luni, 31 mai 2021
joi, 27 mai 2021
SCRIITORUL ȘI LUMEA
LUMEA FĂRĂ CAP.
SCRIITORUL FĂRĂ LUME?
– Cât de importantă mai este sau ar trebui
să mai fie literatura pentru lumea de azi? Constați o sporire a rostului ei ori
o scădere? Cum îți explici? Cine e de vină?
–
Deja e cam generalizată opinia că azi, în comparație cu altădată, literatura e
în diminuare de atenție ce i se acordă, numărul de cititori, tirajele cărților
se împuținează etc.
La
ce fel de altădată ne referim? Oare
pe timpul lui Dante sau Villon atenția pe care societatea, populația unei sau
altei țări o acordau literaturii era... exemplară? Oare tirajele cărților în
acele alte dăți erau extraordinare,
nu confidențiale? În socialism/comunism s-a editat mult? Să admitem. Dar oare e
de crezut că muncitorul sau țăranul care aduceau o carte, două, câteva în
casele lor chiar le citeau... integral? Iar dacă le citeau, totuși, aveau și competența
de a le înțelege adecvat? Acele lecturi modificau spre bine, competență,
soliditate de caracter a cititorilor în/din lagărul socialist, le insuflau
curaj social, simțul jertfei, pledoarie cât de cât palpabilă pentru libertate?
Așadar, e necesară o concretizare de termeni în
comparație cu cei din alte dăți.
Întrebarea nu trebuie pusă de ce se
citește atât de puțin, ci de concretizat că nu se mai citește „mult” în mod clasic. După părerea mea, azi,
din contra, se citește mult mai mult decât cândva, până la apariția
internetului, până la inventarea planșetei destinată special pentru lectură.
Da, astăzi cărțile apar în tiraje mici și foarte mici (nu erau mari tirajele
nici pe timpul lui Guttenberg sau ale lui Napoleon), dar vedeți câte adrese cu
poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe internet. Și nu doar există, ci
chiar demonstrează, prin contabilizare, electronică și ea, că sunt accesate,
adică – deschise și – de ce nu am crede? – chiar citite. Într-o măsură mai mare
sau mai mică. Pe timpuri, formularele de cititori în bibliotecile tradiționale
nu ar fi demonstrat un astfel de interes pentru lectură. Apoi țin
să mai ținem cont că în prezent, pe căile internetului, se deschid
numeroase posibilități de a viziona spectacole, filme, ce au la bază opere
literare celebre din întreaga lume. Cititorul e și... teatrofil,
cinefilul.
Deja au fost scrise și se vor scrie studii despre cum influențează
internetul situația cărții în format clasic, dar, legat de aceasta, și despre
cum se modifică raportul dintre scriitor,
cititor, critic în procesul literar contemporan. Lanțul noțional e destul de
logic, deoarece cartea, de hârtie sau în format electronic, îi are de
plăsmuitori, dar și de adresanți tocmai pe aceștia: scriitorul, cititorul,
exegetul. Performanțele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un mare
număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu
autorii de literatură. În această ipostază, cititorul își modifică statutul,
situația, ca și cum ieșind din anonimat și singurătate, într-o anumită măsură
devenind și… critic (literar), având posibilitatea de a a-și plasa în subsolul
cărții citite pe internet impresiile, doleanțele, dezacordurile. Ba mai mult:
stimulați de noua virtu-realitate,
anumiți internauți încearcă (unii chiar cu succes) să treacă de la rolul de
cititor la cel de autor, scriindu-și propriile texte, unele din care pot fi
chiar opere în toată legea.
Operele/textele de valoare provoacă reacții care apar, practic, în timp
real, ceea ce creează efectul comunicării pe viu. Forumurile web se transformă
în conferințele prin corespondență (la distanță, cum se zice azi, din știute
motive) ale cititorilor. Și astfel de manifestări au un anume rol în
popularizarea unor opere literare.
Bineînțeles, cyber-lectura are și minusul ei, uneori fiind mai puțin
concentrată, mai de suprafață. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut
e mai puțin competent, ci doar e ceva mai grăbit în a-și exprima opiniile.
