COPIL LA RUȘI

 

ÎN PRAG DE CARTE NOUĂ

 

Antologia asfaltului din galeria sub cerul liber a aleii bulevardului Mircea cel Bătrân din Chișinău (cel mai tânăr bulevard din orașele lumii!)... Ea fiind și simfonia asfaltului. A culorilor și a copilăriei, a neprihănirii și a naturaleței talentului în momentele înmuguririi sale și ale primelor ieșiri în lume, a expresiei tandreței infantile atât de nemijlocite, de cuceritoare.

De regulă, vizitam această galerie începând cu ora 5 și jumătate a dimineților de vară, apoi, pe măsură ce ziua scădea, după 22 iunie, modificam și eu ora, cu un sfert, cu două, cu trei sferturi, pe la mijlocul lui septembrie ieșind deja pe la 6 și un sfert... Aleea are o lungime de circa 3 kilometri și o lățime de cam 6 metri, astfel că asfalt ajunge pentru toată copilăria din sectorul Ciocana, cu o populație de peste 120 de mii de suflete. (Străbătând bulevardul, nu puteam să nu-mi amintesc că Champs-Élysées e de 1,91 kilometri lungime, deoarece acum mai mulți ani, beneficiind de o bursă de studii la Paris, timp de o lună întreagă am străbătut de multe, poate chiar de foarte multe ori acea legendară arteră din Orașul Luminilor.)

Această cale a plimbărilor orășenilor și a manifestării talentelor artistice ale copiilor e în stadiu de renovare, se așterne asfalt nou, proaspăt, care stimulează imaginația, fantezia desenatorilor în cretă. Din păcate, alături de talent și frumusețe se întâmplă catastrofe mai mari sau mai mici: mai deunăzi, pe asfalt am văzut un biet arici, al cărui suflețel o fi ajuns deja în cerul mamiferelor insectivore... Ce i s-o fi întâmplat?... Probabil, a nimerit sub vreo mașină și cineva l-a adus de pe carosabil pe alee...

UN COPIL NEDREPTĂȚIT, OBIJDUIT...

Muzeul de literatură chișinăuian a înjghebat o așa-zisă expoziție „Vocea copilului în literatură”. Planșete cu chipul unor autori și extrase ale „vocilor” din cele scrise de ei. Zic, către colega-responsabilă de acolo: „Dar există în literatura română un copil, care mărturisește, cu vocea sa prin timpuri; spune, descrie. Ți-l amintești? Pare-se te-ai referit și tu la el, într-un articol. Care voce ar fi mai potrivită aici decât cea a „Copilului la ruși”? Pe când voi ați agățat de garduri niște autoare de literatură, una in ele nepublicând decât o cărțulie de vreo 30 de pagini...”

Interlocutoarea se fâstâcește, zice că da, și ea a scris, știe, dar... Asta e, indicațiile „de undeva” intervin, ca și pe timpul comuniștilor, până și în ierarhia valorică, literară... Eu unul sunt obișnuit cu ele, m-au tot vizat...

Plus că subsemnatul a editat și alte cărți pentru copii, de poeme, proză...

Iar despre respectivul copil... sancționat, „lipsit de voce” de muzeul chișinăuian, sau spus și următoarele:

„Cred că după călătoria în copilărie în secolul XIX a lui Ion Creangă, după emblematica sa carte, cartea amintirilor din copilărie în secolul XX a fost scrisă de Leo Butnaru. În ipoteza unui demers programatic, scriitorul basarabean a țintit sus și a izbândit. Dar poate că venind din ,,Moldova Estică… (Care mai este, că mare e Dumnezeu…)” aparține și unui destin reîntregitor: ,,Iar amintindu-ne de Huma Falnicei Lutării de la Negureni, iată că implicit și absolut firesc, ajungem/revenim la Humulești! Nimic întâmplător, Doamne, în destinul Neamului românesc…”. Oricum, Copil la ruși a lui Leo Butnaru este Literatură. Cu majusculă.

Doina Cernica

(Bucovina literară, Nr. 5, 2009)

* * *

Citesc cartea „Copil la ruși” și nu mă pot opri din lectură! E atât de captivantă, personală, dar și... universală într-un sens, scrisă cu sensibilitate, un umor aparte și o nostalgie cuceritoare!

