HAI SĂ DĂM MÂNĂ CU MÂNĂ... LA PARIS

Din cartea în pregătire

„Excesul de poezie nu dăunează sănătății dumneavoastră”

Hai să dăm mână cu mână

(Discurs la Paris)

În lungul Senei – automobile torent

împărăția tobelor de eșapament

pe unde băteau agitat

dar glorios

tobele lui Napoleon

sau cele de la marginea ghilotinei din Piața Concordiei

anunțând șirul morților de rând

printre scândurile eșafodului șiroind, picurând

roșia viață a celor cu

sau fără de vină

situație în care pentru parizieni existau două posibilități: să

înfrâneze vocea sângelui

sau să o înțeleagă.

Prin locurile acestea cam totdeauna pornesc

sau poposesc destule evenimente

unele aproape mari

astea de obicei ascultând de ordine militare – la dreapta! la stânga!

stânga-mprejur! (e de constatat

renunțând la mai multe amănunte; e drept – lirice

dar totuși amănunte...) la

auzul vreuneia din aceste comenzi

un ins sau altul

o mahala de inși sau chiar o jumătate de țară

luând-o pe drumuri greșite

dând nas în nas, frunte în frunte unii cu alții

însă o vreme fără a se dumeri că dânșii

au luat-o pe drumuri bizare.

Iar când le vine mintea la cap

unii cetățeni execută intuitiv o comandă contrară celei

pe care o credeau că-i duce spre glorie

revenind spăsiți acasă

purtând drapele în bernă

sau doar înfășurate pe hampă

sau ducându-le pe scuturi ca pe niște răpuși

dându-și seama că nu-și mai iubesc aproapele

că li-s zdrelite coatele de cât au dat din ele

lovindu-și-le unii de ale celorlalți

pe când se înghesuiau în goană după glorie.

                                                                     Iar eu

fiind destul de sensibil la fluxul de lumină sau de întuneric

la cursul timpului în urcuș până la amiază

și în coborâș spre seară

simt cu oarecare liniște în suflet

că ziua de azi suferă deja mai puțin de insuficiența importanței sale

dacă nu istorice

cel puțin poetice – apariția acestui discurs cred că i-a

                                        mai temperat nemulțumirea aici

la capătul Podului Alexandru al III-lea

dinspre care

în diagonală la stânga de la Turnul Eiffel

se află Ambasada Română

unde pot să dau mână cu mână etc.

Iar odată ajuns la Ambasadă

și dând mână cu mână cu excelența sa domnul ambasador

te încleștează – brusc! – o întrebare:

Curios totuși, nu? – când îngerul

se întâlnește cu omul

îi întinde acestuia mâna a salut?...

Pentru că

în ce-L privește pe Dumnezeu

nu se mai pune problema: de la Sfântu Petru în sus

probabil nimeni nu mai dă mâna cu omul...

Deci

dragi români

hai să dăm mână cu mână...

Cărțile

Am procurat o altă casă

am reînnoit totul – uși, geamuri,

bucătărie, baie, vreun hectar

de tapete

lustre, prize, comutatoare

etcetera;

între timp

de atare trebăluit

ne-am înnoit și noi oarecât

să zicem

în măsură în care am înaintat în vârstă (dacă

și îmbătrânirea ar însemna reînnoire... probabil

pe invers...);

am procurat mobilă nouă

inclusiv alte rafturi pentru bibliotecă

și doar cărțile pe care

le-am aranjat pe ele în

veche ordine bibliografică

au rămas aceleași

aceleași...

inclusiv tomul cu filosofia lui Heraclit despre

panta rei

despre – nimic nu rămâne neschimbat

totul curge

în pantă...;

chiar așa: doar cărțile

au rămas aceleași –

înțelepte...;

cărțile – unele din

atât de puține lucruri statornice

pe acest pământ

în această viață nerușinat de trecătoare...

UN IMAGINIST SUI GENERIS: ANATOLI MARIENGOF

  

În țara mea

Eu parcă aș fi copil vitreg.

Neiubitul fiu

Al gloriei.

