METAFORA ABSOLUTĂ

Unii exegeţi consideră că, la răspântia secolelor XIX-XX, caracterul metaforei a început să se modifice, culminând cu creaţia expresioniştilor germani, în special Trakl şi Heym, însă venind, ca sorginte, dinspre marii francezi Baudelaire şi Mallarmé. Eu însă îndrăznesc să susţin că respectiva schimbare de optică şi structură metaforică vine de mai departe, iar pentru a ajunge acolo, să pornim de la un exemplu celebru, familiar mai multor cititori de poezie, – cel cu sonetul „Vocale” al lui Rimbaud („A negru, E alb, U verde, O de-azur” etc.). În comparaţie cu acest spectru definit explicit, expresioniştii, în special cei germani, şi-au modelat (altfel) şi şi-au anunţat modul diferit de a înţelege culorile în câteva aspecte esenţializate pentru arta lor. Conform acestora, în primul rând, culoarea încetează să mai ţină de sfera receptării vizuale a obiectului. Secundo: metafora coloristică poate apărea chiar ca antipod al reprezentării nemijlocite a culorii sau a calităţii noţiunii determinate. Tertio: importanţa/ semnificaţia cromatică se subiectivizează în mod radical, culoarea fiind saturată cu diverse afecte, încât metafora cromatică se raportează la fenomene şi procese care ies din limitele receptării sensibile. Printr-un atare gen de metaforizare este exprimată maxima înstrăinare dintre subiect şi lumea obiectuală. Drept rezultat, apar imagini de genul: „pianul albastru”, „lapte negru” (Else Lasker-Schüler), „respiraţie liliachie”, „răsunet negru” (Georg Heym), „râset albastru”, „strigătul auriu al războiului” (Georg Trakl) etc., paradoxal vorbind, toate astea înfăţişându-se sub „Soarele negru al melancoliei”, ca să ne amintim de francezul Gérard de Nerval, mort în 1855, însă creaţia căruia a avut o influenţă de neglijat în afirmarea de mai târziu

UN POET AVANGARDIST

STEARINA CĂRUNTĂ

Versurile militare ale expresionistului

Ştiu sigur că mâine cu obraznic cinism,

Pudrat de trivialitate nu eu, nu însumi, adică,

M-oi deda caraghioslâcurilor, unor „izme”,

Tăinuind a sufletului cicatrice adâncă.

ÎNCOACE

Se desfac obuze ca perciuni-mproşcaţi cu bobi de  mazăre...

Trezeşte zâmbetul, zău! „Stelele – nuferii în heleşteu...”

Aşa ceva-i posibil când cu limba, precum cu dopul,

Prin spumă i se-nchid şampaniei respiraţiile

Şi degetele înaintează târâş ca minerii în căutarea minereului.

Iar aici priveliştea tirului solar

E totuna cu mina luminată de soare şi cântată de val.

Faţa Rusiei e în pistruii şi în ţiparii dezertorilor.

„E nevoie de metamorfoze – metamorfoze de culoare albă”.

Pe potecile taliei, pe valul umărului aciuarea mâinilor e mai tandră ca însăşi Crimeea.

Hărţuiala-n salt deja mai insistentă ca chiulul de-o săptămână.

Auziţi?! Pe front noi ne liniştim doar atunci când,

Cu aripi de columbe vineţii de fum, semnele exclamării

Sunt puse pe punctele-guri ale ţevilor de armă.

Iar când pe grunzurosul, ca luna-n fotografie,

Pergament al peretelui tencuit

Ca paraşute de păpădie vor tresălta gloanţele,

Se vor săpa, se vor descoperi noi strâmbături, grimase.

Este firesc de a te despărţi de culi ce veni din China,

Deoarece ai jucat excelent moneda lovită de perete.

(1919)

HOHOTE

Există hohote, hehote, hahoţele,

Există huhute cu frunte-ngustă ce s-a-ncruntat.

Vălurează obrajii, ca sub pluguri brazdele

Şi sar ridurile cum copilul pe arcuri de crivat.

Perciunii genelor doar ca piureul pe obraz,

După care hohotesc-chicotesc pe perete.

Dacă ai mustăţi, ca un popă biat, cu inel de topaz,

Ele se bălăcesc în canalul gurii indiscrete.

Există din cele care, ca pe uscate coji de pâine,

Rumegă buzele vineţii într-o doară,

Alegând ruşinate ansambluri de riduri străine

Direct sub dansatoare vederi cu dinţii afară.

Duduie trupuri, ca samovare înşiruite.

Cad în bulion lăcrămos ochii bondarilor de mai.

Ca mici bucăţele de slană, plutesc pupile obosite,

Frânghiuţele genelor trag în sus cearcăne ditamai.

Sar pe masă pentru un dans aparte. Sunt gingiile.

În odaie parcă-i numai drojdie de cvas în fermentare.

Şi fiecare din cei de după uşă ştiu că chindiile

Vor multiplica cearcăne ca pe nişte colaci de salvare.

(V.1919)

BUNAVESTIRE cu SCRIPTOR(I)

* In perioada 24 – 26 martie 2015: Scriptor – ediţia I, Bunavestire – ediţia XX

Invitaţi: Sorin Alexandrescu, Ioana Diaconescu, Doina Popa, Liviu Ioan Stoiciu de la Bucureşti; Vasile Tărăţeanu, Marin Gherman – Cernăuţi;  Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu – Chişinău; Aurel Pantea – Alba Iulia; Ioan Moldovan – Oradea; Daniel Daian – Deva; Ioan Pintea – Bistriţa; Hristina Doroftei –  Târgu Mureş;  Gruia Novac – Bârlad; Nicolae Corlat – Botoşani; Constantin Hrehor- Suceava;  Adrian Alui Gheorghe – Piatra Neamţ.

PROGRAM

Marţi, 24 martie 2015

Ora 17.00 Aula „Mihai Eminescu” de la BCU (Fundaţiunea Regele Ferdinand) Prelecţiunea „Junimea azi” (III); Sorin Alexandrescu: Cartea – obiect de artă
Ora 18.00 Semnale editoriale. Prezintă Viorel Dumitraşcu („Colecţii” noi la „Junimea”), Adrian Alui Gheorghe – Editura „Conta”, Piatra Neamţ,
Colecţia „Buzunarul cu poezii”)
Ora 18.20 Prezentarea revistei „Scriptor”, nr. 1-2 şi 3-4. Redactor şef: Liviu Apetroaie
Orele 18.30 – 20.00 Dezbaterea „Presa culturală între print şi internet”
Invitaţi: Al. Călinescu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Arcadie Suceveanu din Chişinău, Liviu Ioan Stoiciu – Revista „Viaţa Românească” Bucureşti; amfitrioni: Bogdan Cretu – Institutul de Filologie „Al. Philippide” Iaşi, Lucian Vasiliu – Editura Junimea

Miercuri, 25 martie (Bunavestire)

