MAREA INTERVENȚIE

 

Multă lume știe cum se face un interviu, una din modalități fiind, parcă, nespus de simplă: te așezi vizavi de interlocutor, îi pui microfonul sau reportofonul, azi și iPhone-ul, în față și nu-ți rămâne decât să-i pui întrebările care te interesează pe tine și speri să-l intereseze și pe convorbitor. Apoi, acasă sau în redacție, transcrii de pe bandă cele spuse, cele auzite... Le transcrii de mână sau direct la mașina de scris, acum un timp, astăzi – la computer, faci o lectură-două, o corectură-două și...
Numai că se întâmplă și interlocutori foarte exegeți, cerând să le trimiți rezultatul coborât de pe bandă, din reportofon sau din Iphone. Astfel mi s-a întâmplat și cu eminentul coleg C.D. Zeletin (13.IV.1936 – 18.II.2020), cu care dialogasem în toamna anului 1992 la Bacău, pe când participam la unele manifestări literare. Am făcut întocmai, cum am spus până aici, după care am primit manuscrisul puțin spus revăzut, ci redactat din... temelii de poet, traducător. După care, din nou dactilografiere, muncă deloc oarecare.
        Vedeți și dvs. cum arată câteva pagini după marea intervenție...

ADIO, BIBLIOTECI, ADIO, BIBLIOTECARE!

„PRIETENIA” CU BIBLIOTECILE ȘI BIBLIOTECARELE

Prin ani de Facebook, cam vreo sută de biblioteci românește de pretutindeni mi-au propus să ne împrietenim. Mi-am dat acceptul. Însă după aceea cele mai multe din ele, biblioteci și bibliotecare, nu au mai dat vreun semn care să confirme, mă rog, prietenia noastră. Parcă sunt... anihilate, ca și inexistente... Iar pagina mea, nemodest vorbind, însumează lucruri mai puțin cunoscute ce țin de literatură, cea română și cea universală, în special avangarda. Plus traduceri din poeți geniali, celebri. Plus blogul subsemnatului care tot civilizației, culturii, literaturii, traducerilor e dedicat. Plus...

Da, plus după care, însă, urmează minusul bibliotecilor, bibliotecarelor care, spuneam, prin ani, mi-au solicitat inter-relaționări, colaborări. Astfel că îmi zic, de cum am ceva timp, dar și... chef, va trebui să elimin din listă adresele inerte, inclusiv de biblioteci și bibliotecare. Bineînțeles, unele dintre ele vor rămânea printre amicii mei de preocupări și, relativ, de interese comune. 
Numai bine!

DESPRE UN JURNAL, BA - DESPRE DOUĂ DIN STÂNGA PRUTULUI

Leo BUTNARU

JURNALUL LUI VASILE VASILACHE

( și nu numai...)

Pentru Vasile Vasilache scrierea jurnalului nu a ținut de hazard, de moft, de „printre altele”, ci a fost un act conștientizat, asumat și continuat chiar cu efort, cu acribie, când era cazul, precum reiese din cele constatate de I. Nagacevschi, prefațatorul, care a cunoscut caietele „de formate diferite, cu mult moloz în ele, cu scris mărunt și înghesuit, cu zeci de ștersături și corectări, cu șirurile de litere având tendința să se extindă în toate părțile, să se lățească peste câmpuri, să iasă în afara paginii”. 

E o parte din diaristica lui Vasile Vasilache sau, cum ar fi zis însuși autorul: „Cum să vă spun eu, bre? E o postată din truda mea de taină”. (Colegul avea o expresie neaoșă mustoasă, care tenta pe unii din noi de a-l parafraza, imita, dar nu și de a-l continua. Vasilache nu putea fi continuat sau... stopat decât de el însuși.)

Pe 18 noiembrie 1966, apare prima notiță în viitoarea sa carte, editată, iată, peste cincizeci și unu de ani, în 2017. Ca program vag încă, scriitorul își vede rezumatele din paginile ce au a urma ca pe „o confruntare a «Eu»-lui cu lumea, cu cei de mă cunosc și… nu mă cunosc…”

Implicit, în discursul selectiv, se întrevăd și punctele de atenție ale autorului, unul dintre care ține de portretele colegilor, de-ai noștri sau de aiurea, primul din ele fiind al lui Ion Druță („Un talent, în care se zbat, crispat, harul și vanitatea, provocând zilnice revărsări de fiere”.). Portrete individuale, dar și colective: „Scriitorii noștri, (cei de inimă!), parcă-s șapte la o pălărie… Aida-de, of, da, Doamne! … N-avem intelectuali… Niște moaște gemânde!”

Sau portrete din lumea și literatura mare: „Aseară am făcut cunoștință cu Tarkovski (Andrei – l.b.). Gesticulația, mișcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat… Poate pentru a-și ascunde înstrăinarea față de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivități silite, «forțate», «nevoite» (de la «nevoie»), pentru a-și păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită?…)... Are un râs sticlos, nervos, o față care te izbește printr-o necontenită mișcare convulsivă; ai senzația că poartă un obrăzar din care face ce vrea, pungindu-l, desfăcându-l, unghiurile, colțurile gurii ducându-le până la ureche, străin, automat”. (Portret realizat de un maestru, ce mai!)

Ori: „Gorki reprezintă pentru literatura universală unul din cele mai rare și mai ciudate cazuri: o sete nebună de cunoaștere a hamalului, – amestecată sau mai bine zis inoculată într-un talent, căruia tocmai asta îi e contraindicat, – a dat naștere unui călugăr fanatic, care propovăduiește… beat… de tot ce-a vorbit o lume… până la el!” Superb! 

Prozatorul se abate pe pistele teoreticienilor, unde își expune preocupările pentru artă (literatură, cinema), relațiile dintre oameni, colegi. Astfel, în timp ce „critica literară” aservită, de uz general sau academic de la Chișinău, stivuia pe raftul de bibliotecă bizarerii despre realismul socialist, omul nou, rolul partidului, atașamentul față de astea... și de celelalte, republicane și unionale, ale „literaturii sovietice moldovenești” și a bravilor ei șoimi care nu erau, de fapt, decât niște coțofene guralive, Vasilache scrie în jurnal despre unul din fondatorii și promotorii formalismului rus, răspândit năvalnic în Europa și peste ocean, Roman Jakobson, care într-un interviu din „Les Lettres Françaises” „încearcă să dezvăluie o enigmă din multele, – raportul cuvânt-creație, interacțiunea, interdependența și, totodată, contradicția dialectică dintre acestea (fenomenologia ori structuralismul în lingvistică). Arta este un adjectiv al realității, mulțumită primului, căci are tendința de verb, adică de mișcare... Ciudat ca niciodată, azi arta dă dovadă de structuralism. Au nu cumva o încătușă multavansatul scientism, au nu cumva tendința amețitoare de a abstractiza exhaustiv noțiunea «lumea» știrbește spontaneitatea artei, actul intuitiv?” Aici și în alte momente revelatorii din această spunere de sine și de alții, de lume, îl vedem pe Vasile Vasilache cel mai puțin cunoscut – scriitorul de dincolo de cromaticul său neaoșism asumat cu bună știință – intelectualul timpului său, conectat la suflul și pulsiunile spirituale transfrontaliere, de dincolo nu doar de hotarele sovietice, ci și de dincolo de realismul socialist.

CĂDEREA UNUI MIT!

A mai dispărut un mit ca și fabulos! Prin experimente și cercetări acustice, savanții au dovedit că viorile de Stradivarius (există cam 650, fiecare din ele estimate la milioane de dolari) nu sunt mai performante decât instrumentele de același gen din alte timpuri, în special decât cele fabricate în prezent. Ci din contră, sunetul lor cedează sub aspectul armoniei, intensității celui al suratelor lor de peste timpuri.