         Anatoli Mariengof

Pe la jumătatea lunii iunie a anului 1970, călătoream pe fluviul Volga. Student, cu alți camarazi de studiu de la diverse facultăți ale Universității din Chișinău. Premiați pentru o oarecare izbândă într-o competiție inter-universitară. Îmbarcați la Kuibîșev (pe timpuri: Samara), pluteam amonte. O zi-două am vizitat  Kazanul, fosta capitală a tătarilor de pe Volga, apoi ne-am continuat calea fără pulbere, peste vreo trei-patru ore, pe stânga Volgăi, văzând orașul Gorki (așa se numea pe atunci), dar fără a intra în portul său. Mai înainte, însă, era cunoscut ca Nijni Novgorod. Din cele de care mă interesam, ca învățăcel la jurnalism și filologie, sigur că scriitorii erau primii la apel, să zic așa. Iar la Nijni Novgorod se născuse Maxim Pșkov-Gorki. Și alți scriitori. Printre ei, unul de creația căruia aveam să mă preocup departe în viitor, însă despre care, acum aproape jumătate de secol, nu avem de unde ști. Era poetul care se întreba: „Oare nu e hazliu că/ Primul meu țipăt de prunc a răsunat/ În Nijni Novgorod, pe Barajul Lîkov? // Asta se întâmpla în 1897 în noaptea de/ Sfântul Ioan Botezătorul,/ Exact pe când // Înflorește/ Feriga/ În groapa demonilor”. Fusese un avangardist, un imagist, un mare prieten al lui Esenin. Uimitor, în poezia sa, pe care aveam să o traduc deja în secolul XXI, nu am găsit decât o singură referință la cea mai mare apă curgătoare din Europa: „De viața eu o fi să mă despart/ Nu pe al Volgăi mal abrupt, înalt,/ Ci undeva la fluvii galbene, străine”. Doar atât. În poezie. Însă în proza sa memorialistică Volga este invocată cu toată vibrația nostalgiilor care unește vârsta omului, lumea – de basm.

De la 15 ani, viitorul scriitor important avea să locuiască în Penza. Însă la acea perioadă voi reveni ceva mai încolo, invocând și vizita mea, deja în timpul perestroika, în orașul în care și-a făcut studiile gimnaziale, în care a editat, la șapirograf, două reviste... egocentrist-literare, să zic așa. La Penza și-a publicat și prima carte de versuri.

 

Iar un al doilea poet, dar, ca importanță, primul în rândul mișcării avangardiste ruse, se născuse chiar la gurile Volgăi, de unde avea să se stabilească la Kazan, iar marele fluviu apare frecvent în creația sa, uneori în metafore memorabile, de patrimoniu poetic universal, precum acestea:

„Iată, Volga îmi cade pe brațe,/ Și drept pieptene-n mână are/ Greabănul munților cu care-și descâlcește/ Pletele”. (Bineînțeles, e vorba de Munții Jiguli, care au dat și numele berii din URSS, foarte populară din motivul că alte mărci sovietice de atare licoare nici nu prea erau.); „O Volgă de ochi,/ Puzderie de ochi privesc spre el, mii de zări și zori”. (Ce supradimensionare fantastică, miraculoasă a vederii! – „O Volgă de ochi”...); „Vigurosul mal al Volgăi – ca o/ Bucată de colac se arată”; „Iar cuvântul meu – pumnal pe-ntinsul Volgăi!...” Acestea sunt simboluri, metafore emblematice spicuite din creația lui Velimir Hlebnikov.

