joi, 31 ianuarie 2019

ORIZONTUL POEMELOR LUI IOSIF BRODSKI



Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)
În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.
În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 
După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.
La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.
Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.
La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.
Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.
În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.
Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.
Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.
Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.
1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.


Versuri despre spaniolul Miguel Servet*, eretic ars pe rug de calviniști

Întâmplările adevărate uneori devin parabole.
Nu-i exclus că această precizare el ar fi considerat-o în plus.
Probabil, acum
îl încearcă indiferența.

De altfel, dânsul
nu se lasă prins de indiferență,
deoarece din trupul său nu a rămas decât o mână de scrum
care s-a amestecat cu lumea, cu praful drumului,
cu vântul,
cu cerul imens,
în care el îl găsea pe Dumnezeu.
Pentru că nu-și îndrepta privirea spre cer.
Pământul îi era mai apropiat.
Iar la Zaragoza a studiat dreptul Omului,
apoi circulația sângelui Omului –
la Paris.
Chiar așa. El nicicând nu l-a contemplat pe
Dumnezeu,
nici în sine,
nici în cer,
nici pe icoană,
pentru că nu-și lua ochii
de la om și drumuri.
Fiindcă viața întreagă a tot încercat să scape
de urmărire, prigoană.
Fiu al veacului – el se depărta de
veacul său,
înfășurându-se în pelerină,
spre-a se tăinui de ochii iscoadelor,
de foame și ninsoare.
El, cel care studiase necesitățile
și posibilitățile
omului,
Omul care studiase Omul pentru Om,
așa și nu și-a ridicat privirile
spre cer,
dar fiind că în anul1653,
la Geneva,
el a ars între doi poli ai veacului:
între ura față de om
și ignoranța omului.

1959
_____________________ 
* Miguel Servet (1511–1553), cunoscut și ca Miguel de Villanueva, a fost teolog, medic și umanist. Interesele sale cuprindeau numeroase științe: astronomia și meteorologia, geografia, jurisprudența, studiile biblice, matematica, anatomia și medicina. În medicină, a fost descoperitorul circulației pulmonare (mica circulație).

POEZIA ȘI „ACTUALITATEA...”






!       !       !

Precum vedeți
la începutul acestui poem fără titlu
în loc de un asterisc
sau câteva asteriscuri
am plasat trei semne de exclamare
(probabil, fără vreun oarecare risc
sau riscuri). Pur și simplu ele apar implicit
dintr-o motivație ce ar putea părea
nici pe departe în consens
cu începutul și finalul acestui text
ca sens – indirecta motivație
pornind de la faptul că, parcă nitam-nisam,
mi-am amintit de uriașul chit pre nume Moby Dick
de zepelinul din cerurile oglindite în ocean
de colosala balenă albă-albă
cum ar fi – respectând nu atât proporțiile
cât convențiile – această filă de hârtie 
ca o balenă pentru fantezia ce scrie
monstruoasă frumusețe în care
am și înfipt cele trei harpoane de sus
ale semnelor de exclamare
pe care le voi dubla în finalul de filă-chit cu
alte trei semne similare
gramaticale harpoane de vânătoare
înfipte chiar în balena-albă-filă
pentru ca ea să rămână fixată aici
în opera cronicarului cu scrisul de mână
trecut apoi în formatare computerizată;
                                                               filă pe care
ar putea să o ducă pe sus vreo adiere de briză
zisă și curent literar
ca să nu mai vorbim de vreo năprasnică furtună.
                                                                        Prin urmare
în acest final abia-abia apoteotic
ca unul de oceanică vânătoare
este înțepată de alte trei ori
așa, un pic,
fantasmagorica balenă Moby Dick
cu alte trei semne de

!       !       !


