POEME LĂSATE LA "VATRA"

Leo BUTNARU

 

(Auto)portret schiţat împreună cu Fănuş Neagu,

Adi Cusin şi Arcadie Suceveanu

 

Se zice că subsemnatul

spirit dezinhibat

ludic

emană o energie debordantă

Mâinile şi picioarele-i sunt muşchiuloase

ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice

trădând forţă şi vitalism (cărora

le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în cărunteţe

pare să personifice ironia şi persiflarea

iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme

se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă

scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine

într-o lume din scoarţă de măr domnesc

plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul şi că

se vrea gladiator de destine

dar nu ştie să şi-l păzească pe al său

ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat

care trăieşte totul cu intensitate

încât s-ar crede că până şi supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar aşa

însă e frumos spus – nu? – despre unul care

se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva

şi cele din viitor

dar fără a înceta să jinduiască secţiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

 

A fost declarat intergeneraţionist

între generaţiile ce au respirat şi respiră a secol XX

şi secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern

şi – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din ţărani

 

 

Alternanţa necesară

 

Jumătate din omenire e trează

când cealaltă jumătate a ei doarme.

Ar fi îngrozitor dacă toţi pământenii

ar fi treji în acelaşi timp – eu cred că

numărul nenorocirilor s-ar dubla…

 

 

Visându-mă în India

 

Pe la crăpat de ziuă

când prinde a se veştezi întunericul –

sunete dese mărunte înfundate de parcă

grindina ar bate în spatele elefanţilor

mesajele morse ale gheţii cereşti

şi pământenei cărni de animal – din asta

aş putea spune că am descifrat

conţinutul prezentului text.

 

Punctele cardinale

Acupunctură…

Ce de-a puncte cardinale are omul!

 

Epopee

 

Poemul despre clipă

trebuie să fie dintr-un singur cuvânt:

clipă.

(Iar ceea ce scriu eu aici e deja

o întreagă epopee despre clipă…)

 

Carte

 

O, ce carte tristă!… De parcă

toate poemele din ea

ar fi despre menajerie

însă în ea

de fapt

nu există niciun zoo-poem…

 

 

ÎN CURS DE APARIŢIE, CARTEA UNUI POET UCRAINEAN: MIHAILO KAMENIUK

Mihailo KAMENIUK

Ispitirea prin text

…veni. Se cuibări.

…Trăi în firea mea,

trezind fiara din mine.

„Dar cum te cheamă, cine ai fi?...”

…Spuse:

„Credinţa.

Dar tu nu-mi aparţii,

astfel că nu te mai supăra,

nu căuta alibiuri.

Tu nu depinzi de nimeni,

cum nu depinde zăpada

de schiuri”.

*      *     *

Viaţa…

complicată, în singurătate

toate-s amestecătură himerică….

…Lasă-mă să intru-n singurătatea ta

ca pe un păcătos

în biserică.

…şi spovedeşte,

şi iartă

pe cel ce greşeşte

fără să ştie

şi ca înecatului

las’ să-i intre-n trup

ultima melodie.

*     *     *

…prin efort de voinţă

părăsesc visul,

la balcon

strâng ţigara-ntre dinţi.

…umbra ta

dispare ca-n hău,

vântul de nord

readuce mirosul tău…

… întunericul sângeriu

iarăşi pulsează la tâmplă –

ţipăt la naşterile care

nu se întâmplă.

Serviciu

...de parcă umbra calului troian ar fi…

…şi tot aşa, zi de zi…

*     *     *

…au împuşcat în mine, în Hristos au nimerit –

istoria credinţei e simplă de neînchipuit…

*     *      *

… ca un gheţar

cimitirul alunecă

peste sat.

Ce demult

n-am fost aici eu,

cel depărtat.

LUCEAFĂRUL ÎNTREABĂ

 Din perspectivele mai mult sau mai puţin sigure: apariţia cărţii de poeme „Surfing în Galileea” la editura ieşeană „Alfa”. Iar de la Kiev voi aştepta o altă carte de poeme, „Метелик і Бог” („Fluturele şi Dumnezeu”) în traducerea ucraineană a poetului Mihailo Kameniuk.