La Aula „Mihai Eminescu” de la BCU (Fundaţiunea Regele Ferdinand)

Orele 10.00-12.00 (cu pauză) Atelier dedicat presei culturale în general, presei studenţeşti şi presei şcolare în special. Invitaţi: Mihaela Apetroe (Inspectoratul Şcolar Iaşi), Cristina Chirprian (Colegiul Naţional „G. Ibrăileanu”), Leo Butnaru (Chişinău), Adrian Alui Gheorghe (Revista „Conta”, Piatra Neamţ) Gruia Novac (redactor şef al revistei „Baaadul literar”). Amfitrioni: Liviu Apetroaie (redactor şef al revistei „Scriptor”), Daniel Condurache (Facultatea de Jurnalism – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Orele 17.00 – 19.00 Bunavestirea Poeziei (ediţia XX). Loc de exprimare: Parcul cu statuile voievozilor (Palatul Copiilor – Casa Studenţilor).
În caz de timp nefavorabil: Aula „Mihai Eminescu” de la BCU (Fundaţiunea Regele Ferdinand). Vor rosti poeme: Leo Butnaru (Chişinău), Nicolae Corlat (Botoşani), Daniel Daian (Deva), Ioana Diaconescu (Bucureşti), Hristina Doroftei (Târgu Mureş), Marin Gherman (Cernăuţi), Constantin HREHOR (Suceava), Ioan Moldovan (Oradea), Aurel Pantea (Alba Iulia), Ioan Pintea (Bistriţa), Liviu Ioan Stoiciu (Bucureşti), Arcadie Suceveanu (Chişinău), Vasile Tărăţeanu (Cernăuţi). Amfitrion Lucian Vasiliu

Joi, 26 martie 2015

Ora 17.00 Joia Junimii, ediţia a XV-a (Sala „B. P. Hasdeu”, Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu”)
Invitat: Nicu Gavriluţă – decanul Facultăţii de Filozofie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi) Prelecţiunea „Junimea azi” (IV): Manipularea politică a sacrului. Cazul „Charlie Hebdo”. Amfitrioni: Liviu Apetroaie, Liviu Papuc

Horia Zilieru, Lucian Vasiliu şi Arcadie Suceveanu

Sorin Alexandrescu - mereu în atenţia presei

Trei cernăuţeni: Arcadie Suceveanu, Marin Gherman şi Vasile Tărâţeanu

Sorin Alexandrescu, Nicoleta Dabija, Lucian Vasiliu

ALTOI DE... NOI

7.VIII.1995

Nu, personajul din proza vieţii, pe care l-am numit Ţarafim, e cam  mult (spre bine) şi inexact/ inadecvat caracteristicilor celui pe care îl am în vedere. Merge mult mai adecvat parafraza-anagramică Parafum, acest para dând un plurisemantism care se pretează aici: para – ban, para – ca element de compunere ce înseamnă: foarte, tare, puternic – întocmai ce crede despre sine personajul în cauză (că e foarte mare şi puternic în deşteptăciune flecară…).

Apoi cealaltă para, ce participă la formarea unor noţiuni cu sensul de: contra. Parafum e cel mai contra coleg, fiind de acord doar cu propria fandoseală.

E drept, merge şi sensul de „a para” (vreun atac). Cu toate ale lui, uneori Parafum e un bun parator.

Dar Ţarafum? Aici, elementul de bază ţară mă scoate din polemică şi printr-o subtilă asociaţie, care nu-mi e clară până în nuanţe, îmi dezgroapă din ţărâna memoriei o zicere a lui Kazantzakis despre ţăranii get-beget, aplecaţi peste ţărână, lipiţi cu mâinile de ţărână, cu picioarele în ţărână, robacii de ei, până şi cu mintea plină de ţărână… Cam aşa e şi cu prutonistrenii noştri, pe care ni i-am dori ceva mai curăţaţi de ţărână, mai cu băi în sate, în curţi, în case; mai luminaţi, după spălarea ţărânii, şi la chip, şi la minte. (Da, accept să li se spele creierul/ mintea de tâmpenia comunistă, colectivistă; de înfricoşare până la cretinism şi indiferenţă criminală – şi faţă de propriul lor destin, şi faţă de destinele altora, şi faţă – indiferentă! – de istorie, limbă, patrie şi faţă de ziua noastră de mâine şi dintotdeauna.

E mult dramatism neputincios (deocamdată?) în această totală înţărânare a săteanului nostru; înţărânat –  e una, dar şi îndrojdiat de… fecale alcoolice, de putoare borhotului. Satele noastre râgâitoare de damf în amestec cu transpiraţia grea a trupurilor cu porii bătuţi cu ţărâna umilinţei până la îndobitocire…

Unica speranţă a salvării acestui pământ românesc e şansa de a se întâmpla ca în pilda biblică ce spune despre altoirea măslinului sălbatic pe cel rodnic, adică – întru înnobilarea sălbăticiunii.

Şi noi admitem, cei purtători de conştiinţă şi de înaltă ştiinţă naţională, că, la origini, am fost altoiţi pe vigoarea acestor măslini sălbatici, ţăranii care ne-au dat viaţă, apoi – pâine şi bănuţi pentru a învăţa; am profitat de seva dulce extrasă prin rafinarea sudorii lor. Aşa e. Şi le suntem recunoscători, chiar dacă mulţi dintre noi, inclusiv eu, – slavă Domnului, am tot scurmat prin ţărâna ogoarelor. Oricum, dar pentru a se salva, ţăranul nostru înţărânat, cu porii blocaţi de praf şi transpiraţie, acest măslin sălbatic trebuie să fie altoit, la rându-i, pe măslinul de rod de elită al neamului… Altoit pe conştiinţa şi ştiinţa intelectualului adevărat. Intelectualului recunoscător pentru rădăcinile de unde şi-a sorbit sevele, dar nu într-atât de laş şi de lipsit de responsabilitate, pentru ca să nu dezvăluie şi să nu deteste răul ce ne macină ţăranii, satele, populaţia aceasta care nu se vrea ceea ce este, sau trebuie să fie, prin dat divin şi istoric: românime.

Şi fi-vor măslinii sălbatici altoiţi pe cei rodnici, spune Evanghelia…

P.S. Sper să nu fi căzut în blasfemie cu înţărânarea noastră. Cred că e o realitate, pe care n-aş dori-o fatală, perpetuă, permanentă până la degenerarea în animalitate. Deci, sper să nu se găsească blasfemie în cele spuse mia sus nici atunci, când păcătoasele mele cuvinte omeneşti se vor înfăţişa, supuse întru judecată, Cuvântului care a fost la început şi care, tot el, va fi şi la Sfârşit.