Radu D. Popa

(SUA)

* * *

„Lista basarabeană. Copil la ruși” a lui Leo Butnaru a fost publicată în zilele bune ale editurii „Cartea Românească”, este o carte de excepție care nu are trebuie să lipsească din nicio bibliotecă serioasă și se cere citită cu mare atenție.

Christian W. Schenk

(Germania)

* * *

Ce spectacol magnific al aducerilor aminte! Din „stupii memoriei” (sintagma autorului) sau, mă rog, din „fagurii” ei se revarsă o miere fabuloasă, atotcuprinzătoare. Poți reface din paginile lui Leo Butnaru o întreagă lume a satului patriarhal românesc din stânga Prutului, cu relieful, cutumele, proverbele, zicătorile, cântecele, obiceiurile, personajele și secven-țele sale comice indimenticabile. Totul prin prisma eroului-copil Lică (evident, un fel de Nică al lui Ștefan a Petrei). Iar modalitatea evocării o definește foarte bine însuși naratorul: „Acolo și – pe alocuri... – aceasta ar fi – spuneam, surprins să constat – chiar metoda, stilistica (re)întrupării prezentului roman memorialistic despre copilărie: acolo și – pe alocuri... Copilăria ce convertește în roman – ca parte a simfoniei cunoașterii de lume și de sine, a devenirii «exterioare» și autodefinirii. O permanentă luptă cu sincoparea existenței, o îndârjită căutare a unității/ansamblului”. Din această luptă permanentă tâșnesc, scânteietoare, jerbele amintirii, în pagini dense, memorabile.

Ion Groșan

(Viața românescă, Nr. 9-10, 2013)

O CARTE ÎN PERCUȚII DE ECOU...

 

CITIȚI-LE COPIILOR - DIN REVISTA „FLORILE DALBE”

 

„COPIL LA RUȘ” - O NOUĂ EDIȚIE, REVĂZUTĂ, COMPLETATĂ

 

