O VIZITĂ LA ION DRUȚĂ. MOSCOVA

 

VIZITĂ LA ION DRUȚĂ

Jurnal

 
27.II.1977
 
        Suntem tot mai des „ciupiţi” de C.C. Literatura publicată în „Tinerimea...” le cam stă în gât. Merge greu. Unii inşi au grijă să fim ţinuţi în şah permanent. 
        „Sovetskaia Moldavia” critică „Mirosul de gutuie coaptă” a lui Druţă. Nuvela a apărut încă acum patru ani, însă, aici, tot atâta vreme a fost trecută sub tăcere... Acum?... Vedeţi, ’neavoastră... Se ştie de unde porneşte campania.
        Şi tocmai acum câteva zile mi s-a ivit ocazia să plec la Moscova. L-am rugat pe Ion Druţă să-mi facă rost de un bilet de favoare pentru „Sfânta sfintelor” (Teatrul Armatei; regia lui Ion Ungureanu). M-a invitat să-i fac o vizită acasă. Plecând de la el, am rămas convins că, acolo, la Moscova, Druţă e mult mai informat decât s-ar crede despre cele ce se pun la cale la Chişinău. Zicea că vrea să rupă orice legătură cu editurile şi teatrele din Moldova.
        Mă mustră uşor că aş fi, chipurile, prea timid. „Şi atunci, la întâlnirea de la Institutul Agricol, când te-am cunoscut, rămâneai la vreo 20 de paşi în spatele nostru” (modul lui de-a exagera cu bună intenţie...). Excesul de modestie îl tratează drept un neajuns al moldoveanului. „Suntem prea nu ştiu cum, aşa...”
            Îmi arată decupările recenziilor la spectacolele sale, apărute la Vilnius, Tula etc. Elogioase. Mai zice: „Sovetskaia  Moldavia însă nu pot s-o citesc. Cam ştiu ce scriu. Mă pricep”. (Însă numărul curent al gazetei chișinăuiene îl avea la îndemână!)
        La Moscova te poţi întâlni şi cu cei cu care ani de zile nu te-ai văzut la Chişinău: compozitorul Ion Macovei, sufletist, f. talentat, cuceritor prin felu-i de-a fi.
La spectacolul „Sfânta sfintelor” – foarte mulţi moldoveni. Moscova parcă focalizează, dar şi risipeşte iremediabil.
 
19.III.1977
 
        Când l-am vizitat la Moscova, Ion Druţă mi-a vorbit cu rezervă, chiar cu neîncredere despre F. Şi V. Cine ştie ce suspiciuni, poate că şi nefondate, îl vor fi pus în gardă. Ceva nu i-o fi plăcut sau cineva a iudit, cum se zice la Negureni. Nu prea se înţeleg multe din acel druţian: „Mi se pare că...”  Mai curând, ar fi la mijloc strădania cuiva, care i-a transmis fel de fel de zvonuri; o uşoară turnătorie.

LOCUL DE VECI AL LUI ION DRUȚĂ

PRIMA LUNĂ DE TOAMNĂ

FĂRĂ ION DRUȚĂ

(3.IX.1928 – 28.IX.2023)

Suntem în prima lună de toamnă... Fără Ion Druță (3.IX.1928 – 28.IX.2023), care, pe 30 august 2023, își semna testamentul, cerându-și iertare de la cititori că nu-l mai poate scrie de mână, ci l-a potrivit, literă cu literă, la computer. Celebrul scriitor menționa: „Corpul meu să fie transportat în patria mea mică, la Soroca, la Lumânarea Recunoștinței... Cer să fiu înmormântat în liniște și cu multă modestie, fără discursuri lungi și cu intrări în diferite locuri unde am activat. Poate cu excepția Teatrului Național, unde se mai aud replicile eroilor mei”.

Aici inserez două imagini din 23 septembrie 2017, când se ținea Festivalul de Literatură Chișinău - București.

ION DRUȚĂ: 3.IX.1928 - 28.IX.2023

 

3.IX.1928 - 28.IX.2023

Leo BUTNARU
 
 

JURNAL CU ION DRUŢĂ

 
 
3.XI.1970
 
        Din „Cartea Poeziei”– mărturisirile lui Vasile Coroban, rondelurile lui Boţu, poezia a doua a lui Codru şi „Murea pe scenă cineva” de Matcovschi. Din Ion Druţă: „Acel simplu om al nostru, care întâia oară le-a zis florilor din capul primăverii lăcrămioare, trebuie să fie şi el aşezat printre marii poeţi ai neamului nostru”. Spre final: „«Mioriţa» ne-a creat o magistrală pentru secole, şi ar fi stupid să încerci cu opincuţele tale a bătători o cărăruşă în preajma acele magistrale numai din teama să nu-ţi pierzi individualitatea».
 