De profundis

Acest poem din miezul caietului
sau din hardul
și hazardul cumputerului
e dovada indubitabilă a luptei contrariilor
și unității lor:
ba cuvintele sunt jertfele poetului
ba poetul e jertfa cuvintelor.

miercuri, 30 ianuarie 2019

AUTOPORTRET ÎN VERSURI




George Motroc: Domnule Poet Leo Butnaru, ați devenit 70-zecist cu acte în regulă! Pe lângă tradiționalul La mulți ani, vă rog să acceptați și următoarea provocare – un interviu altfel, format tot din răspunsuri, dar sub forma unor versuri din creația dvs.! Spre exemplu, vă propun să începem cu un autoportret literar în oglindă, al artistului de azi și de ieri... Greșesc dacă propun Hamlet cel bătrân?
Leo Butnaru: Ar fi și Hamlet cel bătrân, concurat de eterna lui tinerețe. Una din recentele mele cărți, de interviuri, apărută la Editura „Junimea” se intitulează: „A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul”. Însă am scris mai multe poeme în care mă regăsesc într-o anumită măsură autoportretizat. De ce nu ar fi în acest extras dintr-un poem din 2012?
Vârf la toate
enervându-ne la culme
cărțile unui oarecare Leo Butnaru
care nu se știe din ce considerente
a fost trecut în panteonul clasicilor
literaturii române
și împrejurimilor…

– Sau preferați să improvizați un scurt poem chiar acum?
– Nu, nu-l improvizez, ci îl readuc în prezent de demult:

Dublul etc.

Uneori
           în vis
predau armele și filozofia elenă
într-o alambicată trecere de la uneltele vrajbei la
liniștea și pacea sapienței

pentru că
atunci când bat tunurile
muzele tac
dar mai ales din motivul că
această trecere/ tăcere presupune chiar predarea
revolverului
mitralierei baionetei grenadei etc. – cu
concomitenta predare a lui Socrate
Platon Aristotel Zenon Epicur Lucrețiu
                                          e t c e t e r a...   

– Primul volum – Aripă în lumină l-ați dedicat mamei dvs. ...
– Acelei dedicații i se alătură și un poem mai recent:

Escorta de colibri

De obicei, Pasărea Raiului este escortată de un stol de colibri
să n-o atace cumva vultanul. Nu zâmbiți: în cer
stolul de colibri este precum un banc de piranha
și pirande în Amazon.

Cu incredibilă abilitate și hărnicie de luptătoare
măruntele păsăruici pur și simplu se năpustesc la vultanul răuvoitor
și, câte doi-trei-patru colibri laolaltă, îl înșfacă de câte-o pană
smulgându-i-o.
                        Vă dați seama – un vultan jumulit
nu se mai ține în zbor
căzând, rostogol, de pe un nor
                                                 pe alt nor
până ajunge la pământ
unde îl așteaptă deschisă gura iadului păsăresc

în vreme ce Pasărea Raiului
escortată de un brav stol de colibri
își urmează calea spre – firește – rai
unde adună pai cu pai
pentru cuibul său simplu de
țărancă a păsărilor.

luni, 28 ianuarie 2019

A FI SAU A NU FI? - ACESTA E RĂSPUNSUL




Rodica Lăzărescu


UN „BULETIN... DE ŞTIRI DESPRE SINE”