Despre Copil la ruși

        O doctorandă de la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți mă întreba despre genul pe care îl consider definitoriu pentru Copil la ruși, deoarece definiția de roman i se părea cam inadecvată. I-am trimis corespondentei mele mai multe recenzii despre cartea respectivă (Ștefan Borbely, Doina Cernica, Răzvan Voncu, Ioan Groșan, Constantin Cubleșan...), din care tânăra studioasă să afle și unele nuanțe despre genul/genurile cărora s-ar preta.
        Cu adevărat, e complicat să clasifici un atare tip de text, din acest considerent cei care l-au recenzat au exprimat păreri diverse, însă nu chiar... divergente, jonglând mai mult sau mai puțin abil (și îndreptățit) cu ele.
        Paginile, capitolele în cauză reprezintă povestea, poemul, memoria copilăriei mele, născute, în mare, și ca o străluminare, din interogații de sine. Iar astăzi le citesc/recitesc ca pe o probă de fidelitate a propriului sine chiar față de... sine. De mine, iertată fie-mi roua de nemodestie, constatând că, oarecum misterios, copilăria mea de dincolo de cărți, de până la cărți, dar deja și cu cărțile în față, acaparată, vrăjită de ce spun și te învață ele, mi-a dăruit ea însăși, generoasă, o carte, la care am scris și mai scriu chiar despre ea, copilăria – mare, mică? Oricum, nu prea îndelungată, dar care s-a întâmplat ca o fatalitate a... binelui, bucuriei și dragostei părintești. Și e fascinant ca tu însuți să-ți dai știre despre cel care ai fost și despre cei care au fost cu tine.
        Textul poate fi văzut și similar unei structuri romanești, voia boierilor! Eu însă consider că e un poem memorialistic – să ne amintim că și Gogol și-a subintitulat „Sufletele...” poem, ceea ce pe mulți continuă să-i derutează chiar și după peste 180 de ani trecuți de la publicare.
        Copil la ruși e bazat, în cea mai mare parte, pe faptele reale ale vârstei de aur, sintetizate în ceea ce a fost copilăria, în ceea ce a mai păstrat din acele vremuri memoria, dar și sufletul, conștiința. Dar și din ce au tezaurizat subconștientul, ideea, sentimentul. Contextul social, dar și visul. Fapta reală, dar și fantezia, toate țesute în (re)trăiri, rememorări, reinventări nostalgice de sine și de lume de cândva; ba chiar a unui univers întreg, al tău, al părinților, satului tău, din care extragi savorile dialecticii particulare, pomenindu-te, surprinzător, ortacul lui Breton ce predică despre „spiritul care plonjează în suprarealism (și) retrăiește cu exaltare partea cea mai bună a copilăriei sale”.
        Eu simt această narațiune cu largi postate poetice ca pe o simfonie a copilăriei și preadolescenței mele. Uneori datele, impulsurile concrete se înalță parcă prin vibrații de orgă în cerurile metaforelor, de unde, peste un pasaj-două, revin pe pământ, în Negurenii mei de baștină, în casa părinților sau în tremurul de unde ale Răutului cu irizări cromatice atât de diferite, până la fascinație, în dependență de jocul și intensitatea luminii zilei, serii, nopții și a sufletului de copil care, iată, peste ani, avea să ajungă scriitor al propriului destin.
        E multă muzică în emanația acestui poem memorialistic despre vârsta de ce?-istă a copilului ce împărățea în împărățiile visărilor și necuprinderile dorințelor de tot felul.
        Apoi, cu toată intensitatea metaforică a narațiunii, cu intruziunea... familiară a fanteziei în povestire, s-ar crea impresia că în unele pagini din Copil la ruși sunt, parcă, oarecum explicit… Posibil din motivul că, atunci când regăsești un detaliu, o nuanță, un fir tainic din copilărie, trăiești senzații mai speciale, ce ți se par foarte scumpe și nu te hotărăști să te desparți de ele. Inclusiv de întâmplări și detalii ieșite, se părea, definitiv de pe orbitele atenției și memoriei tale, însă, se dovedi, nu și din sfera afectivității tale, care și face să le regăsești în amintiri... mărginașe, dar surprinzătoare, încât te bucuri ca de un mare dar. Momente pe care le-au considerat demne de a fi reținute memoria și inima, conștiința și subconștientul. În pofida permanentului asalt al neantizării, a nărăvirii uitării.
        Nu mi-am pus problema ingineriei scrisului acestui text... Când va fi sa-l recitesc din nou, posibil să-mi dau seama de unele dedesubturi psihologice... Sau, posibil, nu... Mă va „dezorienta” poezia, metafora care apar pretutindeni, în trecut, în prezent...
        În general, în scrisul subsemnatului există un țesut conjunctiv, ce leagă poezia de proză, metafora de narativ. Această „substanță” literară „intercelulară”, care parcă s-ar cere să fie numită „inter-literară”, a și dus, de fapt, la „dispariția”, cum zic unii, distincției de gen sau la „contopirea” genurilor, cum cred alții.

L.B

FOTBAL, ÎN COPILĂRIE, ACUM ȘASE DECENII...

Echipa gimnaziului din Negureni

Găsesc pe internet o poză cu junii fotbaliști din satul meu de baștină, Negureni, județul Orhei. Imaginea mi-a retrezit nostalgii. În  narațiunea memorialistică „Copil la ruși”  (București, 2008; 2013) nu puteam să nu-mi amintesc despre cum se statornicea fotbalul în Negurenii mei acum vreo 60 de ani, eu fiind unul din protagoniștii stadionului...

FRGMENT DIN NARAȚIUNEA MEMORILAISTICĂ „COPIL LA RUȘI”

Unde mai pui că, în interbelicul românesc, multe din tehnicismele ce prinseseră a popula epoca încă nu intraseră în vocabularul țăranului, astfel că el nu găsea termeni adecvați pentru rusismele care i se impuneau. Până și la fotbal foloseam terminologie... germană sau engleză, însă în adaptare rusească: ștraf – însemnând lovitură de pedeapsă, penalizare, dar, uneori într-o formă neaoș-localistă, destul de hazlie în rostirea celor mai tontălăi: ștrafoncă! – strigau ăștia, fotbaliști sau spectatori. Bara – ștanga (din: stange).

Păi, cu fotbalul la Negureni se depănau nuvele, povești, legende întregi! Pe la începutul anilor 50, unii din cei care văzuseră pentru prima oară o atare goană, credeau că fotbalistul mai bun e cel ce bate mingea cât mai sus! Minge grea, ce părea din piele de... hipopotam! – la locul de umblare la cameră având, de șiret, un șfichi destul de gros – insul care îndrăznea să dea cu capul în atare balon, dacă i se întâmpla să se întâlnească exact cu locul zigzagat al șiretului-șfichi, rămânea pe zile bune cu semn cabalin în frunte – vânăt, ca o danga pe crupa calului, întru protejarea acestuia contra furtului.

