SCRIITORI ÎN PARADIS-IAD, IAD-PARADIS

 

                                          O privire în Paradis

 

„(...) și traiul ei mi-l tălmăci spunând

cea care raiul mi-l sădește-n minte.”

Dante Alighieri

 

Ideea Paradisului a cunoscut una din cele mai interesante evoluții, de la grădina terestră, rezervată elitei persane, la locul în afara timpului și spațiului, evocat de Dante în cânturi divine, ajungând până în contemporaneitate, îmbrăcând noi veșminte, postmoderne. Paradisul este locul spre care ne întoarcem, fie ca spre unul încărcat de conotații sacre, fie ca spre unul îmbrăcând un aspect aproape fetișist, și ne gândim aici la paradisul-bibliotecă al scriitorului, așa cum îl imagina Borges.

Ce înseamnă Paradisul pentru dumneavoastră, scriitorul, dar pentru dumneavoastră, omul aflat sub vremi? Se întâlnesc, se suprapun, se diferențiază cele două reprezentări?

 Leo BUTNARU

                                                                  Naveta

 

Din paradisul copilăriei spre, iată, aproape infernul acestui sfert de secol cu războiul în preajma noastră, sigur că ideea, imaginația, aspirația sau chiar dezamăgirea legate de acel loc mirific, angelic s-a tot modificat. Despre atare metamorfoze s-ar putea scrie epopei, romane, tomuri de memorii. Prin urmare, eu unul mi-am imaginat o narațiune despre ai noștri, cu ai noștri – ai destinului, ai breslei, bucuriei, dar și invidiei, tristeților, – așa, ca în viață...

...Așadar, încolonați, flancați de santinele, eram mânați spre iad. Făceam drumul primilor izgoniți din rai și noi, urmașii lor. Numai că din alte motive.

Adevărul crud era că noi, poeții, încolonați, flancați de îngerii-santinele, mergeam dinspre rai spre iad. Motivul pornind, sigur, de la poezie. Pe care o compuneam, ne-o citeam la cenacluri întrunite ad hoc, la umbra pomului vieții, sub coada răsfirată a păsării raiului. Însă autoritățile au găsit că, de la o vreme încoace (și încolo), versurile se abăteau de la etica general acceptată. Metaforele vorbeau de dragoste, îmbrățișări, sărutări, iar în cazul unora și de căderea în păcatul adam-evic. Și altele, care nu conveneau Codului Civil al Paradisului.

Flancați de îngerii cu lăncile de-a gata, cu săgețile puse pe coarda arcurilor, de parcă, eventual, am fi fost cu toții sau cel puțin unii din noi potențialul Sfânt Sebastian cel din picturile Renașterii, eram însoțiți până la un anumit punct din apropierea infernului, de unde ne vor prelua autoritățile acestuia.

Iată, colo, înainte, am impresia că merge Boris Pasternak, iar ceva mai în spatele lui, la două-trei perechi de (de)căzuți în dizgrație, – înalt, blond, frumos, într-adevăr ca un înger căzut, e Nichita Stănescu alături de Anghel Dumbrăveanu, se pare... Cu oarece cuvinte rusești stâlcite de impecabila-i pronunție românească, Nichita (Hristea) îi spune ceva, peste umăr, colegului dinaintea sa. Probabil, despre cum a scris el Ordinea cuvintelor și dezordinea tăcerii

Dimpreună cu ceilalți, nici eu nu-s încercat de disperarea că, iată, sunt escortat spre Infern. Pentru că știm noi ce știm, am mai trecut și altă dată prin atare experiențe. Iar la scurt timp și de data aceasta ni se vor adeveri motivele pentru a fi liniștiți și nu mai este, parcă, necesar ca Mihai Ursachi să ne reamintească a mia oară că: „Magiștrilor, în Biblie, de 365 de ori apare avertismentul: Nu vă fie frică. Sintagma e valabilă și pe acest macadam al nostru... Remarcați, de 365 de ori, câte zile într-un an...”

