POEZIA AVANGARDELOR VECINE, RUSĂ ȘI UCRAINEANĂ

DECANONIZAREA ARTEI, LITERATURII...

 

Leo BUTNARU

 

ÎN MARGINILE DECANONIZĂRII

 

Fiți gata. Totdeauna gata. Precum, cândva, pionierii sovietici ce urlau în cor: „Totdeauna gata!” „La apelul partidului!” – aceasta era provocarea instructoarei. De pionieri. De viitori neisprăviți. Unii, mai mult, alții, din fericire, mai puțin.

Așadar, fiți gata: de aici încolo, o să vă strâng la perete. Simbolic vorbind. Cu niște gânduri. Cu niște idei. Poate chiar cu vreun manifest. Să vedem cum se mișcă. Ideile. Ce iese. Până în final. De text și de autor ce se bat(e), de aici încolo, cu capul de peretele de diamant al absolutului. Sau, dacă e s-o luăm mai lejer: al nonconformismului. Care este de neconceput fără o doză, două de curaj.

Cunoscând tainica natură umană, personajul inadecvat, oarecât curajos, nu găsește de cuviință să piardă timpul cu ipocrite (pre)spuneri că, chipurile, el s-ar deosebi prin ceva anume de oameni, în general. Pur și simplu, ăștia, oamenii spun că el, inadecvatul, s-ar deosebi de ei. Ar face opinie separată. Pe când, în realitate și, concomitent, în irealitate (aici să ne gândim la subconștient, la Freud), reacția asortată cu ceva umor caragialian, nu humor bacovian, e caracteristică celui în stare a se personaliza, a fi adecvat lui însuși, invariabil în raport cu orice fel de metamorfoze (în afară de cele ale lui Ovidius), riscând să pară monocrom, însă numai din considerentul că cei care îl apreciază sau poartă ochelari de cal, sau ochelari negri, prin care nu pot distinge fulgurația, ca o dispersare, răspândire de curcubeu, extrem de fină a spiritului său.

Însă tipul nostru de personaj, neavansat, deocamdată, la rangul de erou, nicidecum nu se recomandă că ar putea fi sau ar putea să li se pară altora altfel, ba chiar – cu totul altfel, decât se poate el însuși recomanda sieși, în originalitatea sau banalitatea sa, ori în imaginația, ca să nu zicem – viziunea celorlalți, absolut din contră decât ar fi dorit să apară în afară, adică – în ochii altora. Firește, nici contrariul n-ar fi un capăt de lume, deoarece inadecvarea este fireasca situație generală și, concomitent, stare de individualitate, în care provocatorul (involuntar, ca de la sine, alias de la destin) nu corespunde reacțiilor celorlalți. Aceasta, în „amortizatoarea” (dar nu completamente: dezamorsatoarea) virtuții conform căreia atare tip ușor asocial dispune de calități proeminente de asociativitate (ca procedeu artistic) desfoliată de umbrele prejudecăților, încât, acolo unde insul-standard (social; posibil și… insul-stindard…) încearcă să identifice în haosul existențial contururi, lucruri, idei cunoscute, ușor recognoscibile, stereotipuri ce spulberă frica de necunoscut. El, subtilul cinic, nu doar că vede totul cum e, de fapt, în realitate, dar pare în stare să creeze și să le propună celorlalți noi stereotipii, ce (re)ies direct din sacramentala natură a irealității și, poate, chiar a haosului inevitabil.

Cam acesta ar fi omul liber, în special tânărul ce nu caută matrice artificiale, în care să-și muleze spiritul. El nu gândește că ar trebui să gândească, înadins, ca un inadecvat, nu acționează, cum o face un cinic. În atare poziție, el nu e nici pro, nici contra. Ci – doar este. Dar dacă și-ar zice să gândească și să acționeze ca un cinic (liber), va avea neșansa de a se contopi cu gloata, căreia îi place să tot repete că trăiește într-o societate, ba mai mult – într-o lume liberă.

