O ALTĂ LIMBĂ DE LEMN?

 

DIN „COSMOGRAME”

 

Leo Butnaru                                                                                              Cosmograme

Despre temperarea necesară   

În interminabila retorică despre merite și meritologie un capitol aparte îl constituie lăudăroșenia unor foști demnitari din anii '90 (ai secolului trecut), pe care evenimentele și conjuncturile, unele destul de tenebroase, i-au propulsat spre vârfurile puterii.
        Îl auzi pe unul cum se dă mare și tare că tocmai el a decis ca, în sfârșit, să fie demontat monumentul lui Lenin din piața biruinței din Chișinău și dus aiurea, chiar dacă știa că îl paște riscul etc. Altul spune că chiar el, cel ce nu se tocmea cu inamicii țării și independenței, era cât pe ce să refacă  joncțiunea celor două maluri ale Prutului, alias reîntregirea, reunirea etc.
        Un al treilea se dă în spectacol, amintind mereu că grație lui au fost instalate ici și colo busturile unor personalități nedreptățite de bolșevism etc.
        De se creează impresia că întregul guvern de pe atunci nu însemna decât un singur om, el, ex-ministrul (nu obligatoriu – prim). El, ex-președintele. El, ex-ul (și x-ul...)....
        Însă acesta nu e decât așa, o mică și falsă impresie, pe care dânșii țin să ne-o inoculeze. Pentru că, dragii noștri ex-demnitari „mari și tari”, să nu uitați că, pe atunci, eram și noi, cei mulți. Ba aș spune că, la începutul anilor ʼ90, politica nu se făcea atât în cabinetele ministeriale și cele de la președinție, cât în stradă, în piață. Deciziile cu care vă lăudați (și le turnați cu nemiluita în coșcogea tomuri de memorii de foști nomenklaturiști ajunși peste noapte patrioți de mamă-mamă!) că le-ați luat fuseseră, de fapt, deciziile celor mulți, ale zecilor de mii de cetățeni care, în viitoarea Piață a Marii Adunări Naționale, decideau ce și cum, și cu Lenin, și cu eventuala reunire, și cu remanierile în materie de bustologie, și cu… cu toate, domnilor (e)x-miniștri. Semnăturile birocratice nu ar fi însemnat absolut nimic, dacă nu vedeați prin geamurile din clădirea în care se află guvernul sau președinția că în piață mulțimea vă este de pavăză, de scut și chiar vă ține… din scurt, cerând imperios să faceți cutare și cutare. Atunci, în toate, nu era protagonist curajul personal al unui sau altui ministru, ci domina și decidea Curajul Poporului.
        Apoi, stimați colegi de mișcare națională întru democrație, chiar să uitați atât de… nedelicat de artileria grea ce bătea dinspre Uniunea Scriitorilor, dinspre redacțiile unor publicații curajoase?! Să uitați de articolele programatice pe care le-au semnat unele ilustre personalități ale acestui pământ? Păi, semnăturile ușurele ale birocraților nu veneau decât sub semnăturile grele ale scriitorilor și jurnaliștilor. De ce continuați să vă auto-măguliți că chiar numai modestele voastre iscălituri ar fi decis totul și în toate?...
        Astfel că, stimați (e)x-demnitari, nu vă dați chiar cei mai ex-tari, aproape țari… Est modus in rebus – nu? Adică această măsură în toate însemnă și punerea de surdină, atenuare vocilor lăudăroșilor. Înseamnă redactarea onestă a grăbitelor memorii pe care le ticluiți unii și în care protagonistul protagoniștilor este – mai încape îndoială? – chiar el, autorul, (e)x-demnitarul, și nicidecum cei mulți care atunci, la începutul anilor ʼ90, contau cu adevărat.
        Pentru că, de nu punem surdina (necesară), totul rămâne pe vechi, adică: de-a surda… Iar absența imperativei temperări ne duce cu gândul la amara exclamație a anticilor: O tempora, o moris!...

 

AVANGARDA E PERPETUĂ SAU AJUNSĂ LA FINAL?

 

POEȚI-PICTORI, PICTORI-POEȚI ÎN AVANGARDISMUL RUS ȘI UCRAINEAN

 

O UȘĂ, O FEREASTRĂ...