Pe scurt, cercetătorii au efectuat două experimente, independente unul de celălalt, la Paris și New York, formând câte o echipă din cei mai buni violoniști din lume și alta din fini cunoscători ai muzicii, care aveau să „acționeze” și să tragă concluzii pe neve, cu ochii legați adică. Muzicanții nu aveau cum ști, dacă li se dă în mână o vioară Stradivarius sau o oarecare alta, din care să interpreteze unele din celebrele compoziții muzicale de Ceaikovski, Brahms sau Sibelius, ascultătorii, aflați în sală, pe nevăzute și ei, trebuind să spună sunetul căror viori li s-a părut mai frumos, mai distinct, mai plastic etc. Pentru certitudinea rezultatelor experimentului-cercetare, ședințele „audio” au avut loc în două formate – sala mică de concert din Paris cu acompaniament și marea sală de concert din New York fără acompaniament. Atât violoniștii-interpreți cât și ascultătorii... legați la ochi au trebuit să aprecieze sunetele viorilor ca intensitate, puritate, bogăție de nuanțe și alte caracteristici subiective legate de un instrument sau altul.

Din păcate, rezultatele au fost pentru... demitizare: viorile Stradivarius au pierdut fără drept de apel în raport cu concurentele lor din contemporaneitatea noastră, acestea din urmă părându-li-se atât muzicienilor-interpreți, cât și ascultătorilor mult mai sonore și mai plastice, mai policrome în sunetele pe care le emit. Doar 44 la sută dintre interpreți și ascultători au putut identifica vreo vioară Stradivarius – un coeficient al probabilității neconcludent.

Prin urmare, concluzia drept... demitizare: afirmațiile despre „farmecul” sunetului emis de o vioară Stradivarius nu a fost decât rodul autosugestiei și al marii reputații a maestrului italian.

Oricum, numărul snobilor-melomani va fi în descreștere...

DIN PĂCATE, NU DOAR LA NOI...

BIBLIOTECĂ PUBLICĂ DE VÂNZARE...

În călătoria prin Italia, în oraşul San Quirico d’Orcia mi-a fost dat să văd nu doar case particulare scoase la vânzare. Pe faţada unei clădiri am remarcat datele instituţionale: „Biblioteca Comunale / Arhivio Italiano dell’ Arte dei Giardini”. Iar pe uşa, fostei, se poate spune, biblioteci-arhive, anunţul: „For Sale / Toscany Sortheby’s” (urmează adresa mail şi un număr de telefon). Aşadar, de vânzare, de… exterminare o bibliotecă… Precum la noi… Iar pe site-un comunei mai dăinuie şi astăzi trista informaţie despre ceva care ar exista, chipurile, dar care, de fapt, a şi dispărut (din câte se vede printre gratiile ferestrelor bătute în scânduri pe dinăuntru, tot ce însemna conţinutul, bogăţia unei biblioteci-arhive ar fi fost depozitat pe undeva aiurea): „L'Archivio Italiano dell’Arte dei Giardini è stato fondato a San Quirico d'Orcia nel 1973 allo scopo di contribuire alla conoscenza e al recupero dei giardini storici italiani e per il loro studio dal punto di vista estetico, storico e sociale”.

POLEMIC, DESPRE UNII PRETINŞI ECHINOXIŞTI (un fragment)

Dorul nestrămutate de colectivism, de hurtă apare nu doar în cazul strict-postmodernist, ci şi în unul, sau din interiorul postmodernismului (autohton), sau paralel acestuia (nu se ştie exact ce şi cum), cunoscut, iniţial-distinct, ca Fenomenul Echinox. Zău că deja prinde a supăra inflaţia de poeţi, şiruri întregi, care se dau – nimic altceva, altcumva – decât... echinoxişti şi gata! Pentru ei, probabil, atât de feluriţi, şi ca formulă, şi ca dotare, a spune că sunt echinoxişti e o garanţie că lumea îi va lua, apriori, pe cuvânt de onoare, de valoroşi incontestabili. Mort-copt, valoroşi, în pofida indicaţiilor experienţei axiologice! În fine, o astfel de inflaţie echinoxistă, de multe ori fără… echinoxism, nu e decât o umflare de balon al relaxărilor valorice, în care încape orice, înainte de toate – mult aer.  Este uimitor cum, adevăraţii echinoxişti, unii dintre ei – de-a dreptul iluştri, nu încearcă să facă lumină în ceea ce a devenit o modă pentru unii, de a se declara echinoxişti, fără a avea nimic în comun (şi în valoare particularizatoare) cu nobila fenomenologie generată de celebra revistă studenţească clujeană. 

ACUM 23 DE ANI, UN INTERVIU CU ANATOL CIOCANU

Anatol CIOCANU

DACĂ N-AR FI TĂBĂRÂT COMUNISMUL PESTE COPILĂRIA, JUNEŢEA ŞI MATURITATEA NOASTRĂ...

Leo Butnaru: - Mă cam ştie lumea pus pe întrebări şi, după ce am ispitit mai mulţi colegi, era firesc să vin cu probele dialogului şi la tine, dragă Anatol Ciocanu, rugându-te să accepţi acest „interogatoriu” despre un om între cuvinte, care eşti tu. Dar, hai sa simplific tentaţia metaforică şi să-ţi adresez prima întrebare despre ceea ce nu se ştie, nu se vede, nu se aude, despre suma achiziţiilor, dar şi despre suma înfrângerilor şi auto-înfrângerilor intime; despre suma renunţărilor, abdicărilor. Ai o atare „zestre”?

Anatol Ciocanu: – Am, ca toată lumea. Dar vreau să-ţi mărturisesc, că dacă am ajuns la vârsta interviurilor, am îmbătrânit – vai, ce cuvânt! – am impresia că, pronunţat, nu mai poate inspira nicio speranţă. A îmbătrânit lumea, a îmbătrânit Maica Natură. au îmbătrânit, s-au şi călătorit în lumea celor drepţi părinţii noştri, ne-au îmbătrânit visele din tinereţe, ne-au îmbătrânit speranţele, ne-au îmbătrânit cărţile copilăriei şi tinereţii. Pe mine, personal, mă îmbătrâneşte acum orice ştire urâtă, mă îmbătrâneşte această societate stupidă pe care am moştenit-o integral de la bolşevism, mă îmbătrâneşte înjurăturile din stradă, mă îmbătrâneşte imbecilitatea, monstruoasa noastră lipsă de orice, în primul rând de cultură, de bună cuviinţă, apoi de bun simţ, mai apoi de bună creştere, apoi lipsa de bună înţelegere între oameni. S-au stins noţiunile de dragoste, caritate, bunătate, cumsecădenie, respect, onoare, drept şi dreptate, responsabilitate şi omenie... Mă îmbătrâneşte sistemul care, vrând-nevrând, dar dintr-o stupidă inerţie, ne mai domină conştiinţele ca o rugină, ca o pecingine, ca o molimă de nevindecat..

– Cam tristă „zestre”... Dar daca trecem mai la concret?...

