ACUM JUMĂTATE DE SECOL

 

Tadjikistan. Toamna anului 1976. Împreună cu gazdele, cei doi din dreapta: Leo Butnaru (Moldova) și Antanas Jonynas (Lituania), colegi, prieteni. 

         Când îmi imaginam  și scriam despre duetul, de peste secole, Xantipa lui Socrate și Tinca lui Creangă, bineînțeles că nu puteam face abstracție și de cupa fatală, cea a filosofului, pentru a mă întreba: Dar oare cum ar fi fost imaginara cupă a celebrului humuleștean?  Răspunzându-mi, dar în speranța de a-i provoca și pe alți colegi să vină cu spusul, presupusul, cu detalii ce ar completa, ar dezvoltă un răspuns mai general.

Mi-am zis că, dacă în cazul filosofului atenian cupa ar fi fost vasul adevărului amar, băut până la capăt, atunci cupa lui Ion Creangă ar fi opusul ei complementar: în ea unduia nu otrava lucidității, ci elixirul vitalității, al poveștii, al hohotului de râs care salvează. Nu ar fi din aur și nici din lut filosofic, ci din aceeași clisă, despre care spunea marele povestitor: „Eram şi eu un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti”. Sau, cine știe, o fi fost și o abatere de la această simplisimă dare cu părerea, cupa lui Creangă fiind una modelată dintr-o scoarță de nuc bătrân sau dintr-un corn de bour, lustruit cu povești și cu palme de copil. Pe marginea ei nu ar fi fost gravat Eu știu că nu știu nimic, dar ceva mai simplu, însă la fel de memorabil: „Așa-i lumea: mare și hazlie”. Ce ar fi venit tot dinspre sfătosul Creangă, care, la timpul său, a înțeles că omul nu gândește bine dacă nu râde bine. Pentru că și râsul sănătos devine și poezie, și filosofie, și magie, toate în același timp.

Acea cupă nu era menită pentru a se bea din ea moartea, ci pentru a sorbi cu sete viața cu toate ale ei. O băutură ca un amestec de lapte cald, vin acrișor, miere de la Humulești și ceva năzbâtie. Cine ar sorbi din cupa lui Creangă nu ar deveni înțelept prin severitate, scorțoșenie, ci prin bucurie și sfătoșenie.

E cupa care nu te duce spre tăcere, ci spre depănare de istorisiri. După ce bei din ea, nu te retragi în sine, ci ieși la drum, la șezătoare, la lume. Limba ți se dezleagă, memoria ți se aprinde, iar copilăria, care la Socrate e neștiută, ca și pierdută, la Creangă revine ca o patrie posibilă.

Dacă Socrate a băut ca să moară, Creangă bea ca să trăiască și să povestească.

Și tocmai aici se află marea diferență de substanță: cupa lui Creangă nu e o probă de renunțare dramatică, ci înseamnă inițiere în comunitate. Nu te separă de lume, ci te lipește de ea. Nu te ține singur, ci te face unul „de-ai noștri”. Din ea nu se naște sentința, ci bunăvoința, nu legea, ci întâmplarea, nu ideea pură, ci omul gură de aur înșirând snoave la gura sobei.

Cine bea din cupa aceasta nu devine martir al vicleniei agorei, ci martor al vieții. Învață că sensul nu se extrage prin silogism, ci se adună prin povești. Că identitatea nu se deduce, ci se moștenește afectiv: din poveste, din glumă, din pățanii, din zburdălnicia copilăriei și din farmecul ei irecuperabil.

Iată de ce cupa lui Creangă e, în fond, o cupă a întoarcerii, a revenirii la locul de extragere a humei, la nostalgiile ce lasă urme de urători prin zăpada Humuleștilor. Nu promite paradisuri pierdute, ci îți permite să le cauți, să ți le imaginezi și să le locuiești din nou. Și dacă Socrate ne învață să murim cutezători, Creangă ne învață ceva la fel de dificil: să trăim cu poftă, cu memorie și cu voce care se aude prin mahalaua unde te-ai născut, prin orașul în care te-ai stabilit, prin lume.

Iar la un moment dat, mi-am imaginat cum Socrate își privește chipul în cucuta din cupă.

– Ce faci, îndrumătorule? L-ar fi întreabat ucenicii.

–  Mă uit la un om, răspunse el.

Cupa nu e doar moarte, ci și oglindă. Nu reflectă doar formele exterioare, ci esența.

Privind în ea, Socrate caută adevărul despre sine dincolo de aparențe, dincolo de timp și convenții.