Une vie ne vaut presque rien, mais rien ne vaut une vie! – Cine ştie dacă Malroaux a avut sau nu dreptate…

La adunarea generală PEN, sunt vizaţi şi mai că blamaţi deschis „patrioţii” ţării şi ai literaturii basarabene care s-au dus, totuşi, şi au întins mâna către Moţpan (o atare mână devine îndată labă!), care le-a pus în pălărie sau în poală /(posibil şi sub) câte 50 de lei. S.S. a tăcut… Mai cu zile în urmă, mie îmi spusese că dânsul… n-a ştiut, dar s-a dus fiica sa şi – de ce nu? – a luat acel ajutor pentru revigorarea patriotismului scriitoricesc. Vasilache: „Da, am fost. Dar ştiţi de ce am fost? Pentru ca să-i dau fostei mele soţii 45 de lei, că ea are o pensie (spune suma mizeră) şi vreo 5 nepoţi. Iar 5 lei i-am dat mătuşii Tatiana, o vecină cerşetoare de lângă mine care, săraca…”

Asta e… Ceilalţi? Mândâcanu?... I-a pomenit cretinul de Hro. într-un  context ruşinos, în bătaie de joc, că, chipurile, să vezi, marii opozanţi de la US n-au refuzat mila PDAM, ci chiar erau bucuroşi să o primească…

Mda, caractere, rezistenţă… şi ghilimele…

Ca formulă comportamentală, E. e de caracterizat ca unul dintre cei care urmează principiul de viaţă „profesională” a clovnului, a măscăriciului: colegul „Fosi.”, cu foarte puţină ştiinţă de carte, îşi dă tâmpeniile debitate, bădărănia şi mojicia, lipsa de bun simţ şi pălăvrăgeala abominabilă, fără noimă şi mereu împuţită de damf – deci, tot acest jeg comportamental şi-l prezintă conform principiului paiaţei, înregistrându-şi-le, adică, drept izbânzi ale profesiei sale, nevinovate, intenţionate şi suportabile, chiar…necesare, crezând naivul, că astfel le-ar putea lua şi cei din jur… Lamentabilă rătăcire.

Jurnalul intim nu ajunge niciodată a fi chintesenţa (captată-exprimată) al unui destin, al destinului celui care scrie. De regulă, Jurnalul e un fel de reportaj despre sine în sine, despre sine printre ceilalţi, despre sine în lume, şi rar de tot şi foarte pe alocuri, e o filosofie despre viaţă, om şi cosmos. Autori de jurnale! Fiţi modeşti, şi continuaţi! 

OPINII DESPRE "CU GENUNCHII PE ZARURI"

Fascinant acest titlu al volumului de versuri al lui Leo Butnaru apărut, în anul 2014, la Editura Tracus Arte din Bucureşti. Fascinant şi derutant, totodată. Titlul, şi nu numai titlul, ci şi o parte din poeziile cuprinse în volum te duc cu gândul la traumele din copilărie. Astfel de traume aparţin, desigur, unor vremuri vechi, apuse, când elevii, dintr-un capriciu al dascălului, erau trimişi stea în genunchi pe coji de nuci sparte, nu departe de catedra pe care se aflau catalogul, bagheta, rigla, creionul, creta, cârpa de şters tabla, cartea de citire, cea de aritmetică şi alte instrumente de tortură din 

bestiarul profesorilor, bestiar a cărui simplă amintire îţi îngroaşă sângele în vene, făcând inima să se revolte… Aşezat la catedră dascălul răsfoieşte agale catalogul, oprindu-şi ochii asupra unui nume, care, numai ochi şi urechi, stă ca pe ace tremurând în bancă. Profesorul mai răsfoieşte o filă, iar micul elev răsuflă uşurat fără să-şi desprindă ochii de pe degetele învăţătorului: azi, iată, a scăpat! În clasă domneşte o linişte desăvârşită: nu se aude nici o muscă. Deodată învăţătorul închide catalogul şi, rotindu-şi ochii peste bănci, îşi opreşte crunta sa privire tocmi asupra elevului care a tremurat mai mult. Mata cum te numeşti?!, întreabă el cu un glas dubitativ. Şi tot el: Ionescu, deci? Ei, cum de-am ghicit? Ia treci, mata, la tablă, Ionescule şi spune-mi câte secole au trecut de când a răposat Ştefan cel Mare!? Patru, zice tremurând elevul. Patru?, întreabă învăţătorul. Nu cumva deja s-au făcut cinci? Cinci, repetă elevul. Cinci sau patru?, zice dascălul înaintând cu paşi de dans spre tâmpla lui. Nu ştiu, zice Ionescu, lăsându-şi ochii în podea. Dar ce, exclamă dascălul, eu ţi-am zis că ştii?! Şi tot el: v-am spus sau nu, de atâtea ori, că neştiinţa se plăteşte?! Învăţătorul îşi roteşte ochelarii peste clasă, cercetând cu privirea fiecare bancă, în care stau elevii tremurând de frică ca nişte potârnichi. Cu ochii năpădiţi de teamă, micuţii strigă în cor: Se plăteşte! I-auzi, Ionescule, zice dascălul, cică se plăteşte. Cum?!, întreabă el. Avem de ales între riglă şi cojile de nuci. Prin urmare, ce alegeţi, dragi copii? Cojile de nuci!, strigă elevii. Ei, bine, acum ne-am înţeles. Deci, dragă Ionescule, clasa s-a pronunţat. Acum îţi ofer posibilitatea să-ţi alegi singur pedeapsa. Deci: cojile sau linia?! Linia, spune elevul întinzând mânuţa tremurândă înspre dascăl. Nu, zice dascălul, linia umflă palma, iar mata ai de scris. Marş, până la sfârşitul lecţiei, pe cojile de nucă! Cam aşa decurgeau lecţiile în şcolile de-altădată; în fiecare şcoală se găsea câte un zbir, cum, de altfel, se găsesc şi astăzi o mulţime, exercitându-şi teroarea cu metode în ton cu tranziţia e care o trăim.

Mărturisesc că personal nu am avut parte de astfel de suplicii. Le cunosc din povestirile părinţilor şi bunicilor, care au îndurat şi patimi mult mai crunte. În vremea copilăriei mele, învăţătorii şi profesorii, pentru a-şi arăta superioritatea în faţa micilor elevi, trecuseră deja la trucuri mai subtile, cum ar fi răsucitul urechii până ce lobul lua forma cochiliei de melc sau ciupitul prin intermediul pensetei de perciuni şi ducerea elevului neascultător din bancă la catedră şi de la catedră înapoi în bancă. Nu e de mirare, deci, că-n vis îmi apar adesea dascăli cu urechi de cârpă.

MARINA ŢVETAEVA: POEME ÎN PREAJMA BUNEI VESTIRI

Marina ŢVETAEVA 

*     *      *

În zi de Buna Vestire

Braţele sunt încrucişate,

Udată-i floarea ce prinse-a se ofili,

Ferestrele-s deschise  vraişte,

Blagoveştenie, sărbătoarea mea.

În zi de Buna Vestire

Confirm sacramental:

Nu am nevoie de porumbei, lebede, vulturi dresaţi!