– Dacă-i mai la concret, am să mă explic cam aşa: am avut fericita, şi nu risc să spun acest cuvânt aproape inexistent la ora actuală, pentru mine, pentru tine, pentru mii de alde noi; zic, am avut fericita ocazie să fiu în '90 în Finlanda (pe atunci încă se mai putea pleca). Refuzase Serafim Saka plecarea în favoarea a vreo zece-douăzeci de alte ţări cu un grup de parlamentari, vezi c-a fost totuşi – publică cele văzute şi simţite. Şi, mare minune, să vezi! am fost inclus eu în grupul respectiv! Pai în ţărişoara asta, care s-a smuls de la imperiul rus in '18 (dacă nu era odiosul război cu Hitler, Basarabia noastră ar fi putut fi azi o soră a ei, a acestei Finlande), este astăzi o minune capitalistă, unde şi aerul pe care-1 respiri parcă te întinereşte, şi luminile vitrinelor şi oglinzile lacurilor te întineresc. Şi oamenii, chipurile lor atât de puţin mahmure de cum ale noastre te întineresc, şi cerul de deasupra, şi bogăţia din jur. Dar nu, acest lux nu a fost furat de la nimeni: finlandezii şi 1-au făcut in sudoarea frunţii. Căci cresc roşii şi după cercul polar! Da pe noi „fraţii mai mari” ne-au deprins, în caz dacă ne lipseşte ceva, să furăm unul de la altul. Acest principiu ei 1-au însuşit perfect de la revoluţie. Ne-au furat pe noi, popoarele de sub călcâiul lor; furându-ne, deci, ne-au deprins şi pe noi să furăm – contra credinţei, contra Bibliei, contra lui Dumnezeu. Păi bine, lor, celor care nu au nici un Dumnezeu, cam ce le pasă? Şi uite că aici mă apropii de tezele cu „suma înfrângerilor şi aceea a achiziţiilor”; conştiinţele noastre au fost frânte, suntem cu demnitatea frântă, mutilată, încovoiată spre pământ şi acest fapt îngrozitor pentru un popor s-a putut săvârşi numai în răstimp de 50 de ani! Ni s-a mutilat mentalitatea, gândim în felul barbarilor şi procedăm ca ei. Cel puţin aşa a fost până la Marile noastre Adunări Naţionale, când ne-am dat seama că ne-a ajuns cuţitul la os... Dar nu mai suntem atât de sănătoşi ca să întreprindem ceva magistral, de epocă (Doamne, care epocă, dacă vine sfârşitul lumii?).   Sunt necesare mai multe generaţii care să regenereze neamul, şi iată-ne treziţi în sfârşit de mileniu numai cu „zestrea” regretelor şi-a uriaşelor tristeţi că am trăit îndobitociţi.... Iar regretele te îmbătrânesc îngrozitor... Şi continuu în tonalitatea întrebării tale: totul, s-a ştiut, totul s-a văzut, totul s-a auzit! Au trebuia să treacă chiar 50 de ani de minciună ca să ţipăm la cer: „Da! Suntem un popor! Suntem o limbă şi ea se numeşte româna! Că suntem o naţiune şi ea se numeşte tot român!” Au ne mai poate ierta Dumnezeu? Dar cred că nici nu merităm mila Domnului... Pentru laşitate!

– Îmi dau seama că prima întrebare a fost cam dura, dar înţelege şi tu, timpurile sunt necruţătoare şi ne remodelează după chipul şi… ne-asemănarea lor. Consider că următoarea întrebare e ceva mai blindă şi mai obişnuită. Când şi prin ce crezi că te-ai individualizat, prinzând „contur” distinct de scriitor?                                                                                        

– Contur distinct, zici... Ei bine, hai să ni-l amintim pe necruţătorul Caragiale care îl întreba pe un muşteriu: „Şi ce zici dumitale, ce profesiune ai?” La care acela umflă pieptul, aidoma lui Trahanache când vorbeşte de naţiune, şi răspunde: „Păi, sunt scriitor, domnule!”. Şi unde iar face Caragiale: „Bine, d-le, ştim noi, am auzit, dar spune, totuşi, ce profesie aveţi, ce practica?” Muşteriul din nou umflă pieptul şi repetă: „Ţi-am spus, d-le, sunt scriitor, au nu ştii mata cuvântul?” Nu se lasă Caragiale şi insistă: „Las-o, nenicule, cu glumele astea proaste, fii serios şi spune ce lucrezi, de ce profesiune eşti!” Uite cam aşa şi cu „conturul distinct” de care zici... Cică s-ar fi întâmplat cu Caragiale şi de astea, că n-o fi fost şui de tot s-o născocească... Marii scriitori ruşi din sec. XIX, şi nu numai ruşi, ci şi francezi, germani, chiar şi români, poate doar cu excepţia lui Eminescu, au fost moşieri. Aveau pământ. Deci, le lipsea groaza de a cerşi o bucată de pâine. Să ne întoarcem la ai noştri. Ţin minte pe unul, chiar mai tânăr, care nu demult a fost primit membru al Uniunii Scriitorilor, aici la Chişinău, exprimându-se cam aşa: „Gata, sunt membru al Uniunii şi asta fac… asta pe toată lumea!” Grozav! Ei bine, acum, umblă şi el pe la aceeaşi uniune, unde tu chiar faci administraţie, şi cerşeşte, ca şi noi toţi, o bucată de pâine. Precum vezi, avem, toţi astăzi „contur distinct”! Ce mai! Hai să apelăm la contururi de scriitori mai distincte, în aceasta ordine de idei, decât noi. Ştii că Goethe a fost cancelar, ministru de război şi de finanţe, iar Cerrantes a fost rob în Alger, mai apoi răscumpărat. Că au mai fost Goga, Jukovski, Derjavin, Alecsandri, Claudel, Neruda, Mistral (Gabriela), Iorga. Păi, ce ne facem cu Bacovia, sărmanul care a fost numai avocat, Arghezi un biet călugăr, iar marele poet gruzin din secolul trecut Barataişvili un conţopist la Chlangea (Azerbaidjan), unde se stinge la 26 ani. Cu Cehov şi Somerset Mougham care au fost medici (şi încă o sumedenie alde ei) e limpede, precum e limpede cu André Maurois, de profesie fabricant... Dar ce facem cu majoritatea. împăraţilor chinezi din imperiile Tan, Min, Sun şi altele care au fost concomitent şi poeţi superbi? Păi, Mao Zedong, cel mai mare şef al comuniştilor chinezi, nu a fost şi poet? Am o carte de versuri de-ale lui, editată la Moscova. Am şi-un volum de versuri al lui Ho Chi Minh. Păi bine, dar marele duce Mussolini crezi că stă mai prejos de Mao? Italianul scria… romane de bulevard!... Uite că toţi aceştia şi inc foarte mulţi alţii i-ar fi putut răspunde lui Caragiale la întrebarea „ce profesie ai, domnule?”. La noi azi nici Vatamanu nu i-ar putea ţine piept, fiindcă a uitat de când nu mai „face chimie”, acum făcând politică. Cred că nu a uitat să facă paralel şi poezie! Să-i dea Cel de Sus sănătate! Dar întrebarea ta este într-adevăr dureroasă şi uite cum o accept eu: da, noi ne-am individualizat în răstimpul unui regim pe care azi, negându-l, ne negăm propria individualizare şi, cred, e cazul s-o luăm de la început. Atunci ce e mai bine: să te individualizezi, aidoma lui Rimbaud Arthur, la numai 19 ani, să-ţi închei opera pentru a nu te „individualiza” mai departe, sau să te individualizezi la bătrâneţe, ca Lampedusa cu „Ghepardul”?

NEIZVESTNÎI: MĂRTURII LA 90 DE ANI

În prima decadă a lui aprilie, canalul 1 al tv. ruse a prezentat un film documentar despre celebrul sculptor-emigrant Ernst Neizvetnîi, stabilit de circa 40 de ani în New York. La 90 de ani, el mai suportă o intervenţie chirurgicală complicată, de data aceasta la creier, din care, ca şi din alte trei operaţii precedente, reveni la lumină.

Două părţi ale filmului de câte 50 de minute fiecare. Bineînţeles, ştiam/ ştiu multe despre Neizvestnîi, am scris despre el pe blog, pe fb. (vezi: http://leo-butnaru.blogspot.com/2011/02/cazul-nikita-hrusciov-erns-neizvestnai.html), însă priveam cu interes, de fundal având şi cele două romane remarcabile despre şaizeciştii ruşi, „Înălţimi găunoase” al lui Aleksandr Zinoviev, şi „Tainica pasiune. Roman despre şaizecişti” al lui Vasili Aksionov, în care, de altfel, Neizvestnîi apare frecvent. Dar uite că nu a fost o reciprocă: în cele 100 de minute de mărturii ale sculptorului şi de comentarii ale autorului filmului, Kirill Medvediev, nu apar momente cu scriitorii, nu se aminteşte de ei, cu o singură excepţie: o poză în care sculptorul e alături de Evtuşenko, căruia doar i se pronunţă numele, nimic mai mult, fără comentarii. Sigur că Medvediev ar fi trebuit să-l întrebe, dacă a citit ce scriu alţii despre el, inclusiv Zinoviev şi Aksionov, pentru că în naraţiunile acestora sunt multe puncte de reper, inclusiv pentru biografia sa, a lui Neizvestnîi. Ba mai mult, jurnalistul intră în dialog cu unele personalităţi care l-au cunoscut, îl cunosc pe Neizvestnâi (pictori, sculptori, regizori, comentatori politici…), însă nu se adresează niciunui scriitor. Să fi fost o înţelegere dintre protagonist şi jurnalist, să alunge scriitorii din cetate, să-i treacă cu vederea, să nu-i amintească? E posibil ca lui Neizvestnîi să nu-i fi plăcut cum este el înfăţişat de prietenii săi de tinereţe, Aksionov şi Zinoviev, care, e drept, uneori, sunt cam caustici (în special al doilea) cu cele ce se întâmplau în atelierul sculptorului criticat de însuşi Hruşciov. E o presupunere doar.