Colhozul cumpăra uniformă pentru echipa de fotbal, însă, la scurt timp, bocancilor („butz”) li se scoteau crampoanele, flăcăii fotbaliști care îi avea în posesie purtându-i ca încălțăminte de fiece zi... Iar când ieșeau pe teren în bocancii ăia fără proptele, lunecau pe iarbă de mama dracului și erau înjurați (trimiși și scoși) de nu se mai putea... Tricourile, purtate și ele, extra-meci, să zicem așa,  ajungeau decolorate, pe la muncile câmpului... Priveliște de greutăți materiale și de neașezare întru toate cele ce i-ar trebui unui sătean normal, unei comune de oameni muncitori...

Fotbaliștii se avântau în teren, alergau, iar câte un suporter mai aprins din fire, neastâmpărat, nerăbdător, o lua în lungul liniei de aut, încurajându-și preferatul, cu care, de fapt, era și într-un anumit grad de rudenie. Precum Zaharia Gâtlan, să zicem, fanul finului său Milușcă – de cum acesta se pomenea cu mingea la picior și o pornea, vioi, pe extrema dreaptă spre poarta adversarului, Zaharia, zis Gâtlan din cauza că avea gât lung, dar și înălțime trupească, slavă Domnului, –  Zaharia sărea de pe iarbă, alerga paralel cu finul Milușcă ce făcea minuni în teren, strigându-i, gâfâind: „Așa, șine Milușcă, așa, fă-l și pe-aista, treci de el, bravo! Dă-i înainte! Bagă de seamă! Treci și de chiorul ista! Așa! Bate!”, pentru ca toată odiseea fazei să se încheie în coadă de pește, Zaharia strigând cu năduf: „Du-te-n mă-ta de șin ce ești tu, că ai scăpat-o!” Adică, Milușcă rămăsese fără minge... Zaharia se întoarce la locu-i de mai înainte, mai trage o cană de vin – pentru că, la stadion, unii veneau cu vadra de tulburel, – înjurându-și finul până în momentul în care Milușcă se pomenea din nou în cărți bune, adică – balonul la picior, extrema dreaptă liberă, iluzia golului ispititoare, astfel că Zaharia Gâtlan sare iar de pe iarbă, luând-o la fugă întru susținerea celui pe care îl botezase: „Așa, șinule, fă-l pe răcarul ista din Chițcani, nu-i jeli, să știe ei! Bravo! Bate!... Dute-n.... of, că mă umplu de păcate... Prost mai ești, bre Milușcă, prost, fotbalist din tine – ca sită de mătase din coadă de câine... Tot de-al lui nestreleai  ai rămas!...”

Nestreleai era o poreclă, firește, care se traduce din rusește ca: „nu împușca / nu trage!” și i se trăgea ghinionistului nostru fotbalist din vremuri imemoriale, de la străbuni, iar în deplinătatea ei porecla suna astfel: Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copii acasă!, fiind cea mai lungă și mai deocheată poreclă din Negureni și poate că demnă de cartea recordurilor. Și nebuneala aceasta de cuvinte străine era moștenită, lipită de obrazul lui Milușcă hăt de la cine știe ce străbun al său care, cică, încă pe vremea războaielor dintre ruși și turci, intrase astfel în vorbă (și la apă!) cu un otoman zănatic ce ar fi îndreptat spre el pistolul cu cremene. „Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copchii acasă!” (Nu mă împușca, turcule; îți dau copeici și țigări, că am copii acasă!) – chiar așa, se zice, se rugase acel străbunic al fotbalistului nostru, întinzându-i păgânului tot ce scuturase din chimir. Dom’le, era – ba este și astăzi – o poreclă unicat în întreaga Europă, aș zice, pentru că, pe lângă ea, până și cele din registrele „sufletelor moarte” ale lui Nikolai Vasilevici Gogol nu ar fi decât un șfichi oarecare! Ce ar însemna un Gheorghi Doiezjai-ne doiedeși sau un Piotr Savelev Neuvajai-Korîto pe lângă – Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copchii acasă?! Nu, nu, comparația ține...