Însă, de pe alt versant, se ivesc raze de optimism, ce vor să ne convingă
că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de
incertitudini și neliniști pe care le-a adus odată cu el internetul, încât
literatura contemporană a supraviețuit, deconstrucția (moartea) personalității
autorului fiind stopată. Iar cei mai optimiști susțin că internetul se înscrie
armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că
publicațiile apărute eminamente, ca proces, în rețeaua internetului nu ar fi
decât unele facultative, autorii (serioși…) preferând acestora plasarea în
spațiu virtual a operelor lor care, inițial, au fost editate (pe hârtie), cum
s-ar spune... guttenberghian.
Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internauți azi caută posibilitatea
să-și publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel,
internetul este treapta/trambulina spre cărțile de hârtie. Multe din acestea
deja au și apărut, ba chiar au fost și premiate.
Da, cartea mai trăiește și va trăi în bibliotecă. Iar internetul e și el un mediu de existență a cărții, a literaturii. E o... bibliotecă și el! Într-un
altfel de mediu. Iar acest al doilea mediu-bibliotecă nu e nicidecum în plus.
Prin urmare, nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile,
va dispărea, parțial sau total, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață
deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie
valoroasă poate să devină o audio-carte, ce înlesnește lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. Și cine poate
exclude faptul că internetul ca formă de editare și lectură a cărții nu se va…
clasiciza, nu se va… academiza și el? Că doar fotografia nu a anihilat pictura,
filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se
prorocea/cobea destul de naiv și neinspirat. Totul intră în procesele generale
de diversificare și îmbogățire a entropiei globale, dar și a modalităților
operaționale de accesare (!), receptare și aplicare (inclusiv creativă) a ceea
ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei.
– Internetul este sau nu o soluție
pe termen lung pentru Cultură? Dacă nu, ce anume îi lipsește?
– Încă acum 2-3 decenii, firea unui
debutant în ale literaturi era bântuită de o mulțime de zmeie de hârtie, pe
care îi lansa propria imaginație. Iar de când cu computerul, cu internetul
locul zmeielor de hârtie l-o fi luat altceva. Sau, poate, tot zmeie, însă de
pixeli... Astfel că, de când cu
internetul, gândindu-ne la formele și ritmurile de mișcare și transformare a
lumii, deja nu mai puteam vorbi, cred, de soluții
pe termen lung. Odată cu internetul, în internet ar putea apărea
(...neamânat!) forme de propulsie informațională, ideatică, emoțională, deci și
de cultură azi de neimaginat. Internetul ar fi spațiul de plăsmuire și afirmare
a lor. Ar fi laboratorul „alchimiei” electronice, digitale. Un fel de
conștiința elaborată în laboratoarele de mâine ale entropiei.
– Cât de mult influențează Lumea, cu toate
fețele ei, ceea ce scrii?
–
Îndrăznesc să cred că am avut mereu simțul intrinsec al necesității, inevitabilității
de contemporaneizare a ființei mele,
pentru ca ea să fie receptivă atât la antichitatea, medievalitatea,
modernitatea, chiar și la avangardismul lumii, când și cum s-au întâmplat toate
astea. Inclusiv sub aspect... exterior-tehnic, să zic, să simt momentele în
care a fost necesar să-mi înlocuiesc stiloul
(...cu pană de aur, chinezesc...) pe mașina de scris, iar aceasta – pe
computer. Dintru început, dintru debut, posibil în anume parte inconștient,
„mi-am dat seama” ce ar fi să fii viețuitor-debutant în literatură în deceniul
șapte al secolului XX, într-un post-avangardism în surdină, neagreat de
ideologia realismului socialist militant.
În
interrelația cu Lumea, cu fațetele ei, probabil că eu sunt dintre adepții și
actanții reînnoirilor temperate, ideatice, tematice, stilistice, în această
poziționare fiind plasat de unele particularități ale firii și destinului: m-am
format în mediul literar, cultural, internațional, interetnic dintr-un fost
imperiu, pe care, și ca jurnalist, a fost să-l cutreier, să-l cunosc în
componentele sale de civilizații etnice, numite republici unionale – Țările
Baltice, republicile transcaucaziene, cele din orientul apropiat și,
bineînțeles, țările... sovietice europene. Din acele medii, din acele situații
socio-culturale marcate de diverse particularități au intrat în cuprinsuri de
cărți și teme mai speciale. Apoi preocupările mele pentru fenomenologia
avangardistă, în primul rând cea rusă, imensă și dramatică. Firește, la Iași
sau București nuanțele, particularitățile afirmării și maturizării mele ar fi
fost oarecum altele. Poate că mai benefice, mai... accentuate, și mai vizibile,
bineînțeles, criticii literare.
vineri, 21 mai 2021
31 AUGUST 1989...
Organizatorii Conferinței Internaționale
„Identitățile Chișinăului”, dedicată străzii 31 august 1989, mi-au
solicitat și mie contribuția/participarea. Ce temă! mi-am zis, care – să vezi!