JURNAL TRANSPRUTEAN, 1991

5.IX.1991. Alaltăieri, la recepția oferită în onoarea ilustrului nostru conațional Eugen Coșeriu, plus ziua de naștere a lui Mihai Cimpoi, intru în vorbă cu Valentin Mândâcanu, deputat în parlament. Ajungem la numirea în post de șef al securității a lui A. Plugaru. „Să mai vedem ce o face și acesta… Cum credeți, va da în vileag dosarele turnătorilor și celor turnați?”, întreb. Mândâcanu e categoric împotriva acestui fapt, zicând că mai toți suntem implicați. Cică, faptul că ai fost pionier sau comsomolist, sau că ai depus jurământul în armata sovietică pot servi ca alibi de implicare… Evident, bătrânul vorbăreț (cu anumite merite, bineînțeles) prea simplifică lucrurile, eu nu-l cred, îi dau replică și-l provoc la sinceritate. Și iată care-i povestea: „Când m-am repatriat, în 1952, din România, – începe să povestească Mândâcanu, – am fost și eu dus la KGB, ținut două ore în șir sub un reflector cu lumina orbitoare, fierbinte. M-au interogat în atare condiții. La anumite momente, era cât pe ce să-mi pierd cunoștința. La urmă m-au pus să semnez niște hârtii. În starea în care mă aflam, la care se adaugă și necunoașterea limbii ruse, presat, am semnat. Nici până astăzi nu știu ce fixase kgb-iștii…”

E o parte din adevăr. Însă cealaltă parte e următoarea: majoritatea celor reveniți, unii aduși cu forța, în Moldova pruto-nistreană, în special intelectualii, au fost recrutați, prin diferite metode – momeli, ademeniri, dar mai ales prin amenințări și șantajări – de cutrele securiste. Sigur, A. B. a fost printre „liderii” colaboraționiști. Mândâcanu, traducând Marx-Engels, o vreme a făcut servicii șacalilor, pe urmă, însă, a căzut în dizgrație. Azi, fără îndoială, are și merite de necontestat. Complicate chestiuni…

Un grup de clujeni a plecat duminică la Odessa. Bietul Constantin Cubleșan se pomeni cu geaca sfârtecată: pașaportul, alte acte, banii – sustrase. Consulatul român de la Kiev trebuie să-i expedieze astăzi un act care i-ar permite să se reîntoarcă în țară, deoarece luni, de la vama Leușeni, a fost întors îndărăt la Chișinău.

Pare-se, îi povestisem și lui Constantin Cubleșan un banc prevenitor despre orașul de la țărmul mării. Cică, peste ani de zile, în urbea natală revine din lume un emigrant. De cum ajunge undeva în capul scărilor Potiomkin, lasă jos două geamandane pe care le avea asupra sa, desfăcând larg mâinile și exclamând: „Ah, Odessa, ce te-ai mai schimbat, ești de nerecunoscut!”. Când, după exclamație, lasă ochii în jos, vede că îi lipsesc valizele, la care omul face necăjit: „Ah, Odessa, cum te mai recunosc!... Nu te-ai schimbat deloc...”.

20-30.IX.1991. Evenimente berechet… Sosește Brenda Walker din Anglia, traducătoare din literatura română, inclusiv din opera lui Eminescu. Directoare de editură. O așteptăm la gară, cursa Iași-Chișinău. Pe la 13.30 vine N. Rusu, anunțând că musafira sosise cu protoiereul Buburuz; la vamă autocarul s-a reținut, iar descurcăreața Brenda găsi ieșire din situație.

Omagiere lui George Coșbuc, 125 de ani de la naștere. Sala de la Palatul artelor (fost: Prietenia popoarelor) – plină. Televiziune. Post festum, o recepție cordială.

DIN POEZIA LUI Giuseppe UNGARETTI (1888 – 1970)

Agonie

Să mori ca ciocârlia însetată

de miraj.

Sau ca prepelița care

după ce trecu marea

se aciuă-n cele dintâi tufișuri de pe țărm

pentru că nu mai are chef

să zboare

Dar să nu viețuiești bocind

ca un sticlete orb

1915

                                                                

Anul nou

Nu vreau

să mă încâlcesc

în ghemul

drumurilor

Lăsați-mă

ca pe un

obiect

pus

într-un ungher

și uitat

Voi

nu veți simți

altceva decât

căldura binefăcătoare

Sunt aici

împreună cu patru

trâmbe

din fumul

verii

1916

Ipostază orientală

În cercul maleabil al unui surâs

suntem legați în vertijul

înmuguririi dorințelor

Soarele este recoltat

Închidem ochii

să vedem cum înoată în lac

infinite promisiuni

Și noi revenim să-nsemnăm pământul

cu acest trup

care acum e atât de apăsător

27.IV.1916   

POPORUL PE SINE ÎNSUȘI VOTÂNDU-SE... / Poeme noi

Iarna patriarhului

Toamna patriarhului ar fi floare (sau frunză?) la ureche.