Iar cel mai pitoresc personaj de pe terenul de fotbal  era portarul Zanache, uniforma sa nefiind, de fapt, decât un combinezon larg de tractorist, în care arăta supradimensionat, nu știu cum, umflat ca roboții gonflabili de astăzi. Când se arunca Zanache după minge, în careul  fără iarbă de atâta călcat în picioare și frământ de portar agitat, după căzătura lui se ridica un nor de praf de Doamne ferește, încât trebuia să treacă trei-patru minute până se mai ostoia, ca să se vadă din nou unde se află poarta.

Printre noi, copiii satului, se răspândeau fel de fel de legende fotbalistice – despre maimuța-portar, căreia nimeni nu-i putea marca gol! Stătea, afurisita (frumoasă, bandita!), agățată cu coada de bara („ștanga”)  transversală și, de cum adversarul șuta la poartă, ea – țup, haț! – a și înșfăcat mingea. În ce „comandă” era maimuța? În a Braziliei, în care alta?! Însă, un rus, Butâlkin, i-a venit totuși de hac tropicalei celeia. Cum? Păi, să știți că Butâlkin avea „smertelnâi udar”, adică – lovitură mortală; da, cu piciorul drept era în stare de atare lovitură nimicitoare și, mai sus de genunchi, purta legată, așa, o fâșie roșie, care și preîntâmpina că el, Butâlkin, e în stare de „smertelnâi udar”, astfel că, tovarăși sau domni adversari capitaliști, nu vă rămâne decât să vă feriți, să vă culcați la pământ, când lovește el, Butâlkin. Și tocmai ăsta i-a și fost nașul maimuței – când lovi odată „mortal”, maimuța unde face – țup! – aruncându-se să prindă mingea, însă aceasta – Doamne ferește! – i-a intrat în borheie, adică în burtă, de a băgat maimuța cu tot cu balon în plasa porții! Așa că s-a zis cu portarul brazilienilor... Animala-tropicala ceea darwinistă și stadionul Maracana – la pământ! Jale mare în țara carnavalului... În loc să danseze, să fâțâie din fund, a plâns toată lumea pe aia a lor, beach se cheamă, adică plajă, la malul mării...

Sigur, despre fotbal depănam și alte întâmplări, de asemenea curioase, însă de gabarit ceva mai mic, de interes local, cum ar veni. Cel mai des fiind reluat modelul narativ bazat pe puterea loviturii în minge și naivitatea gospodarilor de modă veche, în ariile, grădinile, legumăriile cărora se întâmpla să ajungă balonul. Că, iată, mai duminica trecută, Joja – că știți voi ce pălitură are el! – unde dă o dată în minge, numai că aceasta în loc să se ducă cât mai sus, o luă într-o parte, nimerind în legumăria lui Grișa Gârlea. Ehe, o zburat tocmai peste sălcii – vedeți voi cât sunt de înalte, însă a trecut peste ele. Și nu era pentru prima oară când mingea îi cășuna necazuri gospodarului. Însă moș Grișa nu era acasă, da în grădină trebăluia baba lui care, și ea tare supărată, unde ia bărdița și dă în minge. Hă-hă! Și unde se întoarce muchia bărdiței în fruntea babei, încât aceasta îndată s-a și cârligat la pământ! Pentru că învelitoarea mingii e tare, din piele de porc, nu o tai cu una cu două, iar dacă dai în ea – păzea! Vine reculul și te pocnește!... (Da, recul era ca și neologism, însă nu aveam cum să nu-l memorizez – figura în manualele de fizică, îl utilizam în răspunsul curent la lecții...)