 Leo   Butnaru                                                                                                                                                      Yes-Eu

 

Raft de bibliotecă

 

          Tot mai prăfuit izvorul înțelepciunii: cartea. Dar, în continuare, nesecat și, ca totdeauna, – adânc. Aceasta însemnând că toate cărțile cu un conținut adânc sunt cărți cu un conținut înalt. Din atare considerent o carte citită nu e ca un acumulator descărcat, ca un secret ce și-a pierdut forța.

 Dintr-o carte citită, din mai multe cărți citite înveți multe. Inclusiv să te dezveți de multe. Cărțile te fac să ajungi a înțelege că lectura lor nu doar te instruiește, implicit, să vorbești frumos, ci, eventual, te învață să înveți să mai și taci. Pentru că apar destule cazuri, în care e nevoie de așa ceva.

        Cititul cărților te ajută să potolești fiara din tine. Iar de ții chiar să o ucizi, înainte de asta vezi și tu, interesează-te, dacă fiara din om e sau nu e introdusă în Cartea Roșie.

        Se știe, cartea verde e un bestseller sadea! E bestseller și Cartea roșie, însă ce trist bestseller... Pe raft, alături de ea, ca o condică de reclamații – cartea destinului uman. Aceste două așezate, în troiță, alături de Biblie – Cartea cărților, adică a decepțiilor.

        Iar raftul continuă cu tomuri mai mari, mai mici, că niște cărți născute din alte cărți. Deoarece cam așa e: biblioteca are și ceva de maternitate... Și din paternitate, bineînțeles.

 

O ușă, o fereastră

 

        Nimeni nu a confirmat că chiar așa ar fi, însă e de presupus că, în fatalul pre-letalul moment, când omul se dedublează definitiv, trupul afundându-i-se în jos (legea gravitației), iar sufletul urcându-i-se la ceruri, atunci, la definitivele răscruci omului i se pare că, în viața cât îi fusese dată, i-au fost, totuși, date mai puțin cu o ușă, cu o fereastră, care ca și cum i-ar fi aparținut de drept, dar, nu se știe din ce motive, i-au fost sustrase...

        Eu unul ce aș putea spune, ca anticipare, la acea de-a dreptul neplăcută situație cu ușa și cu fereastra (în) minus? – Doar că orișice cosmică pulsație, orișice sunet în lume, fiecare respirație a cerurilor totdeauna le-am perceput ca delicate, prevenitoare bătăi în fereastra, în ușa mea și niciodată nu am fost dezamăgit, când am deschis ușa, fereastra, astfel că de la sine înțeles aș suferi mult, când va fi să-mi zic că, de fapt și pe drept, era cazul să mi se mai dea o ușă și o fereastră.

UN IMPORTANT POET BRAZILIAN

 

Din poezia lumii

Lêdo IVO (1924 – 2012)

Poet, romancier, traducător și eseist brazilian. Unul dintre exponenții influenți ai „Generației 1945”, asociată mișcării moderniste în literatura țării sale. S-a născut la Maceió, oraș în care își face studiile primare și secundare. În 1940 se stabilește la Recife, unde își perfectează formația culturală, participând la Primul Congres de Poezie. În 1943, se înscrie la facultate de drept a Universității din Rio de Janeiro, de aici încolo colaborând la suplimente literare și activând în presă ca jurnalist profesionist. Debutează cu volumul de poeme „Imaginații” (1944), în anul următor publicând „Ode și elegii”, carte considerată turnantă în poezia braziliană și apreciată cu Premiul Academiei, instituție a cărui membru devine în anul 1986. A tradus din operele lui Maupassant, Rimbaud, Dostoievski etc. Din bibliografia sa mai reținem: „Eveniment Sonet” (1948), „Odă ecuatorială” (1951), „Un brazilian la Paris și Regele Europei” (1955), „Gara Centrală” (1964), „Soldatul privat” (1980), „Marele ocean” (1987), „Poezii complete ” (2004).

În traducerea lui Leo BUTNARU

Marele cântec

Nu mai am cântece de dragoste.
Am aruncat totul pe fereastră.
Sunt doar în compania limbajului
și lumea devine clară.

De la mare am reținut cel mai bun val
ce e mai puțin mobil decât dragostea.
Iar din viață am păstrat durerea
tuturor suferinzilor.