Însă, în pofida „eliminării” scriitorilor, filmul merită vizionat, e postat pe net, aici:

http://www.1tv.ru/anons/id=214126

http://www.1tv.ru/anons/id=214127

DESPRE "DANAIDELE" CARE, UNEORI, AJUNG... DANANAIDE...

7.IV.2015

Am vizionat prima parte din spectacolul „Danaidele” de Silviu Purcarete. Presupun că a fost extrem de lăudat, însă mie, pe alocuri, mi se pare a fi un spectacol cam gălăgios, plus o vânzoleală…  regizorial-artistică în căutarea efectelor scenice originale, în înfăţişarea, organizarea şi mişcarea actorilor. Chiar te întrebi: oare în Grecia Antică, în amfiteatre, se vocifera cu atâta sârg şi risipă de efort?

Dar, în mare, sigur că e un spectacol demn şi de elogii, unde mai că în el joacă Radu Beligan şi Victor Rebengiuc la vârstele lor… sus pălăria!  

8.IV.2015

Aseară, am vizionat partea a 2-a a „Danaidelor” lui Silviu Purcărete. Entuziasmul, admiraţia nu s-au revanşat, spectacolul abundând în simetrii de dragul simetriilor, dar, pare-se, în această parte, e mai puţin gălăgios. Chiar dacă şi aici continuă un carusel al ţipălăilor, agitaţi în spirit de turmă, aiuriţi etc. Uneori, salturi şi zvâcnete de piei roşii. Nu ştiu din ce raţiune jumătate din textul rostit sau îngânat a cântec e în franceză (nici măcar în giacă), găsind, eu unul, că el ar fi fost absolut adecvat în română. Regie ca efort de a ordona îmbulzeala, aglomerarea. Unele simetrii geometrico-regizoriale par a fi de dragul simetriilor, găselniţe de dragul găselniţelor. Altele, cu înţelesuri/ subînţelesuri accesibile doar regizorului, nu e sigur – că şi actorilor prinşi în iureşul montării; iureş care subţie la minim solemnitatea, gravitatea care, se pare, erau specifice antichităţii, unde toţi ţineau cont de omniprezenţa zeilor, de privirea acestora atotcontemplatoare, înregistratoare, pedepsitoare.

În fine, tainic, sentimentul/ gândul că e un spectacol din categoria celor adresate în special snobilor. Pe scurt, pe alocuri, „Danaidele” devin „Dananaide”…

Şi, pentru că suntem în acelaşi spaţiu de inspiraţie scenică, nu putem să nu comparăm, pentru a concluziona că „Danaidele” sunt cu mult în urma „Trilogiei antice” a lui Andrei Şerban, considerată cel mai bun spectacol din ultimii douăzeci de ani, jucat în România. Silviu Purcărete are a se considera că montarea sa „Titus Andronicus” a fost plasată a treia în această nobilă ierarhie a scenelor şi avanscenelor.

Pentru cei interesaţi de acest spectacol, îl pot viziona la adresa:

https://www.youtube.com/watch?v=3Xi3EbjIBcM

GOGOMĂNIILE DEBITATE DE MVC DESPRE EUGEN LUNGU, CARE, SĂ VEZI, E COMPLETAMENTE DE ACORD CĂ E CEL MAI MARE POET, CEL MAI MARE PROZATOR, CEL MAI MARE... MARE ȘI CELALTE.

 Leo BUTNARU 

ERE ŞI EPOCI PE SPONCI

Eugen Lungu poate servi de exemplu contrar criticilor literari care, de cum comit un articol, un eseu, se prăbuşesc clamoros în admiraţia de sine. Nu, Eugen e un scriitor temperat, critic, dar şi autocritic, ceea ce-l ţine într-un echilibru al bunei cuviinţe, respectului de sine, dar şi de alţii. Dovezile stau la îndemână oricui din cei care i-au citit mărturisirile din interviul cu Valentina Tăzlăuanu din revista „Sud-Est cultural” (nr. 3-4, 2014). Iată un pasaj-răspuns revelator: „Care sunt păcatele mele ca interpret literar? Multe, despre unele probabil nici nu bănuiesc (…) nu sunt sigur niciodată de ceea ce fac. Uneori revin la textele mele deja tipărite în cărţi şi-mi spun că, uite, aici trebuia să fac altfel, chiar adăugând sau schimbând frazele.

Am şi articole care nu au profunzime, lunecă superficial pe latura anecdotică a operei… Ca şi orişicare critic ajuns la o anumită vârstă, am constatat cu mirare că am deja clişeele mele de gândire şi stil, pe care încerc cu disperare să le evit… Sigur, că dacă aş insista, aş mai depista şi alte vini «estetice»…”

E un interviu de o largheţe ideatică, dar şi de o francheţe demne de reţinut ale unui scriitor ajuns la maturitate şi, deci, seriozitate. E drept, s-a întâmplat, totuşi, ca într-un caz Eugen Lungu să nu aibă dreptate (pe jumătate, să zic). Cel puţin, aşa cred eu. Atunci când spune că: „Mircea V. Ciobanu şi-a creat deja faima unui critic dur şi inclement faţă de impostura literară, a unui exeget care temperează discursul encomiastic şi superlativ”. Ei bine, cealaltă „jumătate”, a averii sau ne-averii de dreptate se referă chiar la MVC, la unele din cele scrise de el despre Eugen Lungu în acelaşi spaţiu al revistei, în textul intitulat „Vocaţia eseului”. Aici inclementul autor uită cu desăvârşire să pună surdinele necesare epitetelor bombastice, augmentărilor care deteriorează argumentările. S-a putea presupune că encomiasticul şi superlativele pornesc sau de la incompetenţă axiologică, sau de la necunoaşterea contextului general în care se desfăşoară, totuşi, acţiunea/ acţiunile literaturii române. Nu ştiu care ar fi motivul exact, însă absenţa bunei măsuri îi joacă festa colegului care râvneşte paroxismul cu orice (dis)preţ, la un moment dat ajungând la… – nu ştiu cum să calific… – zisa că: „Aş putea să spun că autorul (criticul E. Lungu – n.m.) este cel mai bun prozator şi cel mai bun poet de la noi”.

Ei bine, chiar dacă această aserţiune e de-a dreptul deplasată, eu presupun că a fost scrisă cu seriozitate. Nu ştiu dacă şi cu convingere. Din acest considerent, voi încerca să fiu pe cât posibil în afara unei abordări frivole a subiectului, întrebând cu toată seriozitatea: Chiar aşa? Se poate face abstracţie de atâţia poeţi (să dau şi nume?....) de autentică vocaţie şi valoare, negându-i sfidător, „desfiinţându-i” de dragul unei aserţiuni de-a dreptul… nedrepte? Deloc fondate. Sunt sigur că la ea nu ar subscrie nici însuşi Eugen Lungu care – asta e realitatea – este un eseist bun, dar nicidecum „cel mai bun prozator şi cel mai bun poet de la noi”, care ar anula totul din jur în prozodie şi naraţiune. E o afirmaţie puţin spus neserioasă. Ea poate fi supusă unui tir al celor mai categorice calificative depreciative, din care eu, însă, nu voi folosi vreunul, rezumându-mă doar la această constatare. Dar asigurându-l pe MVC încă o dată că pe departe cu totul altcineva e cel mai bun poet român, inclusiv în Interriverania (autorul zice, dubitativ, nesigur, imprecis, „la noi”; nu ştiu dacă el are sau ba în vedere ceea ce se spune despre sincronizarea, integrarea şi unitatea literaturii de pe ambele maluri ale Prutului), aşijderea – cel mai bun prozator. Numai că Eugen Lungu nu pare a fi un scriitor total. E un eseist. Un critic literar. Şi nu e puţin. Poetul şi prozatorul e/sunt altfel. Altcumva. Cu altceva în scris, în general, în expresie, în particular; în mesaj, în emoţie, atmosferă (artistică, nu?). Şi nu e (un) (alt)ceva la îndemâna tuturor ceea de ce dispun poeţii şi prozatorii autentici. Poezia şi proza au ca impuls şi transformare în discurs creaţia, pe când eseul este scripto-inginerie, construcţie, abilitate tehnico-stilistică. Eseul (de factura celui practicat de EL) porneşte de la şi se sprijină pe informaţii-date-elemente literaturologice ce ţin, în cea mai mare parte, de concret, de document, de act atestat de istoria literară.