Cei care au rămas marcați de epoca din care se trag, dar fără a fi în stare, la rândul lor, să marcheze acea epocă, încă nu se pot obișnui cu gândul că ei sunt citiți (dacă sunt, totuși…) de altcineva ce are o mentalitate deosebită de cumincior-obedientul realism socialism, în care conflictul se admitea doar între bine și mai bine (!), între foarte bine și excelent, între minunat și desăvârșit, desăvârșit și absolut. (Pe scurt, o necruțătoare confruntare sui generis pozitivă întru avansare valorică!) Cei marcați de epoca „respectivă”, care nu se lasă marcați și de contemporaneitatea „imediată” (începutul de mileniu trei), nu prea pot pricepe pe mai tinerii scriitori, artiști, în general, care și-au dat seama sau doar intuiesc, că demersul artistic este condamnat să reflecte ambele părți – lumină/întuneric – ale existenței, în care dualismul nu exprimă decât elementara legitate a conservării energiei, atât a celei distrugătoare, cât și a celei creatoare (mă rog, termenii și-ar putea schimba suma, însă, rămânând aceeași). Râvna spre ideal, armonie este inevitabil pusă în pandant cu discordanța, penibilul, în una și aceeași viață a noastră, a lor. Astfel că afirmarea unor valori (reale sau doar dorite ca atare) presupune și revolta contra standardelor/ canoanelor stabilite deja. Presupune și reflexiunile, dar și reviziile dure. În caz contrar încetezi să mai trăiești (și să retrăiești), reîncepând doar să exiști, ca un prolog implicit al unei jalnice supraviețuiri. Ca proces ne-intens. Ca sub-sens, ai putea spune.

Iată un volum de eseuri al lui Cristian Livescu, subintitulat sugestiv: Prin ruinele canonului literar. Astfel că, de se pune – și se pune, totuși, în continuare și cu oarece îngrijorare – întrebarea: ce se (mai) înțelege astăzi prin noțiunea de „canon artistic”, s-ar putea răspunde că deja pare a nu se mai înțelege, ci, mai mult intuitiv, se subînțelege reversul problemei, adică: absența canonului, ca un cod de convenții afirmate și relativ general acceptate (dacă am spune „respectate”, ar fi totuși prea mult…). Precum se știe, decanonizarea vine spre noi încă din post-romantism, via simbolism, futurism, expresionism, imagism, dadaism, suprarealism și, iată, astăzi, postmodernism care, permisiv cum e, acceptă, nu de puține ori, până și melanjul pseudoartistic, dar și – dacă doriți – urmarea retro-canoanelor și metodelor, dintotdeauna și de pretutindeni, pe care le-a cunoscut și le-a utilizat Arta Lumii. Apoi, să ne dăm seama cu necesară luciditate (și… inevitabilitate!) că, în parte, nici astăzi nu se poate face abstracție de mișcarea culturală contestatară ce apăruse în anii 1976-1977, cunoscută sub… „înspăimântătorul” nume… punk (!). Și la acest început de mileniu există tineri furioși ce tind a se încadra în imaginea unei voințe de „tabula rasa” – ca anihilare a produselor conformismului, concomitent, însă, tinzând spre o renovare culturală, ce apare în urma declanșării noilor energii; „synonyme d’une liberté de création maximum”, cum se spunea acum trei decenii.

Însă ecoul-punk ar fi doar o fațetă grafo-„sonoră”, să zicem, a stării-registrului de opțiuni al(e) unei părți – celei mai radicale – a literaturii anumitor autori contemporani, cealaltă fațetă-componentă-stilistică sau – toate astea precedate de prefixul „anti”, – fiind una de-a dreptul provocatoare, numindu-se, englezește-globalizant „trash” (franțuzește-mondializator s-ar numi déchets),– adică gunoi, rămășițe, vechituri (reciclate, probabil!), promovate ca gen literar, în care este admis ceea ce, de obicei, literatura tradițională (bună!) respinge; ceea ce-i face pe scriitorii de factură clasicistă să se ferească de atare „mo(n)stre” precum dracul de tămâie. Pentru că e vorba și de exagerarea (de multe ori – prin caricaturizare) a cruzimii și de utilizarea unui limbaj suburban, de abundența unor elemente neadmise în literatura „normală” – necrofilie, pornografie, coprofagie etcetera (în deplina fantezie, poate că uneori bolnavă) a autorilor răzvrătiți contra ipocriziei socio-morale; aici este posibil să se dea cea mai mare listă de componente antiestetice ce sunt recrutate în numele – mda… – literaturii, artei… Cu neutra pretenție că, de cele mai multe ori, „trash”-ul nu comportă nicio idee anume, niciun sens sau adiere de morală. Că ar fi, chipurile, în afara acestora.