Sunt omul care-a pierdut totul
însă a creat realitatea,
focul de imagini, depozitul
lucrurilor ce nu explodează niciodată.

Vreau esențialul a toate:
apeductul oricărui oraș,
autostrada de pe litoral,
reîntoarcerea unui cuvânt.

Departe de ceruri, chiar de cele joase,
cam la marginile pământului,
unde mă aflu. Cântecul meu
se confruntă cu iarna, asta-i realitatea.

Inima mea bate pentru voi ritmul
celui mai mare cântec de dragoste.
Bate pentru toată omenirea,
nu sunt cu totul singur.

Acum pot comunica, știind
că lumea e foarte mare.
Cuvintele mă iau mână, însoțindu-mă
prin geografii absolute.


Noapte de duminică

Petrecerea s-a terminat.
Rămâne, în tăcere,
freamătul pădurii.


Lac locuit

În apa tremurândă
se înfioară palida
anemonă.

DESPRE RECEPTAREA LUI PROUST

 

 

Leo BUTNARU

 

        Într-o recenzia din „România literară” (nr. 43, 2022) la antologia „Proust-Monde (Quand les écrivains étrangers lisent Proust)” se spune că „Osip Mandelștam era un mare admirator al scriitorului francez și că, plecând de la Proust, își stimula memoria și făcea întoarceri în timp”.

         Nimic mai neadevărat – și despre admirat, și despre stimulat. Este umflat/exagerat/reinterpretat cu un entuziasm nemotivat un simplu episod dintr-un articol oarecare al lui Osip Mandelștam, „Evantaiul ducesei”, publicat în ziarul „Киевский пролетарий” („Proletarul kievean”, 25.01.1929), în care poetul, referindu-se la unele opuri de pseudocritică literară, le compară cu modul de a fi, de a se comporta al unei eroine din opera lui Proust, ducesă infatuată, arogantă.

        Mandelștam începe articolul astfel: „Marcel Proust povestește cum asculta muzică o ducesă. Ducesa era foarte mândră de situația ei, că ar avea, chipurile, un sânge de o albăstrime de neimaginat, de Bourbon, de Brabant sau de ceva și mai înalt. Oarecum întâmplător, ea nimeri la o soarea (în rusește – раум; în engleză Routh) la o mai modestă rudă, vicontesă scăpătată, ce avea oarecare cusur în herb. Cu toate astea, concertul a fost destul de reușit. Doamnele ascultau Chopin, clătinându-și în ritmul muzicii coafurile și evantaiele. În fața ducesei apăru dilema: să bată cu evantaiul în tactul muzicii, cum o făceau vecinele sale, sau nu, pentru ca nu cumva să pară o apreciere prea evidentă din partea ei pentru muzicanți. În fine, ființa albastră ieși excelent din situație: își puse în mișcare flecuștețul din carapace de țestoasă, însă mânuindu-l nu în ritmul muzicii interpretate, ci alandala – întru independență.

Din păcate, în anumite cazuri, critica noastă amintește de respectiva ducesă: e arogantă, afișat grijulie ca și cum”.

        În întreaga operă a lui Osip Mandelștam, destul de vastă, aceasta e unica referință la Proust și nicidecum nu lasă loc pentru hiperbolizări de genul că „era un mare admirator al scriitorului francez și că, plecând de la Proust, își stimula memoria și făcea întoarceri în timp”. 

Dar de unde, din ce să fi pornit chestia cu stimularea memoriei și întoarcerile în timp? Posibil, cineva dintre francezi, care au oarecare contribuție la împlinirea antologiei „Proust – Lumea”, ar fi citit eseul lui A.D. Mihailov „Русская судьба Марселя Пруста” (Destinul rusesc al lui Marcel Proust), publicat în volumul de exegeză „Marcel Proust în literatura rusă”, apărut în 2000 la Moscova (ed. Rudomino). E la pagina 255, cu următoarea concluzie a lui Mihailov: „Astfel,  chipul din proza proustiană devine pivotul articolului lui Mandelștam care, de altfel, a repovestit, cu mici inexactități, o scenă din volumul În partea dinspre Swann. Fără îndoială, episodul a fost reprodus din memorie, însă aceasta era memoria nu despre o carte franțuzească, citită cândva, ci despre o carte citită nu prea demult, în grabă, – dar rusească. Era una din primele traduceri din Proust la noi”. Deci, A. D. Mihailov trimite spre o memorie cu inexactități și nu spre motivul de a constata că, în baza operei proustiene, Mandelștam, prin autosugestie și exerciții de psihologie conștient asumate, „își stimula memoria și făcea întoarceri în timp”.