În edipicul (şi netipicul) său elogiu otova (adică, nu-şi „temperează discursul encomiastic şi superlativ”), MVC zice că primele două cărţi ale lui EL, apărute, respectiv, în anii 2004 şi 2009, „impuneau un model de critică şi eseistică”. În ce context, mă întreb eu? În cel literar panromânesc?... Parcă nu s-a auzit de aşa ceva. În cel dintre Prut şi Nistru? Păi, dacă e un „model” localist, el nici nu mai este model. Plus că MVC nu ne spune care ar fi particularităţile absolut inedite ale unui atare presupus model. Să ne ofere şi el măcar un reper-două, să ne dumerim. Model în comparaţie cu modelul Manolescu sau în comparaţie cu modelul Dolgan? Model în comparaţie cu Negrici, Pleşu, Patapevici sau cu El. Botezatu?... Pentru că MVC se dezlănţuie, urcă, face alpinism conclusiv-superlativ, afirmând că impactul scrisului din cărţile amintite „este unul incontestabil pe mai multe ere”, „În felul acesta putem vorbi despre o întreagă epocă (cursivul – l.b.), marcată de prezenţa omului de cultură EL”. Chiar aşa, cu ere şi epoci? Un fel de vedere-apreciere mai că sub specie aeternitas. Uimitor e însă că literatura română, exegeţii ei cât de cât avizaţi, nu sunt la curent nici cu „noul model”, nici cu durata acestuia – epocală sau de eră distinctă, trasată în Interriverania.  Zău că nu e bine, când se pierde în atare măsură (sau în lipsa acesteia) proprietatea noţiunilor, pedalând pe afirmaţii categorice, fără a le extrage şi indica esenţele, caracteristicile, distincţiile. Chiar dacă era şi epoca ar fi unele localiste, prutonistrene, mie unuia nu mi-e greu, totuşi, să vorbesc despre excelentele eseuri şi cărţi de eseuri semnate de Arcadie Suceveanu, Vasile Gârneţ, Ioan Mânăscurtă, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu etc., care, vă asigur, nu sunt doar de fundal. Bineînţeles, dintre ele nu pot fi scoase nici cărţile semnate de Eugen Lungu. Iar dacă le proiectez în contextul literar pan-românesc, nu cutez să declar că ele au „comis” ere, epoci, ci că – deloc puţin – sunt valabile sub aspect axiologic naţional general, în care ele contează şi, în măsura în care le este dată (dar nu una absolută), – lucrează!

În altă parte („Jurnal de Chişinău”), M.V. Ciobanu mai scria că: „Dacă cineva mi-ar cere sfatul pentru o listă de lecturi, nu i-aş propune cărţile de poezie sau de proză de la noi, ci eseurile lui Eugen Lungu, fie cele în care vorbeşte despre istoria cuvintelor şi expresiilor, fie cele în care scrie despre literatură”. Bine, amice, dar modul, formele de acţiune estetică, emotivă, formativă a poeziei sunt cu totul altele decât cele ale eseului. În ce priveşte proza, nu cred că nici chiar eseurile lui Constantin Noica sau Umberto Eco, Andrei Pleşu sau Eugen Negrici ar putea „anula” necesitatea lecturii romanelor lui Dostoievski sau Proust, Sadoveanu sau Marques, Miller sau Camus, Kundera sau Cărtărescu… – ca să dau unele nume în cea mai aleatorie ordine; astfel de „ordini” de enumerare a prozatorilor şi prozelor pot fi extraordinar de multe şi trebuie să fii inimaginabil de frivol (pardon), pentru ca să recomanzi ne-citirea prozei, mizând hazliu doar pe unele eseuri „despre istoria cuvintelor” şi „despre literatură”.

Colegul Mircea V. Ciobanu e obsedat euforic-impropriu de magia unor termeni, încât revine la ei, plasându-i şi în alte contexte. Să zicem: „Editorul model Eugen Lungu”. Nu ştiu prin ce i-a surclasat, ca editor, EL pe un Arcadie Suceveanu sau Vasile Gârneţ, pe un Teo Chiriac sau Ioan Mânăscurtă (cât a modelat Ioan la textele altora, nu că model trebuia să ajungă, ci adevărat modelier!), Ion Ciocanu sau Vitalie Ciobanu, Gheorghe Chiriţă sau Victor Vasilache etc. Dar sensul în care scrie, mai mult aluziv, MVC,  că „unele ediţii îi datorează calitatea anume lui, nu autorilor, fie şi purtând nume sonore”, nu trebuie să ne ducă cu gândul la un nobil model de a redacta, ci la umilinţa prin care trebuia să treacă în comunism bietul redactor de carte, (re)dresând texte scrise într-un limbaj pocit, străduindu-se să-l aducă la o condiţie românească dacă nu… perfectă (model!), cel puţin acceptabilă. O, astfel de „editori model(e)” au lucrat din greu în editurile din RSSM, unul dintre ei fiind inegalabilul Alexandru Cosmescu, secondat eficient de ilustrul cărturar Ion Gherman! Nu e bine să ne uităm predecesorii, dând-o în excesele preamăririlor care, inevitabil, se soldează cu căderea în ţarcul localismului, care numai de model nu poate fi dat. Unde mai punem că atare redactare echivala mai curând cu o mistificare, decât cu o ameliorare.

Şi mai rău e când încercăm s-o tot dăm în protocronism inter-riveran, pruto-nistrean, uitând că, de fapt, noi pledăm neabătut pentru integrarea literară pan-românească. O să invoc drept argument un răspuns al regretatului Ulici, pe care, pe 1 septembrie 1992, îl întrebam, dacă, în timpurile noastre literare, ar exista sau ba originalitatea absolută: „Nu există nu numai în arealul românesc, ci chiar în lumea întreagă. Hai să judecăm logic. Ce înseamnă originalitate absolută? Să ne gândim la temele literare. Ele sunt numărate. Deci, acolo unde există numerabilul este exclusă o originalitate absolută, fiindcă ea ar fi posibilă doar acolo unde există nenumerabilul. Doi: condiţia umană e finită. Stilurile sunt finite. Secolul douăzeci, care e un vacarm stilistic, dovedeşte foarte limpede cât de finite sunt stilurile, pentru că au început să se întrepătrundă unele pe altele. Aşa-numitul postmodernism e proba cea mai clară a acestei finitudini, a acestui caracter numerabil al stilurilor literare. Reîntoarcerea aceasta spre înapoi, recuperarea unor stiluri vetuste şi reamestecarea lor tocmai asta dovedeşte – că noul absolut nu există. Dar, în acest context în care totul este vechi, talentul scriitorului este cel care reînnoieşte, lucru pe care criticul trebuie să-1 observe înaintea scriitorului, fiindcă aceas­ta-i este menirea: să observe la un scriitor care este contribuţia lui de organizare, pentru că un autor cu adevărat mare nu face altceva decât să reorganizeze lucruri ordonate cândva altfel. În asta constă originalitatea lui.”