Dat fiind că de mulţi ani şi traducerile mi s-au întrupat în destin, prin luna mai editura „Tracus Arte” planifică să înfăţişeze lumii cititoare româneşti „Panorama poeziei avangardei ucrainene”. Tot în primăvară şi tot aici, aş vrea să propun două volume ample din „Miniatura poetică rusă”, antologie care inserează mostre din creaţia a peste şapte sute de autori, „recrutaţi” de la clasicism încoace, până la unii din „răcanii” de recentă încorporare în postavangardismul şi postmodernismul rusesc. Iar editura „Junimea”, de comun acord cu subsemnatul, a transferat pentru anul viitor apariţia unei casete din cinci volume a marilor poeţi din „veacul de argint” rus: Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Anna Ahmatova, Marina Ţvetaeva şi Osip Mandelştam, pe care i-am tradus pe parcursul unui sfert de secol. (Astea toate racordate, poate, la ceea ce înseamnă Galileea: ţinutul neamurilor.)

UN POET RUS CU EXPERIENŢĂ PARIZIANĂ

DIN ADÂNCURI

Pentru Mille Lioni

Eu, menestrelul Rusiei, Mark-Maria-

Ludovic Talov, acum mă pregătesc

Să le spun oamenilor despre dragostea mea

Şi despre marea ură faţă de viaţă.

Sper ca necomplicata povestire

Să-şi poată găsi simplul limbaj

Pe înţelesul tuturor.

Voi spune adevărul şi numai adevărul. Dezvăluind

Toate colţurile tainice ale sufletului,

Astfel eu însumi le voi vedea.

– Intră-mi în suflet, tu,

Trândav judecător al faptelor mele,

Tu, ucigaşul meu!... În faţa ta îmi voi revărsa

Sentimentele, ca la suprema spovedanie,

În faţa clipei fatale. Le vei înţelege tu,

Cititorul meu, chinuitorul şi călăul meu;

Le vei înţelege, fiindcă aceste sentimente

Sunt ca oglinda: în ea se va reflecta adevărat

Întreaga-ţi viaţă, năzuinţele tale.

Geaba te gândeşti să te fereşti din faţa ei

Sau să-ţi acoperi ochii,

Pentru că gândurile, imaginile şi simţurile,

Pe care eu le-adun în aceste cântece,

Sunt ale tale, – de altfel,

Parcă poţi de tine însuţi să fugi?

Oricât ai încerca să fugi de umbră,

Ea se va aţine mereu pe urmele tale

Şi, pentru ca umbra să nu te mai deranjeze,

Trebuie chiar tu să dispari pe veci!

Iar eu am vrut să fug cât mai departe

De mine însumi, însă chiar şi-n câmpul deschis

În faţa cerului curat, asemeni sufletului de copil,

Ca pe o beznă – întunecata inimă îmi port.

Acolo ciocârlia cea dintâi, floarea dintâi

Îmi aruncară-n faţă grea mustrare,

Întrebându-mă ce am făcut cu viaţa,

Ce am făcut cu luminosul suflet

Pe care Domnul mi le-a dăruit, – ce greu,

Ce ruşinos şi dureros mi-era să-ascult

Toate astea!

                   O, Dumnezeule!... Ce-am făcut cu mine,

Tu ai văzut de-acolo, din Tăriile Tale,

Însă eu mă jur chiar pe Înălţimea Ta,

Pe orbirea şi pe căderea mea:

Nu am vrut să trăiesc astfel. Pe veci

Odată cu voinţa, sufletul mi-am osândit.

L-am umplut cu murdăria obişnuitei vieţi,

L-am bătut cu pietre, l-am aruncat în beznă

Şi-acuma el pluteşte pe mările Păcatului,

Vrând să iasă în necuprinsul larg.

Şi fâlfâind din aripile-i boţite,

E numai jeluire şi rugă de-ndurare…

– Doamne Dumnezeule, mă iartă!...

ÎN FIECARE ZI

Lui Pieter Van Der Meer De Walcheren

Am pierdut totul la ruletă,

Ca cel mai bicisnic diavol,

Şi am băut în sănătatea mea.