7.VI.1971
 
        Citesc „Doina” lui Ion Druţă, publicată în nr. 5 al revistei „Teatr” (Moscova). La noi, trebuia să se numească „Semănătorii de zăpadă”. Dar – interzisă de a fi publicată şi montată. Proştii, fricoşii... Cuvintele nu-şi pot afla adevărata lor valoare. Muzica noastră, frumoasă, duioasă, melodioasă – şi chinuitul surogat muzical. Druţă tinde spre frescă şi monumental: accente de irealitate în vecinătatea mitului. Aici, „Hora fetelor”, precum „Periniţa” în altă piesă a sa, „Casa mare”, ţine de laitmotiv, de contrapunct; un ecou ce revigorează omul. Umor fin. Probabil, greu de montat. Gligore: „Dar ştii dumneata oare, frumoasă  domnişoară, de ce mă tot încăpăţânez eu să beau?” Doina: „De ce?” „Pentru că nu există dreptate”. D.: „Chiar pentru aceasta ar şi trebui să bei?” Gl.: „Ba nu, pentru că eu de-acu am băut din cauza că nu există dreptate! Şi am hotărât să nu pun picătură în gură”. (Traduc din ruseşte.)
Doina – personaj ireal. Spre finalul actului II, se înfăţişează şi ea. Drept cunoştinţă veche a lui Tudor. Îl descoase de câte în lume, lună şi stele.
        Consider că niciun alt final de piesă, din câte s-au scris la noi, nu este atât de puternic. Până la durere sfâşietoare, până la lacrimi.
        Druţă face un rechizitoriu dur personajelor sale. În afară de Doina, Veta şi Gligore. Chiar şi Fima e supus oprobriului. (De altfel, nu mi s-a părut prea bine individualizat. Neconturat deplin. Pentru că, atunci când Tudor îi spune să ducă strugurii la Chişinău, Fima tace, nu se opune.)
        Pe 21 martie a. c, Ion Druţă a publicat în „Komsomoliskaia pravda” eseul „Plugarii în Chişinău” (Хлебопашцы в Кишиневе).
 
28.VII.1971
 
        Îmi amintesc că, acum vreo doi ani, după examen, Dodiţă mă întrebase:
– Cum de s-a întâmplat că n-ai luat nota maximă? Cum iese, eminent în şcoală, foarte bun la două-trei sesiuni de examene şi acum cobori?
– Am luat un «bine» în loc de un «foarte» din motivul că nu m-am lăsat convins de Druţă că Gheorghe Doinaru ar fi fost atât de legat de pământ, încât să lase baltă dragostea sa.
 
2.VIII.1971
 
        Am citit „Măicuţa-glie” şi „Adio, Gulsarî” de Aitmatov. Pentru a doua nuvelă, i s-a decernat al doilea premiu Lenin. Sunt nerăbdător să găsesc timp pentru a-i citi şi „Geamilia”, pe care Louis Aragon a tradus-o în franceză, afirmând că ar fi cea mai bună povestire de dragoste din câte cunoaşte el. Ba chiar a specificat: „Din lume” şi că „Manon Lescaut” sau alte opere celebre de acest gen nu importă pentru el, când are în faţă „Geamilia”. (Cam mult zel în această exagerare bine intenţionată... De altfel, pentru „Geamilia” Aitmatov a luat primul premiu Lenin.)
        „Adio, Gulsarî”, viaţa unui biet cal în colhoz... Probleme violente, arzătoare, pe care scriitorii din Moldova (noastră) abia dacă îndrăznesc să le... şoptească. Cu excepţia lui Druţă care, pare-se, are multe în comun cu Aitmatov, sau Aitmatov – cu Druţă: e acelaşi lucru.

CUM E, TOTUȘI, LA DOSTOIEVSKI?...

IDEI - ORIGINI ȘI CONTAMINĂRI

 

Leo Butnaru

„Transhumanța” ideației întru creație 

Dacă i-am aplica literaturii principiile euristice, am încerca o grea dezamăgire: rar scriitor ar putea fi recunoscut ca original, autentic în demersurile sale; puțini literați au reușit să abordeze aceleași teme, respectând (și) unul din principiile de bază ale creației – de la identic la diferit. Iar temele, su­biectele, genurile, speciile, stilurile, înaintea cărora stă însuși materialul literaturii – limba, nu au o paternitate posibil de identificat, decât la modul generalității și genialității colective. Neaparținând nimănui ca... drept de autor, ele sunt în egală măsură ale tuturor autorilor care au fost, sunt și vor veni. Astfel că reluările și reelaborările elementelor fundamentale ale artei sunt solicitate imperios de evoluția analogiilor, încă din timpuri imemoriale, când a început pelerinajul temelor, ideilor, motivelor ce aveau să revină iar și iar în creația artistică. Deja nu doar Cel de Sus știe că Biblia are ce are cu literatura religioasă sumeriană. Cei care au trudit la ctitoria Sfintei Scripturi au tras cu ochiul și prin tratatele păgâne ale contemporanilor – Arrian din Nicomedia, Marc Aureliu, Luchian, Iosif Flavius... Să se mai remarce câte coincidențe demonologice sunt în „păcătoasele” opere ale lui Plutarh-păgânul politeist și în Noul Testament!

