miercuri, 28 iunie 2017

POEME DIN SERBIA








Entrance

(Căderea în transă; hipnotizare; început de carieră;
apariția actorului; acces;  introducere; ușa; concepere)

Ceva alb. Albul meu nu este ca al tău. Noaptea e mai albă decât
osul bazinului al djinnului aborigen ațipit.
Cămașa ta e mai albă decât visul.
Pustiul luminează. Pustiul luminează lacul.
Aborigenii unduiesc apa albă cu visele și vâslele lor albe.
Noi pe-aici suntem în plus. Ni se spune:
albul nostru nu seamănă cu albul vostru.
Noi nu avem unde pleca. Noapte albă. Vorbim.
Nu știm cum să ne descurcăm pe acest nisip de sub apă.
Vorbim.
Căutăm intrare în coșmaruri normale.
Asta e lume: făcută pentru coșmaruri!
Cămașa voastră o învolbură vântul dalb, clătinând-o pe apă.
Unde-ar fi în ea trupul tău?
Djinnul își visează propriul trecut. Astfel tu vei supraviețui ca un os
pe care-l atingi din curiozitate.
Ceea ce se află în vis – alba atingere a unui străin.
Atingerea albă a apei albe într-un vis alb.
Nisipul se răsfiră curgător și fiece fir al său
cade odată cu stropul alb.
Și fiece vis re resfiră împrăștiat prin eșecuri.
Sensul este iubirea, însă în binefacere el nu există.
Binele-i în judecata de apoi, care însă nu există-n timpul alb.
Timpul alb înseamnă sfârșitul. Inclusiv sfârșitul amintirilor.
Pe plaja pustie din Victoria, pe Lună,
pe acoperișurile plate ale orașului Nis
găsesc sprijin punctele sensului albe.
Albul meu nu este ca al tău. Djinnul alb e artist al paletei,
el ne visează neliniștile și râde
o mie de ani.

Mâine va înceta să mai râdă.

Ziua în care manechinul căzu
(Un dumnezeu ineficace)
Priviți cum trece manechinul pe podium
absolut altfel decât pe stradă
o femeie se oprește în fața vitrinei
cu gânduri încâlcite printre prețuri
un fel de combinații vesele
însă nu mai e de muncă
pentru acest dumnezeu zadarnic ineficace
care calculase totul
încrucișând zâmbetul femeii cu zâmbetul străzii
și tristețea manechinului cu tristețea podiumului
în automatismul reprezentației
când e calculat din timp fiece pas

manechinul s-a împiedicat
această regină a nobilei aluri
căzu
apa se prelinse
în acea zi eu văzusem pe stradă femeia care
din greșeală se izbi de vitrină
și se desfăcu sticla  r a l a n t i
precum într-un film în care regizorul
ar dori să accentueze tocmai
risipirea sticlei făcute cioburi

tu ai putea crede că aceasta ar fi o născocire
însă eu o știu din realitate
fiindcă eliberarea scoasă în evidență
și păpușile îmbrăcate multicolor
suporturile și umerașele
și costumele de haine – pe bărbați din carton presat
vânzătoarele uluite stridentele lor țipete
iar regizorul realizează că în fine a prins momentul
evenimentul adevărată aventură involuntară
și că fiecare trebuie să participe activ efectiv
pe ambele părți ale sticlei risipite
inclusiv cei care măsoară lucruri noi
în cabinele de probă

zi blestemată în care
manechinul căzu

acum mai mulți ani
fusesem vrăjit de cartea
apei

când arunci o piatră în lac
undele se răspândesc
de parcă ar fi acțiunea ta asupra celor din jur
și vezi undele-urmele a ceea ce
ai putea însemna pentru ei

când arunci o piatră în mare
pe țărmuri depărtate nu se află nimic
nici barem o privire care
ar fixa o băltoacă pe asfalt
în care se oglindește postmodernitatea clădirilor
și a sticlei în sticlă oglindire
și a betonului în palmă
înfigându-și toate colțurile ascuțite
în pielea neprotejată
aceste cercuri concentrice
care se răspândesc imperceptibile
dincolo de linia de demarcație a morții
a pustiului
secetei și întunericului


vineri, 23 iunie 2017

CUVINTE ÎN STEPĂ


Net, Facebook etc.