– Zburaţi unde vă duc ochii

De Blagoveştenie, sărbătoarea mea!

În zi de Bună Vestire

Zâmbesc până în seară,

Luându-mi rămas bun de la aripaţii musafiri.

– Pentru mine nu am nevoie de nimic

La Blagoveştenie, sărbătoarea mea!

                                                                

23. III.1916

*       *      *

Ajunul Blagoveşteniei.

Catedrala Bunei Vestiri

Luminează splendid.

Peste cupola-căpetenie,

Până sub lună,

O stea – mi-am amintit

De Constantinopol.

În cenuşiul cerdac

Se înşiruie bătrânele,

Cerşind milostivire

Cu glasuri infame.

În jurul Maicii Domnului

Ard mici felinare

Cu marile lor mărgele.

A neagră insomnie

Strălucesc chipurile sfinţilor,

În neagra cupolă –

Ferestruici glaciale.

A tufar de aur,

Arbore genealogic

Se apleacă policandrul.

– Blagoslovit e rodul pântecului

Tău, Fecioară

Dragă!

Lumânarea – porni să rătăcească

Prin mulţimea de mâini.

Pe buze porniră

A rătăci cuvintele:

– Născătoarei de Dumnezeu.

Luminoasă, fierbinte

E aprinsa lumânare.

Spre Soarele – Mamei

Pierdută în umbră

Invoc eu, bucurându-mă:

Mamă – mamei

Îi ocroteşte

Fiica cea cu ochi albaştri!

Întru luminoasă înţelepciune

Luminează, îndrumă

Pe calea pierdută –

Folosinţă.

Dă-i sănătate,

La căpătâiul ei

Rânduieşte – Îngerul

Ce se zburătăci de la mine.

De emfaza vorbelor – păzeşte-o,

Ca să nu ajungă, mie asemeni, răpitoare,

Vrăjitoare – cititoare în

Negrele cărţi.

Liturghia s-a terminat,

Cerul e fără nori.

Norodul îşi face cruce cu ardoare,

Răzleţindu-se.

Unul – pe la casa lui,

Altul – nicăieri,

Ceilalţi –Dumnezeu ştie unde,

Cu toţii – Dumnezeu ştie unde!

Câteva băbuţe bozafere,

Străvechi la anii lor,

Zăboviră-n pragul uşii,

Îşi mai isprăvesc crucile

În faţa nestematelor

Micilor felinare.

Eu însă, veselă,

Ca valurile rostogolitoare

Împrăştii lumea cu coatele.

Alerg spre râul Moscova

Să privesc cum se duce gheaţa.

24-25 martie 1916

Traducere:

                 Leo Butnaru

CALIGRAFIE ŞI PSIHOLOGIE

Fragment din eseul „Au scris, scriem, vor scrie...”

La ordinul lui Antonius, (lui Cicero) i-au fost tăiate capul şi mâinile cu care scrisese Filipicele... Capul şi mâinile lui Cicero, Antonius a poruncit să fie puse la tribuna rostrală, ca un spectacol groaznic pentru romani.

                                             Plutarh, Vieţi paralele

…Cu titlu de autotest psihologic, introspectiv, să încercăm a fi cât mai atenţi la propriul scris de mână, la cel al rudelor, prietenilor, cunoscuţilor, apreciindu-l mai mult sau mai puţin conform unor prescripţii grafologice. În baza acestora, s-a ajuns la concluzia că persoanele care au un scris foarte înclinat posedă o mare sensibilitate. Literele în suiş vorbesc de ardoare. Finalele scurte – de economie. Scrierea rapidă – despre o concepţie promptă. Scrierea clară şi armonioasă atestă o inteligenţă limpede. Curbele denotă blândeţe. Litera n caligrafiată în formă de u ar sugera că autorul e un om binevoitor... O filă fără margine şi alineate denotă avariţia. O margine egală de ambele părţi relevă ordine şi armonie. Un scris orizontal, rigid, drept, „ţeapăn”, e mărturia voinţei şi inflexibilităţii. Scrisul orientat în pantă urcătoare, dar „aspru”, ar deconspira, cică, vanitatea prostească. Dacă urcă exagerat, el e însemnul exaltării. Scrisul care coboară adie a pesimism, a melancolie. Coborând energic, el dezvăluie dezolare şi poate că predispoziţie spre – Doamne fereşte! – suicid. Scrierea sinuoasă, în serpentină, e cea a supleţei de spirit, a diplomaţiei etc.

S-a susţinut (unii zic, chiar, s-a constatat...) că nu doar în scrisul unui individ, ci şi în cel comun, al unui sau altui popor, este investită o anumită psihologie şi ireductibile trăsături de caracter etnic. Nu e întâmplătoare, se crede, nici direcţia scrisului, de la stânga la dreapta sau viceversa. Izvoditorii scrisului ce aparţineau rasei negroide şi celei semite (sud-vestul Asiei şi nordul Africii: arabii, sirienii, evreii etc.) priveau către sud, spre locurile originii lor, însă îşi îndreptau scrisul spre răsărit. Albii, în schimb, priveau spre nord, unde li se aflau tărâmurile genezei, în consecinţă orientându-şi scrisul tot spre răsărit, însă pe papirus sau pergament vectorii grafici ai unora şi celorlalţi au ieşit aţintiţi, de fapt, în direcţii diferite.

Precum în cultura Asiei Orientale, şi în Asia Mijlocie caligrafia este considerată artă superioară, în special în islamism, spaţiu în care-i aproape omniprezentă şi funcţională, pentru cei iniţiaţi, prin simbolismul ei grafic şi cromatic. În credinţa respectivă, caligrafia pare a avea o semnificaţie primordială, deoarece în unele imagini metaforice din Coran Dumnezeu apare drept caligraf (!) (la creştini, scrie ceva pe pământ) despre care se spune că ar ţine între degete omul, mânuindu-l precum doreşte, de unde se deduce, asociativ, că Adam e utilizat precum un qalam (condei). Iar unii practicanţi ai ezoterismului consideră că literele alfabetului ar alcătui însuşi corpul lui Dumnezeu. (Să ne mai amintim că Brahma poartă o ghirlandă din cincizeci de litere.) Dar şi corpul omului, de data aceasta ideea „coborând” din Nord şi aparţinându-i teozofului danez Sören Kierkegaard: „Întreaga viaţă poate fi privită ca un amplu discurs în care diferitele tipuri de oameni ar reprezenta diversele părţi de vorbire (am putea extinde aceasta şi la diferitele state şi la raporturile dintre ele). Câţi oameni n-ar fi atunci decât adjective, interjecţii, conjuncţii, adverbe! Ce puţini ar fi substantive, verbe active etc., şi ce mulţi aceia care n-ar fi decât virgule”.