Și astăzi, noi toți, scriitori și cititori, ne aflăm în această – hai să-i zic românește, aproape... mioritic – transhumanță universală a ideației întru creație, diversificare, pe nou relegare, reîntrupare artistică. Ba mai mult, prin... ricoșeu, în turbioanele, învolburările de atare gen e și „recenta” inteligență artificială, supusă și ea legităților misterioase de izvodire a operelor sau, mai rar, a capodoperelor de sinteze idei-sentimente, conștient-subliminal. Iar noi, reiterez, suntem în interiorul circuitului și nicidecum nu putem fi absolut... puri, absolut originali în compozițiile literare, filosofice etc. Râvnim sau nu descoperiri, personalizări tematice, de viziune, de stil, nu o singură dată ele se iscă, se mișcă în convertizorul intimității auctoriale. Însă însușirea unor procedee sau metode de creație inedite nu ar însemna, pur și simplu, o discretă sau abilă „retragere la timp” de la izvorul inspirației, ideației, deschis de înaintași, ci imperioasă necesitate de a-ți dezvălui și osebirile harului de care dispui, ordonându-le, sistematizându-le și sincronizân­du-le într-o viziune personală.

Unii autori reușesc să disocieze temele până la un punct, în concordanță cu specificul conștiinței umane, prezente într-un timp istoric, etic și estetic. De aici încolo, alt­cineva întrevede o continuare și modificare de optică. Firește, în acest caz nu poate fi vorba de necroforii ce se hrănesc din „cadavrul” ideal al spiritului continuu, avându-se în vedere doar incontestabilii creatori care știu că, până la urmă, în artă, destinul propriu este con­­diționat de prevalarea individualului. Aflându-se într-un proces intim-familial de interacțiune cu obolul predecesorilor, artistul de talent nu numai că face școală de însușire a datelor profesiei după „lecțiile” altora, ci retranscrie și aplică aceste „prelegeri” într-un mod personal, rar întâlnit, dar posibil totuși, care duce (dacă nu la descoperiri...) la revitalizări și nuanțări unice.

DIALOGAȚI CU COPIII

 

JURNAL 1993

 

POEZIA PE MAPAMOND

 

DIN COSMOGRAME

 

10 ANI BUNI

 

Fără a nedreptăți alte... decenii

 

Fără a nedreptăți alte... decenii (tuturor le sunt recunoscător pentru inspirație, sugestii, generozitate), de remarcat ar fi, totuși, deceniul-axă, deceniul-turnantă, median între celelalte zeci de ani (asta e...), de când mă aflu în literatură. Adică anii 1988-1998 (și ușor prin... împrejurimi temporale), perioadă (deja... epocă... personală), în care mi se întâmplaseră cărți de poeme, proză și eseu, intrarea și „aclimatizarea” în spațiul artistic din dreapta Prutului, colaborarea cu edituri din Iași, București, cu reviste prestigioase – „România literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Contrapunct”. Am avut călătorii peste hotare (Franța, Grecia, Suedia, Bulgaria, Ungaria, Austria, Mongolia, Turcia...), dar a fost să cunosc în toată splendoarea ei și România dodoloață, în care, până în 1987, molohul ruso-sovietic îmi interzisese accesul. Au apărut traduceri din poezia mea în alte limbi. Ioanid Romanescu mi-a prefațat și editat la Iași prima carte în dreapta Prutului, „Iluzia necesară”. Am avut șanse și deschideri spre literatura română și ca jurnalist, conversând/dialogând cu D. R. Popescu, A. Pleșu, M. Sorescu, F. Neagu, N. Breban, D. Vatamaniuc, A. Rău, I. Alexandru, C. Baltag, Gh. Tomozei, P. Stoica, M. Tomuș, L. Ulici, M. Ciobanu, M. Martin, E. Simion, A. Blandiana, I. Romanescu, D. Tudoran, M. Nedelciu, I. Miloș, G. Țărnea, M. Tupan, E. Uricaru, Sorin Preda... În dialog cu acești și alți colegi parcă aș fi conștientizat și trăit condiția intelectualului ce are grijă să nu se plafoneze, deci și condiția scriitorului care ar fi, ar rămâne... student etern, ca prin vechimile chinezești. Nimic jenant în atare stare de învățăcel non-stop și fără frontiere entropice. Convorbirile au intrat în volumele „Spunerea de sine” (1994) și „Prezența celuilalt” (1997).
        Colegii m-au mandatat să fac delegațiile necesare, pentru înregistrarea oficială a Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, prin ani fiind și președintele ei.
        Cam pe la mijlocul acestui deceniu au apărut și, cum să zic? –  invidii, animozități care mă vizau, – căci oameni suntem și mai ales români, nu? M-au ajutau să atenuez necazurile și adumbririle tensionat-emotive simpatia și prietenia confraților din Iași, București, Galați, Botoșani, Cluj, Timișoara, Suceava, Piatra Neamț, Focșani, Râmnicu Sărat, Constanța etc. Dacă s-ar acorda o patalama a prieteniei panromânești, cred că aș putea fi printre cei care o merită.
        Nu știu dacă e... modest să spun că respectivul deceniu e jalonat și de Premiul USR (Poezie) pentru volumul „Gladiatorul de destine”, binecuvântat de Fănuș Neagu („Cartea Românească”), însă așa a fost. Iar primul premiu important, care mi s-a acordat în dreapta Prutului, veni de la revista  „Luceafărul” (1992), fiind onorat să-l primesc alături de Cezar Baltag.
        În fine, cam așa s-au rânduit întâmplările, iar mai multe le pot spune volumele de biobibliografie, care au avut inspirația, acribia și generozitatea să mi le elaboreze Biblioteca Municipală „Hasdeu”, Chișinău, și Biblioteca Națională a Moldovei.