– îmi dau seama într-o clipă-două, este implicată chiar în destinul meu.
Această stradă, pe durata a câtorva decenii, numită Kiev, deja de alte câteva
decenii purtând emblematicul nume pentru reanimarea, revigorarea spiritului național
românesc la Chișinău, în Estul pruto-nistrean al Moldovei istorice.
Dar s-o pornesc oarecât metodic,
consecvent în urmărirea implicării acestei artere urbane, sui generis
spiritual-culturale în destinul unui copil/elev, apoi student, culminând cu orășenizarea
definitivă a acestuia.
Nu pot spune dacă, la prima mea descindeere
la Chișinău, într-o excursie de cam șaizeci de ani, tovarășa învățătoare ne-o
fi dus și pe strada imediat următoare bulevardului Lenin, numită Kiev. Țin
minte doar plimbarea și distracția prin parcul Catedralei, pe lateralul acestuia
dinspre strada Pușkin, unde ne luam avânt și lunecam pe trotuarul făcut loc de
lunecuș de alții, înaintea noastră. Dezechilibrându-se în viteza lunecării, vreuna
din mogâldețele ce eram se pomenea aruncată de pe pistă, bufnind, berbecește,
cu capul în burta vreunui trecător care, bineînțeles, nu era orășean delicat în
toate – mai înjura, mai te ajungea cu un picior în fund! „Bă, țărănoiule!”,
auzeai cum agresatul îl preamărea, spre negativ, firește, pe colegul nostru
făptaș care, ca fiecare altul dintre noi, nu era decât un pui de sătean de la
Răut, ce dorea să-și petreacă din plin libertate ființei, la prima sa
descălecare într-un oraș sadea, capitalie de re(s)publică unională. .
Dar e sigur că prima mea promenadă pe
strada Kiev mi s-a întâmplat în 1964, când, în urma unor peripeții și
răzvrătiri adolescentine (plecasem din școala medie din satul de peste Răut,
Chițcani, unde eram subevaluat la unele materii), am fost înscris elev la școala
medie Nr. 11 „Ion Creangă” din Chișinău. Atunci am făcut o tentativă de a
deveni cititorul Bibliotecii Naționale, dar s-a dovedit că nu se poate: încă nu
aveam pașaport, nici un alt document care să confirme locul meu de trai în oraș.
„Cum să dăm noi cărți pe mâna unui necunoscut, fără repere de localizare
administrativă?!”
Destinul îți corijează planurile,
perspectivele, încât eu m-am văzut nevoit să mă reîntorc în sat (80 de
kilometri nord de Chișinău), să-l susțin pe tatăl, care trecuse prin două
complicate intervenții chirurgicale și, provizoriu, își pierduse capacitatea de
muncă.
Însă destinul, spuneam, știe și să
amelioreze, să te încurajeze din nou. Astfel că, chiar în zorii despărțirii de școala
medie din Ciocâlteni (aveam patalama la mână, plus medalia de eminență), condus
de clasa noastră a X-a C la șosea, eu porneam spre Chișinău în buzunar cu
invitația de a participa la o conferință unională (adică din întreaga... Uniune
Sovietică) a tinerilor literați. Recomandarea și invitația veneau din partea
ziarului „Tinerimea Moldovei”, în care mi se întâmplase debutul poetic al
elevului ce mai fusesem ca ieri.
În fine, ajuns la Casa Presei, prezentându-mă redactorului-șef Axentie Blanovschi, primesc îndrumările necesare: decontare la contabilitate, cazare, iar a doua zi să fiu prezent la deschiderea conferinței, pe strada Kiev numărul... (Să reținem: și Casa Presei avea atingere de strada Kiev, la intersecția ei cu str. Pușkin Nr. 22).
sâmbătă, 15 mai 2021
DESPRE CARTE - DIN DOUĂ CĂRȚI
ANTOLOGIA LEOLOGISMELOR
·
Nu citești o carte ca să înveți
numaidecât să vorbești frumos, ci, eventual, să înveți să mai și taci.