De regulă, culturile au poezia şi filozofia lor particulară referitoare la caligrafie, aceasta, la rândul ei, fiind individualizată prin diverse stiluri ca şi cum canonizate (ca paradigmă), fiecare cu trăsăturile sale formale (ornamentale), estetice, plurisugestive. În islam, pentru textele sacre e utilizată una din cele mai vechi modalităţi de scriere numită kufic – monumentală, hieratică, angulară, sobră sau concisă –, menită în special versetelor coranice. Sistemele caligrafice erau specifice diverselor activităţi, inclusiv corespondenţei... prin porumbei, ce ţine de scrierea miniaturală (să nu obosească păsările!) gubar (praf), aplicată şi în exemplarele minuscule ale Coranului. Iar pentru poezie, care, se ştie, are taina ei, presupunând apriori enigma, este indicat (în Iran, cel puţin) stilul shikasa (ciobit), caracterizat prin legătura neobişnuită dintre litere, ceea ce face textul mai dificil de descifrat. În timpurile premoderne, apar scrieri decorative, având o caligrafie imaginativă fulminantă, vizând ba o formă de moschee, ba o barcă sau o pasăre. Astfel, se citea nu numai sensul textului, ci însuşi stilul scrierii. Spre exemplu, galbenul cernelii duce cu gândul la paloarea îndrăgostitului, iar, eventual, scrierea în oglindă sugerează aspiraţia spre unire a iubiţilor.

ATENŢIE - CONCURS!

Cotidianul Adevărul Moldova organizează un concurs care îi va bucura cu siguranţă pe cei împătimiţi de istorie. Un tărâm ca Moldova, în care frumuseţea împietrită a dealurilor, câmpiilor şi pădurilor a fost  zguduită, în răstimpuri, de gâlcevile oamenilor sau de sunetul roţilor de căruţă din caravanele negustoreşti, are multe poveşti ascunse. Concursul „Legendele Basarabiei” îndeamnă cititorii să iscodească în memoria populară şi să scoată la iveală poveşti, legende despre întemeierea unui sat, a unei biserici ori despre vreun om de ispravă.

Aşadar, dacă ştiţi vreo poveste care merită spusă şi urmaşilor, vreo faptă demnă de ţinut minte, intraţi pe pagina concursului şi vedeţi mai detaliat despre ce e vorba:

http://legendelebasarabiei.adevarul.ro/.

Cei mai iscusiţi dintre dumneavoastră vor fi premiaţi în fiecare săptămână cu cărţi din Colecţia Adevărul în valoare de 1.000 de lei.

Aşteptăm rodul căutărilor cititorilor, cărora le urăm succese în tainicele lor călătorii prin neguri de vremi.

LIRIC ŞI SENTIMENTAL VORBIND...

6.VIII.1995

Citesc cele scrise la moartea lui Emil Cioran de Nicolae Balotă, Pericle Martinescu (un coleg de tinereţe al filosofului) şi Irina Mavrodin, dar mă gândesc la Petre Ţuţea care, pare-se, are tot mai mulţi contestatari, dintre teoreticienii riguroşi, cum ar fi Marin Mincu sau Eugen Simion. Şi mă bate gândul că, pe lângă noţiunile de semiotică literară referitoare la text, pe care le-am enumerat acum o zi-două, oralitatea lui Ţuţea mă îndreptăţeşte să spun că acest român a fost un biotext, un omotext continuu, un demono-demosteno-text…

Ambiţios, tind spre un stil savuros, dens, detaşat de stilurile plate (atât de multe!). Dar oricât de ambiţios aş fi, nu pot şti în ce măsură am atins cotele unui stil aparte, personalizat. Însă (ca să evit retoricul dar) mi-ar plăcea să am un stil despre care vorbea Buffon: „…un stil frumos nu e frumos decât prin numărul infinit de adevăruri pe care le înfăţişează. Toate frumuseţile intelectuale pe care le cuprinde, toate legăturile ce-l alcătuiesc sunt tot atâtea adevăruri folositoare, şi poate că mai pline de preţ pentru spiritul omenesc, decât cele ce pot constitui fondul subiectului”.

Reţinusem undeva ideea lui Camus: „Patria mea este limba franceză”, scrisă în „Caietele” sale cu mult timp până la adagiul rostit pentru noi de Nichita Stănescu: „Patria mea este limba română”. Ei bine, într-un interviu din „RL”, Sorin Alexandrescu invocă şi alte lucruri, zicând: „Probabil că şi el (Nichita Stănescu – n.m.) a luat – poate tot din auzite sau poate direct – această idee de la Heidegger care vorbea despre limbă ca das Haus des Seins, deci casa fiinţei, casa existenţei”. Ei nu, nu putea fi vorba de Heidegger. Eu rămân la aceeaşi formulă franceză a lui Camus. Dar controversata situaţie mă face să răsfoiesc „Caietele” lui Camus  (Ed. „Univers”, 1971, trad. Modest Morariu), pentru a citi ultima frază de la pag. 411: „Da, am o patrie: limba franceză”. Astfel Nichita este salvat de mustrarea pe care i-o adresează Sorin Alexandrescu sau, frăţeşte, împarte „vina” cu Camus. Iar Alexandrescu continuă (tendenţios, fireşte): „Or, termenul acesta era ontologic, în timp ce la Nichita Stănescu devine naţional, patria reprezentând un stat, o naţiune. Mica diferenţă dintre aceste două formulări lasă tocmai spaţiul pentru sentimentul de – să zicem – claustrofobie într-o ţară care nu mai este a ta la un moment dat” etc. („RL”, nr. 24-25, p. 10.). Ei bine, dacă e să discutăm – s-o facem: Camus fusese îndreptăţit să spună „am o patrie: limba franceză” din motivul, consider, că, de fapt, patria lui de naştere era Algeria, apoi – Franţa, ca rădăcină etnică, astfel că limba franceză venea ca un tertium inclus, unificare, consolare şi consolidare, împăcare şi excludere a posibilelor divergenţe referitoare la cetăţenia de facto a lui Camus.

Dar care a fost motivul lui Nichita? Spirit ludic, Alexandrescu lansează o ipoteză interesantă, dar deloc adevărată, după mine, că Nichita Stănescu părea „să fi spus asta tocmai în sens critic, adică: ţara asta nu e a noastră, ne-a fost luată de comunişti sau de nu ştiu cine – de ruşi, la început – acum ne-a rămas numai limba ca fiind a noastră”.

Raţionament ingenios, dar neverosimil: Stănescu nu prea era „şopârlar”, nu-l prea interesau confruntările cu politica.

În fond, o concluzie: prin prea insistente şi inadecvate teoretizări, „ontologic – naţional”, pur şi simplu a fost spulberată poezia, metafora memorabilului adagiu cu limba franceză sau cea română, care îi pot servi scriitorului de patrie. Nu-l prinde pe orice cetăţean această afirmaţie, gravitatea şi adecvarea ei fiindu-i simbolic, plastic, metaforic pe potrivă doar celui care munceşte, creează în miezul limbii, există prin ea ca plăsmuitor, creator de opere, – scriitorul. Camus şi Stănescu etc.