Imaginați-vă cum va fi iarna patriarhului

odată ce toamna a fost cum a fost...

Adulația kitsch

Adunătură de lume multă

în care

de te afli

de te mai reții și tu

chipul tău de miss România

sau de miss world

se transformă în mutră.

Cu șanse

Mărunți-mărunței

cum sunt

chiar de fac pacoste cât giganții

pigmeii au totuși mari șanse să ajungă nemuritori.

Infimi cum sunt

pigmeii pur și simplu nu consumă prea multă nemurire.

Alții – chiar deloc.

Pe sine însuși votându-se...

Reieșind din cum își votează poporul politicienii

dacă s-ar pune la vot ca poporul să se voteze pe el însuși

probabil

              poporul nu ar ieși învingător în scrutin...

Intervenția de urgență

De la un timp

i se pare că are atâta poezie în sine

încât se teme că

pentru a o scoate la lumină

ar fi nevoie de cezariană...

                                        (Unde?

La inimă

la creier

la conștiință

subconștient –

                        cezariana?...)

Lumina soarelui

Să vezi!

La atât de mulți ani deja trăiți

Doamne

pentru prima oară m-am surprins

de-a dreptul uimit:

Uite

și azi

lumina soarelui e pe gratis!...

Și dragostea e pe...

Dar nu, nu

dragostea nu e pe gratis...

UN POET DIN SLOVACIA: PAVOL JANÍK

S-a născut în anul 1956 la Bratislava. Poet, dramaturg, președinte al Asociației Scriitorilor Slovaci. Absolvent al Facultății de Dramaturgie a Academiei de Arte Scenice (Bratislava). Timp de doi ani, a fost directorul Radioului Slovac. Angajat în Departamentul Cinematografie al Ministerului Culturii (1983 – 1987). Redactor-șef al revistei Asociației Scriitorilor Slovaci „Literary weekly” („Cotidian literar”;  2010 – 2013).

Din cărțile sale de poezie amintim: „Mesaje neacceptate” (1981), „Oglindă la sfârșitul verii” (1984), „Un plural la revedere” (1985), „Ura, arde!” (1991), „Cineva, parcă dumnezeu” (1998), „Reparația Titanicului” (2005), „Toamnă cifrată” (2007).

În traducerea lui Leo BUTNARU

Cu o anume ocazie

Mie îmi plac versurile întâmplătoare.

Aromele lor plutitoare

și orbitoarele culori din văzduh.

Cuvintele lor sincere

necontrafăcutele suspine

și exclamații autentice.

Cascadele nocturne

luna de brocard

și concertele lor din turn – astea

le iubesc cel mai mult.

Când se va lăsa amurgul peste mahala

eu voi trece cu privirea

prin apartamentul nostru închiriat

în vârful degetelor intrând în dormitor

și culcându-mă alături de tine.

Deoarece îmi plac versurile întâmplătoare

de ocazie, cum se mai spune.

Cuvintele imprevizibile

sunetele repezi

și neașteptatele lor țipete.

Vară

Soarele ne-a spart geamul.

Din uliță răzbate cântare obsedantă.

Sub cerul de celofan

se lipesc aburii.

Se tot înmulțesc falsele noutăți

despre vânt.

Arborii sunt primii care prind a vorbi

despre noi doi.

DESPRE „SURFING ÎN GALILEEA”

Ludică și gravă, descriptivă și interogativă, poezia este pentru Leo Butnaru un mod de existență, felul său de a supraviețui, de a trece dincolo de fizica realului, pentru a-idescoperi metafizica, respirația eternă.