·
Carte frumoasă, cu cinstea pentru
cel care te-a scris, nu e nevoie să fii buricul pământului, dar uricul
pământului – de ce nu ai fi?
·
Cioran: „De contat, contează numai
cartea împlântată ca un cuțit în inima cititorului”. Ce facem, ascuțim
cuțitele?
·
De regulă, o carte de versuri e și
una de reversuri.
·
Există cărți atât de voluminoase (unele și
consistente), încât ai putea să le cuprinzi pe după umeri, ca pe un prieten.
Spre exemplu, „Istoria literaturii române” a lui George Călinescu.
·
Luați cărțile de proverbe din fața
mea, pentru că aș putea să le deformez spre… adevăr!
·
Cărțile
au soarta lor. Ceea ce nu totdeauna se poate spune despre cei care le-au scris.
·
Cărțile de memorii?... Trecutul e
mereu ceva de restaurat, chiar de reinventat.
·
Ucide fiara din tine. Însă mai
întâi vezi, dacă nu e introdusă în Cartea Roșie. Sau chiar dacă e introdusă în
această Carte.
·
Nu e adevărat ce scria Dimitrie
Cantemir despre conaționalii noștri, că, chipurile, ei ar fi cam leneși la
carte. Nu, nu, ei ar dori să-și procure niște cărți, însă banii nu le ajung
decât pentru băutură. Însă astăzi, când
încearcă să scrie cărți (nu, nu să și citească...) oricine cui nu-i este lene,
unii parcă ar căuta și partea bună a spusei lui Cantemir că, chipurile, avem un
popor cam leneș la carte parcă ar fi de bine.
·
Ca o condică de reclamații –
cartea destinului.
·
Biblia – Cartea cărților, adică a
decepțiilor.
·
Cartea verde – ce bestseller! Cartea roșie – cel mai trist
bestseller.
·
Iar azi, regele Solomon ar zice în
Cântarea cântărilor: „Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, / pe gazelele”,
în genere – pe Cartea roșie vă jur și chiar pe rezervația naturală.
·
Unele livrete de economii ar fi
mai curând niște cărți roșii, de ocrotire a ceea ce e pe cale de dispariție...
·
Am descoperit că în cartea mea,
„În ambuteiaj” nu am folosit cuvintele nemurire / nemuritor. E o performanță:
Sau... am mai prins la minte?
·
Aceasta e recenta ediție a cărții
de telefoane a orașului nostru. Deocamdată – parțial – o carte vie. Pentru că,
până la ea, au mai fost câteva cărți de telefoane, deja moarte.
·
O carte născându-se din alte
cărți? Cam așa e: biblioteca are și ceva de maternitate.
·
Ce veche, ce bătrână e cartea lui
Nostradamus; carte din care izvorăsc, se risipesc vești atât de noi, de
proaspete și, din păcate, totdeauna proaste.
·
Uneori,
când închizi Marea Carte, sufletul tău tresare înfiorat, părându-i-se că s-a
închis o capcană!
·
Unul dobă, altul dubă de carte.
·
Dacă pompierii din Alexandria ar
fi știut carte, poate că salvau totuși biblioteca.
·
Și totuși, istoria scrisă seamănă
mai mult a graffitti, decât a carte fundamentală.
·
Să te depășești pe tine însuți?
Parcă e atât de complicat? Mai citește vreo carte, două și te-ai și depășit.
· Ieșind
din biblioteca publică, vârsta a treia pocnește sonor una de alta două cărți,
desprăfuindu-le. Mda, se citește tot mai puțin...
·
„Hai să ne iubim, să vedem dacă e
adevărat ce spun cărțile – că iubirea învinge moartea”. „Da, pentru că s-ar
putea naște un prunc...”
·
Stăpânul s-a dovedit a fi ușor
nesimțit, încât, cât el a tot vorbit la telefon, oaspetele său reuși să
citească aproape jumătate din inscripțiile de pe cotoarele celor câteva sute de
cărți din cabinetul-bibliotecă.
·
Bineînțeles, roagă-te și în
bibliotecă imensă sau doar cât o chilie – Dumnezeu se află și printre cărți,
dar mai ales în ele.
·
Pustiu orizontul pustiului, unde,
cu o linie vălurată, dunele subliniază cursivul din cărțile cerului.