Prietenul Ioanid Romanescu, cu tabla de șah la o subsuoară, cu trompeta –  la cealaltă subsuoară, vine și el întru fortificarea speranței, zicând: „Sursum corde!”..., iar Venedikt Erofeev îl întreabă pe Emil Iordache cum ar fi asta în rusește, traducătorul ieșean parafrazând adecvat: „Ne padat’ duhom!”

Adevărat, așa e: cândva, făcuseră și ei drumul în sensul în care suntem duși noi. Iar faptul că acum merg în sens invers, e dovada că dânșii au păcătuit și acolo, „în exil”, mergând parcă în răspărul Codului Civil al Iadului. Adică, poeții au prins a scrie despre dragostea nemărginită, lumina cerească, umanism, fericirea de a iubi, îngerii fără sex, cât de bine și de minunat (le) era (este!) în rai... Gata, până aici! – mai departe nu se poate! Afară cu poeții-demenții, să nu ne pângărească infernul!

Și iată-i pe unii confrați întorcându-se, să se reaclimatizeze în rai. Dânșii se întorc, iar noi, pe o durată oarecare de eternitate, le vom lua locul. În iad. Acolo, unde nu se strigă: Vade retro, Satana! Ci, din contra, se urlă jubilator: Avante, Satana!

Asta-i regula jocului. Și locului. Mai bine zis, locurilor, ca rai și iad, iad și rai, în alternanță de destin și de creație. Aceasta-i naveta pe drumul care, iată, ne întâlnim noi, cei alungați din paradis, cu cei încolonați, reîntorși spre rai. Însă, ca și ei, nici noi nu avem de gând să ne reținem prea mult pe lângă cazanele cu smoală clocotindă, pentru că nu suntem tâmpiți, etcetera. Vom scrie, ca și ei, poezia salvării! Poezia ce nu convine Codului Etic al Infernului.

 

TEXT LACONIC

 

ANCHETĂ „APOSTROF”

 

Literatura și cititorii ei

           Leo Butnaru:

– Care a fost  „destinul” de piață al celui mai recent volum publicat? Poate fi cumpărat din librării din diferite zone geografice ale țării? Ce obstacole apar pe culoarul labirintic editură – librărie?