Ultima întrebare rămâne suspendată: cine ești, când timpul nu mai permite prefăcerea? Cine/ce mai rămâne din omul care a zâmbit, a vorbit, a acționat, când toate rolurile s-au stins și doar reflecția pură persistă?

Și, în tăcerea cupelor, răspunsul nu se grăbește: el nu se spune, ci se simte, se recunoaște doar de cel care știe să privească. Unul dintre acești privitori, îmi imaginez, fiind și Creangă al nostru care, dacă ar fi fost întrebat ce vede în cupa destinului său, probabil ar fi spus, ceea ce invocasem la începutul acestui text:

– Ia, privesc și eu la un boț cu ochi, la o bucată de humă însuflețită din Humulești... Să trăiți, boieri dumneavoastră!

POEZII PENTRU COPII

 

MNLR (CHIȘINĂU), EXPOZIȚIE TEMATICĂ

 

MUZEUL NAȚIONAL AL LITERATURII ROMÂNE (CHIȘINĂU)

Expoziția „Scriitori și... dirijori” (coordonator Mihai Poiată-Ștefan) din arhiva regretatului maestru-fotograf Nicolae Răileanu.

DIN JURNAL. IOANID ROMANESCU

 

13.III.2003

Citesc și, pe ici-colo, recitesc Ioanid Romanescu in volumul antologic „Paradis”, apărut acum opt ani la Ed. Eminescu în colecția „Poeți români contemporani”. Se întâmplase cu un an până la plecarea sa... Subliniez-rețin:

„sunt fericit că viața mea/ e o știință de a pierde”;

„dar ceea ce simt pentru voi/ e un lux/ care niciodată nu mi-a lipsit”;

„sunt cel care vă apără de prea multe cuvinte”;

„pentru că astăzi pământul are fii care nu vor să mai meargă-n genunchi pe urmele părinților”;

„chiar și aceste versuri le-am scris mâine/ pentru că mâine e a doua zi//a doua oară nu mai vin pe lume/însă a doua oară voi trăi” –

bineînțeles că aceste versuri spun, sigur că spun și ceva esențial despre felul de a fi, de a crea, de a se dărui al lui Ioanid... Poetul care mi-a publicat prima carte „dincolo”, peste Prut, și căruia îi rămân mereu recunoscător. Un important și irepetabil poet...

 

ISTORIA (ȘI GEOGRAFIA) LITERATURII ROMÂNE ÎN IMAGINI © ALBUM DE ETAPĂ NR. 18 / 45 de imagini

FLORILEGIU TRANSFRONTALIER

 

POEME, CONFESIUNI / SPAȚII CULTURALE, început de 2024

 

FOCUS LA STEAUA GENEROASĂ

 

DIN ISTORIA (ȘI GEOGRAFIA) LITERATURII ROMÂNE ÎN IMAGINI ©

 * - Grigore Elisei; 
* - Carmen Veronica Steiciuc; 
* - Vasile Spiridon; 
* - Aurel Maria Baros.

DIN ISTORIA (ȘI GEOGRAFIA) LITERATURII ROMÂNE ÎN IMAGINI ©

 ALBUM DE ETAPĂ NR.5 / 80 DE IMAGINI

CHARLES BAUDELAIRE - 200

 

Când se împlineau 172 de ani de la apariția sa pe Lume și în Veșnicia Poezie, i-am editat la Chișinău o mică antologie.

În luna aprilie 2010, când i se legau 189 de ani de la nașterea, mă reculegeam chiar „în pragul casei” sale de veci, la Cimitirul parizian Montparnasse – construcție tombală sobră, împânzită cu bilețele, „semănată” cu pietricele memoriei și ale omagiului, dar, atunci, și cu un... dop de plută de la vreo sticlă de vin, probabil ca aluzie empatică pentru boemă și absin

Azi se împlinesc 200 de ani de la venirea pe Lume și în Veșnicia Cuvântului care a fost la Început și va fi Totdeauna a poetului emblematic Charles Baudelaire. Eternă Onoare și Omagiu!