Nu-mi amintesc cât o fi fost să beau.

Ţin minte doar că am băut.

Dar, ca din pământ, în faţa mea apăruse cineva.

Cel cineva mi-a spus:

                             – Eşti un beţiv!...

Iar un altul:

       – Eşti un milog!...

De ce-am simţit eu, totuşi,

Adevărul acelor cuvinte?...

De ce mă lovise adevărul

Precum un bici?

Plus că n-am prea priceput de fapt

Ce ar putea avea dânşii cu mine.

De ce s-ar fi băgat, nesuferiţii?

Şi am izbucnit în plâns, ca o femeie slabă şi nevrotică,

Părăsită într-o hudiţă murdară.

Viaţa îmi e nespus de tristă.

Zilele, totul mi-este indiferent.

De-ar fi vreo jinduire, vreun dor frumos,

Însă nu e dorinţa, ci doar plictisul.

Nimic nu mai atinge sufletul meu,

Ca şi cum el nici nu ar fi pe lume.

Inima îmi e atât de liniştită,

De parcă ea nici nu ar fi bătut vreodată.

Tihnă şi amuţire.

Iar când se lasă chinuitoarea seară,

Lampagii aprind felinarele pe străzi.

Şi eu o iau din nou spre cârciuma sordidă,

Unde feţele-s aceleaşi măşti,

Cu mişcări şi râsete perfide, mincinoase.

Mă îneacă fumul de tabac

Şi aburii de vin.

Dar stau acolo până târziu în noapte,

Respirând cu greu

Şi usuc paharele unul după altul.

Măruntaiele de urs primesc orice le dai.

Şi-atunci vine tristeţea,

Împăienjenindu-mi ochii,

Privind sperios prin părţi, asemenea

Unei domnişoare firave,

Ce crescu din neguri cenuşii.

Luându-şi înfăţişare de mireasă,

Părăsită de mine cândva, aiurea,

Încât nu-mi mai amintesc unde anume.

Şi ea îmi roade sufletul,

Nu mă lasă din strânsoarea-i surdă.

Şi astfel tristeţea durează nesfârşit.

La oră târzie cârciuma se-nchide.

Dar nu e de mers acasă.

Există locul pentru veselii nocturne.

Şi astfel noapte de noapte, până-n zori,

Noapte după noapte …

Şi zorii, împovăraţi de un nor negriu,

Se lasă peste oraşul

Sleit de Dragoste şi Foame.

Printre gunoaie,

În clarobscurul pre-dimineţii,

Mă-mpiedic de trupul unei biete femei,

Ucisă de amantul ei înfometat.

E cu faţa strâmbă de suferinţă,

Cu mâinile strânse cruciş

Pe pieptu-i alb, cu sânge închegat.

Alături – un cuţit însângerat.

Moartea i-a fost ca o milostenie

Primită pentru dragoste şi mângâiere.

Se luminează.

Am ajuns departe.

În timpane – scrâşnetul de tramvaie,

Ţiuitul cornurilor de omnibuze

Şi stridentele sirene de automobile

În lung de şosele netede, pariziene.

Lumina zilei bate dureros în ochi

Şi de la ea se-ndurerează trupul,

Dar şi sufletul atât de chinuit.

Biat-criţă, până-n măduva fiinţei,

În buzunar caut febril pistolul…

De ce pălăvrăgeşti atât de dezlânat,

Tu limbă biată şi proastă de poet?

Cuvintele-ţi nu-s mai puţin deşarte decât viaţa.

Tu ştii doar că nu există, nu, pistolul,

Dar continui să scotoceşti prin buzunar.

Chiar de l-ai găsi, nicicând tu nu-l vei duce

La tâmplă, unde, în pârăiaşe mici,

Ca un ciocănaş tot bate, bate

Sângele agitat. El bate-aşa:

–  Nicicând. Nicicând.

–  Moartea-i groaznică.

– Iar tu eşti un fricos sadea!...

O, Doamne, Milostive Isuse Hristoase!...

Când oare, când se vor curma acestea toate?