CRĂCIUNUL. CHESTIONAR „RĂSUNETUL CULTURAL”

 

        Şi scriitorii se pregătesc de sărbătoare. Nu ne credeţi? Citiţi numărul de gală al
Răsunetului cultural.
        Ne alăturăm şi noi cetelor de colindători ce poposesc în casele dumneavoastră, când focul arde în vatră în noaptea de Crăciun, cu urările noastre de Sărbători fericite.
        “De ieşi gazdă până-n prag/ Că te colindăm cu drag/ Şi iară te băgă-n casă/ Ş-aprinde lumina-n masă/ Că-ţi intră Hristos în casă/ C-un mănunchi de busuioc/ Sã aibă Crăciunul scriitorilor gazda noroc/ Tăt mergând şi stând pe loc/ C-un mănunchi de nintă creaţă/ Să aibă gazda viaţă/ Tăt margând şi stând pe laiţă”.
        Cum arată Crăciunul dumneavoastră? Ce ne spuneţi despre colindele copilăriei?
Care era colinda preferată? La cine mergeaţi la colindat? Cu ce eraţi răsplătiţi? Cât din colindul străbun mai păstrează, azi, românii? Ne răspund scriitorii. 

Sărbători cu pace și bucurii! La mulți ani!

DIN POEMELE AVANGARDEI

 

INTERVIU PE AXA BELGRAD - CHIȘINĂU - ARAD

 

COȘUL COMPUTERULUI

 

1

...coșul computerului nu e partea secundară a ciberneticii ce nu trezește, să zicem, respectul, dar barem ațâță interesul pentru că – vă dați seama – ce diferență de aproape grad /nobiliar – plebeu/ există între fostul coș de gunoi, pe care îl țineați sub birou, pe când mai țăcăneați până la țicnire la mașina de scris, și coșul fără specificare (de gunoi), încorporat adecvat în structura computerului și cyberspațiului, încât la ministerul apărării al USA hackerii ruși sau chinezi nu încearcă să pătrundă în fișierele cu sigla „strict secret”, cât în coșurile computerului-mareșal și subalternelor sale din statul major, pentru că spărgătorii de rețele electronice știu prea bine, precum spionii clasicității, că ceea ce e aruncat la coș poate fi de o mai mare utilitate decât ceea ce e păstrat sub sigla „stric secret”. Astfel că și noi, dragă cititor de/pe display, vom cerceta într-un neobișnuit coș-trach – cel al literaturii, în special al poeziei din cyberspațiu ajunsă aici, bineînțeles, din circumvoluțiile creierului (rețineți: rădăcina, poate și... rătăcirea noțiunii circ) și zbaterea de inimă și de tâmple a autorului exigent cu sine, exigent cu alții, exigent cu tine, adică, mărite cititor căruia – presupune scriptorul – nu ți-ar fi neinteresant să vezi cum se reciclează metaforele (aruncate la coș), bacante încovrigându-se-n jurul barelor de bar, unde varbar cânyă demeia (de, erori de tastatură...) ceea, iar intelectualul decăzut până la – aproape – subcondiția de boschetar propovăduiește ceva bolborosit despre sufletul omului ca infinit limitat și paradoxal precum însuși omul asemănător lui Dumnezeu sau doar lui Ulise, sau regretatului prieten Ulici asemănător eroul, care cât pe ce să ardă în carbidul împroșcat de monstrul Caribda urlător și mitologic, de altfel ca și clonțul ăla eliberator de ficat omenesc (eliberator în sensul de – lichidator, terminator antic, cum ar veni); Ulise cel aruncat de naufragii pe nisipiștile plajelor antice – ce curate mai erau pe atunci! Nu ca azi, când, după plecarea turiștilor, toamna, marea frământă la țărm nisipuri în amestec cu resturi de vicii încâlcite prin etern destrămații prapuri ai algelor, prin uruiocul lor kaki, pe când deja la Neptun sus, pe culmea țărmului, în vreo grădină străjuită de sigla „proprietate privată”, prin ramii brumați se desfășoară în absolută singurătate involuntara ceremonie a gutuilor – în special spre Vila Stancu a scriitorilor acel ritual al cezurilor de galbe-auriu, pe când dinspre mare peste stabilopozi se abate ceața nălucie-vălătucie (aici chiar este indicat să recurgem la oarece procedee ale avangardiștilor de acum o sută și ceva de ani) ca o derută de-a surda, de-a uda cu paparuda suduită de pescăruși, în timp ce șoferii înjură gropile comune din asfaltul public al zonei zise de odihnă dar, de fapt, de zbucium, de discoteci, de amoruri galopante, astea încă din timpurile mai vechi, când plaja era de aur, pentru că era plaja junețelor noastre, când tinerii bărbați ce fost-am admiram vreo tânără plină de tact la mers, ca o simfonie – aici tactul subînțeles ca ritmul muzical dus spre orizont, spre acea porțiune de infinit care, probabil, odată ce e porțiune nu mai este infinit – aceste – posibil – metafore aruncate la coș conținând inevitabila nuanță de ironie ca din vreun poem al Ioanei Ieronim, chiar și din cele mai frumoase recitaluri de poezie pe viu sau pe... mort, dacă e să ne gândim că aici / acolo în preajma Vilei Stancu s-a înecat poetul proletcultismului, dar și al disidenței (dar și desinenței, diatezelor) Dan Deșliu. Însă un coș electronic (de – pardon – gunoi) e cel mai democrat loc din câte se poate închipui aici, găsind de toate întru literatură reciclată mai ales în postmodernismul prea puțin pretențios, ci doar supra-hiper-nițel arțăgos; poți găsi nu doar metafore ce-i treziseră autorului neîncrederea nu că în valoarea lor și posibila falsitate a vioarei dată drept a lui Stradivarius (nefiind vorba și de Ingres), ci – în mai multul pe care ar trebui să-l înglobeze – plus-valoarea ca în economia politică a capitalismului, unul dintre poeții sau prozatorii căreia a fost Karl Marx – ce sfinx și acest Marx!... Dar, în mare, în coșurile electronice, cel puțin pe durata acestei veri, – nimic nou, ca pe frontul de est, cândva, dar și astăzi...