POEŢI ROMÂNI LA EMINESCU ACASĂ

                        

Foto de Hristina Doroftei

                        Cea de a V-a ediţie a recitalurilor Poeţi români la Eminescu acasă, organizate de revista „Hyperion”,  Fundaţia Culturală „Hyperion-c.b.” Botoşani şi Reprezentanţa Botoşani a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România s-a derulat în ziua de 17 iunie 2017 în holul Hotelului „Rareş” din Botoşani, manifestare culturală ce se desfăşoară în pregătirea celei de a V-a ediţii a Congresului Naţional de Poezie. Au citit poeţii: Liviu Ioan Stoiciu, Călin Vlasie, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Marius Chelaru, Ioana Diaconescu, Doina Popa, Cosmin Perţa, Cornelius Drăgan, Alexandru Ovidiu Vintilă, Nicolae Panaite, Leo Butnaru, Grigore Chiper, Radu Florescu, Nicolae Sava, Vasile Tudor, Valentin Talpalaru, Hristina Doroftei, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Vasile Iftime, Gabriel Alexe, Petruţ Pârvescu, Cristina Prisăcariu-Şoptelea, Dumitru Necşanu, Cezar Florescu, George Luca, Ovidiu Petcu şi Gellu Dorian. Un medalion liric din poezia lui Horaţiu Ioan Laşcu a susţinut actorul Florin Aioniţoaie. Acelaşi actor  a prezentat şi un recital din poezia lui Mihai Eminescu. Premiul „Hyperion”, acordat de revista „Hyperion” a fost decernat poetului Leo Butnaru.  

Gellu DORIAN

UN POET DE ACUM 200 DE ANI (Revista "Spaţii culturale")

Gavriil (Gavrila) Derjavin face parte din marii poeţi, pe care alte popoare i-a dăruit Rusiei: prinţul moldav Antioh Cantemir (1709-1744), deschizătorul de drum pentru poezia modernă rusă, Aleksandr Puşkin (1799-1837), fiul unui etiopian (au fost descoperite acte conform cărora, în drum spre Rusia, bunicul său ar fi fost botezat într-o biserică din Moldova), Mihail Lermontov (1814-1841), descendent dintr-o familie scoţiană, la originile sale trăgându-se de la cvasi-legendarul bard-proroc Thomas Learmonth (sec. XIII).

Se spune că neamul Derjavin ar fi provenit din tătarii de pe Volga, după ce un oarecare Brahim-murza a părăsit Hoarda de Aur, ajungând la Moscova, unde, după ce este creştinat prin botez, se află în slujba ţarului.

Gavriil Derjavin a fost ofiţer în armata împărătească, dar mai întâi ostaş de rând, care a participat la lovitura de stat din iunie 1762, în urma căreia pe tron a fost urcată Ekaterina a II-a. Ca ofiţer, a luat parte la acţiunile de înăbuşire a răscoalei lui Pugaciov.

Primele versuri le publică în 1773. Peste cinci ani se căsătoreşte cu portugheza Ekaterina Bastidon, fiica de 16 ani a unui camerist al ţarului Petru al III-lea.

Cu alte cuvinte, reprezentanţii naţiunilor europene participau la modernizarea Rusiei patriarhale.

Din momentul fondării, în 1783, a Academiei Imperiale, Derjavin a fost membrul ei activ, participând la elaborarea şi editarea primului dicţionar explicativ al limbii ruse.

A ocupat funţii de stat, unele importante, ca cea de ministru al justiţiei (1802-1803), dar rămânând permanent în câmpul literaturii, scriind ode, sonete, epigrame.

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la moartea poetului Gavriil Derjavin, undele din textele căruia le-am românizat.

L.B.

LEGEA VIEŢUIRII

Pentru trufaş – de frunte înclinare,

Celui obraznic dă-i o palmă pe bune,

Unge balamaua scârţâitoare,

Câinelui închide-i gura cu pâine –

Vă jur: tuspatru, sau mai mulţi de ar fi,

Îndată vor amuţi, s-or cuminţi.

CNEAZULUI [ANTIOH] CANTEMIR, AUTOR DE SATIRE

Slova veche nu-i ştirbeşte meritele. Păzea

Vicii! Nu vă apropiaţi! El vă va înţepa!

1779

PE SICRIUL UNUI DUHOVNIC ŞI EROU

În acest mausoleu este îngropat

Exemplul de destin uman prea minunat,

Pilda cu deşertăciunea de când lumea:

Eroul – şi putreziciunea.

După 1780

LA MOARTEA CĂŢELUŞEI MILUŞKA

Vai! În această zi de pe genunchii mei

A căzut Miluşka. Iar din tron – Ludovic.

Pentru destin e jucărie orice vrei:

Ori căţeluşa mea, ori rege – tot nimic.

1793

PASĂREA

Au capturat pasăre cântătoare

Şi o tot strâng în mâini cu nesimţire;

Pasăre ţipă de neîndurare,

Dar ei îi zic: „Hai, cântă de iubire!”