E reală oare o atare „dezamorsare” de orice posibilă poziționare în entropia umană generală?… Eu unul nu cred în așa ceva. În sens contrar, dincolo de orice idee, sens, morală ar însemna – în afara oricărui rost. Iar fără rost ar fi imposibilă și tendința de a defini atare gen de creație drept revoltă verbo-mentală contra canoanelor și normelor existente.

De cele mai multe ori, „trash”-ul literar ține de aventură, fantastică, mistică, horror și, inevitabil, de atât de vitalul suprarealism. Ca lucrare de artă (totuși…) la plural, și trashismului îi sunt caracteristice tendințele spre stilul individual și oarece originalitate.

Prin urmare, ca și cum ne-am afla într-o transcanonicitate (sau: transcanonism), când, parcă, revine la ordinea zilei valabilitatea observației lovinesciene despre domnia unei „bunăvoinți principiale față de toate fenomenele de diferențiere literară”, unele dintre care – este evident – nici nu caută o corelare cu eventualele (dar, înainte de toate, necesarele) evaluări axiologice în baza modelelor, criteriilor, dogmelor, canoanelor, autohtone sau cosmopolite.

Or, poate, respectarea, în mod tradițional, clasic, a criteriilor „normativ-axiologice” e substituită de principiile emulative în virtutea (sau lipsa de virtute a) cărora s-ar încuraja, parcă, originalitatea, inovația, în polifonia atât de doritei diversități… amenințate de uniformizatoarea mondializare… Oricum, lipsa canonului admite… consolarea că, posibil, literatura, arta în general, se manifestă într-un regim transcanonic, în care autorii sunt liberi să respecte sau nu prescripțiile celor vechi (unii destul de actuali, ar trebui spus), dar și să individualizeze, oricât dorește, discursul, formula, stilul care, consideră ei (și nu fără temei), le permit să-și dezvăluie mai adecvat alchimia conștiinței și subconștientului creator. Această literatură transcanonică eu unul o văd (și) în relație sinestezică cu limbajul transrațional, teoretizat de cubofuturiștii ruși la începutul secolului trecut (Krucionîh, Hlebnikov, Zdanevici). În ambele cazuri, se poate ajunge chiar la extrema relativitate, învecinată confuziei și lipsei de sens, sau la ceea ce Marin Mincu numea „bolboroseală schizoidă, lipsită de orice principiu organizator”. De asemenea adevărat e că decanonizarea, ca „anulare” a determinărilor estetice (clare!), caracteristice literaturii timpurilor noastre, face ca registrul de ieșire la iveală să fie unul fabulos de atotcuprinzător, incluzând și ceea ce Adrian Marino trecea în revistă (și) ca „experiment, proiect, activitate în sine, nu o dată improvizație, chiar eșec”. Decanonizarea e o devălmășie a stărilor de fapt atât de diverse, încât concomitența lor nu poate să nu creeze (și), spuneam, confuzie. Astfel că problema ar fi dacă, pentru artă, literatură, există și confuzii… stimulatorii, benefice… Pare-se, există…

 

2007/2022

Viața Românească

Nr. 2, 2023

 

O CARTE ÎN PERCUȚII DE ECOU...

 

DUMNEZEU VORBEȘTE ȘI SCRIE PERFECT ROMÂNEȘTE...

DUPĂ 30 DE ANI / JURNAL 1993

 

UN RĂSPUNS

 

PAGINI CU DON CEZAR

 

POEME RECENTE

 

Remiză
 
Asta e cu fostul campion la șah
care a clacat, nu mai e – are insomnii.
Se frământă în sinea sa, geme, cu gânduri frânte de suferință
rugându-se zeilor pe care îi cunoaște
de la Hristos via Buddha spre Allah
pentru ca după nenumărate nopți de chin
renunțând parcă la mondiala miză
să accepte inevitabila sorții remiză
în fine ajungând să ațipească oarecât împăcat
sau doar resemnat
în fără de ieșire
etern pat de șah
pe tabla cu un singur pătrat – negru
al unui oarecare Malevici.
 