Eu, cel care am avut lumină electrică peste cartea de citire abia din clasa a doua... (Azi, în era neonului, și o astfel de amintire am: acel prim bec electric cu captiv-zglobiul său fluturaș de wolfram...) Deci, de la acel fluture de wolfram iată-mă postat în fața displayului. Nu-mi displace, recunosc.
De la cincizeci de ani încoace, iată-mă cu o postată de viață postată în acaparantul neant al internetului, ca și internat adică în internatul celor curioși dornici de comunicare și, poate, Doamne, ciudată (creștinească și ea?) cuminecare.

De altfel...

Nu fi punctual, ci fii – poți fi – ...virgular, semi-exclamativ, semul gârbovit, alias întrebător (mie, pe timpul studenției, îmi venea să spun: semnul întrebării și ciocanului – acesta era logotipul tipului de partid unic și buldog), sau, în genere, te poți lipsi de semnele de punctuație, dar, sigur, intervin cvasi-sâsâitoare semnele de virgulație, –  și toate astea pentru a fi pus iar în situația de a constata că limbajul nu rezolvă nimic. De altfel, ca și matematica.

Portret colectiv

...Și acesta ține de seria portretelor de grup cu unele din transfiguratele mele figuri de stil. Un portret cu zeițe și doamne. Printre care – cam persiflanta Persefona învălmășind umbrele cu vuiet asurzitor peste Styxul nămolos, astfel că, de teamă ca nu cumva... șefa morții să abată asupra lui nălucile Infernului, Odiseu se întoarce la corabie sau, poate, la Penelopa ce toarce, țese, destramă.
 Apoi, mai spre marginea din dreapta, o doamnă care citește atent mersul trenurilor spre Moscova. O fi Anna Karenina?... Sau, poate, citește mersul trenurilor spre Paris, unde nuanțele diferă sensibil de la Mono la – Stereo Lisa, de la mono tip la – stereo tipă.
...Și tot așa mai departe, în dublă miză și naivitate, în râvnă de aventuri și epopei, trecute prin condei, întru refacere de Troie și Pompei, revenite (sau dor râvnite?) în realitate, cu Persefone, Ane, Elise, Elene. Și alte celebre femei.
Iar astfel de portrete sunt învăluite transparențe care se îmbrățișează între ele, fără însă a fi o singură transparență, pe când infinit e numărul transparențelor îmbrățișate, întrepătrunse. Din acest motiv se întâmplă ca unii privitori să nu vadă un astfel de portret de grup, opacizat, din păcate, de prea multe transparențe îmbrățișate, suprapuse.

Libertatea cuvântului

Să pornim de la premisa că chiar cuvântul liber nu e liber să nu spună nimic, în el fiind ab ovo inclusă constrângerea de a spune obligatoriu ceva. Însă suprema libertate a cuvântului presupune că orice cuvânt liber poate să spună doar ceea ce-i este dat lui să spună și nicidecum nu e liber să spună ce trebuie să spună alte cuvinte libere.
În genere, libertatea cuvântului se formează și din imposibilitatea unui cuvânt liber de a spune ce pot spune alte cuvinte. Cu alte cuvinte (libere) fie spus, libertatea cuvântului se formează din câte o parte de ne-libertate a tuturor cuvintelor libere, care nu sunt absolut libere să spună orice, decât ce le e dat să spună doar într-o strictă libertate personală sever (auto)reglementată. Iar libertățile personale sever (auto)reglementate ale cuvintelor luate aparte alcătuiesc Universala Libertate a Cuvântului.
Prin urmare, deoarece cuvântul libertate e liber să spună doar libertate și nicidecum nu poate să spună ceea ce-i este dat să spună cuvântului captivitate care, la rândul său, este liber să spună doar captivitate, se poate conchide că tocmai din neputința cuvintelor apare imposibilitatea (nelibertatea) de a spune orice, care alcătuiește de fapt libertatea cuvântului.
Cu alte cuvinte, cuvântul liber are totuși o parțială libertate a cuvântului.

