Anton Dumitriu sau Eugen Ionescu grație căror calități ale lor, credeți, N. Steinhardt i-a decretat drept modele?

– Compania mă zdrobește puțin... Mi-e mult mai ușor să explic de ce Noica era un model și poate fi un model, de ce Anton Dumitriu, de ce chiar Eugen Ionescu... Ar trebui să-i iau pe rând și să explic de ce... Am să mă refer numai la Anton Dumitriu, un filosof mai puțin cunoscut, cunoscut doar de specialiști. Anton Dumitriu este un om care are o pregătire științifică, a fost matematician și a devenit cel mai mare logician al nostru și unul dintre filosofii de marcă. El nu e atât de strălucit ca Cioran, să zicem, sau ca Noica și nu a intrat în topul eseisticii filosofice. Însă a fost un om formidabil prin destin. Eu am avut bucuria să-l cunosc spre sfârșitul vieții lui, trecuse de 80 de ani. L-am întâlnit în casa unui prieten comun, pictorul Nicodim, după 1990, într-un moment în care un om care suferise atât de mult în regimul totalitar ar fi avut toate drepturile să fie, cum să spun, foarte arogant și să aibă un sentiment justițiar exagerat. Ei bine, am descoperit un om frumos. În primul rând, la propriu și la figurat. Un om foarte liniștit, un om care nu a făcut caz de suferința lui – avea această delicatețe extraordinară într-o vreme, repet, în care toți fac caz de suferința lor și-și ticluiesc dosare de ilegaliști. Omul acesta, care stătuse atâția ani în pușcărie, vorbea oarecum în liniște și ca despre un fenomen trecut despre ceea ce i s-a întâmplat și se gândea la opera lui, pe care o avea pe punctul de a o încheia. Într-adevăr, un asemenea om este an model moral.

– În anii în care ați locuit la Paris, l-ați cunoscut, probabil, și pe Eugen Ionescu...

– Pe Eugen Ionescu l-am întâlnit de foarte malte ori, am stat de vorbă… Nu pot să spun că am fost în grațiile lui sau că, Doamne păzește, m-a acceptat ca prieten. Nici nu avea cum. Însă l-am citit cu admirație. E un mare scriitor, e un uriaș scriitor în acest secol. Și aveam în mine o îndreptățire, că spiritul românesc poate să ajungă să se impună…

– Cum vă simțeați în compania uriașului scriitor?

– Foarte curios: nu m-am simțit deloc complexat în fața lui, pentru că Eugen Ionescu accepta un stil al cordialității. Vorbea firesc, punea întrebări comune, se interesa dacă mai există strada Berthelot, dacă mai există un hotel lângă Gara de Nord, unde a stat el cu mama sa, lângă o grădină publică, unde asculta un cântec care începea astfel (mai țin minte câteva versuri):

„Mihalache, vai de mine,

Sunt muiere în putere,

Trupul vrea, inima cere!”

Era senzațional că, după cincizeci de ani, în inima Parisului, în Montparnasse, Eugen Ionescu își amintea aceste versuri. Dar eu i-am spus: „Domnule Eugen Ionescu, n-am auzit această romanță de cartier, însă trebuie să vă spun că s-a schimbat ceva în stilul folclorului urban” și i-am reprodus câteva versuri pe care le auzisem într-o grădină din Zimnicea

 „Jimmy, Jimmy, samurai,

Dă-mi dolari ca să mă ai!”

 I-au plăcut atât de mult aceste versuri, încât tot timpul, cât am stat de vorbă, făcea ce făcea și-și amintea mereu. Zicea: „Cum? Jimmy, Jimmy, samurai,/ Dă-mi dolari ca să mă ai?!”

ALTFEL DE VIAȚĂ - ONLINE

 