 

2

 

...și cel estetic (frontul; ca să prelungim ideea din primul subcapitol), pentru că în contextul estetic coșul computerului mi se pare a fi însuși / însăși haos-poezia. Coșul și cocoșul care scurmă în gunoi sunt aproape înrudiți, cum aproape neamuri sunt poezia cu realitatea sau poate și realitatea cu irealitatea, inclusiv cu ex-președintele Snegur – ar fi aici / acolo în coșul (...) computerului și o – atenție – matematică tragică. Însuși universul, infinitul, eternitatea de asemenea ar putea fi ceva inimaginabil de tragic, iar la mijlocul a toate bietul om ce nu îndrăznește să conștientizeze asta, ci doar presupune timid, poate că înfricoșat, că aici, ca și pretutindeni, ar fi ca și cum vorba de bilet într-o singură direcție sau poate – de toate biletele în toate direcțiile dispersiei, neantizării; oricum primul, unicul, tot încolo duce...

 

3

 

DUPĂ MERSUL PE APE...

 
Deocamdată negăsind....

 
Având motivele Sale secrete
Dumnezeu deja chibzuiește cum
ar putea inventa dez-
inventarea parantezelor
și altor semne obsesive în
lumea cerească și cea sub-
                                         cerească
deocamdată negăsind soluția dez-
inventării unor invenții
și văzându-se nevoit a trage concluzia
(de etapă)
că e mai ușor făcutul
decât desfăcutul. 
 
Timpul, Sisif, pietroiul...
 
Din mersul îndărăt al tăbârcirii pietroiului
pe care îl împinge cu spatele
cu omoplații supraîncordați
în mâini ținând Ecleziastul
Sisif citește despre timpul de aruncat pietrele

și de timpul de adunat pietrele
după care urlă:
 
– Dar de ce nu și pentru mine, Doamne?
De ce nu și pentru mine?!...
 
 
Parte și întreg
 
Iată poezia
iată filosofia
iată toate testamentele vechi și noi
și cele încă nescrise... – toate
din părți de vorbire
și
deplin
din monolitul
infinit al muțeniei cosmice.
 