Implicit, aceste opinii/ nuanţări ale lui Laurenţiu Ulici se potrivesc şi în aprecierea activităţii, stilului, particularităţilor lui Eugen Lungu ca autor. Apoi, Laurenţiu Ulici, cel care a regizat celebra sa pasienţă şahist-literară „Nobel contra Nobel”, sigur că ar fi zâmbit, dacă citea finalul de text al lui MVC care propune în componenţa juriului Academiei Suedeze un ortac de-al nostru. Iar nedumerirea mea rămâne aceeaşi: din ce perspectivă apreciază criticul literar Mircea V. Ciobanu cele pe care le apreciază: din una pruto-nistreană sau din cea adevărată (şi recomandată!) – general românească?

În fine, Eugen Lungu e un critic literar, un eseist cu un profil distinct şi consider deloc plauzibilă tentativa de a-l… reprofila (declarativ!) „din exterior”, împins în domenii şi genuri ale artei literare (poezie proză sui generis) care au – cine nu ştie? – specificul lor, teoretizat, canonizat deja de sute de ani. Iar ceea ce afirmă Mircea V. Ciobanu cu toată seriozitatea, ca rezultat al unei receptări inadecvate, s-ar potrivi modului condiţional-optativ, când este exprimată o doleanţă, nu o siguranţă.

  

FUMUL ŢĂRII...

               Bunului patriot şi fumul ţării sale i se pare dulce şi mirositor...

                                                                                                            Constantin Stamati

 Ideea, metafora despre „fumul patriei” se toarce încă de la Homer, care, în „Odiseea” (cântul I, 56-58) spune că Odiseu era gata să moară, dar „să vadă măcar fumul care se înalţă pe ţărmurile natale”, bineînţeles – în Ithaca. Peste nouă secole, ideea e preluată de Ovidiu în „Scrisori de la Pontus Euxinus” („Ponticele”), ţărm de pe care visa să vadă „fumul vetrei părinteşti”, deoarece „pământul natal atrage omul, cucerindu-l cu o inexprimabilă dulceaţă şi nu-l lasă să-l uite”. Se presupune că chiar din versul ovidian vine proverbul latin Dulcis fumus patriae.

Iar Constantin Stamati (1786– 1869) a preluat acest vers (în „Dorul de Patrie”) din poemul lui Gavrila Derjavin (1743–186) „Arfa” (И дым отечества нам сладок и приятен), de altfel citat şi de A. Griboedov (1795–1829) în celebra sa piesă „Prea multă minte strică”.

Cine a fost pe la Orheiul Vechi îşi aminteşte, nu?

POEZIE ŞI APOCALIPSĂ…

…Acum un timp, foiletasem două volume de „Jurnale săptămânale la «Europa liberă»”, apărute la editura chişinăuiană „Cartier”,  în care se confesează peste 110 de autori, unii din ei putând fi consideraţi (chiar) intelectuali (sadea), însă în textele cărora jurnalistice, timp de peste 24 de luni, mai nimeni nu se referă la, nu aminteşte de omniprezenta, mi se pare mie, Poezie. Măria Sa Poezia fără de care spectrul intelectului uman e unul văduvit de plinătate, e mai înceţoşat, mai puţin „funcţional” pentru creare şi admirarea de frumos, artă! Ciudată populaţie mai avem şi noi, dacă nici chiar reprezentanţii ei instruiţi nu vorbesc despre faptul (ce faptă!) că ar fi procurat o carte, nu amintesc de Poezie, Muzică, Pictură, despre Frumos în sacramentalele gânduri pe care ni le împărtăşesc din cele trăite pe parcursul unei săptămâni întregi! Oricum, 7 zile şi nopţi înseamnă totuşi ceva într-o viaţă de om... Nu este ea chiar, aşa, un pustiu otova lipsit de artă, de sentimentul frumosului, de literatură etc. Să vedeţi, mai toţi cei circa 110 autori şi rostitori de jurnal personal săptămânal parcă şi-ar fi abandonat preocuparea şi menirea de bază ca oameni ce-şi trăiesc plinătatea vieţii, dând-o, cu hurta, în politică! Parcă ar fi cu toţii oarece comentatori politici! Bineînţeles, trebuie să combatem blestemul tranziţiei, să-l înfierăm, să protestăm, să votăm contra, să ieşim la manifestări de masă, greve etc., – acesta e dreptul nostru cetăţenesc. Însă nu se prea întrevăd mişcări efective în această stagnare de… tranziţie în care se complace o societate lamentabilă şi plângăcioasă, pasivă şi dezorientată cu, doar, debuşeurile pecuniare personale ale unor componenţi ai ei care reuşesc să evadeze de pe aceste tărâmuri ale lipsei de idei dinamice, emancipatoare, ce ar deveni faptă reală. Da, între trecut şi prezent se cască tectonica prăpastie a incompatibilităţii, numai că, din nefericire, societatea prutonistreană mai e încă (ostatică?) pe celălalt mal, de ieri, de colhoz.

Ei bine, precum spuneam mai sus, asemeni expresioniştilor începutului de secol trecut, majoritatea autorilor de jurnal săptămânal parcă ar scrie, ar vorbi pentru presa Apocalipsei, pedalând pe grotesc, miasmatic, deformare, privind prin lupa luptei cu zădărnicia. Îndreptăţit, zic eu. Dar oare numai livrându-ne, totalmente, acestei sterilităţi socio-existenţiale credem că ne împlinim ca oameni, că europeni? Fără a procura cărţi şi, bineînţeles, să şi citim? Fără a viziona, a asculta opere de artă? Fără a merge la bibliotecă, teatru, la sală de expoziţii?... Ce să mai vorbim, în Republica Moldova şi în România sufletul bietului om e de o mie de ori mai înceţoşat decât Tamisa londoneză şi mai palid decât Fluviul Galben chinezesc... Nefiind diverşi şi nesintetizându-ne conştiinţa, sub aspect intelectul, din pluralitatea entropică a spiritualităţii umane, fiţi siguri că iar nu ne vom uni, iar vom vota aiurea, iar nu vom privi cu încredere spre Europa, iar ne vom gândi la ceea ce Rusia numeşte mincinos-nonşalant fericirea spaţiului euro-asiat, spre care, acum 4-5 ani, tindea o leliţă-tovarăşă bucătăreasă ajunsă politician (visul lui Lenin!) în marea-i râvnă de a ne integra în comunitatea ruso-belaruso-ucraineană.

   Fără multă şi adâncă ştiinţă de carte, cultură, artă etc. în Moldova de Est şi în România nu poate să se formeze o filosofie civică, nu poate câştiga, în mare parte, democraţia, nu poate fi liber omul. Fără o bună argăsire informaţională românul (de pretutindeni) rămâne argat, zilier, la cheremul celor de ieri. Adică, mai mulţi prutonistreni adunaţi la un loc formează un fel de populaţie căreia, cu mari avansuri, i se spune şi societate – ceva monocord, uşor... subdezvoltat; un amestec de spirit siberian polenizat de cel african... Iar pentru o societate (să acceptăm, totuşi, această convenţie) monocordă în vecii vecilor, sau cât o mai fi să dureze Europa, Lumea, nu se va găsi un Paganini, oricât de virtuos, ca să poată „interpreta, cânta” ceva coerent la această strună relaxată-alandala, zdrăngănitoare pe loc, adică – în gol, visătoare încă la comunismul promis cândva de Hruşciov.

Uimitor, dar (şi) mai toţi actorii, scriitorii, muzicienii, profesorii, pictorii (cu excepţii foarte rare, dar existente, totuşi) nu vorbesc (şi) de Poezie, Muzică, Pictură, Spectacol, Teatru, Sală de expoziţie, Carte, Manuscris, Revistă literară, Bibliotecă etc., etc., ci toţi fac politică în casa scării de bloc, în troleibuzele hodorogite, în preajma pubelelor cu gunoi greu mirositor şi în atâtea alte locuri care, dacă devin obsesie, sărăcesc nespus de mult paleta efuziunilor sufleteşti, convingătoare, deloc mai puţin necesare decât retorica de un limbaj vetust, sărăcăcios, cu tentă tradiţionalist-mioritică. Pe cine mai poţi „speria” astăzi cu versuleţe patriotarde, cu cântecele lăcrimoase, cu bâiguieli retrograde, chiar mai bicisnice decât cele de acum 15-20 de ani? Doar o plinătate a spiritului susţinut de cultură temeinică, asimilată şi asumată, poate alimenta, creşte, fortifica ceea ce lipseşte atât de mult în Interriverania – caracterul, fermitatea, intoleranţă faţă de fariseismul plimbăreţilor prin toate puterile şi pe la toate uşile de parlamente, guverne şi preşedinţii care s-au tot perindat.