„Leo Butnaru – în viziunea lui Fănuş Neagu – este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.”
Este şi un interlocutor autentic, indiferent de postura în care se află – intervievator, „întrebător” (a publicat vreo cinci-şase volume din această ipostază) sau intervievat, „răspunzător” –, convins fiind că „suntem liberi atâta timp cât întrebăm şi răspundem”.
Recent, în colecţia „Dialog XXI”, la Editura Junimea a apărut un nou volum de interviuri*, purtând marca Leo Butnaru – A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul. Alte interviuri din secolele XX-XXI, cunoscutul scriitor de la Chişinău aflându-se în cea de-a doua postură, aceea de „răspunzător”, într-un regal ce include 34 de interviuri şi 38 de chestionare, publicate de-a lungul a peste două decenii, începând din 1995 și până în anul 2018. Sunt mărturii din care se încheagă portretul interior al scriitorului, un „buletin... de ştiri despre sine” (cum frumos îl numeşte în interviul pe care mi l-a acordat în 2016), totodată, un fel de bilanţ al omului aflat în apropierea unui prag de vârstă (născut la 5 ianuarie 1949), dar şi tabloul unei epoci de transformări prin care au trecut românii de pe ambele maluri ale Prutului în această perioadă.   
            Adept al dialogului „care îşi izvodeşte genul între literatura propriu-zisă şi documentul literar, între memorii şi jurnal, eseu şi relatare publicistică”, Leo Butnaru vede în această formă de necesară comunicare („pentru că e adevărat ceea ce spunea George Steiner: nimic nu ne distruge mai categoric decât tăcerea altei fiinţe umane”)o dublă confruntare a celui care mărturiseşte: primo – confruntare cu interlocutorul său, secundo – confruntare/confundare cu el însuşi”.
Confruntându-se cu interlocutorii şi, totodată, cufundându-se în sine însuşi, Leo Butnaru este provocat a da verdicte ori a da seamă asupra celor mai variate subiecte: despre locul în care s-a ivit în lumină, problemă în jurul căreia ţine să facă o necesară clarificare („Nu naşterea în Basarabia, ci în Uniunea Sovietică am simţit-o ca pe ceva nedrept, nefast. Partea estică a României, componentă a Moldovei Istorice, este impropriu numită Basarabia. Pe mine unul, această confuzie istorică prin atribuirea unui nume nepotrivit unei părţi de Moldovă, de Românie, mă supără”); despre statutul de român de dincolo de Prut („când spui Moldova, te gândeşti, dar şi visezi, la România. Când spui Basarabia, îţi aminteşti, precum e ne-cazul, de Rusia”); despre propria biografie – părinţi, copilărie, studii, modele, debut etc. („de la un moment încolo, şi biografia autorului pare a fi o dublă formă de expresie, simbolică şi reală, ca şi propriu-zisă a scriitorului respectiv”); despre „îndeletnicirile politice […] de o puerilitate istovitoare” la Chişinău, asupra cărora se pronunţă acuzator: „Unii dintre foştii adepţi ai unionismului s-au cam vândut, ca şi cu alte ocazii, câştigătorilor (provizorii)”, şi despre posibila unire cu Ţara („Cred într-o unire printr-o confederaţie. Sunt de vină oamenii politici. Există, cum ştii, o vorbă: decât la oraş codaş, mai bine în satul tău fruntaş. Proverbul acesta spune mult. Politicienii noştri nu vor să piardă ce deţin aici, pe plan local”); despre România pe care o consideră „chiar casa, patria mea”, „spaţiul meu ontologic, vital şi de creaţie”; despre „ce înseamnă să fii scriitor în Republica Moldova” („Înainte de toate – dar nu înaintea talentului, harului, vocaţiei, ci, mai bine zis, dimpreună cu acestea, susţinut şi propulsat de ele – înseamnă să ştii a profita, dacă – nu din plin, cât mai mult – de libertatea care există, bineînţeles, şi în stânga Prutului. Libertatea spirituală într-un context de constrângere (cenzură) economică”; despre relaţia scriitorului cu puterea („între scriitor şi puterea oficială există permanent situaţia de a-şi crea mutual probleme, de a-şi da de furcă unul celuilalt”); despre presă („pestriţă această mass-media, o parte din ea reuşind cât de cât să-şi menţină o aparenţă a libertăţii de expresie, însă, în mare, ea depinde de ceea ce se numeşte «sacul cu bani»”) ş.a.m.d.
            Desigur, tema centrală a dialogurilor rămâne literatura – de la încercarea de a defini rolul şi locul scriitorului în general („Poetul e un pământean, uneori cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe”) şi de a se autodefini („mă consider un scriitor modern, în linia contemporaneităţii artistice”; „în creaţia mea mizez pe idei, inclusiv pe cea naţională”), până la opinii privind soarta țărilor mici despre care nu crede că e compromisă din punct de vedere literar, susţinându-şi punctul de vedere cu exemple concludente („Eu unul nu cred că literatura română e una minoră. Astfel că, înainte de toate, trebuie să fim în concurență cu noi înșine. Nouă să ne demonstrăm că nu doar putem compensa, ci putem avansa, chiar putem devansa pe alții.”). Din noianul de abordări, numim aleatoriu alte câteva subiecte circumscrise aceleiaşi teme: seducţia lecturii, portretul cititorului ideal, cărţi formatoare, literatura română de pe cele două maluri ale Prutului, postmodernism (pe care „l-am numi... confuzionism. Fiind cam de toate, postmodernismul e, în primul rând, un inevitabil motiv de polemică artistică sau culturală, ba chiar sociologică”), „fascinanta literatură a avangardismului rus”, dar şi a celui ucrainean, „lectura internautică” („are şi minusul ei, fiind una mai puţin concentrată, profundă, meditată. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puţin competent, ci doar e ceva mai grăbit în a-şi exprima opiniile”), traduceri („concep traducerea ca aparţinând organic procesului literar propriu-zis, fiindcă şi ea presupune actul de creaţie. Este creaţie în limbaj, prin limbaj, un proces constructiv în baza unui proiect – cel al originalului”) şi multe altele.
            Răspunde Leo Butnaru şi curiozităţilor legate de iubirea de patrie („fără emfază vorbind, eu sunt cel care-şi iubeşte patria, participând la bucuriile şi durerile întregii omeniri, adică – ale satului global”) ori de călătorii („sunt cel care, de cele mai multe ori, când călătoreşte, cel mai bine se simte tocmai în... călătorie”), tot aşa cum găseşte tonul potrivit pentru a para întrebări mai… indiscrete [„Ce vă stimulează mai eficient imaginaţia: călătoriile, consumul de alcool (eventual, droguri), îndrăgostirea (sau experienţele sexuale)? // – Din câte pricep eu, aceasta este cea mai îndrăzneaţă întrebare (nepolitică!) din câte s-au pus în dialogistica publică moldo-basarabeană. Dar chiar crezi că trebuie să trasez în parametrii mărturisirilor subtilităţi atât de intime?”]
Fără a epuiza lista „întrebătorilor”, amintim câţiva dintre aceştia (Marius Tupan, Irina Petraş, Nicolae Roibu, Dan Stanca, Victoria Milescu, Gellu Dorian, Lucia Negoiţă, Rodica Lăzărescu, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Galina Tarasiuk ş.a.), doar pentru a evidenţia diversitatea zonelor dinspre care este pornită morişca întrebărilor. Tuturor, Leo Butnaru le răspunde, în primul rând, cu poftă de taifas – cum stă bine unui moldovean din stirpea lui Creangă. Uneori ludic, alteori grav, intră de fiecare dată în jocul propus de conlocutor, răspunsurile sale sunt clare, răspicate, argumentate, asumate, Leo Butnaru confirmând şi prin acest nou volum adevărul unei formulări apoftegmatice care-i aparţine: „Răspund, deci exist!”.