1793

EVANTAIUL

Chiar de-ar fi lumea întreagă să o domin

N-aş dori decât simplu evantai să fiu;

Pe toţi i-aş răcori ca un zefir divin,

Scut al universului imens, azuriu.

Iară tu, Chloia, fluturându-mă uşor,

Apărându-te de căldura cea mare,

Ai înflori ca astrul răzbătând prin nor,

Fiindu-mi chiar tu umbră răcoritoare.

LUMEA CA PALIMSEST (Din revista "Metaliteratura")

LEO BUTNARU: LUMEA CA UN PALIMPSEST

                                                                        de Alexandru BURLACU

Alexandru Burlacu

1. În placheta de debut Aripă în lumină (1976) Leo Butnaru includea o poezie Peisaj în care descoperim, într-o formă concentrată, primele însemne ale artei lui poetice: „Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp – enorm/ mac sunător/ ce afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini.// Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-te/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!”. Cadrul trebuie receptat cu ochiul minţii, arhitectonica lui relevată nu numai prin raporturi antitetice (tractor – mac, tractorist – eu poetic, văz – auz), dar şi prin fracturarea versului prin ingambament. Identificarea tractorului cu un mac enorm sunător, care afânează solul din jurul propriei sale tulpini, este o privelişte a confuziilor la limita percepţiilor vizuale. Plasticitatea peisagistică e pusă în antiteză cu interogaţia retorică prin care ni se comunică o atitudine paradoxală.

Modelul poetic prefigurat din start de Leo Butnaru este în contrast izbitor cu modelele preferate de şaptezecişti. El pariază, de la bun început, pe fragmentarism, pe prozaism, pe poezia de idei, pe un alt fel de poezie, lucru care l-a plasat într-un con de umbră nu numai din considerente ale inerţiei tradiţiei, ale culturii poetice, ale receptării. După ani şi ani de reticenţe şi rezerve nu numai din partea criticilor, dar şi a colegilor de breaslă, e apreciat pe merit, stimulat cu atenţii şi premii literare. Ciudat lucru, dar la 1995, când apărea celebrul Portret de grup, Eugen Lungu, care mărturiseşte că la selecţia grupului a încercat să „împace” două criterii – „primul, cel valoric, şi al doilea, cel al apartenenţei la paradigma optzecistă”, include Buldozerul lui Arcadie Suceveanu, trecând sub tăcere nu numai „tractorul”, dar şi autorul peisajului cu un „enorm mac sunător”.

Construcţia antitetică are la bază cele mai variate motive, poezia se alimentează din poezie, din cultura şi miturile universale, din banalitatea cotidianului. Invocarea unui motto din Frederico Garcia Lorca „Ai! Între albii muri hispanici/ negri tauri ai tristeţii!”, de exemplu, pretextează o tristeţe şi mai mare: „Lăsând toreadorul nemişcat/ reuşi să fugă din arenă./ Îşi spunea că la sfârşitul străzii/ vor începe/ libertatea lui şi tihna…// … dar i-apăru în faţă câmpul roş’-aprins/ andaluzul câmp împurpurat/ şi-nnebunitul taur îşi înfipse/ coarnele-n ţărână/ aruncând spre ceruri/ rădăcini şi floare/ sângele de maci”. (Motiv hispanic). Un asemenea mod de rezonanţă poetică nu e absent nici în poeziile fără trimiteri directe la sursele de inspiraţie. Dar poeziile lui Leo Butnaru nu pot fi considerate simple comentarii la subiectele flotante, mai mult sau mai puţin frecvente în circuitul literar. Universul liric, în pofida răsturnărilor, revizuirilor unor adevăruri general acceptate, constituie un scenariu de idei derivate din lecturi confruntate cu realitatea. Pentru început, lumea, existenţa în general, constituie pentru el un uriaş depozit de energii vitale, de semne şi cuvinte în perpetuă schimbare.