CURENTE, DIN REVISTA EUPHORION

 

Leo Butnaru

 

 

Întrebare, răspuns

 

E de înțeles că orice naștere

ivire

faptă

sunt răspunsuri la anumite întrebări.

 

Doamne,

apariția lumii a fost răspunsul la care întrebare

pe care ți-ai pus-o în atot-

cuprinzătorul Sine?...

 

Sau să fi fost o întâmplare

ce nu a pornit din nicio întrebare?

 

Filozofie la firul ierbii

 

Recunosc

din păcate nu aud cum iarba crește

dar

chiar fără dispozitiv acustic

aud cum vorbesc între ei

fluturii pe iarba și prin iarba

                                   căreia

unii îi aud creșterea;

 

fluturii de pe modestele ei inflorescențe

de pe care

cu bătaia aripilor

spulberă polenul întru alogamie

de iarbă multianuală

poate chiar de iarbă veșnicie;

 

aud clar cum

în plină amiază

uneori nițel patetic

cumva abia-abia retoric

fluturii vorbesc, discută între ei

mai ales când filozofează

așa

ca omul când se îngândurează...

 

 

Ghid la arhaisme

 

În minte

se întâmplă să trec în revistă

vreun dicționar, două de arhaisme

cuvinte de culoarea pergamentelor

a fetrului pălăriilor arse de soare ale sătenilor

a șiacului de pe vremuri.

 

La un moment dat

în spațiile întinse ale arhaismelor

mă surprind că parcă l-aș aștepta

pe Bogdan Petriceicu-Hasdeu

căruia să-i spun cum i se adresase Vergiliu

lui Dante: Tu duca, tu signore e tu maestro...

 

O INVITAȚIE

 PE 3 SEPTEMBRIE, AȘ FI BUCUROS SĂ NE REVEDEM LA O DUBLĂ PREZENTARE DE CARTE - SALONUL BOOKFEST CHIȘINĂU, ORA 14.00, STANDUL EDITURII JUNIMEA. NUMAI BINE SPRE FOARTE BINE VERSUS MINUNAT!

ANI MAI TINERI, TIMP PRIELNIC...

 