Omul și istoria

Omul nimeri din preistorie în (holbând ochii) prea istorie, în teroarea istoriei cu bizonii ei agresivi, dar – e drept – comestibili, necesari, fiind vânați sau vânători ei înșiși, încornorații, printre stânci, printre stejari, chiar printre ghețari.
Și iată că din prea istorie omul nimerește, după spusa lui Fukuyama (cui îl are!) în sfârșitul istoriei, mai că în absența acesteia, ca și cum rămânând bietul sapiens rătăcit, nefericit doar în geografie, în ceva cosmos de jur-împrejur, derutat, cu gândurile chircite, ciucur, omul istoric de-istoricizat, ajungând adică doar om geografic și, în continuarea retragerii sale, ajungând pre-geografic, apoi a-geografic, ca praful.

Brațe moarte

Sufletul universal e alimentat de sau alimentează el însuși sufletele oamenilor, acestea – ca minusculi afluenți ce vin sau pleacă, apoi seacă, în urma lor rămân brațe moarte, ramificații părăsite, alimentate numai la revărsări.
Însă, după moarte, revărsările sufletești sunt excluse… Și e secetă în Univers...

Pe și sub scenă

Atât de mult se obișnuise cu actorul mare, dar cam uituc, care peste o replică-două din nou îi căuta ochii și buzele în lucarna lui de la marginea scenei, și el îi șoptea-sufla replica uitată de marele actor, pe care îl îndrăgise, cu care se împrietenise, ba chiar cu care se luaseră frați de cruce, sorbindu-și ritualic câte un strop-două de sânge de la încheieturile mâinilor stângi, și deja erau foarte apropiați, ca în rudenie, încât, când a fost ca marele actor să moară pe scenă, muri instantaneu și el, sufleorul, sub scenă, ca și cum deja gata îngropat.

Cuvinte în stepă

Am călătorit prin stepa mongolă, unde distanța dintre un cuvânt și alt cuvânt este imensă, uneori de sute de kilometri depărtarea de la câteva cuvinte ce întreabă și alte câteva cuvinte ce ar putea răspunde. Uneori poate fi mai mică distanța dintre un herghelegiu și alt herghelegiu, însă, dat fiind că acești herghelegii pot fi cumva certați înde ei de la alegerile pășunilor și, poate, alegerile parlamentare, cuvintele lor pot fi mult mai îndepărtate unul de altul decât gurile care ar putea să le rostească.
În nemărginita stepă mongolă, prelegerile de lingvistică sunt cu totul altele decât cele din localitățile mongole. Între iurte singuratice nomazii fac academia tăcerii sau a vorbitului cu sine, a cântecului gutural de zare albastră. Între iurte și zări singuratice – de multe ori – abisuri (orizontale, cât văd ochii) de tăcere. De vedere mută. Acolo mi-a și venit în gând... gândul că – spre limba maternă venim din limba paternă: Tăcerea (dumne)zeiască.




luni, 19 iunie 2017

POEŢI ROMÂNI LA EMINESCU ACASĂ

                        