·
Îmi amintesc de prima vacanță la
mare, după care a trebuit să fac ceva extraordinar de poetic, de metaforic: să
scutur nisipul dintre filele cărților pe care le citisem la plajă. Astăzi,
mă întorc de la mare cu displayul tabletei nițel zgâriat de fire de nisip.
·
Biblioteca este o inimaginabilă
sumă nu atât de cărți, cât de fapte.
·
Să nu crezi că nu ți se întâmplă
nimic, dacă nu citești cărți.
·
Sigur că aș găsi motiv să-i critic
textele. Însă el are norocul că scrie cărți voluminoase, care mă descurajează
să le citesc. Cum s-ar spune, sunt niște tomuri peste care se așterne tăcerea.
Inclusiv a mea.
vineri, 14 mai 2021
Leo
Butnaru
Desen,
pictură, poezie...
La vârstă precoce, sufletul meu
căuta să-și exteriorizeze altcumva energiile. Trăiam o adevărată evlavie în
fața culorilor, precum li se spunea, la Negurenii mei de baștină,
creioanelor colorate, acuarelelor, tuburilor cu vopsele. Culoarea mă interesa și mă fermeca chiar și atunci,
când nu era decât un punct, să zic; „punctul” gămăliei de chibrit care, uneori,
putea fi nu doar brună, ci și roză, verde, pe scurt – colorată, ceea ce (îmi
amintesc destul de clar, mai că senzitiv) mă uimea oarecum, din neștiința că,
până a se fixa bob cu bob pe vârfuri de chibrituri, în amestecul de substanțe
inflamabile se adăuga și un colorant sau altul.
Cel mai fidel am fost față de desen
și pictură. Cumpărasem acuarele și vopsele. Ieșeam la plain air, precum
citisem undeva că fac pictorii. Încercam să potrivesc culorile mele cu cele din
peisaje.
Aici e cazul să-mi amintesc și de
primele… „sculpturi”. Încă mic de tot, luam câte un fus
din cele cu care torcea mama, depunând / aranjând pe el bucățele de plastilină,
netezindu-le, modelându-le, pentru a obține vreun chip de om. Configurația
fusului… amforat la mijloc îmi oferea
baza viitoarei „opere sculpturale” (între ghilimele fie spus despre... fus).
Peste ani, deja destul de mulți, a
fost firesc să mă întreb, să mă iscodesc pe mine însumi despre cum, de unde
porniseră acele prime impulsuri spre desen, spre pictură, sculptură?...
Ar fi fost mai multe modele de
inițiat și de urmat, fie și cei doi fierari, sculptați /
modelați de tatăl meu parcă din două popice ceva mai mari. Era superb duetul /
„duelul” muncitorilor cu barosul! Două figuri de bărbați plasate pe o pereche
de tije paralele, prinse pe axe la mijloc și la glezne, astfel că, atunci când
tijele-pârghii erau trase în dreapta-stânga și invers, zeloșii fierari se
mișcau ritmic, lovind ba unul, ba celălalt cu ciocanele în nicovala montată la
mijlocul distanței dinte unul și celălalt... (Mai târziu, prin clasa a patra, a
cincea, aveam să traforez din placaj un bărbat și un urs care mânuiau în tandem
un ferestrău; principiul acționării figurinelor era similar cu cel al
fierarilor pe care mi-i modelase tata.)
Fierarii erau deja
păpuși sadea, aproape… orășenizate, perioada de trecere spre ei fiind cea a
cocuțelor rudimentare improvizate dintr-un știulete de păpușoi fără boabe, „îmbrobodit”,
stângaci, cu o cârpuliță oarecare. Ce de-a ritualuri punem noi la cale cu toate
păpușelele de știulete, adunate din mahala! Nunți, cumetrii, hore în sat!...
Dar și… înmormântări… Ce mai bocete improvizam
la „înmormântarea” vreunei atare cocuțe, petrecute la cele veșnice de alte
asemenea improvizații a chip de oameni – cocuța-preot, cocuța-dascăl, dar
înaintea lor – cocuțele mamă și tată, părinți
răpuși de durere, când dădeam țărână peste cocuța-fiu sau fiica lor,
jelită sfâșietor de toată lumea gâgâlicilor…
UN NOVATOR ÎN POEZIA AMERICANĂ
Din poezia
lumii
Stephen CRANE
(1871 – 1900)
Traducere și prezentare: Leo BUTNARU
Selectiv, din bibliografie: „Maggie, fată a străzilor” (1892), „Semnul roșu al curajului” (1895), „Mama lui George” (1896), ”Războiul este blând” (1898), „Răni în ploaie” (1899).