Fără a nedreptăți alte... decenii (tuturor le sunt recunoscător pentru inspirație, sugestii, generozitate), de remarcat ar fi, totuși, deceniul-axă, deceniul-turnantă, median între celelalte zeci de ani (asta e...), de când mă aflu în literatură. Adică anii 1988-1998 (și ușor prin... împrejurimi temporale), perioadă (deja... epocă... personală), în care mi se întâmplaseră cărți de poeme, proză și eseu, intrarea și „aclimatizarea” în spațiul artistic din dreapta Prutului, colaborarea cu edituri din Iași, București, cu reviste prestigioase – „România literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Contrapunct”. Am avut călătorii peste hotare (Franța, Grecia, Suedia, Bulgaria, Ungaria, Austria, Mongolia, Turcia...), dar a fost să cunosc în toată splendoarea ei și România dodoloață, în care, până în 1987, molohul ruso-sovietic îmi interzisese accesul. Au apărut traduceri din poezia mea în alte limbi. Ioanid Romanescu mi-a prefațat și editat la Iași prima carte în dreapta Prutului, „Iluzia necesară”. Am avut șanse și deschideri spre literatura română și ca jurnalist, conversând/dialogând cu D. R. Popescu, A. Pleșu, M. Sorescu, F. Neagu, N. Breban, D. Vatamaniuc, A. Rău, I. Alexandru, C. Baltag, Gh. Tomozei, P. Stoica, M. Tomuș, L. Ulici, M. Ciobanu, M. Martin, E. Simion, A. Blandiana, I. Romanescu, D. Tudoran, M. Nedelciu, I. Miloș, G. Țărnea, M. Tupan, E. Uricaru, Sorin Preda... În dialog cu acești și alți colegi parcă aș fi conștientizat și trăit condiția intelectualului ce are grijă să nu se plafoneze, deci și condiția scriitorului care ar fi, ar rămâne... student etern, ca prin vechimile chinezești. Nimic jenant în atare stare de învățăcel non-stop și fără frontiere entropice. Convorbirile au intrat în volumele „Spunerea de sine” (1994) și „Prezența celuilalt” (1997).
        Colegii m-au mandatat să fac delegațiile necesare, pentru înregistrarea oficială a Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, prin ani fiind și președintele ei.
        Cam pe la mijlocul acestui deceniu au apărut și, cum să zic? –  invidii, animozități care mă vizau, – căci oameni suntem și mai ales români, nu? M-au ajutau să atenuez necazurile și adumbririle tensionat-emotive simpatia și prietenia confraților din Iași, București, Galați, Botoșani, Cluj, Timișoara, Suceava, Piatra Neamț, Focșani, Râmnicu Sărat, Constanța etc. Dacă s-ar acorda o patalama a prieteniei panromânești, cred că aș putea fi printre cei care o merită.
        Nu știu dacă e... modest să spun că respectivul deceniu e jalonat și de Premiul USR (Poezie) pentru volumul „Gladiatorul de destine”, binecuvântat de Fănuș Neagu („Cartea Românească”), însă așa a fost. Iar primul premiu important, care mi s-a acordat în dreapta Prutului, veni de la revista  „Luceafărul” (1992), fiind onorat să-l primesc alături de Cezar Baltag.
        În fine, cam așa s-au rânduit întâmplările, iar mai multe le pot spune volumele de biobibliografie, care au avut inspirația, acribia și generozitatea să mi le elaboreze Biblioteca Municipală „Hasdeu”, Chișinău, și Biblioteca Națională a Moldovei.

DONATOR TUTUROR

 

Nicolae Oprea     

Poetul dintre generaţii

            Dintre scriitorii de aceeaşi limbă din Republica Moldova care forţează procesul reintegrării în literatura română după 1989, încă tineri în momentul revoluţionar, se evidenţiază prolificul Leo Butnaru, datorită plurivalenţei creatoare şi prin energia comunicării dincolo de limitele frontaliere, mai cu seamă prin intermediul traducerilor. Timp de aproape o jumătate de secol a publicat în ritm trepidant numeroase volume de eseuri, proze, jurnale de existenţă şi memoriale de călătorie în spaţiul european şi asiatic, interviuri şi traduceri. Ca traducător s-a remarcat prin tălmăcirea programatică a creaţiei avangardiştilor din geografia slavă învecinată, rusă şi ucraineană. Debutul absolut a fost marcat, însă, prin culegerea de poezii Aripă în lumină (1976), publicată la un an după prima carte a regretatului Nicolae Dabija, considerat liderul noii generaţii basarabene. În anii de vârf ai generaţiei optzeciste a publicat volumele Sâmbătă spre duminică, Formula de politeţe, Duminici lucrătoare şi Şoimul de aur, însă toate au apărut la edituri din Chişinău cu circulaţie restrânsă. În ultimii ani, versurile sale au fost transpuse în limba mai multor ţări din cele două continente, începând cu rusa şi ucraineana (!): franceză, engleză, spaniolă, polonă, germană, bulgară, turcă, armeană, georgiană,  lituaniană etc.

EUGEN CIOCLEA: 75 DE ANI DE LA NAȘTERE

 

NU TRAGEȚI DE CIOCLEA...