Foto de Hristina Doroftei
                        Cea de a V-a ediţie a recitalurilor Poeţi români la Eminescu acasă, organizate de revista „Hyperion”,  Fundaţia Culturală „Hyperion-c.b.” Botoşani şi Reprezentanţa Botoşani a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România s-a derulat în ziua de 17 iunie 2017 în holul Hotelului „Rareş” din Botoşani, manifestare culturală ce se desfăşoară în pregătirea celei de a V-a ediţii a Congresului Naţional de Poezie. Au citit poeţii: Liviu Ioan Stoiciu, Călin Vlasie, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Marius Chelaru, Ioana Diaconescu, Doina Popa, Cosmin Perţa, Cornelius Drăgan, Alexandru Ovidiu Vintilă, Nicolae Panaite, Leo Butnaru, Grigore Chiper, Radu Florescu, Nicolae Sava, Vasile Tudor, Valentin Talpalaru, Hristina Doroftei, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Vasile Iftime, Gabriel Alexe, Petruţ Pârvescu, Cristina Prisăcariu-Şoptelea, Dumitru Necşanu, Cezar Florescu, George Luca, Ovidiu Petcu şi Gellu Dorian. Un medalion liric din poezia lui Horaţiu Ioan Laşcu a susţinut actorul Florin Aioniţoaie. Acelaşi actor  a prezentat şi un recital din poezia lui Mihai Eminescu. Premiul „Hyperion”, acordat de revista „Hyperion” a fost decernat poetului Leo Butnaru.  


Gellu DORIAN

marți, 6 iunie 2017

CREDEȚI CĂ VĂ DEOSEBIȚI DE CONFRAȚII DVS. DE GENERAȚIE DE LA BUCUREȘTI, IAȘI, CLUJ ETC.?