 
Nu se știe dacă...
 
De cum ai ceva timp liber
pentru a nu te prinde plictisul
învață să pilești cătușe.
 
Nu se știe dacă cineva nu va avea nevoie de
ajutorul tău
poate chiar tu
Doamne ferește...
 
Învață să pilești cătușe...
 

TIMP DE RĂZBOI

AVANGARDA - VICTIMA BOLȘEVISMULUI

 

NĂSCUȚI POEȚI, MARI SAU MICI

 

NĂSCUȚI POEȚI, MARI SAU MICI

                                                            Mori și tu, bătrâne, și taci, și nu te văita în zadar! 
                                                            Doar a murit și Patroclu și ce ești tu față de dânsul?
                                                                                             Homer, Iliada, XXI, 106-107

        Când fusese declarat cel mai mare poet în viață, după care nu a urmat nicio dezmințire, fie măcar așa, de ochii lumii sau de urechea lui Dumnezeu, Cel de Sus făcuse o rectificare necesară, trimițându-l pe acel trufaș în neființă, astfel că acolo nu putea fi considerat cel mai mare poet în moarte, fie și din fantasticul motiv că, pe undeva prin preajmă, s-ar fi aflat Homer, despre care se spune cu jumătate de gură, sau chiar cu jumătate de istorie literară se spune că, de fapt, nici nu ar fi existat, prin urmare paradoxul fiind că poți fi mare – fără să fi fost mic, adică prunc, adică – deloc fiind. Ești. 
        Prin preajmă ar fi fost și Hesiod, poetul de la sapă, care m-a făcut să mă gândesc că cei mai mulți ai mei au fost țărani, deci și eu dintre ei. Și era motiv să mă întreb: în cazul că ajungi poet, înseamnă să fii fruct ce nu a căzut departe de pom, sau departe totuși? Pe aici, unde creierul bardului pastoral, mioritic, gândește auriu, exact ca o mămăligă ce aburește, iar pe la noi versurile poetului patriot emană căldură, lumină și alte componente ale serviciilor comunale.
        Dar să revenim la alți eterni, și ei prin preajma lui Homer. Bineînțeles Safo, care poate că îi venea un fel de strănepoată lui Homer și care mă făcu să constat că există poete care, ca femei, sunt departe de a fi frumoase, însă foarte atrăgătoare. Ca femei, nu ca poete. Pe când Safo avea și unul și celălalt gen de magnetism. Iar eu, de-ar fi să o întâlnesc pe Safo, aș întreba-o: 
        – Magistro, nu știi cumva ce e cu duduile astea?! Toate așteaptă prinț pe cal alb și doar foarte puține – un poet pe Pegas pana-corbului. 
        (Poete, ferește-ți Pegasul de picătura de nicotină, lasă-te de fumat!)
        Undeva nu departe de Safo o fi Ovidiu de la Pontul Euxin, exilatul poet latin cu amar vers de pelin. Poate că și prin contribuția lui a fost ca românul să se nască poet. 
        Alții însă spun că nu ar fi așa, românul nenăscându-se poet, ci doar murind ca atare. Uneori – chiar ca poet genial... Sau poate adevărul ar fi că românul se naște poet și moare prozator. Uneori. Alteori, critic literar. Da, această variantă pare fi mai democratică în pluralitatea de opțiuni și mai aproape de adevăr. Luând în calcul și situația că, nu o singură dată, poetul foarte bun e cel trecut prin necruțătoarea proză a vieții, iar prozatorul – prin blânda încurajare a poeziei. Pe dinafară, pe de lături rămânând, bineînțeles, criticul. Literar sau lateral.

CĂUTÂND LA DINȚI CALUL TROIAN...

 

UN ALT POET IMPORTANT AL AVANGARDEI - VICTIMA GULAGULUI BOLȘEVIC

 

ROMÂNIA LITERARĂ, NR. 7, 2023

 DIALOG Leo BUTNARU - Cristian PĂTRĂȘCONIU

– La ce vise / proiecții în legătură cu literatura ai renunțat de tot, Leo Butnaru?