Iată părțile
iată întregul...
 

O FENOMENOLOGIE „NOUĂ”, LECTURA-AUDIO?

 
        

Mă tot gândeam să scriu un eseu despre lectură, zicându-mi că, în comparație cu ierbivorele și carnivorele, omul, ce e și una și cealaltă, mai e și verbovor sau logovor (ca s-o dăm nițel în verbo-creație), consumând, „devorând” cuvinte, în special pe durata cetitului, unele   dintre care, odinioară, erau destul de captivante, emoționante, chiar generatoare de lacrimi. Bineînțeles, nu e prea „atractiv” să scrii despre cetit în timpurile în care cuvântul, dacă nu și-a pierdut încă deplin sacralitatea, oricum și-a diminuat-o extrem de mult (...catastrofal, „apocaliptic” aproape); sacralitatea ca forță de influență, comuniune și continuitate ontologică. Apoi, lumea în general, iar cea contemporană în special (de la Nietzsche spre noi jalonare), a trecut, dacă nu cu „mare succes”, cel puțin cu destulă agitație logoreică, trei etape dezarmante: moartea lui Dumnezeu, moartea Autorului, moartea Cititorului. Umoriștii postmoderni se întreabă: pe cine am mai putea să-l dăm gata, cine e pe moarte?... Poate că e la rând chiar neobositul Deconstructor?
        Între timp (și între spații), se iscă o nouă fenomenologie socio-culturală, de la legere oculis (a lega literele cu ochii), cum mai numeau cei vechi cititul, lectura trecând deja și la „legarea” textului cu auzul, cu timpanele. Evidențele statistice ale pieței editoriale mondiale constată extinderea sferei de utilizare a audio-lecturii, ce devine tot mai atractivă, încadrându-se oarecum firesc, deja, „nedureros”, în contextul general al lecturii, în general, și ocupând un spațiu tot mai important în epoca digitală.
Și nu există motive de a spune că în procesul transformării Homo legens în Homo audiens s-ar înregistra animozități, conflicte, disconfort. Firește, și din motivul că o astfel de lectură „la auz” i-a fost specifică omului, omenirii încă în vremuri străvechi, când Homer nu era atât citi cu ochii, cât „citit”... cu timpanele, auzit.
        Acum câteva decenii, se vorbea de accelerarea ritmului cultural al societății, al lumii. Azi, o componentă a acestui spor de rapiditate ar fi și „lectura”-audio, auzitul cărților cu timpanele, nu cititul lor cu ochii, cu vederea. Probabil, modalitatea respectivă e specifică mai mult tinereții dominate, ai putea spune, de pasiunea absorbantă a lecturilor, multe, diverse, poate oarecum grăbite, cam neliniștite în dorința de a-și însuși cât mai multe energii, idei, sentimente necesare propriei firi, deveniri. De jur-împrejur, atâția tineri cu căști audio!
        Audio-lectura ar fi una... dublă? Cineva dă glas literaturii scrise, iar tu „citești” ascultând. Gând sugerat de ocupația mea curentă: ascult traducerile rusești ale unora din nuvele lui Dino Buzzati. Nu cred să recitesc și „Deșertul tartarilor”, ar dura peste 7 ore. Dar cine știe, poate pofta lecturii vine... ascultând...
        Prin urmare, „recitesc”, ascultând (o lectură agreabilă: Marina Zakeeva; există și alte versiuni, cu alți lectori-interpreți ai aceleiași nuvele), proza despre Marta cea zburătoare, ce se desprinde de culmea unui zgârie-nor, plutind, coborând spre terasele pline de mușterii bogați de la etaje, eleganți, afabili. Probabil, pe când scrisesem „Elegie disco”, cu motoul din Bulgakov despre zborul Margaretei, încă nu citisem acest text de Buzzati (Ragazza che precipita). Dar uite, italianul ar fi putut să se gândească la Margareta rusoaică, o umbră zburătoare a căreia ar fi Marta... O presupunere ce poate avea temei.
        Iar când trec la comentariile cititorilor-ascultători despre zborul Martei povestit de actorul-lector, îmi dau seama că într-un atare racursiu tehnico-pragmatic se aprind spiritele referitor la practica de lectură audio. Polemica auditorilor are atingere cu ideile „din exterior”, din sfera social-culturală, în care, să zicem, se mai vehiculează părerea că un atare gen de lectură, audio, ar însemna, nici mai mult, nici mai puțin, primitivizarea culturii lecturii. În urma versiunii propuse de cel ce dă glas operei literare poate apărea pasivitatea audio-cititorului, apoi neîncrederea în posibilitățile omului de a recepta calitativ un mare volum de audio-informație, plus alte observații și nemulțumiri, drept argumente ale adversarilor audio-cărților. Pe de altă parte, întru elucidarea cât de cât obiectivă a fenomenologiei audio-lecturii se întreprind cercetări medicale, psihologice ce constată particularitățile distincte ale unui atare gen de lectură, care, în mod ideal, ar necesita o sporită concentrare a atenției. Iar dacă ne reîntoarcem cu două mii de ani îndărăt, în antichitate, se pare că unul dintre primii care au formulat, implicit, diferența dintre lectura audio și cea tradițională, „clasică”, ar fi fost Seneca,  despre o scrisoare primită de la Luciliu anunțându-și un prieten că îi va spune părerile mai târziu, „când o voi relua. Deocamdată judecata nu mi se poate îndeajuns fixa: parcă nu aș fi citit, ci aș fi ascultat tot ce scrii. Îngăduie-mi să o și cercetez”. Avantajul lecturii directe, cu cartea în față, în comparație cu cea intermediată, audio, a fost înțeleasă nu de ieri, alaltăieri...