        – Fiind recunoscător editurilor care îmi publică un volum sau altul, înțelegând situația dificilă, poate că chiar catastrofală de pe piața cărții, împreună cu directorii respectivelor instituții căutăm o formulă mai adecvată, compatibilă și reciproc convenabilă. Plus că, nu o singură dată, directorii sunt chiar colegii, prietenii noștri. Să zicem, Mircea Petean („Limes”), Andrea H. Hedeș („Neuma”), Lucian Vasiliu (până acum ceva timp, „Junimea”), Ioan Cristescu („Tracus Arte”), Nicolae Panaite („Alfa”) îmi oferă un anume număr de exemplare, de la 20 la 30, aceasta fiind o formulă mai flexibilă ce ar ține de ceea ce înseamnă dreptul de autor. Pentru mine o atare amicală convenție este importantă din considerentul că, fiind editate în dreapta Prutului (București, Cluj, Iași...), cărțile mele sau cele pe care le traduc au șansa să ajungă a fi prezente și în stânga Prutului, unde locuiește autorul, traducătorul. Prin licitații sau simple achiziții periodice, ele intră în Biblioteca Națională a Moldovei, Biblioteca Națională pentru Copii și Adolescenți, Biblioteca Municipală „Hasdeu”, mai rar, dar totuși – în Biblioteca Academiei. Mă strădui ca în astfel de instituții să ajungă și cărțile mele traduse și editate în străinătate. Cu titlu de donație, las cărți și prin alte instituții de acest  gen, în licee, universități.
Apoi siguranța că cele 7-8 exemplare de carte, pe care editurile sunt obligate să le depună în Fondul Legal, pot ajunge, unul, la Biblioteca Națională a României, altul la cea a Academiei etc. Pentru că asta e: cel mai sigur spațiu de găzduire, ocrotire și propunere a cărții au fost și mai rămân a fi bibliotecile (cetățile intelectului uman în supremele sale stări de manifestare creatoare).
        Unele volume ale subsemnatului le văd propuse de librării și biblioteci online. Sunt prezente și în librării obișnuite.
        – Astăzi, internetul este o sursă sigură de aprovizionare cu carte. În ce măsură acesta reprezintă soluția mult visată de autor pentru a-și face cunoscute și vândute lucrările?
        – Unele edituri din Țară, dar și „Saga” din Israel, vreo două edituri din Rusia, una din Serbia, alta din Polonia, au plasat cărți de ale mele pe portaluri web. Mă bucur, fără a râvni câștiguri. Astăzi, în România și... împrejurimi, din literatură, în special din poezie, nu se face avere...
        – Târgurile de carte se bucură, încă, de succes de public. Publicitatea editorială realizată aici este suficientă pentru ca amatorii de lectură să ia cunoștință de sutele de titluri care apar anual?
        – E un domeniu motricitatea și eficacitatea căruia ține de competența editorilor. Pe unii din ei îi admir și le sunt recunoscător. Fiind solicitat, particip la evenimentele organizate în cadrul târgurilor de carte, care reprezintă, de fapt, o trecere în revistă a activității editurile românești și nu numai (cărți prezentate de țări invitate) pe durata unui an.
        – Aveți vreo sugestie concretă prin care drumul cărții de la autor la cititor să depășească impasul în care se află?
        – În mediul nostru literar nu au cum se implica și agenții de carte, deoarece, într-un spațiu atât de restrâns, nu ar câștiga nici ei, nici autorii pe care ar încerca să-i promoveze. Eu mă mulțumesc cu mai puțin – cu drumul cărților mele de la editură spre biblioteci și pâlpâitoarea speranță că acolo, posibil, unii cititori mai de... formație clasică să le solicite. Iar cei care intră prin librării și, eventual, ies din ele cu cărți pe care le-am scris, sigur că mă bucură. 
Și totuși, o sugestie: să conștientizăm, deja fără reticențe, că literatura, cartea „migrează”, se instalează în spațiul virtual. Inclusiv în audio-spațiu (la noi mai puțin, în unele țări e deja o condiție sine qua non, cu oferte de mii, sute de mii de tomuri). Audio-lectura concurează serios cititul cu vederea. Argumentele, informațiile le-am sintetizat într-un amplu eseu, publicat în „România literară”, concluzia fiind că internetul e și el deja un mediu firesc de existență a(l) cărții, literaturii. Sigur, un altfel de mediu. Adică, încă unul. Și nu unul... în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, ea va dispărea, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea valoroasă pe hârtie poate deveni o audio-carte, ce înlesnește lectura, recitirile marilor opere.
        – Se vorbește insistent despre inteligența artificială și despre capacitatea ei de a crea. În fața acestei concurențe, cum vă simțiți?
        – Inteligența artificială (care „va crea”) va fi cam în aceeași situație cu inteligența creatoare firească, naturală, umană. Însă în sfera ei vor fi cu mult mai puține emoții legate de editarea, difuzarea operei, operelor. Astea vor rămâne tot în seama omului... viu, a programatorilor care dau teme, subiecte, indicații etc. respectivei inteligențe artificiale, dacă se vor ambiționa ca rezultatul muncii „discipolei” lor (inteligența artificială) să fie cunoscute altora – cititorilor, exegeților, sănătoșilor, demenților. Ar putea fi un spectacol captivant și el, incluzându-se în vechiul canon: Theatrum mundi. 

 

 

MĂRTURISIRI LA „VATRA”

 

Leo Butnaru

M-am pomenit... înșfăcat, adică îmbrățișat, și fiind „tras” mai spre interiorul literaturii române