* * *
Zângăneau din sulițe și scuturi;
Mai băteau din copite potcovite, din pinteni,
Cu urlete sălbatice în fluturări de plete
Învălurate-n vânt pe când goneau:
Astfel porni năvala Păcatului.
A piroteală.
Prin preajmă le trecu un om și ele
Își dădură ghionți cu subînțeles.
Și, dându-și căpșoarele de spate, se prăpădeau de râs.
După care cu sinceră compasiune
I-au tot privit pe urmă.
Ce curioase și hazlii erau
Cele trei păsărele de pe ram.
Am văzut o creatură goală, bestială, care,
Chircită la pământ,
Își ținea propria inimă în mâini
Și mușca, înfuleca din ea.
Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”
„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura.
„Dar îmi place
Că este amară
Și încă pentru că-i inima mea”.
joi, 13 mai 2021
ION CREANGĂ NU A VRUT SĂ RĂMÂNĂ LA OTOMANI...
Cum a fost?
Ajunși la autogara Istanbul, constatăm cu stupoare și consternare că bagajele lui Mihai Cimpoi lipsesc! Au rămas în vama Edirne, de unde le vom recupera abia peste 9 zile, la întoarcere.
Primele impresii din Turcia – evidente însemne de civilizație occidentală… orientală, cu realizări și probleme, bucurii și cruzimi. Noaptea,
La Istanbul ne întâmpină dl Ibrahim, reprezentantul asociației literaților „Ilesam”. Un ceai, o țigară și bilete spre Ankara. Autocar luxos, condiții asemănătoare celor din avion; cele o mie de lire, cam 22 de ruble în ne-valuta noastră. Cel mai mic salariu în Turcia – 1 milion de lire, ceva mai mult de 100 de dolari. Iar dl Irfan Nasratinoglu, șef la asociația folcloriștilor și la cea a literaților, în Ankara, câștigă 20 de milioane de lire lunar
Te oprești la o locantă. Te servește stăpânul, bărbat în toată firea, dar și copii între 7 și 15 ani. Câte un gâgâlici vine și-ți oferă cipici. Adică, nene, ia cipicii în picioare, dă-mi pantofii să ți-i lustruiască frățiorul meu mai mare.
Oficiul dlui Irfan și căminul cultural al asociației „Ilesam” se află în apartamente închiriate, la etaj/etaje, reamenajate pentru scopul căruia îi sunt destinate.
La căminul cultural, în prezența a circa 50 de persoane, Cimpoi și cu șeful-gazdă semnează protocolul de colaborare între asociațiile noastre scriitoricești. Prezenți și dl Alexandru Mărgăritescu, ambasadorul României în Turcia, simpaticul ieșean Valeriu Veliman, turcolog de înaltă probă, funcționar sus-pus la ambasadă, dl Andrei Liviu, consilier la ambasadă.
Cu o zi înainte, fusesem primiți cu bunăvoință și generozitate
Turcia e foarte preocupată de problema azero-armenească. Nahicevanul. Vizităm muzeul lui Atatürk. Pe standul cu imagini de la vizitele înalților oaspeți se află poze cu fostul președinte al Azerbaidjanului, Mutalibov, care în acele zile fusese pus pe fugă de Frontul Popular Azer.
Mausoleul – uriaș, de o grandoare orientală. Pe aleea principală – 12 perechi de lei, ca ecou al tradițiilor hitite; hitiții – populație ce a trăit, cam cu 4-5 mii î. e. n., pe locurile pe care au venit mai apoi turcii.
Nespus de bogat Muzeul de Arheologie din Ankara. Substraturi ale civilizației hitite, celei din Urartu și celei bizantine. Sute de mii de exponate de diverse spețe. Cărți pe tăblițe de argilă, statui, simboluri, monede – milioane, de oricare gen! – fragmente din palatele suveranilor de acum mii de ani… Imposibil de descris… Ai putea sta acolo luni la rând.