...Cred că și eu sunt printre cei care, în bună măsură, au intrat în specificul vieții online. Astfel că azi, după 2 decenii de colaborare via internet cu prietenii, colegii, editurile, presa, cu lumea, adică, mi-ar fi greu să-mi imaginez cum, în ce condiții de scriere/transcriere/redactare, publicare, difuzare mi s-ar fi întâmplat cărțile și antologiile traduse din literatura mai multor țări, cum aș fi expediat, via poșta, ca pe timpuri, mapele cu cele 1 600 de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ruse, sutele de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ucrainene, manuscrisele cu poeme, proză, teatru de Hlebnikov, Maiakovski, Țvetaeva, Mandelștam, Ahmatova, Pasternak, Harms, Goll, Lorca etc., etc., unele din ele în 2 volume; antologiile Avangarda – jertfa Gulagului, manifestele, dramaturgia avangardei ruse trimise spre Madrid (unde l-am editat în românește pe Igor Bahterev), București, Iași, Cluj, Constanța, Alba Iulia, Bistrița, Tel Aviv, apoi cărțile mele apărute în Franța, Rusia, Germania, Italia, Polonia, Bulgaria, Serbia, Azerbaidjan, Ucraina, Tatarstan. Bineînțeles, în modul poștal tradițional, această muncă, această colaborare, aceste eforturi și rezultate se întâmplau, totuși, însă într-o amânare rudimentar-ralanti, mai costisitoare (și ca timp, și ca bani, și ca nervi), mai obositoare. Mai ales azi, cânt și poștele sunt trecute, periodic, în carantină! Nu, nu înalț aici imn de glorie internetului, vieții online, doar fac o simplă, iminentă și elocventă, cred, constatare, „impusă” de epoca în care trăim, muncim.
        Viața online, alias neuroexistența cuprinde, „populează” tot mai mult sfera publică, deci și pe cea individuală. Nu mai putem fi sută la sută, dar poate nici cincizeci la cincizeci monade, suficienți sieși fiecare în propria-i celulă „personalizatoare”.

Prin urmare, precum spuneam, cred că sunt dintre cei care înțeleg și încearcă să se edifice mai plenar despre cvasimiraculoasa, s-ar putea crede, creativitate a programatorilor, cyberinventatorilor, specialiștilor, entuziaștilor, unii, la începuturi, considerați niște marginali, ce au făcut atât de mult/multe, pentru care în lumea reală ar fi fost necesare sute de ani. Se dezvoltă în continuare imensa, infinita Rețea Informațională, ca un fel de sistem nervos al noosferei, concomitent oferindu-i acesteia infinite prelungiri în univers. E, poate, un început de joncțiune cu „sistemele nervoase” ale altor planete, al însuși Universului. A crescut multiplu randamentul... vital, existențial, creativ al omului/omenirii. S-a extins gradul de libertate, prin care sunt depășite stavilele statale de orice ordin, sunt înfruntate vămile, evitate ingerințele și agresiunile cenzurii. Iar în ce te privește pe dumneata, ca individ, ca om, ca scriitor, ca cititor în noua stare de fapt/fapte mondializată, universalizată, depinde cum îți organizezi, cum îți „administrezi”, altfel spus cum îți trăiești această viață online care, avem motive să presupunem, deocamdată e ceva in nuce, un început de declanșare a altor energii și forme a lor tot mai efervescente, nemaicunoscute până azi, ducând într-o nouă eră neuroumană, neurocosmică, de transformare a mentalităților, universului spiritual. Suntem în pragul unei noi epoci, specificul căreia ar fi concreșterea conștiinței omului cu cosmosul/universul, a tehnicii cu țesuturile organice, întru apariția roboților cugetători; epoca „reciclării” și reorientării atomilor și cuantelor în câmpuri fizice conductoare de semnificații, toate astea accelerând procesele de elaborare și emisie a cugetului, conștiinței, creativității umane. Adică, deja am exista nu doar în post-istorie, ci și în ceva... post-realitate. Astfel că, într-o anumită măsură, omenirea ar trăi (și) în virtualitate. Omul și-a depășit condiția de cosmonaut, devenind și virtuonaut. (Nu vă încearcă senzația că virtualitatea ar fi ca și cum, concomitent, interioritate, dar și exterioritate... cosmică?! Ceva de dincolo de... infinit...) Suprarealitatea „de cândva” devine virtualitatea de astăzi, de mâine, cu totul altfel de viață și de acțiune. Este epoca „dispariției” distanțelor, țărmurilor, mărginirilor, îngrădirilor. Implicit, e o stare de citire și înțelegere oarecum altfel a titlului cărții de poeme a lui Boris Pasternak Peste bariere. Această stare parcă nu s-ar deosebi (deocamdată) radical de lumea obișnuită, perceptibilă, însă deja presupune alte legități, necunoscute „lumii clasice” de ieri. Ori, mai bine zis, ne oferă posibilitatea de-a opta pentru ele. Legități cărora „ne supunem” conștient sau pe care le lăsăm în subconștient, ele ducându-ne chiar spre viața online, virtuală. Pe care unii o consideră aproape ideală, alții, din contra, o cred catastrofală. Oricum, viața online e autentică în context și interrelaționări psihofizice; e controlabilă și posibil de dirijat. (Deocamdată?... Încă nu se știe...) Cu toate ale sale, cunoscute și necunoscute, „pipăibile” și presupuse, internetul versus existența online reprezintă o inimaginabilă complexitate de factori reali-virtuali coagulanți, care provoacă entuziasme, încuviințări, dar și critici, argumentele și contraargumentele situându-se între oarece competență și naivitate recalcitrantă.