        – Desigur, orice abordare minim lucidă a literaturii din Basarabia scrise în limba română pornește de la premisa că ea este componentă organică a literaturii române. Pe de altă parte însă, cei cu capitala la București îi atribuim literaturii „de dincolo de Prut” un loc special în tabloul literaturii noastre, dat de aspecte cum sunt farmecul particularităților lingvistice, istoria, realitățile sociale și politice aparte sau legătura strânsă a scriitorilor cu limba și cu literatura rusă (citită în original) – ca să mă limitez doar la câteva, generale.
        – Pe mine unul mă miră în continuare îngroșarea pastei, când se tot invocă particularitățile lingvistice ale literaturii scrise în stânga Prutului, însă niciodată, când e vorba de scriitori cât de cât valoroși „de pe la noi”, nu s-a exemplificat, argumentat, nu s-a concretizat, nu s-au... sistematizat filologicește astfel de particularități. O generalizare este imposibilă, deoarece nu ar avea, pur și simplu, pe ce se baza, rămânând una voită, fantomatică. Iertat fie-mi stropul de nemodestie, dar, în ce privește nivelul lingvistic al subsemnatului, adică al unuia dintre mulți scriitori din stânga Prutului, s-au scris și astfel de rânduri: „...autorul caută nu numai ingenuitatea imaginilor de odinioară, ci, mai ales, capacitatea de a le reconstitui prin intermediul unui limbaj de o plasticitate superbă, unde se simte mâna unui scriitor autentic” (Ștefan Borbely); „Harul povestirii, frumusețea aproape misterioasă a limbajului, așa cum mi s-a relevat într-o recitire succesiva și cursivă” (Doina Cernica); „Scriitor el însuși, cu alese înzestrări, tălmăcitorul lor (Leo Butnaru) reușește să le redea în limba noastră energia originară,  cum reușise și  în sutele de  pagini de poezie, proză, teatru,  traduse în ultimii ani din creația avangardistă a Rusiei” (Ion Pop); „...propriile lui cărți de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităților limbii române, îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic” (Alex Ștefănescu);  „Ca redactor de carte, am fost surprins să constat cât de bine cunoaște Leo Butnaru limba română! Poetul din sine și-a spus cuvântul, ca și criticul literar (care știe să facă o selecție reprezentativă). Lexicul folosit în acest volum este impresionant. «Se sparie gândul», vorba cronicarului. Nu spun vorbe mari, dar nu am întâlnit la alți traducători o cunoaștere mai profundă a limbii române! Ceea ce înseamnă că, prin oameni de talia lui Leo Butnaru, magia din poezia oricărei limbi poate trece în română” (Jean Dumitrașcu)...
Încă o dată rog să fiu iertat pentru referințele la propria persoană, însă o fac, pentru a vă asigura că mulți colegi din stânga Prutului sunt adevărați maeștri în scrisul românesc și, după ferma mea convingere, nu mai e cazul să se pedaleze pe particularitățile lingvistice ale scrisului literar din spațiul nostru național estic (pentru că mai... este!). 
        Și încă ceva: dacă în subtextul presupunerilor de acest gen s-ar subînțelege prezența „graiului moldovenesc” (care, după mine, e mai mult la nivel fonetic, decât propriu-zis de vocabular), întrebarea e simplă: Astfel de particularități au fost remarcate, evidențiate în poemele, prozele, eseurile scriitorilor din Iași, Bacău, Botoșani, Suceava, Focșani etc.? Dacă nu au fost „date în vileag” la ei, de unde să se afle la colegii moldoveni din stânga Prutului? Plus că majoritatea autorilor de la Chișinău, care au scris după august 1944, fuseseră școliți la București, Iași, Craiova, Timișoara, Cernăuți (le dau numele ceva mai jos) și nu în arealul unei... lingvistici localiste, regionale. Iar cei care au venit după ei, tot cu școală românească la bază, nu „au învățat” meseria scrisului de la vorbitorii de oarecare grai, ci tot de la purtătorii și utilizatorii de limbă literară românească l-au învățat, – literații, nu? 
        La fel de șubredă și de prezumțioasă este opinia, luată așa, din senin, cu „legătura strânsă cu limba și cu literatura rusă (citită în original)”. Să se ia aminte, scriitorii noștri dintre cetățile de la Nistru și granița artificială de la Prut au învățat în școală românească, au scris în românește, au citit în original întâi de toate literatura română, apoi pe cea franceză, rusă, engleză etc. (Hai, să ne exemplifice exegetul X sau Y influența literaturii ruse în scrisul românesc de pe la noi!)