DIN POEZIA RUSĂ ȘI CEA UCRAINEANĂ

 

EU, POEZIA, CULTURA ȘI LIMBA RUSĂ...

Leo BUTNARU

O POSIBILĂ CONTIGUITATE 

ROMÂNO-SLAVONĂ ȘI REZULTATELE EI?

 

...efortul constant de a înzestra cultura română cu o fereastră către poezia de limbă rusă, tălmăcită cu empatie şi pricepere.

                                     Ovidiu Pecican

Cineva ar crede – greu de spus cu cât temei – că unul alde mine, care a trăit circa un sfert de veac (conștient) în preajma rușilor, uneori (rar totuși) chiar printre ei, nu a putut să nu fie cât de cât contaminat de așa-numitul suflet slav, presupus ca bântuit de abisalele contradicții ale unui dualism predestinat, ca și cum răstignit între păgânism și creștinism, păcat și credință,  posesiune și dragoste, ce nu poate duce decât la autodistrugere (dostoievskiană) etc. Nu știu, nu m-am gândit în mod special, dacă te pot influența înclinația, zisă a sufletului rusesc, spre grandoare utopică, existențialistă spre predispoziție tătaro-siberiano-boreală (poate că a imenselor stepe, totuși), spre misticism, discursul înflăcărat-profetic având de combustie și o impresionabilă doză de aqua ardente. Bineînțeles, atare presupuneri sau cvasiincertitudini, mai mult literar-șablonarde, nu te pot face prototip dostoievskian, dar, consider, contiguitatea, directă sau implicită cu ele, reușesc oarecum a te... deprovincializa, parcă angrenându-te mai simțitor în einsteiniana problemă ce te ajută să realizezi relativ conștient că „există întotdeauna un timp în plus, timpul însuși al spațiului” (Barthes). Greu de depistat posibilul transfer (și... cantitatea sau, altfel spus, importanța acestuia) în sufletul tău de român a ipoteticelor trăsături, presupuse drept constitutive ale „spiritului (sufletului) rus”. Poate că respectiva atingere de spirite (suflete), unul latin, celălalt slavon, se soldează cu anumite rezultate, însă ele ar ține mai curând de particularități, de caracter, de personalizare și sunt bine „asimilate”, „tăinuite” de acestea. În aceeași linie, s-ar putea divaga și despre contaminarea româno-franceză, româno-germană, româno-americană.