POEZIA STRICTULUI NECESAR ÎNSEAMNĂ SĂ AJUNGI LA ELEGANȚA SIMPLITĂȚII ȘI SIMPLITATEA ELEGANȚEI

Domnule Leo Butnaru, vă definește în continuarea ceea ce puneați pe o copertă de carte: Spunerea de sine?
– Cred că da. Asta în cazul în care, cu timpul, îți dai seama că nu este importantă doar spunerea de sine, ci și sUpunerea de sine.
Și dvs. ați opinat, ați scris despre ceea ce se numește, vrea să se numească în literatură generație. Cu anii, vi s-au modificat opiniile?                                                                           În stânga Prutului, ar fi fost greu să vorbești de generații din simplul motiv că scriitorii de aceeași vârstă biologică se diferențiau mult și ca formulă literară cultivată, și ca stil, dar și ca opțiuni estetice sau mai puțin estetice. Unii au amestecat în scrisul lor politicul, angajamentul, uneori de-a dreptul compromițător, servind partidul comunist și organele de cenzură, de represiune ideologice. Alții (e drept, foarte puțini), au încercat să meargă în albia modernismului, la care, ulterior, aveau să renunțe, alăturându-se majorității colegilor lor, care au preferat redutele tradiționalismului. Astfel că, dacă luăm perioada anilor 60-80, mai curând am putea vorbi despre o generație a afinităților elective ca aspirație spre elevație estetică, inovație, generație în care  intrau autori cu vârste cuprinse între 27 și 75 de ani, să zicem.
 Dar, în genere, dorințele-pornirile-obsesiile de ordonare în clișeul unei sau altei generații sunt artificioase, tendențioase, pe cât de subiective – pe atât de naive, ba chiar nocive  (dacă ne gândim la efectele lor fals-uniformizatoare, însă atât de vehiculate totuși prin exegetica noastră mai puțin dotată pentru analizele fenomenologice, dar și… particularizatoare). 
– Mai mulți exegeți, au revelat unele trăsături care vă particularizează în contextul debutanților, cu prima carte, din anii 1973-1976. Ați fost mai mulți, la acele începuturi. Una din trăsăturile distincte e că, atunci, nu ați mers pe o cale tradițională, ci ați ales o formulă modernă puțin abordată la acea vreme în stânga Prutului.
– Cu alte cuvinte, doriți să întrebați de ce nu am mers pe calea conservatorismului în poezie?... Nu aș putea explica în detalii, însă bineînțeles că secretul e chiar în firea mea, în felul meu de a fi.
Ei bine, multă lume și prin stânga Prutului folosește cu și fără îndreptățire noțiunea de estetică referitoare la diverse producțiuni ale scrisului, însă mult mai puțini sunt conștienți de încărcătura inițială a termenului, aesthetic însemnând filosofia sensibilității. Deci, pe lângă suflul misterios al artei, pe care îl vizează-înregistrează, estetica îl și cercetează, ca o știință a sensibilității, a afecțiunii ce este, odată determinată ca: filosofie.
Probabil, eu am fost mai în interiorul acestui suflu misterios.
– Credeți că vă deosebiți de confrații dvs. de generație de la București, Iași, Cluj etc.?
– Nu aș putea spune prin ce mă deosebesc, dacă admitem că mă deosebesc, totuși. Ci doar pot presupune. Eu vin dintr-o lume mai complexă decât confrații mei din dreapta Prutului. Vin dintr-o lume cu mult rău socio-politic, rău imperialist, care însă nu te putea lipsi de anumite avantaje culturologice și literare. Bineînțeles, dacă tu însuți râvneai aceste avantaje, le căutai și le converteai esențele în spiritul tău, în creația, în existența ta.
Care ar fi fost acele avantaje într-un mediu atât de dezavantajos pentru buna condiție umană? În primul râd, cunoașterea unei limbi de largă circulație, limbă de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi. Apoi marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol (dau marile nume într-o… dezordine axiologică, așa cum îmi vin în memorie); literatura fenomenalei avangarde ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dint-aceștia, ca și predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov, Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin…
Alte privilegii? Samizdat-ul tăios, vârf de lance al intelectualității sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele marilor disidenți de la Moscova sau Leningrad. În pofida constrângerilor, opresiunilor, – pulsațiile unei mari literaturi (Voznesenski, Voinovici, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile sale și spre maturizare).
Altele?... Pe la 17-18 ani, trăisem ciudat-înfiorătorul sentiment al străbătătorului de distanțe mari, de mii de kilometri, prin aer, pe ape, cu trenul, avionul, vaporul. S-o fi „insinuat” ceva în poezia mea din cele trăite? Acele trăiri mi-o fi „reglat” optica imaginației, fanteziei? Nu putea să mă lase același, românaș dintre Nistru și Prut, posibilitatea de a călători în mai multe state (zise: republici unionale), de a cunoaște tezaurul național al diferitor popoare. De a vizita orașe minunate și atât de diferite – Riga, Tallin, Vilnius, Kiev, Odesa, Minsk, Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțeles Moscova și Leningrad etc., etc.
Marile filme. Da, produse în URSS, dar totuși mari, importante, realizate de regizori de excepție: Tarkovski, Danelia, Loteanu, Žalakevičius, Șukșin, Koncialovski, Reazanov, Mihalkov, Gaidai, Bondarciuk...
Marile teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Baltice, Gruzia, Armenia… Unele dintre ele au avut turnee și la Chișinău. În altele am intrat chiar acolo, în sediul lor național.
Muzeele celebre în lume, ca să amintim fie doar de „Pușkin” din Moscova și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad, de Lavra Pecerska din Kiev…
Fel de fel de lanțuri muntoase și fluvii grandioase, de la Bug la Amur, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc.
Siberia, Orientul Depărtat, în poală cu ghețarii Oceanului de Nord…
Nu, nu zic că mi-aș fi dorit acele… – avantaje? privilegii? – acele vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, în concluzie, nu pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat ce să fac cu ele, cum să profit de esențele lor.
Nu, nu aș fi vrut să fiu altfel decât colegii mei de generație care frecventau cenaclurile lui Crohmălniceanu, Manolescu, Martin… Însă, odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe cele pe care mi le sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică, de imperialism, posibilități din care, o parte, le-am enumerat mai sus.
Altceva, alt noroc: totuși, în pofida cortinei de fier, te puteai ține la curent cu ce se întâmplă în literatura română, în cultura română în general. Îi cunoșteai pe Voznesenski, Ahmadulina, Vîsoțki etc. concomitent cu atât de fireasca pentru tine cunoaștere a lui Stănescu, Sorescu etc. Citeai „Literaturnaia gazeta”, revistele „Novîi mir” sau „Inostrannaia literatura”, însă, spre fericirea ta, aveai acces și la „Secolul 20”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”…