DE LA CICERO - SPRE NOI

 

Leo Butnaru 

De la Cicero la suprarealism

 
        Suntem îndreptățiți să credem că așa-numitul  dicteu automat în scris a fost conceput și aplicat nu de suprarealiști, ci de oameni ai scrisului și filosofiei, care au viețuit cu peste 2 mii de ani mai înainte. După Seneca (scrisoarea  CXVIII către Luciliu), Cicero îi spunea lui Atticus „să scrie, adică, ce i-o trece prin minte, chiar dacă n-ar avea nimic de scris” (si rem nullam habebit, quod in buccam venerit, scribat).
        Iar suprarealiștii considerau că scrisul lui Lautréamont ar fi oferit unul din exemplele originare, inițiatoare (în literatură) de spontaneitate nesupravegheată de ochiul interior al conștiinței, ca un joc liber al imaginației, ca „primordial” dicteu automat. Nu poți interzice omului să creadă și așa ceva, însă nu se poate să nu se remarce că în mai multe pasaje complicate ale operei sale Lautréamont se oferă a ne fi ghid, intervenind în text cu (auto)comentarii, spre exemplu atrăgându-i atenția cititorului că el își dorește discursul dramatic și desăvârșit didactic, conștient de „noua mea poetică” și fiind sigur că, o dată cu apariția pe lume a Cântului I din Maldoror, „Omul s-a schimbat: el s-a înspăimântat”, dându-și seama că are deja chip și fire de fiară, ceva mai dur chiar decât cele spuse într-o definiția a lui Pio Borgia care considera că omul înseamnă: un milimetru peste maimuță, când nu este cu un centimetru peste porc. Lautréamont previne cititorul ce are a interveni în text: „Încă o strofă, și ia sfârșit imnul meu”, sau cum are de gând să-și recite pasajul ce urmează – egal, rece, fără emoție și excese retorice.
Ei bine, atare dezvăluiri și ghidaje nu prea au nimic în comun cu spontaneitatea sui generis, dusă spre și zisă dicteu automat, de care se atașaseră... mortal suprarealiștii. E drept, Lautréamont oferea, mai mult implicit, motive de a gândi în linia principiilor, dar mai mult a doleanțelor suprarealiștilor, dat fiind că poemul Cânturile lui Maldoror deschide vaste spații imaginare de interacțiuni ale „forțelor” literare de vibrație fantasmagorică, ce se caută, se găsesc, se atrag, magnetizându-se mutual în nemărginirile scrisului lumii. În discursul poetic apar, ici-colea, reverberații de ecou prin grotele absurdului. Să mai ținem cont că, pe timpurile izvodirii poemului, era foarte căutată și practicată hipnoza, anumiți exegeți susținând că însuși Lautréamont nutrea speranța de a transforma literatura într-un excepțional mijloc de fixație (înțepenire) magnetică, mergând chiar mai departe de Poe și Baudelaire, care încercaseră și ei să îmbine poezia cu magnetismul. Iar peste mai bine de o jumătate de secol, și suprarealiștii jinduiau fremătătoarea flacără a „soarelui magnetic”. Aici amintindu-ne că, la Paris, André Breton este unul din protagoniștii manifestărilor Dada, împreună cu Aragon și Soupault lansând revista Littérature și experimentând dicteul automat, pretinzând că scriu (dictează) spontan, fără a-și cenzura fluxul ideatic, semantic, poetic. Breton și Soupault au  continuat să-și „supravegheze” și să-și dezvolte „nesupravegheatele” tehnici ale automatismului „creator”, teoretizând despre vise, subconștient etc.