Părelnicele relaţii de cordialitate sub care se ascunde dispreţul reciproc ca stare de spirit în cadrul uniunilor, breslelor de creaţie.

Într-un interviu cu Adrian Popescu, inserat în numărul „neptunian” al „RL” (24-25), Marco Cugno îi răspunde lui Marin Mincu cu aceeaşi monedă: nu-i aminteşte numele de coautor (Mincu se credea chiar unic autor, îmi spune Cugno în iunie, pe malul mării) al antologiilor de lirică românească „I novi poeti romeni” şi „Poesia romena di avangardia”. Pentru că din aceeaşi mamă ne tragem – nu? – domnilor Mincu şi Cugno. (Fireşte, nici eu nu sunt mai breaz: chiar astăzi mă gândeam unde, în ce dialog este pomenit numele lui S.S., pentru ca să-l elimin de acolo. Asta, după ce este onorat, pus la masă, servit de nişte bibliotecare cumsecade, în emisiunea TV cu lansarea de carte nu găseşte de cuviinţă barem să pomenească numele bibliotecii „Transilvania”, care l-a găzduit.)

 Acum, la vremea porumbului în lapte, în timp ce curăţ de pănuşi ştiuleţii pe care îi pun la fiert, memoria afectivă îmi readuce în deplina simţire a întregii fiinţe un miros-flux, un miros special, necunoscut de multă lume; mirosul care mă turmenta atunci, când, copil-elev, în vacanţă, stăteam-munceam în caroseria camionului; când din burlanul, semi-burlanul uriaş al combinei bătea puternic „jetul”, şuvoiul de tulpini de porumb tocate, făcute siloz; fragmente (detalii!) de tulpină, de ştiuleţi în lapte – acel miros de plantă verde hăcuită, în preajma jetului, dar uneori chiar în bătaia acelui flux puternic de siloz, când eşti stropit, de-a dreptul udat de seva tulpinilor, de laptele seminţelor de porumb tânăr. Acel miros de nedescris…

Împrăştiam cu furca, omogen, prin caroserie, tocătura de siloz, având tălpile şi palmele verzi, înmustite, înlăptate, înmiresmate; prin pori, trupul de copil, de preadolescent sorbea sevă şi miros de siloz din porumbiştea fragedă, în lapte; în acea sevă – liric şi sentimental vorbind – treceam printr-un re-botez de-a dreptul cosmic.

ADRIAN ALUI GHEORGHE DESPRE "ÎN AMBUTEIAJ&PARTIŢIUNI NABOKOV"

L-aş fi văzut pe Leo Butnaru nominalizat la Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, de exemplu, o şansă de a fi adus decisiv în poezia românească a acestei perioade sau promovat pînă la nivel de manual şcolar. Din păcate literatura/ cultura noastră şi-a creat un panteon extrem de îngust, cu locuri limitate, în care nu găseşti întotdeauna valorile reprezentative. Aleatoriul lucrează şi el cu măsura lui prea adesea în artă ca şi în viaţă, într-o lume a relativizării valorilor poţi să spui (cu amărăciune) precum filosoful odinioară: în lumea noastră de azi de prea multe ori nu contează că alergi minunat, că treci primul linia de sosire, dacă (mai) nimeni nu pariază pe tine. Oricum, cine pariază pe poezia lui Leo Butnaru, la bursa instituită pe termen lung a poeziei române, cîştigă. 

                                                                                                                           Adrian Alui Gheorghe

Adresa eseului:

 file:///C:/Documents%20and%20Settings/Admin/%D0%A0%D0%B0%D0%B1%D0%BE%D1%87%D0%B8%D0%B9%20%D1%81%D1%82%D0%BE%D0%BB/324-leo-butnaru-in-ambuteiaj-partitiuni-nabokov%20(1).htm

Adrian Alui Gheorghe

Leo Butnaru – În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov
(Editura Lumina, Chişinău, 2012)

          Poezia română de dincolo de graniţe a fost prea puţin recuperată, în deceniile din urmă, pusă în coerenţă cu ceea ce ar însemna valoarea poeziei româneşti care se manifestă în ţară. Chiar Nicolae Manolescu, în mult discutata sa “Istorie…”, nu ia în discuţie/ seamă literatura română din Basarabia, de exemplu, considerînd că nu a intrat suficient în conştiinţe, că nu este suficient de matură, de pregnantă, că decantarea trebuie să se producă pe loc, acasă, în spaţiul în care s-a manifestat şi la un moment dat să fie preluate doar vîrfurile rezultate, unanim acceptate. Dacă luăm, însă, de bună aserţiunea lui Nichita Stănescu, cum că patria română ţine cît se întinde şi se manifestă limba română, avem o patrie mult mai bogată, cu valori care pot intra fără discuţie în patrimoniul nostru. Dincolo de asta, dacă unei populaţii care se manifestă româneşte şi se revendică de la aceeaşi istorie şi de la aceeaşi cultură, plus/ minus influenţele provocate de istorie, îi iei pîrghia culturală, o condamni la aneantizare. Mai mult, o limbă şi o colectivitate se manifestă după reguli proprii, chiar şi triburile cele mai izolate produc cultură, rituri, cîntece, poezii dintr-o pornire autarhică, de rostuire a colectivităţii. Evident că nu e cazul Moldovei de peste Prut, un stat fondat pe “o vatră românească”, creat la intersecţia unor culturi dar şi a unor conflicte istorice. Natura şi identitatea unei culturi sînt date, indiscutabil, de către artiştii săi, scriitorii sînt cei care semnează certificatul de identitate al unui popor cu fiecare manifestare publică. Oricît de mult ar discuta, cu armele pe masă chiar, oamenii politici, limba şi cultura sînt elementele care definesc o naţie, îi dau numele. Identitatea iese, pînă la urmă, în orice context istoric, ca iarba cu piatra în gură. Muzele tac cînd zăngănesc armele, dar asta nu înseamnă că îşi pierd graiul sau raţiunea.

          Spun toate acestea ca preambul la o carte semnată de unul dintre cei mai importanţi scriitori români care se manifestă în spaţiul numit (arbitrar) Republica Moldova, e vorba de Leo Butnaru. Prezent în România, la multe manifestări publice, literare, în tot felul de comitete şi comisii, de multe ori doar ca să fie procent de reprezentare a scriitorilor de peste Prut, Leo Butnaru are în spate o operă densă, poezie, proză, eseu, publicistică literară, traduceri. Lui îi datorăm traducerea în româneşte a avangardei ruse dar şi a celei din spaţiul ex-sovietic, antologii de autor din opera unor scriitori importanţi precum Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina Ţvetaeva, Veaceslav Kuprianov, Leons Briedis (Letonia) ş.a. Din păcate, într-o lume aflată într-un accentuat proces de analfabetizare, neatentă la valoare şi la manifestările culturii în spaţiul public, Leo Butnaru trece, în accepţia generală, „în ţară”, drept unul sau „încă unul” dintre poeţii români din Basarabia. După ce i-am citit cîteva cărţi, în ultima vreme, am realizat dimensiunea unui poet cu un registru unic, aflat la confluenţa cîtorva culturi, care a preluat benefic energie din spaţii extrem de dinamice şi care are un discurs care se încadrează perfect literaturii române de azi. 