Când se va-ncheiat bazarul neobrăzat,

Târguiala ponositoare cu

Suflete guralive şi păcătoase?...

Au va veni vreodată,

Veni-va liniştea

Cu arborii, cu toate câmpiile sale,

Cu cerul întins şi azuriu,

Unde cântă păsări ce lumea o slăvesc?...

Dar negre-s cearcănele de sub ochi,

Trasate de mâna Patimii nesăţioase –

Oare Tu, Doamne, încă nu le-ai văzut?...

Însă Tu citeşti în ele destul de bine

Ale nopţii capitole de urâciune şi demenţă,

Pagini pline de încrâncenare şi beţie…

O, Doamne, Milostive Isuse Hristoase!...

Când oare, când se vor curma acestea toate?!...

DIN REVISTA "HYPERION"

Greu de presupus

Bineînţeles nu a fost totul brusc

dintr-o dată. Sigur

deja era începutul

el aştepta; timpul deja se declanşase ca eternitate

fiindu-i în cot de se consumă sau nu

dat fiind că timpul doar este

însă nu se trece.

                          Dar să revenim:

începutul exista

deja se derula

însă încă nu era cuvântul care

pe urmă

se va spune că a fost la început.

Era un început mut. Ne-

umplut. Măcar cu ceva. Măcar cu

o formă acustică a vieţii. Cuvântul-existenţă ca sens

încă nedeterminat. Într-adevăr: care-s mărturiile despre

ce însemna acel cuvânt

care a fost la început. Era pur şi simplu

un cuvânt de dragul cuvântului

cuvânt care nu avea nici sens

dar nici nonsens

fiind pur şi simplu cuvântul pur, model, neutru

pe care omul urma să-l umple cu ceva

scoţându-l din poziţia lui de dincolo de bine şi de rău.

În acelaşi timp (şi spaţiu)

precum spuneam – in abstracto

acel cuvânt de la început fiind şi mărturie a declanşării vieţii

e drept – nenumită

nedefinită

dar suficientă sieşi fie şi prin rudimentara formă sonoră

a cuvântului care era la început.

Pentru că dacă nu era cuvântul

e greu de presupus ce ar fi fost la început.

40 de ani prin deşert

E necesar un Moise care

40 de ani în şir

ar purta toate armatele lumii prin pustiu

pentru ca acestea să uite că au fost roabe

că au fost armate;

                             în genere

să uite că au fost…

Tramvaiul

Tramvaiul numit dorinţă e cel mai zdruncinător

din câte tramvaie există. O spun

din proprie păţanie – într-o hurducăt-

ură

de la cotit-

ură

dorinţele îmi căzură din A Streetcar Named Desire

                                                                 pe când

mai aveam de parcurs doar câteva staţii (până la – credeam –

îndeplinirea acelor dorinţe căzute pe caldarâm);

                                                                         chiar aşa

să-mi fi rămas de parcurs vreo 2-3 staţii –

răstim şi răs-

spaţiu în care mi-am revenit

zicându-mi aproape calm:

Bine că nu am căzut eu.

Deja

fără nicio dorinţă

continuându-mi călătorie în acel tramvai numit dorinţă…

MOLECULA & CATEDRALA

                            Din „Jurnalul de Voronej”

10.XI.2016

Când ajungem la sensul giratoriu din capătul străzii Enghels, poetul Valentin Nervin, care îmi este de ghid, îmi arată spre un monument neobişnuit, întrebându-mă dacă ştiu ce ar reprezenta el. Zic: „Probabil, ceva simbolic legat de sistemul solar, de planete…”

Ei bine, respectiva construcţie este dedicată, cu titlul omagial – cui credeţi? – moleculei ADN (prescurtarea de la: acidul dezoxiribonucleic). Un monument al celulei fiinţelor vii, esenţială pentru identitatea oricărui organism. Colegul mă asigură că e ceva unic nu doar în Rusia, ci şi în lume. Îl cred pe loc.