Rețin că arta și cultura turcă de peste veacuri n-au prea apelat la bogatele tradiții ale civilizațiilor care s-au perindat aici până în sec. XIV al erei noastre. Dar frumosul simbol hitit al celor trei cerbi a fost edificat ca monument de proporții într-un sector din Ankara.
Prin restricțiile sale, vede-se, Coranul a cam anchilozat inițiativele artiștilor turci. Oricum, conservatorismul, tradiționalismul otoman e încă în deplină putere, făcând, oarecum, coaliție conciliantă cu schematismul civilizației occidentale. Simplificat, anchilozat, fără emoție și afectivități.
În Ankara – foarte puține librării. Ni se spune că în Turcia se citește extrem de puțin. Circa jumătate din populație este analfabetă. (Doar constat, nu critic, nu trag concluzii… ideologizante.)
Teatrul dramatic din Istanbul – unul de elită – e în turneu de 3 zile
Din Ankara, trebuia să mergem în orașul Konya, însă, din motive necunoscute nouă, programul suferă modificări. Cică, pe 19 mai e ziua națională a tineretului și sportului, zi de bairam, și
Plecăm spre Istanbul. 427 de kilometri.
Din istorisirile cu peripețiile noastre din acea călătorie nu ar putea lipsi o nuveletă, pe care aș putea-o intitula: „Despre refuzul lui Ion Creangă de a rămânea în Turcia”? Voi reveni la ea, pentru că înaintea bunicului Creangă fusese întâmplarea cu Măria Sa Ștefan cel Mare. Eram la muzeul Topkapî din Istanbul, unde ne pomeniră, împreună cu Mihai Cimpoi, în fața vitrinei în care ni se arăta sabia lui Ștefan cel Mare. Arma aia, la vreun metru lungime, ni se păru destul de oarecare, cu lama ce mai că prinse a prinde pete de rugină... Ne gândeam noi că, pe lângă celelalte săbii, paloșe, pe care le văzusem, cu mânerele bătute în diamante, încrustate în aur... a noastră... Ei bine, redresarea veni neamânat, grație ingeniozității ghide(se)i-turcoaice care, observându-ne scăderea de tonus, constată, ca printre altele: „Însă aceasta era o sabie... de lucru... De toate zilele...” Sigur, mențiunea ne reconfortă considerabil.
miercuri, 12 mai 2021
DINCOACE, DINCOLO...
DINCOLO DE CORTINA DE FIER. PRIMA CĂLĂTORIE ÎN OCCIDENT
Când ați călătorit pentru prima dată în/spre Occident? În ce împrejurări? Care sunt amintirile cele mai pregnante ale acelei călătorii?
Leo Butnaru
Dacă erai cetățean sovietic, dar, mai grav, și scriitor, apoi, vârf la toate, te trăgeai de pe teritoriul român dintre Prut și Nistru, posibilitatea de a călători peste hotarele imperiului răului (vorba lui Ronald Reagan) îți era predestinat declinată. Un chișinăuian nu putea călători nu că în Occident, ci nici, colea, tot în lagărul socialist, peste 20-25 de metri depărtare, cât ține lățimea apei Prutului... Eu unul am ajuns în țara mea, România (în care visam să... emigrez), abia în 1987...Dar asta ar fi o altă poveste, noi să revenim la Occident, totuși, unde aveam să mă pomenesc în noiembrie 1994. Și să ajung acolo nu oarecum, ci direct în contingentul de circa 400 de scriitori din țările europene, cu care, într-o croazieră de creație, de colaborare, aveam să colindăm întinsurile a trei mări și două continente. Ne-am îmbarcat, deja amestecat, transfrontalier, cum ar veni, în portul Pireu, găzduiți de nava cu nume sonor „World Renaissance”, care, cunoscătorii de engleză, ziceau că s-ar putea traduce „Renașterea Lumii”, dar și „Lumea Renașterii”. Apoi au apărut și primele jocuri semantice, unul dintre noi eludând „L”-ul din „World”, pentru ca „Word Renaissance” să însemne, adecvat călătorilor pe care îi găzduiește, scriitorilor, – „Lumea Cuvântului” sau „Cuvântul Lumii”. Ca și predestinat! – s-ar putea spune.