Iar unul norocos, alde mine, care se pomenise cu stadionul chiar în bătătură, poți spune, – la 20 de metri de gardul grădinii și 150 de metri de pragul casei, nu putea să nu aibă anumite succese în acaparanta Odisee fotbalistică. Diminețile, porneam mai devreme spre școală – pentru că poteca îmi era exact pe lângă poarta de nord a stadionului și nu se putea întâmpla ca acolo, și mai devreme decât mine, să nu fi apărut un altcineva, cu o minge, în care să dăm câteva lovituri. Mai și întârziam la prima lecție... Iar după masă, când eram „eliberați” de la școală, sigur că tot pe lângă poarta stadionului treceam și nu puteam să nu trag câteva șuturi la ea... Iar ajuns acasă, făceam ce făceam, chiar și o lecție-două reușeam să duc la capăt, pentru ca să aud din  vale, de la stadion: „O-o-ăi-i-i! veniți la futbol! O-o-ăi Șura, Milea, Lică, Pechea, veniți, o-o-ăi-i-i!” Era Iacob al lui Boldumea, repetent patentat pe toate liniile, însă convingător în ale fotbalului. Din pragul casei, îl vedeam cocoțat călare pe bara transversală a porții și urlând irezistibil: „O-o-ăi-i-i, veniți, bre!”, și ecoul văii în care se afla stadionul aducea mesajul ispititor spre urechile noastre.

La început, jucam în echipa mică a școlii, atacant extremă dreaptă, însă trebuie să spun că acest plasament era unul foarte relativ și la fel de puțin de „personalizat”, deoarece... Adică, vorba e că toți ceilalți coechipieri doreau, înainte de toate, să fie înaintași și, bineînțeles, să atace! Oriunde i-ar fi plasat tovarășul învățător de fizică și matematică Fialcovschi – fundaș centru, dreapta, stânga, mijlocaș stânga, centru, dreapta, – în toiul meciului ne pomeneam că, aproape buluc, atacăm cu toții poarta adversarului, lăsându-ne spatele... descoperite. Așa era echipa noastră – cam dedată hazardului, nu prea organizată și cam încasam goluri... Deci, nu culegeam noi stelele de pe bolta întrecerilor inter-școli raionale. E drept că nu duceam nici lanterna roșie, dar nici cap de serie nu ajungeam, ca să manevrăm frâul. Eram pe la mijloc, dar, sigur, am fi meritat mai mult!...

Până pe la începutul anilor 60, în ghiol (ce spațiu imens și mirific!), la stadion (acolo ar fi încăput 3-4 stadioane), în afară de fotbal, se desfășurau diverse întreceri sportive, iar eu și până astăzi mă mir ce zel puneau unii din săteni în dorința de a câștiga, de a fi primii. Odată, cel mai bun alergător, Vasile Vrăjitoru, cu picioare lungi ca de etiopian, venea cu un avans net față de ceilalți concurenți, însă el se ambiționă atât de tare să bată propriul record din vara trecută (pe urmă urma etapa raională), încât, ajuns la finiș (400 sau 800 de metri?), pur și simplu se prăbuși! Însă trecuse, totuși, trecuse linia finișului, învinsese! Chiar dacă a fost nevoie să coboare din delușor și doctorul Mazuric, să readucă sportivul în deplină fire și bună funcționare. Oricum, la fugă Vasile era cineva, o știa tot satul. Pe scurt – o celebritate.

DESPRE "LISTA BASARABEANĂ. COPIL LA RUŞI"

Ioan Groşan - „STUPII MEMORIEI”

          Am citit şi citesc cu neostoit interes mare parte din avalanşa de memorii, mărturii, jurnale, documente etc. ce au apărut după 1989 şi care vizează, în imensa lor majoritate, viaţa sub dictatură, fie la noi, fie în spaţiul dominat de fosta Uniune Sovietică. Cel puţin două din aceste mărturii sunt capodopere ale genului: Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt şi Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid, aceasta din urmă apropiindu-se, prin amploare şi forţă epică, de Arhipeleagul Gulag, meteoritul „Tungus” care a cutremurat liniştita conştiinţă occidentală. De aceea m-am aplecat cu multă curiozitate asupra volumului Lista basarabeană (cu un subtitlu atât de incitant: „Copil la ruşi”!) al lui Leo Butnaru, apărut anul acesta la Editura Cartea Românească. Şi aşteptările (estetice!) nu mi-au fost înşelate.