– Fiind vorba de vis, răspunsul va fi, oarecum intrinsec-predestinat, de asemenea vag, ca însuși visul, de o natură (și... anti-natură, poate!) indefinibilă. Renunțarea ar putea să țină, mai mult sau mai puțin, și de oarece... duritate, sau chiar delicată suferință. Adică, de ceea ce poetul numea „nemilostiva lege a firii”. În cazul meu, literatura a dislocat, a dat mai spre margini, spre plan doi sau chiar în uitare, alte porniri, impulsuri, să le zic artistice. Povestea e următoarea: de la o vârstă fragedă eram ispitit să pictez, să sculptez, să confecționez măști papier mâché, chiar să brodez (artistic!). Ajungând elev, ca interpret (cântam, dansam, spuneam poeme) și moderator, „dominam” scena școlii și pe cea a clubului din sat, probabil, în taină, gândindu-mă și la o eventuală carieră actoricească… – aceste și alte aptitudini sau, poate, doar intenții ținând de o autodidaxie ingenuă. Însă, fără școli pe aproape de Negurenii mei de baștină, unde aș fi putut învăța pictură, sculptură, muzică, actorie, toate astea – sub aspect de „realizare profesională” într-un mediu rustic s-au esențializat, ca de la sine, în opțiunea pentru coala de hârtie, creion și cuvânt scris. Abia mai târziu aveam să înțeleg că fiecăruia dintre noi îi este dat un cuprins de interes și manifestare mai propice decât alte spații, sau el însuși, copilul, tânărul, și-l alege, modelându-l și automodelându-se. Spațiul meu (zic astăzi) a fost să fie al scrisului și mediului (inclusiv de solitudine), pe care îl creează literatura. Pe scurt, mediul unui modest ArTistofan… Probabil, menit de ursitoare.

– Cu ce ai debutat – și când? De asemenea: cum era pe atunci – cum se trăia pe atunci – un debut în literatură?

– În ziarul raional am publicat notițe încă de pe la 14-15 ani. Iar debutul în poezie mi s-a întâmplat pe când eram elev în anul terminal al școlii medii și când colegul Costică Munteanu, prin clasa noastră, dar și prin celelalte două clase de-a zecea paralele, flutura (Vedeți ce avem noi? Un poet!), ca pe un drapel, ziarul republican „Tinerimea Moldovei”, în care îmi fuseseră inserate primele versuri. Apoi am frecventat mai multe cenacluri – „Eminescu” la Universitate, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Miorița” la Biblioteca Republicană, cel de la Casa Municipală a Tineretului, în unele din ele fiind printre protagoniști. Ba chiar, pe atunci, se țineau ședințe de cenaclu și la Politehnică, Medicină, după care chingile ideologice prohibitive au prins a se strânge tot mai mult.

Prima mea carte, „Aripă în lumină”, apăru în 1976, iar cineva scrisese: „Ce poet ambițios acest L.B.! Pe parcursul întregii cărți nu a comis nicio pereche de rime”. Adică, versul liber mai era privit cu destulă suspiciune de ciclopii realismului socialist.

Însă la o lună, două, după bucuria debutului editorial, am fost scos din pâine de la ziarul „Tinerimea Moldovei”, pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre Mihail Kogălniceanu, în care era pomenit și munteanul pro-unionist Grigore Alexandrescu, prieten cu moldoveanul. Mi s-a ridicat dreptul la semnătură. Însă nu mă dau de erou, pentru că același destin ingrat l-au avut și alți colegi și prieteni din redacție, prozatorii Tudor Marin, Ioan Mânăscurtă, Victor Dumbrăveanu, care m-au urmat în căutarea fericirii tânărului scriitor sovietic...

– Ce vise despre literatură (mai) poți avea azi, în Republica Moldova? Sau, dacă nu vise, atunci așteptări (cât de cât) realiste?

