7.VI.1993
Cum aş comenta aceste readuceri de fragmente de cândva în prezentul
jurnal? Tot printre ele găsesc cel mai adecvat, cred, comentariu: „Sunt, sunt
de spus lucruri în sprijinul vârstei noastre”, zicea Saint-John Perse. Asta e
–în sprijinul oricăror vârste ale noastre se mai află câte vreun argument,
două…
În „Missa”, Hendel exprimă ideea „morţii Morţii” (îmi amintesc de nuvela
unui autor ungur „Doctorul şi Moartea”).
Prin 1968, din muzica clasică ascultam „Bărbierul din Sevilla”, „Scherzo”
de Chopin, opera „Cneazul Igor” de Borodin, alta – „Grozovan” (autohtonă), ceva
Şaleapin, Ravel, în special „Bolero”. Frecventam nişte prelegeri de
popularizare a muzicii clasice, conferenţiar fiind Preanişnikov (la B-ca Naţională
Dar de ce, la o adică, aş fi atât de drastic cu caietele mele de note de
cândva? Răspunsul ar fi cel pe care şi l-a dat sieşi Pierre Bayle (traduc din
ruseşte, dintr-un caiet din 1969): „Sunt destul de mândru şi nu vreau să se
ştie despre persoana mea ceea ce ştiu eu despre ea”.
E adevărat – ca să spun ceva neplăcut despre juneţea mea – în acele
caiete sunt prea multe urme de naivitate, departe de un stil şi o ţinută superioară
a scrisului.
Prin acelaşi an, citeam „Saloanele” lui Diderot. Din cel din 1761
reţineam şi următoarea remarcă despre picturile alegorice, licenţioase ale lui
Boucher: „Câtă bogăţie de obiecte şi idei! Omul acesta are totul, în afară de
adevăr”.
Citeam, în ruseşte, „Planeta oamenilor” de Saint-Exupéry, din care, pentru propria-mi
încurajare, probabil, extrăsesem următoarea observaţie: „El emana încredere în
sine, cum emana lampa lumină”.
Mai există un considerent care îndreptăţeşte drastica mea revizie prin
naivităţile odinioarelor: Stângace,
cam (bine) necioplită, dorind să pară mai mult decât este, juneţea mea
confesivă cam trăda starea firească, afişându-şi gesturi studiate, dar
neconvingătoare.