Monumentul are o istorie. În popor, i se spune „Molecula ADN”, pe când, în concepţia autorului, el e dedicat ştiinţei în general. Are deja o istorie de aproape patru decenii, punctată de momente curioase. Iniţial, a fost instalat în oraşul Zelenograd din regiunea Voronej, ca simbol al institutului radioelectronicii. Însă, neobişnuita compoziţie nu veni pe placul orăşenilor, astfel că administraţiei locală schimbă monumentul pe câteva tone de metal şi opera de artă vizuală ADN, să zic aşa, a fost adusă la Voronej, cu populaţie mai luminată, cum ar veni, şi instalat unde se află şi astăzi.

Numai că ADN-ul din inox a fost pândit de alte pericole. Acum vreo 5-6 ani, construcţia-monument dădea semne vizibile de degradare şi autorităţile urbane se gândiră să o trimită la topit. Dar bine că nu! Voronejienii se ridicară întru apărarea, renovarea şi păstrarea ei. Astfel că „Molecula ADN” se profilează pe fundalul Catedralei Metropolitane şi această vecinătate, ce ar putea să pară în continuare antagonică, incompatibilă, formează, totuşi, un ansamblu curios, deci – demn de atenţie. Astfel că nici eu nu putem să trec pe lângă el cu aparatul de fotografiat… orb. Am declanşat de câteva ori. Iată una din ipostazele DNA–Catedrală.  

UN POET AVANGARDIST UCRAINEAN

POEMUL NEGLIJĂRII

I

E greu să stârpeşti

burta catarală

a istoriei

cu piatra compasiunii,

1.   Cu sute de glasuri urlătoare

hăuleşte viaţa

la banchete,

pe când

castrată molatică

îşi umple ciorapul

cu terci de hrişcă – folositoare.

2.   Mii de ani

de când viaţa boleşte

de constipaţie cronică.

3.   Cine ar fi în stare                             

să selecteze un astfel de ricin

ce ar da-n diaree

Universul?

4. Respectă pe toţi cei ce nu cred

contemporaneităţii,

dispreţul meu

permanenţa elegantelor

jobenuri.

5. Întreb:

cine m-ar putea împiedica

să-i scuip

europeanului

în mutra-i arogantă

cu un cuvânt curajos?

6. Ascultaţi

toate viperele

gândirii europene!

7. Mult timp

m-aţi ţinut captiv

legat cu mătăsurile

neputinţei voastre.

8. Iar acum sunt liber!

Temeţi-vă de frânghiile mele

zdrenţuite!

II

1. În mâinile îngreuiate de muşchi

am toporul

şi ferestrăul, – eu

prelucrez bârnele

caselor de mâine.

2. O, cândva,

cum voi râde de voi,

când veţi îngheţa cu

frumoase proiecte

în buzunare.

3. Privind în viitor,

eu îmi imaginez cum

în pădurile acestuia

în poienele sale sărbătoreşti

creşte o mătură uriaşă

care mătură tot gunoiul

aurit de poeţi!

4. Inima mea freamătă de

presimţirea a cea are a veni,

pe când inimile voastre tremură

cu ceea ce trecător e

chiar acum.

5. Braţele mele stăpânesc plugul

ce întoarce brazde de-o sută de puduri,

pe când voi

scurmaţi cernoziomul

cu degetele!

Mi-e milă de voi,

o, contemporanilor!

III

1.      Eu voi fecunda limbajul

Cu sperma imaginilor îndrăzneţe!

2. Va fi vesel să creştem

Kievul viitorului

din craniul fragilei contemporaneităţi!

3. Plăcut e

să-ţi usuci sufletul

la flacăra mâniei!

4. Ce plăcut e să

sfâşii inimile voastre

cu ghearele dispreţului!

5. Plăcut e să baţi cuiele în

sicriul trecutului

cu ciocanul propriei tale forţe!

IV

1. Din tunurile fanteziei

voi trage furios

în jocurile voastre

din văile trecutului.

2. Ţipetele vulturilor

sperie sufletele

voastre infantile.

3. Şi veţi scheuna

precum câinii bătuţi,

alungaţi în grotele

religiilor nevoiaşe.

4. Astfel din adâncul inimii mele

arunc în voi necruţătorul dispreţ,

o, contemporanilor!

1919