 (Despre debutul adevărat și poziția... generaționistă)

La ce mă gândesc chiar în ziua, în care Eugen Cioclea (1948 – 2013) ar fi împlinit 75 de ani?            Unii autori de referințe sau că nu știu, sau că fac abstracție, conștient, de faptul că Eugen Cioclea nu a debutat ca poet în 1986 (în ce mă privește, de ar fi adevărat, nu aș avea nimic contra, chiar aș fi oarecum măgulit: eu i-am pregătit pentru publicare în LA acel grupaj de versuri). Atare inexactitate sugerează ca și cum că Cioclea ar fi fost un neofit... optzecist! Dar de unde, odată ce însuși poetul mărturisea că își consideră drept debut poemul „Început”, publicat în 1973 în ziarul „Tinerimea Moldovei”. Adică e timpul când debutau în periodică, apoi editorial mulți din cei considerați a constitui generația șaptezeci a poeziei pruto-nistrene. Iar în 1977 un grupaj din versurile sale apar în revista „Nistru”. Cei care, de-a surda, o țin una și bună că Eugen Cioclea ar fi debutat în 1986, „pe timpul apariției optzecismului basarabean”, el însuși fiind un stâlp (de nădejde) al acestui fenomen, pe cât de vag, pe atât de drag (lor), ar face bine să citească și să înțeleagă care ar fi estetica și plasamentul... generaționist al poemelor din revista „Nistru”, 1977 („Altă iubire”, „Clopotul necântat”, „Liniștea”, „Luminos”). Rezonează oare ele cu trâmbițatul, de către unii „exegeți” și „amici”, optzecism al lui Cioclea? Să fim serioși și să învățăm, totuși, a decanta, sub aspect canonic, baribilianismul, dinescianismul, maiakovskianisml, labișianismul (lupta cu inerția), esenianismul, chiar păunescianismul  etc., la care se fac trimiteri, pe drept, întemeiate, de unii din cei ce opinează despre poezia lui Cioclea, făcând-o lucid, argumentat, în pofida tentației de a o declara, încă de la începutul  anilor 70, postmodernistă, optzecistă, astfel de obsesie mie unuia părându-mi-se de-a dreptul incompetentă, frivolă până la aberație. Nici chiar în grupajul de poeme, pe care l-am pregătit chiar eu și l-am semnat pentru publicare, în secție, și apărut în noiembrie 1986 în LA (Conştiinţa de sine; Rampa; Frunza eretică; Plai; Pretext; Triumful materiei; Dilema; Cină irodică; Iluminare) Cioclea nu e postmodernist și mai ales optzecist, fiind  pur și simplu un poet bun, singularizat, crescut și educat în undele creației interbelicilor, dar și ale generației 60. Erau texte libere, pe alocuri îndrăznețe, „permise” de... începutul de perestroika. Criticii competenți nu se angajează să tragă, să smulgă de Cioclea, ba în jos, spre șaptezecism, ba în lături, spre optzecism. Iar cei care au făcut-o sau o fac ori sunt pur și simplu afoni la poezie, la canonicitatea, estetica ei, sau au niște mărunte interese de grupuscule – prezența lui Cioclea le-ar spori oarecât importanța.

De la dreapta la stânga: Eugen Cioclea, Nichita Stănescu, Nicolae Popa și Leo Butnaru.

30 DE POEME PRIN ANI / ANTOLOGIE DE ETAPĂ # XVIII

DEBUTUL CA EGO-FENOMENOLOGIE

  

                                               Debutul – nuanțe, particularități

 

                    I. Călătorii în spații reale și în „cosmosul interior”

 

        La timpul debutului, când ai un prim text publicat, nu poți trăi decât o indicibilă stare de entuziasm, de speranță (oarecum... anarhice). De oarece ambiție. Un timp mai lung sau mai scurt. Când încă nu ai un crez estetic, dar simți că îl râvnești, îl cauți cu febrilitate. Mai ales, dacă tu, săteanul, elevul de ieri ești deja în Chișinăul cu grădini publice, cu aleea clasicilor literaturii române (dar toți cu origini... moldave, selectați de băgătorii de seamă! De munteni, transilvăneni – nici pomină!), cu                 monumentul lui Ștefan cel Mare și legendele... adevărate, ca acte de curaj, întâmplate pe aici, în pașnice depuneri de flori, cărora kagb-iștilor li păreau nemaipomenite agresiuni, subversiuni ideologice și subminări ale puterii. Acestea și altele, în special colecțiile de reviste literare și de cultură românești, pe care le poți citi la biblioteca republicană (zisă „Krupskaia”, „femeia lui Lenin”, cum zic țăranii...), cu cărțile editate în dreapta Prutului, dar și de la biblioteca universității. Deci toate astea dimpreună având benefică influență asupra seriozității și sârguinței tinerilor predispuși la compuneri literare, poeticești sau la orice alte feluri de inspirații artistice ori la simplisime visări juvenile, parcă obligator legate și de dragoste.

        Începe ceva nou pentru viața ta, pentru perspectivele tale încă neștiute, nebănuite, dar dorite de a fi pe cât posibil libere în afirmare pentru tine, cel care încă nu ai cunoscut Dunărea, Delta, vestigiile dacice și romane, atâtea și atâtea locuri minunate din spațiul românesc, însă având șansele de a porni de la Nistru, de la cetățile de pe malul său, de la Răut, Orheiul Vechi etc. spre spații imense care, involuntar-predestinat, aveau să-și infiltreze posibile impulsuri poetice, artistice, în firea și destinul tău de viitor.