Mărturisesc însă că mă aşteptam să găsesc – ca-n atâtea alte rememorări de acest fel – scene zguduitoare, secvenţe care să-ţi facă pielea de găină – fiindcă în fond autorul a trăit în Basarabia o dublă exploatare, şi socială şi naţională; dar nimic sau aproape nimic dramatic sau tragic, cel puţin în prima parte a cărţii: Leo Butnaru scrie sine ira et studio, poate şi pentru că descrie vârsta paradisiacă a copilăriei, perioadă în care părinţii lui s-au comportat la fel cu ai noştri, ai celor ce, azi, se-apropie de 60 de ani sau deja i-au depăşit, părinţi care, în teribilii ani ’50, ne-au ferit, ne-au apărat cât au putut de intruziunile brutale ale ideologiei comuniste. Şi-apoi autorul nu poate arunca toate anatemele chiar asupra epocii în care, intelectual vorbind, s-a format ca poet, prozator şi eminent traducător al unei întregi pleiade de scriitori din spaţiul ex-sovietic. Iar copilul (copilul universal, ca al lui Ion Creangă) nu vede în primul rând Răul, ci trăieşte Încântarea descoperirii lumii.

Trecând peste această constatare a absenţei pasajelor „de gulag”, constatare ce nu ascunde nici pe departe un reproş – ce spectacol magnific al aducerilor aminte! Din „stupii memoriei” (sintagma autorului) sau, mă rog, din „fagurii” ei se revarsă o miere fabuloasă, atotcuprinzătoare. Poţi reface din paginile lui Leo Butnaru o întreagă lume a satului patriarhal românesc din stânga Prutului, cu relieful, cutumele, proverbele, zicătorile, cântecele, obiceiurile, personajele şi secven-țele sale comice indimenticabile. Totul prin prisma eroului-copil Lică (evident, un fel de Nică al lui Ştefan a Petrei). Iar modalitatea evocării  o defineşte foarte bine însuşi naratorul: „Acolo şi – pe alocuri... – aceasta ar fi – spuneam, surprins să constat – chiar metoda, stilistica (re)întrupării prezentului roman memorialistic despre copilărie: acolo şi – pe alocuri... Copilăria ce converteşte în roman – ca parte a simfoniei cunoaşterii de lume şi de sine, a devenirii „exterioare” şi autodefinirii. O permanentă luptă cu sincoparea existenţei, o îndârjită căutare a unităţii/ansamblului”. Din această luptă permanentă tâşnesc, scânteietoare, jerbele amintirii, în pagini dense, memorabile.

Obligat de „dead-line”-ul tipografic al editării Vieţii Româneşti, n-am apucat decât să răsfoiesc partea a doua a cărţii, Lista basarabeană, care cuprinde, din câte mi-am dat seama, eseuri pe marginea unor apariţii din literatura rusă, şi unde pasajele privind Gulagul sovietic îşi iau o binemeritată revanşă. Voi citi cu plăcere şi această secţiune, după cum aştept cu aceeaşi plăcere o eventuală continuare a Copilului la ruşi – Adolescent la ruşi.

Viaţa Românească, nr. 9-10, 2013

http://www.viataromaneasca.eu/articole/30_miscellanea/1639_stupii-memoriei.html

DESPRE CUVINTELE NOASTRE

 
          La editura "Cartea Românească" este pe cale să apară cartea-mi de proză memorialistică şi eseuri, cioperta căreia o prezint aici, plus un fragment din domeniile ei.

[Despre cuvintele noastre]

Serile, mama ieşea din ocolul pentru vite cu doniţa ce aburea, în care cădea luna, făcând faţa laptelui asemeni florii de răsărită. Dimineaţa, la geam – pomul cu goldanele coapte, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună. Se luminează de-a binelea şi de-acum peste sat fac tumbe hulubii furtunatici. Mirozna afionilor răzbate din adâncul grădinii... (Apropo de afion: unul din vecinii noştri, badea Alexei Creţu, tatăl prietenului meu Vaniuşa, avea o dojană oarecum ciudată, neînţeleasă nouă în toate ale ei: „Afionul cui te are!”, zicea. Ce o fi însemnând... afion? Abia peste ani, DEX-ul m-a dumerit: afion = mac. Zău suna frumos – „intelectualiceşte!” – acea dojană cu: Macul mamei tale de zbânţuit ce eşti tu!) Aşadar, mirozna afionilor răzbate din grădina în care ieri, căutând salvare de la căldura asemănătoare nemiloasei arşiţe tropicale, îmi spuneam, de asemenea naiv, fireşte, că anul acesta vara ar putea fi neobişnuit de lungă, astfel că gutuii şi merii tomnatici ar avea timp priitor, încât, în loc de fructele lor tradiţionale (obligatorii!), să rodească... frumos-anapoda alămâie şi portocale.