CARTE AJUNSĂ DE ACASĂ (CLUJ) - PÂNĂ ACASĂ (CHIȘINĂU)

 

Cuvânt înaintea cuvintelor

Ceea ce se adună sub titlul acestei cărți, scrieri compacte ca esențe și dimensiuni, pe care unii colegi de la reviste le trec la capitolul proză, alții – la eseuri (yes-euri), mai ceilalți – la poeme în proză, sunt, într-adevăr, de o formațiune deloc ușor de definit, nelăsântu-se tratate, poziționate, clasificate ca gen, „neadecvate” instrumentarului literaturologic. Evit și eu să le găsesc o așezare, o lămurire teoretică, dar, lejer-ludic, le zic: ceva între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa, în această blândă, prietenoasă butadă (cu inflexiuni de... baladă) mai important părându-mi-se a fi: absolut viceversa. În unele subiecte de atare (ne)gen (dar ca interacțiuni ale genurilor, adică – multigenuri, probabil și multigene) pot fi realist, dar si suprarealist, pot fi romantic, dar și... supraromantic, și... postromantic în postmodernism, tradiționalist, dar și... supratradiționalist, constructivist, dar și... supraconstructivist, neuitând de tentațiile deconstructiviste ale unor avangardiști, cu care, prin lecturi, studiu, traduceri, m-am înrudit. Aici ar fi spațiul unei... suprademocrații creatoare a cuvântului, metaforei, tezei și antitezei, ideii, sentimentului.
        Prin urmare, prezentele texte, între proză, poem și yes-eu, ca definire de sine, sunt, conform unei naturi ceva mai greu de delimitat, marcate de prozodie, de metaforă și lirism ca sinteze neconvenționale ale structurilor interne, ale ritmurilor desfășurării frazelor, în genere ale scriiturii, ca aliterații, sonorități intercomunicante ca într-un „dialog” al unor ecouri în percuție. Sunt mai mult sau mai puțin libere în constituirea lor, însă nu categorice în așa-zisa abandonare a narativului liniar sau a disoluției genurilor. Ar fi, probabil, unele exemple de cultivare a interdisciplinarității. 
Și totuși, la o mai atentă cercetare, aceste texte / subiecte de (ne)gen concret, ci ca loc de interacțiune a genurilor, eu le văd într-o predestinată trecere de la unul – la altul, la altele, percepându-le din interiorul plăsmuirii, creării și exteriorizării lor eseistic-narative drept împreunare, în mare, a două genuri (de bază) – a romanului de idei (sau: romanul ideilor) in fragmentarium și a reflecției (și reflectării) poetice. Romanul ideilor în interacțiunile autonomizării lor formale și formative ca tendință de integritate și generalitate intertextuală. Și am ținut să aibă un limbaj inteligibil, însă nicidecum dus spre simplism, spre facilitate. Deoarece cred în subtilitatea și inteligența cititorului. Cu precizarea: în a unui cititor pe care mi-l doresc, nu în a unuia pe care să-l... „momesc”.
        De când am tot publicat poeme, eseuri, proză, cărți de traduceri, cam știind cine citește, cât citește și cum citește „pe la noi” (o mai îndelungată experiență acumulativ-culturală prin redacții), nu am ținut să fiu un autor al mulților, ci, în măsura posibilităților, – al... culților. (Sper să nu irit, să nu scandalizez pe cineva cu atare mărturie.) Nu mi-am dorit texte oarecum... aparente, „transparente”, ci m-am gândit că nu ar fi rău să ajung la convexitate (și complexitate). Adică, la relieful lupei, pe care să o utilizeze inteligența și competența.
        De fapt cam toți scriitorii își doresc o operă de un suflu, un stil (în cazul meu – și un lirism) de dincolo de comun. Dar, firește, nu și de dincolo de comunitate, în pragul căreia mulți au exclamat: A bon entendeur, salut!
 

L.B.