Din proprie experiență, recunosc că și pe mine m-a preocupat oarecât dorința de a încerca... dicteul automat, scrisul ca de la sine, necontrolat de conștiință. Ei bine, în mare, mă alegeam cu un haos al cuvintelor, posibilelor sensuri, dar mai ales nonsensuri, cu o fantasmagorie a libertății de a crede că astea/acelea se întâmplau în subconștient, zis și subliminal. Iar o dată parcă mi s-ar fi întâmplat ca automatismul, cu inerenta și „voita” lui incoerență „creatoare”, să fie oarecât mai... coerent, mai explicit, totuși. A fost cazul cu poemul Ziua în care s-a scumpit sarea, ce-mi apăru, ca impuls inițial, dar și cu „recidive” pe parcurs, ca într-o, aș mai spune/presupune, stare de cvasidicteu automat (și) ca primă variantă (de maculator/calculator!) a ceea ce, mai apoi, trecu pe sub lupa logicii (și alogicii admise în poezie), după care obținu coerența de subiect, perspectiva compozițională, de regie. Astfel, îndepărtai urmele hazardului „evident” din sintaxa dezlănțuită în imprevizibilitatea cvasi-dicteului. Revenirea lucidă, deplin conștientă asupra texturii „oferite” de starea enigmatică a trăirii sinestezice, apriori orientată spre ordonarea și literaturizarea materialului prim e afină oarecum sintetismului ce-i preocupa pe anumiți artiști din primele decenii ale secolului trecut care, în procesul de creație, operau o dislocare de planuri și raporturi realitate/ficțiune, iar când se ajungea la un anumit grad de fracționare a componentelor lumii sau imaginației, dânșii erau convinși că aceste componente, prinse într-un cadru spațio-temporal unic, nu pot fi întâmplătoare, ci sunt interdependente în procesul unei simbioze ce le favorizează rânduirea semnificațiilor în linie de subiect, în contur formal, în integritate. Iar pentru mine poemul amintit reprezintă, parcă, un continuum al senzației de realitate, dar și de obiectivizare a irealității,  iar în partea a doua ar fi chiar o stare de supra(i)realitate și – firești pentru poezie – de libertăți extra-logice. De fapt, deloc puțini autori prinși în experimentul scrierii automate până la urmă depășeau stadiul recursului brut la subconștient, tendința de a conștientiza… iraționalul, absolutizată de suprarealiști.
        Probabil, printre arbitrii „imparțiali” în dezbaterea problemelor legate de suprarealism e și Marcel Raymond care, în epilogul celebrului eseu-tratat De la Baudelaire la suprarealism, constata că, dacă experiențele legate de dicteul automat, de sondajul în subliminal ar fi respinse ca „erori monstruoase”, „pentru a se reveni la poziții considerate sigure”, „am avea totul de pierdut, dat fiind că apelul la inconștient, blamat în mod ridicol, ne-a îngăduit să epurăm și în același timp să aprofundăm sentimentul poeziei, conștiința ei. Lucruri greu de uitat; binefăcătoare și primejdioasă lucrare (sub. mea, L.B.), care nu poate fi înăbușită... N-am putea indica un sfârșit al aventurilor, pentru poet nu există un liman al iertării”. Astfel, venerabilul exeget intuia, încă în 1933, că preocupările față de misterele subliminalului nu se vor încheia odată cu „trecerea” timpului dadaismului, suprarealismului. Precum n-au trecut încă de pe la începuturile lor, cu peste 2 mii de ani până la noi, când au fost „teoretizare” sau cel puțin acceptate de Cicero și recomandate lui Atticus, scriitor și filosof cu care se afla în corespondență.
        Cu alte cuvinte și alte timpuri (chiar acestea), am putea crede că, până la „Mamélele lui Tiresias” de Apollinaire (1916), intitulată „dramă suprarealistă”, și „Cabaretul Voltaire” de la Zürich, unde s-a întâmplat ruptura dintre suprarealiști și dadaiști, cu peste două mii de ani până la acest moment a existat un fel de Popina romane (Birt roman), unii dintre primii membri ai căruia ne sunt chiar cunoscuți, Cicero și Atticus, cărora, cam peste 100 de ani, li s-a retro-„alăturat” (prin corespondență și... absență) Seneca, zis și cel Tânăr; birt/cabaret în care au fost inițiate primele discuții despre scrisul automat, pe atunci numit: ce ți-o trece prin minte. Era ca și cum o primă inițiere în suprarealism, în dicteul automat.