          În volumul de poezie “În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov”, constituit pe tehnica notaţiei şi a colajului, regăsim poezia lui Leo Butnaru asaltată de contaminarea culturală a spaţiului în care vieţuieşte. Avangarda rusă, una dintre cele mai importante din Europa, este “personificată”, aglutinată în text. Lecţia Daniil Harms, o recuperare de excepţie şi pentru scriitorii din ţară, a fost însuşită, invocată chiar într-un text în care universul este minimizat şi dus în zona insignifiantului:“Acum/ când tastez cu degetele supravegheate de/ cinci dioptrii (+)/ îmi mai aduc aminte fireşte/ şi ce vedere aveam cândva –/ spre exemplu/ în clasa a cincea la/ lecţia de geografie/ vedeam de la mare distanţă cum/ pe albăstrimea Oceanului Atlantic/ de pe globul şcolar/ muştele plusează insuliţe/ creează arhipelaguri./ Acum/ în toamnă târzie când/ toropită o muscă stingheră nu se lasă zburătăcită/ de pe ceainicul cald/ oglindindu-se deformat-alungit în/ faianţa bombată/ arătând ca o pupă neagră./ Tu o priveşti atent/ ceea ce mă face să întreb:/ Te îmbărbătează cumva/ oarecum te animă/ gândul la tinereţea provizorie/ de muscă bătrână?.../ …Dar mă iartă/ cititorule iubit/ mă iartă/ pentru atare comparaţie bruscă –/ eu de fapt nu ştiu/ cum arată o muscă/ la vârste diferite” (Cu gîndul la Daniil Harms). În contrapondere, referinţele la autorii români emblematici pentru poezia sa este firească. Pentru că poezia lui Leo Butnaru e ca o graniţă subţire între două lumi, dar o graniţă care nu desparte, ci uneşte. Deşi a lucrat pe “materia” avangardei, ispita retoricilor tradiţionale şi a referinţelor esenţiale, din poezia română, este prezentă la tot pasul: “Fiind copil/ de la un moment încolo chiar simţeam/ chiar auzeam cum creşteam/ precum la Eminescu se aude creşterea ierbii/ precum la Blaga se aud razele de lună lovindu-se de geam/ precum…/ În fine – auzeam cum creşteam/ simţeam cum puţin câte puţin/ mi se îndepărtează/ capul/ de/ picioare/ şi nicidecum nu uit acel simţ nici în inevitabila/ succesiune istovită a uitărilor/ deja în ne-creşterea trupului/ şi a lăsării puţin câte puţin a capului mai spre picioare. (Simţeam, auzeam, 1). Graniţa dintre poem şi antipoem, aşa cum definea această delimitare Nicanor Parra, de exemplu, este şi ea subţire la Leo Butnaru. Antipoemul este, prin definiţie, textul care nu respectă regulile consacrate ale poeziei. Întrebarea firească e dacă de la Rimbaud încoace a mai respectat cineva acele reguli, dacă nu toată retorica poetică modernă este o luptă cu canoanele clasice, pentru impunerea unor poetici personale. Ca poet, pur şi simplu, poţi fi ca oricine; ca “antipoet” nu poţi fi decît original sau în lupta cu sine şi cu ceilalţi pentru definirea propriei originalităţi. Numai poeţii importanţi însă au reuşit să scrie “împotriva poeziei”, să găsească această cale nouă, a antipoemului, să aglutineze tehnici şi stiluri în aceeaşi pagină, să mute decisive accentual de pe ce spun, pe cum spun. Leo Butnaru este, indiscutabil, “un antipoet”, căruia nu-i lipseşte candoarea şi nici predispoziţia spre melancolie, dar care ca observator al lumii din jur, (una care, evident, se scufundă) ştie să transpună gustul amar al adevărului prin mijloacele (infailibile ale) ironiei.  

Înzestrat cu o extraordinară vocaţie pentru cotidian, Leo Butnaru violentează echilibrul precar al unei ordini morale învechite. Teritoriul în care îşi dovedeşte cel mai bine şi mai clar intuiţia este cel al asociaţiilor poetice surprinzătoare, metafora are putere de iradiere, textul se dezvoltă sub presiunea imaginaţiei ca un organism poetic independent: „parcă nu se întâmplase cine ştie ce lucru/ însă/ perplexă/ mintea ni se opri la învelişul lucrurilor noţiunilor/ învăluite – toate – de o melancolie evanghelică/ ce dă totdeauna iluzia că visul/ ar fi ceva de dincolo de cuprinderea posibilului/ şi de dincolo de Prut/ şi de dincolo de Biserica Trei Ierarhi/ astfel încât/ în acea zi am putut trage concluzia că/ am intrat în vremurile iluziilor aproape sinucigaşe/ când fatal de simetrice sunt coşmarul realităţii cu/ înspăimântătoarele vise –/ astfel conchideau/ în mod colectiv/ fabuloasele mereu nevăzutele înfăţişări ale imaginaţiei/ sau poate ale firii noastre ca şi decupate din/ evenimentul fără început al Timpului însuşi sau din/ evenimentul fără sfârşit al acestei ciudăţenii a ciudăţeniilor –/ Eternitatea;/ astfel conchidea fiece ins necăjit/ în ziua în care s-a scumpit sarea ce este de fapt/ rezumatul existenţei noastre/ sarea (fără pâine)/ sarea de pus în clepsidre în loc de nisip – spuneam –/ pentru ca albul ei să ne îngăduie a vedea curgerea timpului în/ cosmicul suflet întunecat în vreme ce auzul introvertit ascultă de/ nesigurul glas al conştiinţei/ pusă la stâlpul de sare al execuţiei orientale capitale – căderea/ de/ lacrimi în loc de stropii de apă/ stalagmita deznădejdii – stâlpul/ scrijelat cu graffiti indecente/ batjocorit de cleiul campaniilor electorale/ mozaicat de păsări/ ţârcâit de copoi şi beţivani/ înalbăstrit de reflexii cereşti/ stâlpul salin – altceva decât cel de hotar/ decât borna kilometrică/ stela de mormânt sau cenotafele vide/ în ţara piedestalelor fără monumente/ tremurul de arfe al umbrelor în/ cristalele stâlpului de sare/ scânteieri alarmante ca un joc de balanţe ale nimănui/ acţionate de puterea gândului extras prin/ dezamorsarea bocetului/ mărăcine al mineralogiei/ şi altor alegorii ce-i camuflează adevărata predestinaţie în/ ţara piedestalelor fără eroi/ fosforescenţă în bătaia selenei/ în tresărirea de efemeride a cristalului/ ce oglindeşte şiruri de călăi/ starea pură a captivităţii în/ ţara nimănui/ în ziua în care s-a scumpit sarea” (Poem din ziua în care s-a scumpit sarea).