Dialectica energiilor creatoare are o evoluţie ciclică. Lumea schimbătoare se preschimbă odată cu cuvintele sau viceversa: „Cuvintele se preschimbă dimpreună cu anotimpurile./ Vorba viei mai întâi se numeşte ciorchine/ apoi must, vin/ iar vocabula frunzătoamna-şi converteşte valoarea în/ aur ieftin./ Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna/ şi extrem de rar primăvara/ când creşterea fructului aruncă petalele din/ cuib florii”. Nimic mai simplu şi frumos. Adevărata revelaţie se produce prin alambicări şi sugestii deloc „inocente” şi ambigui: „Vorba verii – iarba – iarna se numeşte ierbar./ Alte ziceri ale verii – privighetoare, presură – / nu ne umplu auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă / iar de se întâmplă totuşi să fie amintite / obligator au în jurul lor substantivul colivie–/ sclavi însoţindu-şi stăpânul la petreceri/ cu cântec”. (Cuvinte şi anotimpuri). Ambiguitatea în regimul precumpănitor aluziv al versurilor e modalitatea cea mai răspândită în „jocul” cu cenzura. Evidenţierea cu italice a cuvintelor mai e un argument că poezia e făcută mai mult pentru „ochi” decât pentru „ureche”.

2. După o tăcere de şapte ani apare Sâmbătă spre duminică (1983), urmată de Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (1991) care configurează atât viziunea sa specifică despre lume, cât şi unicitatea discursului liric. Volumele nu aduc ceva fundamental nou în scriitura poetului, dar lărgesc şi împrospătează reţeaua de idei, ansamblul ei imagistic. Câte un poem e minunat:

„Doar un fir de nisip încape

Între inimile noastre. Din el

Perlă ar putea să apară,

Dar şi pustiul cu el

Poate-începe…”

(Dragoste)

Giuvaere ca acesta se obţin prin alchimia verbului, aforismului, parabolei, paradoxului sau a unei expresii celebre, de regulă, răsturnate, revizuite, reinterpretate: „… Dar de unde lemn/ pe acele ţărmuri? În jur – nisipuri/ întreţesute cu orizontul/ sus – vulturul, cu zilele/ de-i încerca îndoiala că cerul nu e decât o temniţă care/ nu lasă acvila să/ coboare/ pe pământ.// Într-adevăr/ de unde lemn pe acele tărâmuri?…/ Din / săgeţi şi suliţe legară / pod peste impasibilul Rubicon şi/ trecându-l/ vrut-au să strige legendarul: Allea jacta est!! – dar/ şi-au dat seama că rămăseseră fără arme…// … Pe acelaşi pod/ închegat din/ săgeţi şi suliţe/ s-au întors în/ ne-legendă/ (şi a fost pace…)” (Podul).

SUNTEŢI BINEVENIŢI LA

Uniunea Scriitorilor din România,

Institutul Cultural Român,

Filiala Chişinău a USR,

Uniunea Scriitorilor din Moldova

organizează

FESTIVALUL DE LITERATURĂ 

„BUCUREŞTI – CHIŞINĂU – ORHEIUL VECHI”

Ediţia a II-a

25-26 septembrie 2015

Program

(Chişinău, Casa Scriitorilor, str. 31 august, 98)

 VINERI, 25 septembrie

9.30 – 10.00.  Cuvânt de salut. Prezentarea programului şi a participanţilor. Casa Scriitorilor.

10.00 – 12.00.  Colocviul „Scriitorul – editorul – biblioteca”.

12.15 – 13.45. Un grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii de Stat din Moldova (str. Kogălniceanu, nr. 65). (Resp. Maria Şleahtiţchi, Leo Butnaru)

12.15 – 13.45. Al doilea grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” (str. Creangă, nr. 1). (Resp. Nicolae Spătaru).

12.15 – 13.45. Un al treilea grup de participanţi – Întâlnire cu publicul cititor la Biblioteca „Onisifor Ghibu” (str. Nicolae Iorga 2). (Resp. Vitalie Ciobanu, Vitalie Răileanu)

12.15.– 13.45. Un al patrulea grup de participanţi – Întâlnire cu elevii şi profesorii Liceului „Spiru Haret” (resp. Arc. Suceveanu).

14.00. – 15.30. Prânzul.

18.00 – 20.00. Cina la Restaurantul „Curtea Domnească”, or. Cricova. (Plecarea – ora 17. 30, de la Uniunea Scriitorilor.)

SÂMBĂTĂ, 26 septembrie

9. 30. Plecare la Orheiul Vechi.

10.30 – 11.30. Vizitarea complexului muzeal medieval Orheiul Vechi (localităţile Butuceni şi Trebujeni).

11.30 – 13.00. Recitalulul poetic: „Pe stânci” (în preajma bisericii „Sfânta Maria” de pe culmea Butucenilor);

– Înmânarea Premiului „Pe stânci” pentru cel mai bun poem (O lucrare a unuia dintre artiştii plastici notorii).

– Înmânarea Premiilor Filialei Chişinău a USR.