În concluzie ar fi de supus: bineînţeles, cel care este îmbogăţit (şi) de poezie, de artă în general, niciodată nu va rămâne robul trecutului colhoznico-CAPist-gregar (ca mentalitate şi manifestare). Dar nu pot să nu amintesc şi de un distih, care spune:

Daţi-vă seama: veţi plăti foarte scump

Lipsa dragostei voastre faţă de poezie…

UN AUTOGRAF MONGOLO-GERMAN

Pe 12 iunie 1989, m-am întâlnit cu un mongol neobişnuit; un mongol instruit în mediu german, ajuns să scrie poeme, proză şi în limba lui Goethe. Se numeşte Cinagiïn Galsan, era foarte interesat de perestroika din Uniunea Sovietică, dat fiind că în Mongolia, în ce priveşte democratizarea, lucrurile erau rău împotmolite. Pe scurt, în acea zi Galsan „mi-a cedat” un portret al lui Genghis Han, personalitate despre care în ţara sa de origine încă nu se permitea a se vorbi deschis. Plus un autograf în nemţeşte pe verso imaginii. Le reproduc aici, după care reproduc un fragment dintr-un eseu-portret al lui Cinagiïn Galsan, pe care,a cum mai mulţi an, l-am publicat în „România literară”.

FRAGMENT DESPRE GALSAN
(vezi mai mult: http://www.romlit.ro/un_important_scriitor_mongol_galsan_tschinag)

Ei bine, subiectul propriu-zis al prezentei naraţiuni-portret, să-i zic astfel, începe după o săptămână de călătorie, când ne întorsesem deja din imensităţile stepei la Ulan Bator şi, în preamiaza penultimei zile a prezenţei noastre în „ţara cerului albastru”, cum mai este numită Mongolia, avuserăm o întâlnire la Uiunea Scriitorilor, unde, printre prezenţele cam clişeizate ale şefilor, se remarcă prozatorul Cinagiïn Galsan, secretar responsabil la revista „Sătguulci” („Jurnalistul”). Spre deosebire de ceilalţi colegi al săi, el se arătă deschis, reverberând „făţiş” la cele ce se întâmplau în URSS – perestroika, glasnost’, altele. Ceilalţi, însă, ocoleau temele de actualitate... transfrontalieră, şovăind sau schimbând vorba.

Mongolul Galsan e neobişnuit şi prin biografia sa. La 18 ani, avusese norocul să ajungă deţinătorul unei burse... Dar o să-i ofer cuvântul mărturisitor chiar lui, ceva mai la vale, pentru că deţin un text autobiografic, pe care mi l-a înmânat în acea pre-amiază zilei de 12 iunie a anului 1989, acolo, la Ulan Bator. Iar peste zece ani, l-am reîntâlnit pe Galsan într-o notă din revista „România literară” (Nr. 37, 1999), din care aflam că el de fapt poartă un pseudonim, numele său adevărat fiind Irgit Schynykbaz-oglu Dshuruk-Uwaa, şi nu numele unui oarecare cetăţean, ci al unui prinţ, descendent dintr-un popor montan-nomad, tuva. Bine, în URSS exista chiar Republica Autonomă Tuvină (DEX-ul, deocamdată, nu atestă noţiunile: tuvin, tuvină; nici chiar – tuva), însă Galsan se trage din  tuvinii Altaiului mongol. Când nimeri la  o şcoală internat, i se schimbă numele, cel de obârşie ajungând ca şi interzis. Nu mai vorbea nici limba sa maternă, ci doar mongola. Cunoştea şi limba kazahă, a poporului cu care tuvinii coabitează în Altai.

Cu toate restricţiile şi „reorientările” ideologice, ex-prinţişorul a avut şansă, totuşi: la 18 ani, este deţinătorul unei burse, pentru ca să studieze chimia în Republica Democrată Germană. Şi, faţă

UN ESEU DIN BULGARIA

        

   IPOSTAZELE UNEI POEZII

Poetul nu are biografie. Biografia lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata.”     

                            Nichita Stanescu

          Lirica asociativa si complicata a lui Nchita Stanescu /1933-1983/ a provocat aprinse discutii inca din momentul debutului sau in 1960 cu volumul “Sensul iubirii”. Era inceputul celei de a doua infloriri a literaturii romane din secolul XX, dupa perioada interbelica. Cu acest volum, si mai ales, cu cel de al doilea “O viziune a sentimentelor” /1964/, poetul si-a declarat predilectia catre “poezia cunoasterii”. Si mai tarziu, indiferent de 

tematica, genurile si mijloacele artistice, el a ramas fidel scopului sau principal: sa patrunda in “tainele Facerii”. Aceasta dorinta a fost caracteristica si marilor sai premergatori din poezia romana: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, dar la Nichita Stanescu ea a capatat un sens deosebit, iar mijloacele poetice s-au dovedit a fi neobisnuite si complet noi. In sensul cel mai general, cu toata bogatia de mijloace artistice carateristice lui Nichita Stanescu, in poezia lui predomina metafora desfasurata – intruchiparea gandurilor si a sentimentelor, inrudita cu mitologizarea pagana. Cuvantul la acest poet, original si neasemuit cu nimeni, are nu atat o semnificatie narativa, cat  una mai degraba metaforica. Sunt convins, ca lectura acestei poezii deosebite, necesita o pregatire prealabila a cititorului. El este prea departe de poetii din generatia lui. Si ca orice geniu era un inovator.

ÎN CHIŞINĂU - STRADA SATULUI MEU

    La Chişinău, nepoţii, tinerii soţi Marcela şi Mihai, şi-au procurat casă undeva în preajma podului-viaduct ce duce spre sectorul Botanica. E o vale mai adâncă acolo, cu gospodării la curte. Este interesant, aproape neobişnuit că în acea mahala unele străzi poartă numele satelor, comunelor  noastre de pe lunca Răutului, inclusiv cel al Negurenilor mei de baştină, apoi – Sărăteni etc. Sigur că e curios cum au fost ele botezate astfel. Probabil, până la independenţă, aveau nume străine, precum "siberienele" mahalale de la Telecentru, iar când a fost să se treacă la topografia autohtonă, s-a întâmplat că pe lângă podul-viaduct să aibă gospodării unii consăteni de-ai noştri, de prin părţile Răutului, Orheiului, care au rugat primăria capitalei să le onoreze localităţile din care se trag, situate cam la 80 de kilometri de Chişinău. Eu unul, cel care, cu titlu de omagiu, le-am dedicat Negurenilor în care m-am născut şi am copilărit poeme, proze şi eseuri, bineînţeles că încerc sentimente de mândrie, pe care le împărtăşesc şi domniilor voastre. 

Vlad Filat, prim-ministrul Republicii Moldova, - la Negureni

PROCLAMAŢIE... CULTURALĂ, KARAOKE... SOVIETIC?

Prietenul meu lituanian Antanas A. Jonynas  a postat pe pagina sa de facebook o… un… Uite, nu ştiu cum să numesc/ definesc adecvat acea/ această imagine: proclamaţie… culturală? Sau un prim karaoke… sovietic, care să ajute, acum mulţi ani, să se cânte în public celebre melodii occidentale, cărora nu doar că li se „afişa” cuvintele, ci, din engleză şi franceză, acestea erau transcrise, fonetic, cu caractere de litere plăsmuite de călugării Kiril şi Metodiu după modelul grecesc? În proclamaţia culturală/ karaoke sovietic sunt reproduse două melodii – în engleză-cu litere slavone „Yasterday” a lui  Paul McCartney, lansată de „Beatles” în albumul „Healp!” din 1965, şi „Salut” al lui Joe Dassin, trimisă în lumea mare în anul 1975.

