miercuri, 11 august 2010
UN CELEBRU POET RUS
Andrei VOZNESENSKI (1933 – 2010)
EŞTI TU...
Amurg fulguitor peste-arătură
şi astrul, asfinţit pe jumătate,
înaureşte brazda, ca pe-o dungă
ce-ar aminti de căile ferate.
Şi chiar de ţine doar câteva clipe
a frumuseţii tainică splendoare,
eu vin seară de seară să contemplu
cum aureşte dunga – şi dispare.
Dragostea mea, eşti tu în prag de noapte,
eşti tu, iubirea mea îndepărtată,
această dungă luminoasă, parcă
răzbind pe sub o uşă încuiată.
* * *
Se stinge, bate inima a teamă
de ce e dat şi cum e dat pe lume.
De-a lungul drumului o neagră coamă
pare a fi pădurea fără nume.
Vis trecător e totul, se topeşte...
Şi tu de-asemeni, zână trecătoare.
În acest vers o să rămâi, fireşte.
Păcat că nu pe buzele-mi amare.
GOSPODINA
Deschizi rama, pui pe pervaz vasul cu apă,
apoi mângâi cu palmele sticla, de sus în jos;
tu speli fereastra precum ai cânta la arpă.
De la muzică se face curat şi luminos.
LUMÂNAREA
Pentru Zoia
Îţi mulţumesc că-ai pus o lumânare
în codrul cel de rit străvechi, catolic,
că nu s-a stins plăpânda ei ardoare
pe crucea ce-o tot port pe-un drum nespornic.
Mereu mă-ntreb: cu ce seamănă oare
aprinsa lumânare în scădere
până ajunge jos, la merişoare?
Trecut-au vremi, dar nu am vreo părere…
Prin zilnice pâraie-n tulburare
eu celui cristalin îi mulţumesc;
prin mii de lumânări de-nmormântare –
o duc pe-a ta, de viaţă, şi trăiesc.
BARIERA
Ridicat-am ochii, să văd adevărul,
cât aşteptam marfarul de-a se îndepărta.
Pe cer, de-a curmezişul, era scris c-un fulger:
„Te rog, nu mă lăsa!”
Spre tainica pădure privii întrebător –
ce-ar fi cu modul ăsta de a se umili?
„Te rog, nu mă lăsa!” era scris pretutindeni –
„O, nu mă părăsi!”
Pe geamul de canton: „Nu mă lăsa!” scria.
În dungi, ca ilustrata „Avia” tremura
smintita barieră ce trecerea-nchidea
cu: „Ah, nu mă lăsa!”
Recunoscui, fireşte, scrisul tău anume
şi o pornii în goană cu gând de-a te-ntâlni.
Pe lângă gări numite la fel: „Nu mă lăsa!”
treceau aceleaşi trenuri: „Ah, nu mă părăsi!”
* * *
Plaja e de aur, marea-i tărâm de mit.
Prin răsfir de unde mândre-notătoare
Braţele-şi agită – ca-n cerul însorit
Aripile dalbe-un stol de zburătoare.
Tu ia şi doru-n cerul care-ţi este dat,
Pe când străbaţi înot al golfului platou,
Apoi, de cum revii cu ora ce-a plecat,
O să-ntâlnim, fireşte, iarăşi Anul Nou!
Tocmai pentru-acest revelion fantastic
Cupele-pereche-şi spumegă elanul
Şi, precum un brad împodobit văratic,
După geamul nostru a-nflorit castanul.
* * *
Frunzare veştede, foi de arhive.
Pe ramuri, amare, poamele durerii.
Precum bemoli desprinşi din portative
Se cern sonor seminţele-ntomnării
Şi în fularul tău pufos se-anină,
Se încâlcesc prin buclele-ţi bogate.
Peste grădini, zeiţă şi stăpână
Te-au decretat… Dar unde, 'n care parte?
ROMANŢĂ
Această clipă ţine-o minte şi
măceşul pe colnic
Şi spinul ce pe umăr ţi-a-ncrustat
semn de vaccin durut.
Eu sunt eternul tău poet şi sunt
amantu-ţi veşnic.
Şi – nimic mai mult.