 

 

 

ÎN SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

 

O ANTOLOGIE DEDICATĂ MĂSLINULUI

            ÎN SPANIA (SEVILLA), A APĂRUT ANTOLOGIA MĂSLINULUI,
care inserează poemele a peste o sută de autori din întreaga lume. Ediția și cuvintele înainte sunt semnate de Diego Castillo Barco și Pedro Luis Ibáñez Lérida.

POEME PRIN ANI

DEBUT SUB FLORI DE MAI

 

O ÎNTÂMPLARE VIRTUALĂ

 

– În noiembrie 1994, împreună cu un grup de colegi și prieteni (Laurențiu  Ulici, Mircea Ciobanu,  Octavian Paler, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu...), am cutreierat printre ruinele și prin miturile Efesului, de unde, iată, povestesc întâmplarea pe care aș fi vrut să o trăiesc aievea.
Așadar, e ziua în care cetățeanul roman Pavel, zis și Saul, conveni cu copistul Heraklis să-i dea acestuia să multiplice o nouă scrisoare către efeseni. Însă văzând că ploaia toarnă cu găleata, Pavel chibzuiește ce și cum. Pune pergamentul epistolei la piept, sub tunică, apoi scotocește ici, colea prin ungherele încăperii, desface un sul, altul de pergament, trecând cu ochii peste ele, în fine alege unul ce i se pare aproape netrebuincios – o ciornă, așternută, în straturi de palimpsest, peste alte ciorne, pe care el, cetățeanul Pavel, le scrisese demult. Deci, ia pergamentul, îl desface, iese în prag, acoperindu-și cu el, palimpsestul, creștetul, pornind prin ploaie spre copist.
        Între timp, pe pragul Bibliotecii Publice din Efes, un tânăr urmaș al dacilor, chiar – iertată fie-mi nemodestia, – da, chiar ego dimpreună cu alter ego, îmi strâng umbrela, o reazem de o colonadă, îmi potrivesc laptopul pe genunchi, deschid și prind a scrie: „Cetățeanul Pavel, care nu-și dă în vileag supranumele de apostol, merge grăbit, plescăind, lat, cu sandale cu nojițele cam uzate, una chiar i s-a rupt...” Însă nu doar scriu, ci, pe display, modelează, vizual, gen film de animație, situația – cu plecarea spre copist etc. Iar când ajunge la copist, Pavel scutură „de ploaie și de vânt” palimpsestul-„umbrelă”-piele-de-vițel și, spre a nu face deranj cu umezeala în casa copistului, îl lasă rezemat de perete.
        În partea opusă a străzii, eu, cu tija umbrelei strânse la subsuoara brațului stâng, rămas liber, pun laptopul pe genunchi, cercetându-i îngândurat monitorul. Oare unealta aceasta ar fi în stare să ofere informații, fie oricât de vagi, ce ar fi putut să rămână cât de cât lizibil pe palimpsest?... Spre norocul meu, Pavel mai întârzie la copist, astfel că am timp să deschid mai multe programe ale soft-sofisticatului laptop, în fine – răbdare răsplătită! – pe display apărând rânduri din palimpsestul pe care Pavel l-a folosit drept rudimentară apărătoare de ploaie. Textul pe care îl deslușesc e: „Și aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult și mai mult, întru cunoștință și întru orice pricepere...”
        Neamânat, mă apropii de pragul copistului, iau palimpsestul-sul, rezemat după muchia de piatră a canatului ușii, îl bag în buzunarul mantiei largi, în locul petecului de piele de vițel lăsând umbrela made in Japan. De cum va ieși din casă, apostolul ar putea să se mire de marea minune: Cel de Sus i-a preschimbat palimpsestul în umbrelă!
        Prin urmare, citind „Și aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească...”, am înțeles că e vorba de versetul 9 din primul capitol al Epistolei către filipeni. Adică, pe palimpsest se afla ciorna uneia dintre cele patru epistole numite „ale captivității” lui Pavel – cea către filipeni, care, alături de cele către coloseni, Filimon și efeseni, fusese scrisă pe când apostolul se afla în temniță.
     Ce noroc că palimpsestul nu dispăruse! Iar eu, tânăr teolog care, în cercetări, apelez la cele mai recente înaintări științifice, astăzi trăiesc, aievea, emoția posibilității de a recupera, precum se presupunea că s-ar putea, și vocea Apostolului. Din imensitățile Universului, via cel mai performant laptop, în care se vede până și „particula lui Dumnezeu”, să răsune glasul Apostolului: „Căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toți, cu iubire, pentru împărtășirea voastră întru Evanghelie, din ziua dintâi până acum”...