GĂGĂUZII?... DEZNAȚIONALIZAȚI - TOT MAI MULT LA TIMPUL TRECUT




Mihail Cechir
Uneori, de colegi din Rusia, Ucraina, țările baltice, din România etc., sunt întrebat dacă mă interesează, dacă urmăresc problema cu găgăuzii. Și eu le răspund că, de fapt, nu e o problemă, ci un oarecare exercițiu în marginile istoriei Moldovei, României. Și nici nu e o problemă cu găgăuzii, ci un exercițiu al găgăuzilor înșiși, între ei. Iar dacă e o problemă, totuși, ar fi una mare, dramatică pentru ei. De ce? Odată ce majoritatea găgăuzilor comunică în limba rusă, odată ce toată administrația lor e rusificată, toate hârțoagele birocratice fiind scrise în rusește, înseamnă că găgăuzii nici nu-și dau seama că, de fapt, ei nu există. Odată ce o populație, dar mai ales un popor nu comunică pe toate dimensiunile și importanța existenței sale în limba proprie, înseamnă că ea, populația, el, poporul, ca și cum nu ar exista. Realitatea istorică necruțătoare – trebuie să o recunoaștem, nu pentru a ne bucura, ci pentru a constata o iminență, este că o populație – dar găgăuzii sunt o populație, nu un popor, – nu poate nicidecum să aibă toate, dar mai ales cele mai importante elemente vitale de comunicare și avansare în limba ei, care nu poate fi utilizată dincolo de gardul autonomiilor de orice fel. Nu au găgăuzii atâția bani, atâtea bogății, pentru a se face importanți, auziți, băgați în seamă, la urma urmelor, luați în serios. Credeți că Rusia are nevoie de ei? Să fim serioși! 
Dionisie Tanasoglu
Rusia a nimicit, prin dispersare și crâncenă asimilare, zeci de populații și mai numeroase decât găgăuzii. Credeți că moldovenii/ românii îi vor mai apropia vreodată, după ce ei, găgăuzii, s-au comportat atât de obraznic, de trădător, mizând pe Rusia, fără a-și da seama de ce-i poate aștepta? Nu știu dacă e posibil de reparat, de aplanat ceva.  Cred că în 20-30 de ani dintre găgăuzi doar niște bătrâni ar mai putea spune ceva în limba, pe care ei o numesc găgăuză. Nu știu dacă cei mai mulți găgăuzi vor vorbi rusește sau, poate, românește, însă etnia găgăuză va fi una la timpul trecut. Dumnezeu nu se preocupă de grupuri etnice mărunte și guralive, rătăcite în istorie și în propria ignoranță. Asta este ceea ce cred, asta este chiar profeția mea. O constatare neutră, fără prejudecăți față de găgăuzi care, spuneam, nu-și mai pot utiliza limba între a se lămuri între ei. Cu atât mai mult, pentru a comunica cu alții, cu lumea. Și nu cred că există vreo alternativă la această stare fără de ieșire. De fapt, ceea ce e fără ieșire, nici nu are alternativă…
Nicolae Baboglu