Memorizează-această lume cât
ţi-i dată de destin,
Iar după ce în lanţ de vremi un veac
zbura-va în trecut,
Tu o să ţipi uşor de parcă iar
te-ar înţepa un spin
Şi – nimic mai mult.
* * *
Fu alb mestecănişul
Sub care v-aţi iubit –
Precum nişte găoace
Tulpini s-au descojit.
Al scoarţei var atunce
Lui i-a rămas pe haină,
De parcă renunţase
Mesteacănul la taină.
Iar când de-altă tulpină
Te atinseseşi – calde
De umeri ţi s-au prins
Două aripi albe.
Şi astăzi, pe oricare
Căi aspre rătăceşti,
Perechea cea de aripi
Nu-o ştergi, ci-o ocroteşti.
Traducere de
Leo BUTNARU
sâmbătă, 7 august 2010
România literară, 28/30 iulie 2010
Leo BUTNARU
PEISAJ CU POMUL VIEŢII
Peisaj imaginându-se pe sine
văzându-se altfel decât îl vedem noi
cei care, la rândul nostru, imaginându-ne pre noi
ne vedem altfel decât suntem în realitate
ba mai mult – în conştiinţa-ne
sau subconştient şi în
transluciditate.
Nu mai ştii dacă atare geometrii ca peisaje
au legităţi, constituţii, regulamente, canoane
sau sunt apologia inutilă, ca tot ce e cosmos
a instabilităţii ca unică formă de creaţie
procreaţie – ceremonie zurlie
ca ozorul de canava „pe dincolo”
pe dos.
Omizi efemeride ieşind din pori minusculi sau – gigantice – din pori uriaşi
porii-cratere de absurditate
ceva între pagubă, pagodă şi inutilă odă
ce te face să te gândeşti că pe atare cernoziom
cel mai abitir ar rodi rodiile
în pomul vieţii dus la prohodire de om.
Asta e! – peisaj cu un singur copac
zis pomul vieţii pe drumul de moarte
pomul vieţii ce avusese de ramuri chiar versurile astea
ce vor ieşi alandala dintre file de carte
ca nişte nervi sfâşiaţi
sau râme
sau vene tăiate...
DE SPUS PRUNCULUI
1
Naşte-te – e timpul
să începi a muri...
2
E târziu să mai plângi: viaţa
deja a început...
COPACUL DINTRE GHILIMELE
Nu este exclus
să fi căzut pe gânduri
sau pe sentimente –
acţiune cvasiinertă ce m-ar fi dus
spre scris
despre copacul bonsai (un fel de
„arbore” între ghilimele
pentru a se înţelege oarecum altfel
aproape invers decât ceea ce e
în realitate
un arbore fără ghilimele).
Bineînţeles
la Chişinău sau Bucureşti
putea să mă bată gândul
sau sentimentul
sau să fi venit inspiraţia
simpla metaforă să
scriu un poem despre „copacul” bonsai
dar –
la ce bun
dacă în spaţiul informaţional românesc
doar vreun procent-două
să zicem
din populaţie ştie
ce ar fi ăla un
„arbore” bonsai?
Unde mai pui că
cine ştie ce răuvoitor ar putea ironiza că chiar
ţara noastră e una bonsai...
FLASH
1
lumină puternică
de scurtă durată
însă
de cum încremeneşte
devine vădit materială şi
de lungă durată – o
lună şi ceva de vară
floarea soarelui-flash.
2
nu pentru prima oară
scriu atât de scurtisim – chestiune
obişnuită deja
la care pot adăuga doar că poezia
e mereu imprevizibilă
poate plictisi dacă
îi pretinzi să fie mai mult decât
fastuoasa reprezentaţia de-o clipită
a unui flash îndreptat spre locul unde
probabil
s-ar afla Dumnezeu.
TAINICA SEMIOTICĂ
Ca în amnioticul uterin
pruncii înoată de-a valma
în agheasma în care sunt botezaţi
întru
comuniune cosmică
sau pur şi simplu ritualică
părându-se ciudat
poate chiar monstruos
doar că
pe spate şi pe burtici
pruncii din cristelniţa lumii
au semne punctiforme de zaruri.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)