        ...Astea se întâmplau nu din voia mea, ci erau rânduite de o ambianță politic-imperială dată, impusă, multiculturală, destul de neliniștită și nervoasă în discreția ei ca și ilegală. Astfel că atenția, curiozitatea, dotarea, inspirația tânărului ce eram „lua în colimator” și posibile teme legate de Siberia, Răsăritul Depărtat (așa se spunea la lecțiile de geografie), tărâmurile baltice sau orientale. Oarecât mă gândeam și la marile fluvii, la depărtatele lacuri din spații euro-asiate, pe unele din care mi s-a întâmplat să le cunosc în călătorii, uneori imprevizibile, relativ timpurii, pornite chiar din primii ani de facultate. Hălăduiri în care (realizam peste anumit timp) mi se deschideau orizonturi tematice, semantice, ideatice și, dacă vreți, particularități stilistice, metaforice. Învățam, studiam ceva „pe viu”, la fața locurilor atât de îndepărtate de Negurenii mei baștină, de Chișinău. Adică, începând de la 18 ani, scriam în jurnalul meu, început în studenție, despre Volga, pe care am plutit cam 400 de kilometri. Văzusem mari orașe pline de istorie antagonistă, în structurile ei, – Kazanul tătărăsc cucerit de ruși și modificat sub multe aspecte, inclusiv etno-demografice. Dar orașul era legat și de destinele marelui poet avangardist Hlebnikov, al lui Lobacevski, cel care a dat geometria neeuclidiană; de destinul lui Șaliapin care, inițial, pentru „lipsa de talent”, nu fusese acceptat în corul parohial. În cimitirul de acolo se afla mormântul fiului în dizgrație al lui Stalin, Vasile (peste ani, rămășițele pământene ale aviatorului au fost reînhumate la Moscova). Văzusem celebra Samara ce trimitea, inevitabil, la creația lui Gorki, creație pe alocuri genială, în altele – doar interesantă.

        Zăpezile siberiene și albul câmpurilor de bumbac din Tadjikistan. Primele întâlniri cu cultura orientală, cu poemele lui Rudaki, Firdousi, Abdallāh ibn Sīnā (Avicena) etc., să auzi cum sunt ele cântate în persană și acompaniate la rubab. Pe înălțimile sau în defileurile munților Pamir să legi prietenii cu semenii tăi, debutanți și ei în poezie, letoni, lituanieni, armeni, ucraineni, gruzini, ruși, estonieni etc., cărora să le dedici și acest poem: Tadjikistan 1976./ Aeroportul Dușanbe./ Poeți tineri întâmpinați cu flori de/ minunate domnișoare în rochii de mătase multicoloră/ de parcă/ ne-am fi pomenit în păunăria lumii!/ Iar în luciul mătăsurilor lor/ se reflectau culmile Pamirului.// Chiar așa! Munți reflectați în mătăsuri/ în Asia undeva!

        Sau teme de poeme, eseuri, note diaristice scrise pe țărmurile baltice și printre vestigiile cetăților grecești de la gurile Bugului, una din ele – Olvia (Oceakov), pe care a reușit să o cucerească doar Burebista, după ce tăiase toate viile din țara lui. Sau orașele-fortărețe eline din Crimeea/Taurida. Probabil, am fost și eu unul din debutanții în literatură oarecât interesant în felul său tocmai prin diferențele formării și... formatării sale aplicate în scrisul românesc. Scrisul întrupat în destinul unui scriitor dintre Prut și Nistru care a cunoscut și perimetrul cuștii într-un ex-imperiu care, slavă zeilor, a căzut. Dar, din păcate, convulsiile sale ucigașe fac ravagii la vecinii ucraineni, în războiul declanșat de gresori de-a dreptul bolnavi la cap, criminali.

        Cred că și în timpul călătoriilor, ca universități dăruite de providență, călătorii care, prin ani, parcă țineau și ele de vocație, mă obișnuiam tot mai mult, mai că programatic, cu ceva ce ar cădea sub incidența ideii lui Șt. Augustin Doinaș despre: baia lustrală de fiecare zi a poetului – contaminarea de cultură. Asimilarea culturii în funcție de propriile preocupări, întru conturarea, apoi consolidarea viziunii de ansamblu asupra literaturii și a modestei tale prezențe în cadrul ei. Ar fi fost parcă o tentativă, poate că mai mult intuitivă, de interiorizare în ființă și caracter de tânăr în perioadă de dislocare dintr-un mediu, sătesc, și integrarea sa în urbanitate. Era un mod de a mă pomeni în mai multă libertate civilizatoare, propice formării de caracter, de intelect, ca impulsuri pentru firavul început de aplicare a unei posibile vocații, de poet; de profesionalizare.