Noul volum, Surfing în Galileea (Leo Butnaru, Surfing în Galileea, Editura Alfa, Iași, 2017., cuprinzând poeme scrise de-a lungul anilor 2014-2016), are propria arhitectură, răsfrângând intenția constructivă a poetului și nevoia unor simetrii care să creeze armonia, pandantul necesar al frumuseții.

Semnificativă pentru acest volum, poezia omonimă Surfing în Galileea revelează un mod original de a integra mitul, de a racorda sensibilitatea umană, dincolo de istorie, la eternitatea arhetipului. Sensibilitatea umană este aceeași, actorii din scenă trag după ei mari umbre mitice, doar obiectele se schimbă, sensurile rămân aceleași, revelându-se fiecăruia. Placa de surfing este, de fapt, prin rol și semnificație, „aurita tipsie” pe care continuăm să sacrificăm sacrul, dând întâietate profanului, făcând triumfătoare teologia morții lui Dumnezeu. Singură arta, prin creatorul său, rămâne să dea seamă: „Nu de pe țărmul de mare (...) // ci de pe malul Ghenezaretului, Lacul Galileei”, acolo de unde preia perspectiva unică a Sfântului Ioan Botezătorul așteptând, în eternitate, să fie sacrificat.

De această atingere a degradării nu scapă nici poeții. De Ziua Internațională a Poeziei, care ar putea fi la fel de bine, persiflează Leo Butnaru, din perspectiva unui avocat al diavolului, Poezia Internațională a Zilei, poeții sunt portretizați ilar – „troglodiții de lux ai creației divine”, „ornitologi de cuvinte aripate/ inelate”, răsfrângere a modului în care-i percepe contemporaneitatea. Este percepția omului nou, produsul lumii desacralizate, pe care Leo Butnaru îl vede într-o posibilă nouă apocalipsă ce s-ar putea dezlănțui în două moduri, ambele implicând profanul la toate nivelurile – individual și cosmic. Din marea secetă ce-ar urma, „izvoarele ar putea năboi din nou/ încât vor crește pruncii salvați/ va crește/ (vă rog nu ironizați, nu ideologizați!)/ omul nou”. Apocalipsa s-a încheiat, omul nou există!

Punct de sprijin, alegorie a creației, ascunde în fânul virtualităților acul ironiei: „în prozodie/ nu evita semnele de punctuație –/ cine știe dacă printre ele/ nu se află chiar punctul de sprijin/ cu care/ în lipsa lui Arhimede/ tu ai putea mișca poezia din loc”.

În deschidere, Leo Butnaru meditează asupra poeziei, iar în final, asupra efortului creator. Printr-o Remarcă la întregul poem, el disjunge între eul empiric și eul creator. Creația reține ființa eternă a omului, autorul real este o întâmplare a unui destin jucăuș: „Orice asemănare a autorului acestui poem/ cu autorul lui real e pur întâmplătoare”. În Coautori, însă, apare motivul lui Pygmalion. Creația se desprinde, se revoltă, se împotrivește creatorului: „unele personaje de roman nu mai ascultă de autor (...)/ și unele poeme o iau razna...”, instigate de muza neascultătoare. Coborând pe „fusceii versurilor”, ambițios și „ușor avangardist”, „ușor boem”, cu „mintea înflăcărată” de „mintea rece”, el, creatorul, înțelege consubstanțialitatea creației: „iată-mă în final ajuns coautor/ chiar cu acest poem/ pe care îl creez/ care mă creează...”

Poezia este o imagine a frumuseții: Afrodita-Poezia, într-o echivalență cu eternele imuabile platoniciene, acelea pe care spiritul le uită, dar le regăsește printr-un efort de anamneză. Metafora revelează tainica înfrățire a poetului cu cuvântul ziditor, prin care repetă creația, propria poezie nefiind decât o reflectare a creației lui Dumnezeu, într-o reluare însingurată: „Apoi, ajuns iar în singurătate/ parcă aștepți, parcă jinduiești, parcă îți pare rău/ într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca/ din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu”.