    În cazul meu, lucrurile (și faptele) nu se rezumă la contiguitate, ci mi-ar solicita, parcă,  și o autodefinire în contextul relațiilor cu literatura rusă, în contextul, ar fi de precizat, reciprocităților și bunei înțelegeri de o jumătate de secol și ceva, de când o traduc în românește, o cercetez, sub aspect istoric (în special cel al avangardei), scriu despre ea studii, eseuri, acord interviuri despre corelațiile literare româno-ruse etc. Astăzi, conștientizez că, pentru mine, în timp, actul traducerii nu a fost doar propriu-zis al traducerii, ci unul stratificat, în devălmășie cu bucuria și aviditatea lecturii, a studiului poeziei și strădania, oboseala plăcută a creației. Apoi, cercetări de variante, enciclopedii, dicționare, comparații cu alte traduceri, nu doar în română, surpriza de a putea găsi formulări personalizate, ale autorului din care traduc și ale mele, ca traducător, dar și... coautor, în românește.

Traducerea literară e o permanentă școală a scrisului elevat, a stilului ales, bine ajustat. O școală a înaintării întru perfecționare. E un mod temeinic de reciclare continuă întru avansare în studiul și subtilitățile limbilor din care traduci. Traducerea înseamnă deprovincializare, tendință de a te afla într-un spațiu mai vast, al universalului.

VINO SĂ STĂM SUB POM, SAU - FORMULA DE POLITEȚE

 

Chestionar     „Steaua”

Vino să ședem sub pom / Formula de politețe

 Leo BUTNARU

              – „Vino să  ședem sub pom/ De-asupra încă-i veac ceresc” spun versurile unui poem al lui Lucian Blaga. Umanitatea a crescut la umbra unor arbori cu puternice și ramificate semnificații, de la Arborele Lumii la Arborele Sefirotic, de la Pomul cunoașterii binelui și răului la Yggdrasil, de la arborii fantastici ai lui Hieronymus Bosch la bradul stilizat din reprezentările artei tradiționale românești la sărbătoarea japoneză a florii de cireș, de la plopii fără soț și teiul lui Eminescu la cireșii din amintirile lui Creangă sau la gorunul lui Blaga. Ne puteți vorbi despre un arbore care... v-a fost aproape, fie în scrierile dumneavoastră, fie în cotidian, în fața ferestrei, pe strada pe care ați copilărit, în parcul în care obișnuiați să vă plimbați, ș.a.m.d.?

– Într-o zonă atât de pitorească, bineînțeles și grație fastuoasei, luxuriantei răspândiri de arbori, cum e cea dintre Prut și Nistru, estul românesc, în satul nostru, Negureni de pe râul Răut, îmi erau dragi multe neamuri de pomi, ce ne populau aria, grădina, livada, haturile – meri, peri, vișini, cireși, zarzări, prăsazi (peri), șorcovi (duzi)...  Unul dintre ei mi-a inspirat un poem, pe care l-am pus și pe coperta unei cărți de junețe, Formula de politețe (1985): Prietene, piersice amice, –/ așa-ți ziceam, copacule frumos,/ primăvara înflorit în roz/ ba chiar aproape-n purpur înflorit.// Și iată-te-ntomnat,/ pe ramuri cu bogății/ și frunze scumpe, cărora le spun/ unii aurii, aurării./ Dar chiar și-acuma tot amic îți zic,/ nici gândind că ai putea/ să-mi răspunzi, de ți-aș vorbi umil:/ Domnule copac, măria ta,/ piersice alteță...// Prietene, amicul meu de viață, –/ acesta-i semnul meu de politețe. Scris, probabil, într-o dimineață de vară, când la geamul odăii (iatacul copilăriei și tinereții) mă saluta prunul cu goldanele chihlimbarii, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună... De jur-împrejur, arhitectura copacilor, de la haotic la clasicismul (vegetal), de la curățatul, îngrijirea coroanelor la impresionistul baroc vegetal. Toate, parcă esențializate, rezumate în pomul vieții dus la prohodire de om spre cimitirul Negurenilor, unde atâți alți copaci au devenit cruci, un fel de semne plus (+) care, de fapt, sunt categoricul minus (–)... Asta e! – ca un peisaj cu un singur pom, zis al vieții, pe drumul fără întoarcere, spre Negurenii de pe lumea cealaltă... Prin amintiri, acel pom al vieții, văzut cu ochi de copil și priceput ca sens abia-abia, atunci, demult, posibil să fi avut drept ramuri de sens, de înțeles chiar aceste cuvinte, aceste propoziții, ce vor ieși, mai târziu, la întâmplare, dintre file de revistă, de carte ca niște nervi sfâșiați sau, Doamne ferește! Ca niște vene tăiate...

AZI ȘI DE-A PURURI!