        Dacă erai atent la propriul „interior cosmic” (un titlu de carte a lui George Meniuc, ce fusese coleg de facultate cu Geo Dumitrescu), în perindarea evenimentelor ai fi putut surprinde, oricât de vag, dar totuși, modificări, metamorfoze, reacții și sinteze emotive, ideatice, care ți-ar fi fost necesare în versurile de mâine, în înțelegerea poezie, a literaturii, în apropierea de filosofia existențială (...esențială). Cum s-ar spune, ar fi fost o implicită curiozitate față de propria-ți formare și... formatare în curs. Curiozitatea ce stimula „nesățios” dorința de a scruta misterele alchimiei poetice care pun, mai totdeauna, problema rezolvării „în simple posibilități verbale” (Valéry) a mirajelor abstracte, sistemelor arbitrare și a perspectivelor abia conturate în conștiința ta. Astfel că indicibilul începe chiar după o destul de sumară introducere în înțelegerea poeziei și, concomitent, a disponibilităților tale de debutant pentru crearea ei. Pentru că un debutant, ce înaintează pe clătinătoarea punte a timidităților, dar febril în existența sa jună și de creație, trebuie să aibă, probabil, o deschidere de curiozitate spre sine însuși (sau asta ar fi ca și iminentă), pentru a-și trăi cât mai cuprinzător noutatea propriei firi în cursul viețuirii ei în continui metamorfoze psihice și intelectuale. Să-și trăiască misterul irepetabil al vieții personale în comunicare cu misterele vieților altor oameni, colegi, unii creatori și ei. Încetul cu încetul, ți se înfățișau momentele, de la care încolo deja prindeai a înțelege cum se învață lecția disciplinei spirituale, intelectuale, literare.

        Iar călătoriile, deschiderile de spații geografice, dar și culturale, spirituale, deschideri de timpuri (ca istorie) erau un fel de universități plusate cunoștințelor însușite de tine la universitatea propriu-zis. Erau rătăcirile „organizate” ale achizițiilor, remarcărilor și deducțiilor necesare în devenirea ta deocamdată timid-scriitoricească. Era necesar să-ți dai seama că, în comunismul imperialist, antinațional, represiv, trebuia să găsești, în pofida a orice, oportunitățile fertile și să le capitalizezi în profesia ta, în destinul tău, în viitorul tău mai liber, sperai. Conștientizând ce ai de făcut și cum să faci, de unde pornești și unde ții să ajungi, parcă îți „instruiai” timpurile propriei juneți, făcându-le oarecât prielnice pentru a-ți împroprietări inteligența, destinul în consolidare. Cum zicea Céline în celebrul roman cu călătoria la capătul nopții, studiile te modifică, ele ținând de orgoliul sănătos și fructuos al unui bărbat.

 

                                        II. Trakl, Stelaru și „muzica pe oase”

 

        Iar din unele din acele călătorii (...la capătul nopții imperiului) mă întorceam, se întâmpla, și cu „capturi” de... „muzică pe oase”, numită și „muzică pe cranii”, „muzică pe coaste” sau „muzică pe plămâni” de pe discuri fabricate clandestin, fiind vorba de plăci artizanale pentru picup, imprimate pe peliculă roentgen. Erau pe ele cântece din GULAG, din lumea interlopă (блатные / blatnyie). Era și muzica nerecunoscută/neadmisă de autoritățile sovietice vigilente nevoie mare, care combăteau stiluri muzicale ce aduceau a occident. Predominau jazzul, muzica underground, dar și Elvis Presley. Melodiile erau imprimate cu înregistratorul electric, cei care făptuiau atare „antisovietism” fiind vânați și judecați deopotrivă cu roentgenologii care le vindeau pelicula cu imaginile anatomiei oamenilor (bolnavi sau sănătoși...), cu mărunții traficanți de valută străină. Altfel spus, „muzica pe oase” devenise muzica din oasele noastre de adolescenți, de studenți. Se întâmplau discuri cu unele imagini de mâini (falange), plămâni, bazine, cranii, coloane vertebrale (drepte sau deformate) etc. Iar noi, studenții, eram, cum s-ar spune, într-o ambianță adecvată, deoarece vizavi de căminele universitare începea domeniul misterios al cimitirului central, căruia unii dintre noi se întâmplau să-i sară gardul și să hălăduiască printre morminte cu vestigii și simboluri funerare de prin secolul XIX de ocupație rusească și din interbelicul românesc, în amestec de inscripții din litere slavone și latine, pe care se lăsase patina timpului (pe care patinaseră cei alunecați în neant...).