– Mă consider un norocos că, după anul 1990, am avut girul domnilor Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Aurel Rău, Sergiu Adam și Ioanid Romanescu, grație lor fiind... replantat mai spre... centrul mediului literar panromânesc, publicat în prestigioasele reviste România literară, Luceafărul, Steaua, Ateneu, Convorbiri literare. Și de atunci spre ziua de azi am rămas ca și cum un transprutean care, uneori, de un coleg sau altul din Țară, e întrebat: „Când ai mai fost pe la Chișinău?” Păi, eu chiar acolo locuiesc. Poate „derutează” și faptul că, prin ani, am editat câteva volume de interviuri, dialoguri cu foarte mulți dintre cei mai importanți scriitori români, astfel rămânând fidel și preocupărilor mele jurnalistice. Astăzi mă pot asocia celor care consideră că practicarea jurnalisticii este necesară scriitorilor, mai ales celor tineri, încă neexperimentați în structurarea profesionistă a textului. În redacție te convingi că nu poți rămâne exclusiv în limitele literaturii „pure”, ci trebuie să treci și în alte cuprinderi: ale istoriei, filosofiei, sociologiei etc.

Însușind – și prin activitate jurnalistică – un bun nivel de inginerie a scrisului, îți poți aplica mai cu rost harul. Apoi, tot în redacție, te convingi că literatura se naște din muncă și investire de spirit, nu din intenție nirvanizândă în așteptarea „șoaptei divine”...

– S-a schimbat de mai multe ori modul tău de a scrie literatură?

– Cu toate metamorfozările inevitabile prin epocile lumii în permanentă mișcare,  poetului de azi îi rămân contemporani și Ghilgameș, și Ulise, și Hamlet, și Hyperion, cei de la răscrucile interogațiilor sacramentale. Contemporani prin și în datele esențial-sapiente, prin constantele conștiinței, sensibilității și mentalității umane. Aici e universalitate și individualitate, lume și individ, poezie civilizatoare și cititor. Adevărata poezie a unei epoci concrete ce lasă să se resimtă, selectiv, fecunditatea începuturilor ei primordiale, precum și cea a experiențelor, căutărilor, școlilor, curentelor ulterioare, rămase peren valabile sub aspect ontologic, estetic. E o permanentă osmoză „internă” a poeziei tuturor timpurilor și națiunilor întru decantare, regenerare și reactualizare, prin retușuri, nuanțări și achiziții ce țin de caracterul sau specificitatea sensibilității umane la zi. Reevaluarea formelor și modalităților de expresie artistică, a evoluției/manifestării lor în funcție de starea istorică a sensibilității lumii. Astfel, poemele prezentului trimit, implicit, la poemele trecutului, iar poemele viitorului vor fi, evident, un răspuns sau o serie de răspunsuri extrase în urma lecturii altor poeme. Deci, peste timpuri, poeții de fapt reiau, uneori chiar reîncep, reconstituie sau fărâmițează din nou sistemele prozodice și de imagini, estetice, filosofice, lingvistice, sistemele de concepte pe care poezia le dezintegrează sau le reintegrează iar și iar, într-un multiplu joc, ce repune mereu în chestiune paradigma incertă, dar omniprezentă, a poeziei în general, ca ceva totuși irezolvabil, în jurul căreia gravitează conștiința artistică. Iar stilul personal presupune, deci, atât constante, cât și multiplicitatea existenței în nuanțe, prestanțe, orientări și reorientări, grație acestei disponibilități fiind posibile estetizări și semantizări ale singularităților (particularităților) discursive. E cea ce am simțit, simt, cred, și în propriul destin, mod de a exista și a scrie.

LA STRADA

 la strada 

YES-EU. CEVA ESENȚIAL...

 

Leo Butnaru                                                                                             Yes-Eu
 