Un lucru de reţinut e că această „proclamaţie”, acest karaoke prezintă piesele în cauză drept melodii… de pahar, de petrecere (în ruseşte „zastol’năe pesni”). Plus menţiunea: „zakordonăie” – de peste hotare; „de după dâmb”. Vedeţi în pagina cu texte un pahar pe stânga, o sticlă de şampanie şi un pocal – pe dreapta, jos – fel de fel de bucate, totul sugerând o masă festivă cu prieteni care, împreună, vor cânta a voie bună. În genere, în defuncta URSS estrada occidentală nu prea era agreată, dacă interpretul cutare sau cutare nu era şi un „luptător pentru pace” sau „prieten al primei ţări a socialismului din lume” etc. Însă, din când în când, din an în Paşti, radioul şi televiziunea mai puneau pe post şi mari interpreţi occidentali. În special într-o emisiune  de An Nou, din prezorii zilei de 1 ianuarie, astfel că milioane de cetăţeni sovietici îşi puneau scopul să nu adoarmă cumva până la ora 4 spre dimineaţă, când, de regulă, începea concertul străinilor pe canalul 1 transmis de Moscova. Aşteptau, se delectau, tinerii înregistrau melodiile.

Bineînţeles, în URSS erau cunoscute piesele grupului „Beatls”, astfel că şi cetăţenii sovietici au contribuit din plin ca „Yesteday” să ajungă cea mai interpretată melodie din toate timpurile. Însă geaba scrie în wikipedia că respectiva piesă ar avea doar peste 3000 de variante de interpretare ale altor formaţii/ interpreţi şi că, constata „Broadcast Music Incorporated”, ar mai fi avut (doar) şapte milioane de variante ale altor artişti. Nici pe departe adevărat! Pentru că, imaginaţi-vă, imensa întindere sovietică, în faţă cu atare proclamaţii culturale/ karaoke, la nenumăratele mese şi petreceri sau chefuri în draci dădea alte mii şi mii de variante „interpretative” ale celebrelor şlagăre! În Rusia, Ţările Baltice, Ucraina, Georgia, Uzbekistan, Tadjikistan, Belarus, Moldova, Armenia, Turkmenistan, Azerbaidjan, Kazahstan, Tatarstan, Başkorkostan, Tuva, Caucaz etc., etc.!… Şi piaţa muzicală lucra, inventa, lansa texte englezeşti, franceze, italieneşti, spaniole transcrise, cât mai aplicat fonetic, cu litere ruseşti. Deja şi autorităţile din Kremlin îşi mai astupau urechile, când unele texte păreau să fie în uşor dezacord cu „morala constructorului comunismului”, cum puteau părea şi aceste versuri din melodia lui Dassin „Salut”:

„Je m'étais fait des idées
Sur toi, sur moi, sur nous
Des idées folles, mais j'étais fou”.

Pentru că în nicio melodie sovietică nu puteau să existe noţiunile de „idei nebune”, „pentru că eu sunt un nebun”. Tânărul constructor al comunismului nicidecum nu declara aşa ceva, chiar când este vorba de dragoste între doi oameni ce se iubesc; cum ar veni, dragoste cam… extra-patriotică…

Deci, prezint aici minunea de proclamaţie… culturală, de karaoke… sovietic. Textele melodiilor „Yasterday”  şi „Salut”. 

ASTRONOMIA ŞI POEZIA

Azi dimineaţă, văzând spre apus, însă încă relativ sus, luna uşor ştirbită, dar ademenitoare cu frumuseţea ei netrecătoare, mi-am amintit că, într-un eseu de acum mai mulţi ani, am şi referinţe la astronomie şi poezie. (Unele le reproduc mai jos.) Dar, mai zic, hai să fotografiez luna aceasta din zorii zilei de 30 ianuarie 2013, sperând că prologul ei de aur în albăstrimea cosmică va fi unul de bun augur.

Să-i zicem: Luna de Miercuri (30.I.2013)

                         Fragment din eseul „De la Adam greşeală”

Din cronologia astronomică, zodiacală dacă vreţi, să reţinem un exemplu autohton. În poemul lui Liviu Damian Un spic în inimă se vorbeşte de perioada secerişului, când pe firmamentul nopţii străluceşte Cloşca cu Pui. Ei bine, acest grup stelar, numit şi Găinuşa sau Pleiadele, din constelaţia boreală a Taurului, ce reprezintă al XII-lea semn zodiacal, este vizibil între 21 aprilie şi 20 mai şi nicidecum în iunie, la cositul grânelor. Valentin Roşca îmi povesti că îi atrăsese atenţia colegului asupra acestei neconcordanţe, însă Liviu Damian renunţă să modifice pasajul, vede-se în baza aceluiaşi principiu al relativului şi convenţionalului admise în ficţiunea artistică.

Ei bine, confuzii neclarităţi astronomice se întâmplă şi pe la case mai mari! Celebrul prozator Ivan Bunin, laureat al Premiului Nobel, a fost şi un poet demn de toată atenţia, inclusiv de atenţie sporită la lectura poemelor sale inspirate de firmament şi în care a comis mai multe abateri de la realitate, precum în următoarele versuri: „Noaptea-i palidă, şi semiluna coboară/ Seceră roşie dincolo de râu”. Păi, dimineţile, secera semilunii nu coboară, ci urcă! Erori asemănătoare au comis polonezul Jaroslav Iwaschkevich şi britanicul Gilbert Chesterton, ambii fiind convinşi că, serile, craiul nou urcă pe boltă. Se descurcau prost în fazele lunii Arthur Conan Doyle şi romanciera norvegiană  Sigrid Undset, laureată a Premiului Nobel, precum şi renumitul dramaturg suedez August Strindberg.

Dat fiind că bolta cu minunatele sale constelaţii şi perindări de faze ale lunii a inspirat şi inspiră frecvent poeţii, criticii atenţi descoperă în textele lirice foarte multe neconcordanţe şi năzdrăvănii pseudoastronomice. Un şir de atare curiozităţi le invocă V. Lepilov în cartea sa  „Literatura şi astronomia” (Astrahan, 1991), depistându-le de-a valma atât în scrisul clasicilor, cât şi al contemporanilor – Konstantin Balmont, Zinaida Ghipius, Nikolai Zaboloţki, Iuri Levitanski, Serghei Hohlov etc. Ba chiar dezacordurile astronomice apar şi în scrierile zise ştiinţifico-fantastice, cum ar fi cele ale celebrului Ivan Efremov.

Dacă am fi prea de tot chiţibuşari, am putea considera că eroarea există şi în următoarele versuri ale lui Petrarca: „Şi iarba verde, şi florile-n culori o mie/ Ce sub umbrosul vechi stejar stau risipite/ De-al ei picior se roagă să le calce”. Dreptul la replică „i-l acordăm” nimănui altuia, decât celebrului sculptor Constantin Brâncuşi care plecă din atelierul maestrului Rodin, la care iniţial se gândea să ucenicească, spunând că la umbra unui arbore viguros nu pot creşte oarecare altă vegetaţie. Însă bardului nu i se poate imputa inexactitatea din ancestralul motiv că el stă sub pavăza acceptului licenţelor poetice.

Probabil, (din varii motive…) colegii se citesc înde ei cu atenţie sporită, precum se poate înţelege şi dintr-o remarcă de la începutul secolului trecut a lui Vadim Şerşenevici care, în eseul „Futurismul rus”, scria: „Bineînţeles, nu trebuie să fie încorsetată creaţia poetului, impunându-i acestuia să scrie conform unor teme date. Însă futuriştii susţin destul de rezonabil că: «Vom vorbi despre ceea ce ştim, sau ştim din auzite sau din cărţi. Pentru noi natura liniştită e departe. Ea pare a fi mai curând o ficţiune. Noi suntem orăşeni şi ne este mai bine cunoscut oraşul cu zgârie-norii săi, decât semănăturile câmpurilor». (Chiar şi Briusov – poet atât de precaut – a comis o greşeală impardonabilă în poemul «Semănături de toamnă», ce poate fi explicată prin absoluta necunoaştere a naturii şi muncilor agricole. Nu vorbesc ca reproş adus poetului, ci întru susţinerea ideii mele.).”

L.B.