P.S. Politicienii săltați dintre găgăuzi azi, mărunți și rusificați, ar trebui să-și amintească un lucru: că cele mai consistente lucruri întru ameliorarea comunicării găgăuze, întru dezvoltarea brumei de literatură găgăuză, a culturii acestei populații le-au fost oferite de conaționalii lor, care făcuseră școală serioasă la români, pe timpul românilor. Să ne amintim fie și trei dintre ei, clericul și scriitorii Mihail Ciachir, Dionisie Tanasoglu și Nicolae Baboglu. Ei le-au oferit abecedarul găgăuz, poeme găgăuze, primul (și unicul) roman în limba găgăuzilor etc., etc. În confraternă colaborare cu colegii lor români, ei și-au ajutat, și-au cultivat consângenii. De la ei încoace, găgăuții, în cultură, literatură, nu au mai avut minți și talente luminate, care să-i ocrotească de rusificare, deznaționalizare. Din păcate, acesta e adevărul.
                                                                                                                                                                                                                                                                       

duminică, 27 ianuarie 2019

BRODSKI PERPETUUM / EUPHORION


Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut la Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului Brodski. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
A fost înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Pietre pe pământ

Acestea sunt versuri despre cum stau pietrele pe pământ,
pietre simple, o jumătate din care nu văd soarele,
pietre simple, surii, nearătoase,
pietre simple, – pietre fără epitafuri pe ele.

Pietrele martore la mersul nostru, uneori suportându-l,
albe sub soare, însă nopțile pietrele
sunt asemănătoare ochilor mari ai peștilor,
pietrele care ne macină pașii, –
eternele râșnițe ale veșnicelor grâne.

Pietrele care ne primesc mersul,
asemeni unei ape negre – pietrele cenușii,
pietre ce împodobesc gâtul sinucigașului,
pietre rare, șlefuite de înțelepciune.

Pietre pe care va fi scris: „libertate”.
Pietre cu care, cândva, vor fi pavate drumuri.
Pietre cu care vor fi construite închisori
sau pietre ce vor rămânea nemișcate,
ca niște pietre care nu trezesc asociații.

Astfel
stau pietrele pe pământ,
pietrele simple, semănând a cefe umane,
pietre simple, – pietre fără epitafuri pe ele.

1958


Gladiatorii

Ne luăm rămas bun.
Până la întâlnirea din mormânt.
Timpul ne vine.
Ei și ce?

Noi nu am învins.
Vom muri pe arenă.
Acolo e mai bine.
Nu vom cheli
din cauza femeilor, de vin.

...Iar peste Colosseum
seninul cerului,
fără strop de nor,
e la fel ca și peste patria noastră,
din care am plecat zadarnic 
de dragul adevărului
și încă
de dragul bogăției romanilor.

De altfel,
nu ne încearcă obida.
Să fia asta obidă?
Pur și simplu,
se vede,
astfel ne căzu orândă...

Se-apropie timpul nostru.
Publicul deja s-a și așezat
de la mare la mic.
Noi vom muri pe arenă.

Lumea are nevoie de pâine
și circ.

IX.1958