Ceva esențial – buzunarele și agenda

 
        Țin minte ziua în care pornisem să mă cuibăresc în oraș (speram că va fi posibil, având în buzunar avizul că sunt admis la facultate; deci țin mine – era o zi ploioasă și eu mi-am zis că ploaia, precum spune proverbul, e a noroc, a belșug).
        Într-o mână aveam geamandanul nu prea mare, cealaltă mână – în unul din buzunarele trenciului. Apropo de buzunare – multe. Însă doar în cel din interiorul sacoului aveam ceva – avizul de la facultate, iar în altul – cam 3 bancnote de valoare – cum să vă spun? – ușor eufemistic: de valoare... medie.
Celelalte buzunare – libere (ca să nu le zic goale). Și aveam cam multișoare: 3 la pantaloni (inclusiv cel din spate), 2 la cămașă, unul peste inimă, celălalt peste plămânul drept; apoi – încă 2 buzunare ale sacoului (celelalte 2 le-am amintit deja); adică și buzunărașul de lângă rever. 4 ale trenciului (2 de interior).
        Încât astăzi îmi zic că atâtea buzunare erau libere (ca să nu le zic goale), pentru ca în ele să încapă cât mai multe speranțe și viitor. Inclusiv viitorul care, iată, clipă de clipă, imediat, se transformă în prezentul, în care mi-am dat seama de cele spuse aici, de cele pe care le tastez (și le... testez) chiar acum, clipă de clipă, când se fac prezent și tot atât de imediat – se fac trecut cu multe de toate.
Ehei, urmași de zei!, câte pot încăpea într-un trecut!, inclusiv ziua ploioasă – a roadă, a bine; trecutul în care pornește spre oraș adolescentul cu vreo duzină de buzunare, doldora de speranță și timp ce avea să vină.
        Și chiar au venit, dar, mai mult sau mai puțin, s-au cam cheltuit...
        Dar, să vezi, cât pe ce să uit! În unul din buzunare avem un carnețel. Cu versuri. Și câteva numere de telefon necesare: de la cârmuirea colhozului din Negurenii mei de baștină și de la poșta din sat – în caz că ar trebui să le transmit oarece veste sau rugăminte părinților, bunicii. Apoi telefonul unei mătuși (nu mai țin minte, pe linie maternă sau paternă), precum și numărul de telefon de la secretariatul facultății, unde în august depusesem actele pentru examenele de admitere. Informații necesare și în continuare, pe care aveam să le trec în prima mea agendă de telefoane. A unui adolescent sătean ce se orășeniza, fiind eminamente omul răscrucilor. Acum, peste cincizeci de ani. Agendă de telefoane cam (asta-i, Doamne!) trei sferturi deja post-mortem...

DIN POEZIA FRANCEZĂ CONTEMPORANĂ

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ CONTEMPORANĂ

 

UN POET RUS CÂNDVA EXPULZAT DIN ROMÂNIA

 

UN PROZATOR ȘI POET FRANCEZ IMPORTANT

 

DE LA POEȚI ANTICI PÂNĂ SPRE AI NOȘTRI...

 

PATIMILE DUPĂ DOSTOIEVSKI

 

POEME PRIN ANI / ANTOLOGIE DE ETAPĂ #12 (30 de texte)

O nouă contribuție la harta vie a literaturii române

UN IMPORTANT POET FRANCEZ

 

CITIȚI-LE COPIILOR - DIN REVISTA „FLORILE DALBE”

 

FINAL DE MISIUNE!

 

HAI SĂ DĂM MÂNĂ CU MÂNĂ / Discurs la Paris (lectură poem)

 

PE YOUTUBE, DOAMNA BIBLIOTECARĂ NATALIA GĂINĂ CITEȘTE UN FRAGMENT DIN POEMUL „IARNA ÎN ȚARA PITICILOR” (Ed. Junimea, 2017).

 

„COPIL LA RUȘ” - O NOUĂ EDIȚIE, REVĂZUTĂ, COMPLETATĂ

 