Iar pentru ca să vă dați seama de sentimentele trăite
la întâlnirea cu Occidentul (Grecia, Turcia), trebuie să spun că ele îmi
înlocuiau, dislocau în firea, în memoria mea alte sentimente cam diametral
opuse, deoarece prima mea călătorie în lumea transsiberiană (sovietică) a fost
în adâncul Orient, în Mongolia (iunie 1989)!
Apoi ar mai trebuie să precizez: în mai
1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient, în
Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia
arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care venisem
în ea.
Dar, în noiembrie 1994, mă pomeneam, cum ar veni, în
plin Occident, în Grecia!
Parcă e posibil să alegi, să esențializezi din
impresiile adunate într-un șir de zile și nopți în Pireu, Atena, Hefes, Pergam,
Izmir (Smirna), Delfi etc., etc.? Impresiile din discuțiile cu scriitori din
Suedia (aceștia fiind printre organizatori), Germania, Franța, Olanda, Austria,
Spania, Anglia... (puneți în continuare toate celelalte țări europene, pentru
că, spuneam, ne adunasem din ele circa 400 de literați). Plus discuțiile, unele
dialogice, cu celebri confrați români, cu care chiar din acel 1994, noi,
basarabenii, ne uniserăm, ca Filială, în USR? În acele zile am conversat cu
Octavian Paler, Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Radu G.
Țeposu, reportofonul înregistrând, de fundal, freamătul mărilor Egee, Marmara
și Neagră. (Probabil, și dulcele cânt al sirenelor...) Din păcate, trei din minunații colegi cu care
am discutat atunci deja își îngrijesc poemele, prozele, eseurile în Câmpiile
Elizee. Împreună cu alți prieteni și confrați, cu care urcasem la Delfi, spre
Parnas, – Laurențiu Ulici, Petre Stoica, Marius Tupan, Ion Miloș, Andrei Burac,
Iustin Panța, Dan Laurențiu, Mariana Marin, Sorin Preda, Mihai Sin.
Țin
minte și ziua încheierii acelui fantastic periplu. Era 24 noiembrie 1994, zi
(... mai lungă decât veacul), pe care i-am dedicat-o acaparantei Atena. În grup
cu Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Adriana Babeți și Ioan T. Morar am
hoinărit pe Acropole. Ceilalți colegi, români și, spuneam, din toate țările
Europei, în grupuri-grupulețe, făceau același lucru prin antichitatea și
prezentul faimosului polis, metropolei grecești. De pe marginea prăpăstioasă a
dealului (s-ar putea spune – muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar,
privind peste împrejurimile arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos,
departe, dăduse o superbă pereche de rime:
„O. K.,
Popor de zei!”
Apoi,
coborând în Piața
Sintagma, Laurențiu Ulici, de la un aparat public, telefonează la București. Pe
atunci, era încă minunea „simplă” a telefoniei de viitor: cartela ...
globalizării! Președintele Ulici anunță pe cineva din subalternii de
marți, 4 mai 2021
O CARTE RĂMASĂ PE PRAGUL TIPOGRAFIEI...
Acum 38 de ani, pe 28 aprilie 1993, era semnată foaia
de parcurs (spre... tipografie) a primei mele cărți de poeme, traduse în
rusește de Victor Ciudin. Se numea „С субботы на воскресение”, preluând titlul
cărții mele a doua de poeme, „Sâmbătă spre duminică”, pe care o publicasem cu
10 ani înainte (1983). Era la editura „Hyperion”, până mai ieri – „Literatura
artistică”. Însă, precum își amintesc unii, a explodat sălbatic inflația,
economia se dezumflase ca un balon de săpun post-imperialist-sovietic, încât a
rămas dincolo de linia de plutire prin spațiile internaționale ale literaturii
și prima mea carte tradusă. Reproduc aici coperta ei (autor: Iar. Olliinîk) și
fișa de parcurs, semnată de redactorul superior L. Nikolaeva. De atunci, unele
din poemele din manuscrisul needitat au apărut în presa rusă, în unele din cele
câteva cărți, publicate la Moscova. Poetul, traducătorul și prietenul Victor
Ciudin a plecat în Rusia, pierzându-se pe undeva prin imensele ei spații. Eu
unul însă cred că, dacă rămânea la Chișinău, avea numai și numai de câștigat,
muncind inspirat la traducerea literaturii panromânești.
Însă... iată coperta, iată amintirea...
P.S. Ah, da: tirajul planificat, nici mai mult, nici
mai puțin, decât... 5 mii de exemplare...