Despre Copil la ruși

        O doctorandă de la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți mă întreba despre genul pe care îl consider definitoriu pentru Copil la ruși, deoarece definiția de roman i se părea cam inadecvată. I-am trimis corespondentei mele mai multe recenzii despre cartea respectivă (Ștefan Borbely, Doina Cernica, Răzvan Voncu, Ioan Groșan, Constantin Cubleșan...), din care tânăra studioasă să afle și unele nuanțe despre genul/genurile cărora s-ar preta.
        Cu adevărat, e complicat să clasifici un atare tip de text, din acest considerent cei care l-au recenzat au exprimat păreri diverse, însă nu chiar... divergente, jonglând mai mult sau mai puțin abil (și îndreptățit) cu ele.
        Paginile, capitolele în cauză reprezintă povestea, poemul, memoria copilăriei mele, născute, în mare, și ca o străluminare, din interogații de sine. Iar astăzi le citesc/recitesc ca pe o probă de fidelitate a propriului sine chiar față de... sine. De mine, iertată fie-mi roua de nemodestie, constatând că, oarecum misterios, copilăria mea de dincolo de cărți, de până la cărți, dar deja și cu cărțile în față, acaparată, vrăjită de ce spun și te învață ele, mi-a dăruit ea însăși, generoasă, o carte, la care am scris și mai scriu chiar despre ea, copilăria – mare, mică? Oricum, nu prea îndelungată, dar care s-a întâmplat ca o fatalitate a... binelui, bucuriei și dragostei părintești. Și e fascinant ca tu însuți să-ți dai știre despre cel care ai fost și despre cei care au fost cu tine.
        Textul poate fi văzut și similar unei structuri romanești, voia boierilor! Eu însă consider că e un poem memorialistic – să ne amintim că și Gogol și-a subintitulat „Sufletele...” poem, ceea ce pe mulți continuă să-i derutează chiar și după peste 180 de ani trecuți de la publicare.
        Copil la ruși e bazat, în cea mai mare parte, pe faptele reale ale vârstei de aur, sintetizate în ceea ce a fost copilăria, în ceea ce a mai păstrat din acele vremuri memoria, dar și sufletul, conștiința. Dar și din ce au tezaurizat subconștientul, ideea, sentimentul. Contextul social, dar și visul. Fapta reală, dar și fantezia, toate țesute în (re)trăiri, rememorări, reinventări nostalgice de sine și de lume de cândva; ba chiar a unui univers întreg, al tău, al părinților, satului tău, din care extragi savorile dialecticii particulare, pomenindu-te, surprinzător, ortacul lui Breton ce predică despre „spiritul care plonjează în suprarealism (și) retrăiește cu exaltare partea cea mai bună a copilăriei sale”.
        Eu simt această narațiune cu largi postate poetice ca pe o simfonie a copilăriei și preadolescenței mele. Uneori datele, impulsurile concrete se înalță parcă prin vibrații de orgă în cerurile metaforelor, de unde, peste un pasaj-două, revin pe pământ, în Negurenii mei de baștină, în casa părinților sau în tremurul de unde ale Răutului cu irizări cromatice atât de diferite, până la fascinație, în dependență de jocul și intensitatea luminii zilei, serii, nopții și a sufletului de copil care, iată, peste ani, avea să ajungă scriitor al propriului destin.
        E multă muzică în emanația acestui poem memorialistic despre vârsta de ce?-istă a copilului ce împărățea în împărățiile visărilor și necuprinderile dorințelor de tot felul.
        Apoi, cu toată intensitatea metaforică a narațiunii, cu intruziunea... familiară a fanteziei în povestire, s-ar crea impresia că în unele pagini din Copil la ruși sunt, parcă, oarecum explicit… Posibil din motivul că, atunci când regăsești un detaliu, o nuanță, un fir tainic din copilărie, trăiești senzații mai speciale, ce ți se par foarte scumpe și nu te hotărăști să te desparți de ele. Inclusiv de întâmplări și detalii ieșite, se părea, definitiv de pe orbitele atenției și memoriei tale, însă, se dovedi, nu și din sfera afectivității tale, care și face să le regăsești în amintiri... mărginașe, dar surprinzătoare, încât te bucuri ca de un mare dar. Momente pe care le-au considerat demne de a fi reținute memoria și inima, conștiința și subconștientul. În pofida permanentului asalt al neantizării, a nărăvirii uitării.
        Nu mi-am pus problema ingineriei scrisului acestui text... Când va fi sa-l recitesc din nou, posibil să-mi dau seama de unele dedesubturi psihologice... Sau, posibil, nu... Mă va „dezorienta” poezia, metafora care apar pretutindeni, în trecut, în prezent...
        În general, în scrisul subsemnatului există un țesut conjunctiv, ce leagă poezia de proză, metafora de narativ. Această „substanță” literară „intercelulară”, care parcă s-ar cere să fie numită „inter-literară”, a și dus, de fapt, la „dispariția”, cum zic unii, distincției de gen sau la „contopirea” genurilor, cum cred alții.

L.B