          Poetul acţionează adesea ca un deformator activ al realităţii cotidiene  şi întreprinde acest lucru pentru a ne ajuta să înţelegem mai exact şi mai bine aspectele mai puţin vizibile alt acesteia. Leo Butnaru luptă şi împotriva funcţiei comunicative a limbajului, mai exact împotriva limbajului care permite numai o anume comunicare, mizînd pe ambiguitatea asociaţiilor de termeni şi stări. Multe poeme ale lui Leo Butnaru au un nucleu epic, ca un ţărm de pe care-şi lansează în necunoscut imaginile şi stările poetice. O lume a personajelor determinante pentru obsesiile culturale ale oricărui scriitor îşi face loc sub realitatea imediată, din moment în moment poate fi capabilă să o înlocuiască: “În acest oraş – derutat nervos – … ba/ nu – în această lume dezorientat-buimacă este/ imposibil să nu se pomenească în ambuteiaje/ şi cneazul Mâşkin –/ pe la toate răscrucile supraaglomerate/ prost semaforizate/ cneazul dedublat-multiplicat/ la infinit/ blocat blocat blocat…/ (blocat Mâşkin – nume care/ în traducere înseamnă Aşoarecelui ca/ Agafiţei Aioanei Aluigheorghe…; Mâşkin într-/ o cursă de şoareci – acest ambuteiaj/ antivoiaj…)/ Prin urmare/ fără mişcare/ Mâşkin dedublat-multiplicat e/ prins în ambuteiaj la/ toate intersecţiile/ vreme (pierdută) în care/ cei din jur claxonează injurios/ strigând huiduind:/ „Idiotul!”/ Ei şi ce dacă Mâşkin sau/ autorul său e/ sunt/ dintr-un alt secol/ dintr-un alt roman în care/ încă nu se ştia de ambuteiaje ca/ predestinată mortificare?/ Ei şi ce dacă Mâşkin-cneazul/ e fără maşină/ în mijlocul acestui ambuteiaj global/ infernal/ neomenos?/ …sensul ambuteiajului e unul/ cu mult mai serios/ mai fioros şi trans-secular/ ca transă/ şi lipsă de şansă/ pentru omul de rând/ sau pentru Noul Hristos/ sau pentru/ bietul Dostoievski/ sau Gogol/ ambii pomeniţi în ambuteiaje de suflete/ vii/ sau/ suflete moarte/ din carte proprie scrisă adică de Dostoievski/ sau de Gogol/ în lumea-ambuteiaj/ în lumea-rotocol/ în care şi tu/ ai impresia (precum cneazul poreclit/ Aşoarecelui) că/ stând în mijlocul ambuteiajului/ de suflete/ sângele îţi arde ca o torţă/ până este din nou adunat/ într-un roman/ într-un poem sau/ mai sigur/ într-o cămaşă de forţă ce/ fusese probată pe/ Mâşkin…”(Şi tu, în ambuteiaj)

          Poezia este în esenţă rod al inspiraţiei, de aceea notaţia, jurnalul, improvizaţia sînt mărci ale identităţii pentru oricare autor. În volumul care are în titlu o trimitere la Nabokov era firesc să regăsim concupiscenţele şi graţia care să amintească de Lolita, de “lolitism”, de toate derapajele care duc de la substanţă la expresie. Dincolo de poemele care poartă numele Lolitei, e de remarcat evanescenţa temei care se pierde în jocul de cuvinte: “Migdalată/ Dolofană/ luna-i faţă genghis-hană/ pe care-o înnobilează/ stelele orientale/ mirosind a portocale/ şi jucând cristale-n lustră/ tainică şi zarathustră –/ bătături şi cicatrice/ ce le-avu pe creier Nietzsche.” (Băuturile de cristal, 2). 

          E de remarcat la Leo Butnaru faptul că a rezistat atacului prelungit presupus de retorica unei naţii care vorbeşte şi gîndeşte mesianic la marginea unui imperiu. Prea multă vreme s-a mers pe principiul că dacă cineva răceşte la Moscova, la Chişinău altcineva sigur strănută. În acelaşi timp, sînt o mulţime de poeţi în spaţiul dintre Prut şi Nistru care şi-au făcut destin din  (dulcea?) ipocrizie, cîntînd pe coarda unui naţionalism în care prea arare au crezut, dar care le-a asigurat un oarecare confort. Un confort Procust? Nimic din toate acestea la Leo Butnaru, în limba sa poetică nu regăsim nici pe departe etalarea unei arhaităţi agresive care într-o operă poetică mai mult atîrnă, decît dă identitate. Pe parcursul unui destin complet/ complex Leo Butnaru s-a debarasat de accentele mitologizant-folclorizante, decantîndu-şi limbajul şi expresia pînă la esenţe. Iată o probă de adecvare la limbajul poetic modern, estetica “antipoeticii” lui Leo Butnaru fiind bazată pe oximoron, pe paradox, pe intuiţie poetică, pe o cultură asumată intim, în timp ce demonul imaginaţiei îşi face din plin treaba: “Se întâmplă să-mi împleticesc paşii în drum spre casă/ tabachera – goală/ de la briza revărsatului de zori îmi ard obrajii ca/ după un machiaj dens şi agresiv-chimic/ fiece pas îmi produce dureros ecou impulsiv în creier/ şi iată sucind pe o parte/ şi pe cealaltă/ şubreda mea Fericire/ mă prinde uimirea/ mă prinde mila de sine/ şi simt dezolare şi frică/ în plină lumină care are doar culoarea luminii/ pentru că este incredibil ca lumina să nu aibă culoare/ fie ea chiar şi necunoscută nedefinită/ această culoare infinită – a luminii./ Mă prinde uimirea/ mă prinde mila de sine/ şi simt dezolare şi frică în/ această lumea de/ mucenici de tot soiul a(i) (ay!) lui Dostoievski/ mai mari sau mai mici/ mai categorici sau mai temperaţi/ mai vinovaţi sau neprihăniţi/ unii dintre care te duc cu gândul la infinit/ la fapte peste puteri/ de dincolo de rău şi de bine … ş.a..m.d..” (Supraveghetor de sine).

          L-aş fi văzut pe Leo Butnaru nominalizat la Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, de exemplu, o şansă de a fi adus decisiv în poezia românească a acestei perioade sau promovat pînă la nivel de manual şcolar. Din păcate literatura/ cultura noastră şi-a creat un panteon extrem de îngust, cu locuri limitate, în care nu găseşti întotdeauna valorile reprezentative. Aleatoriul lucrează şi el cu măsura lui prea adesea în artă ca şi în viaţă, într-o lume a relativizării valorilor poţi să spui (cu amărăciune) precum filosoful odinioară: în lumea noastră de azi de prea multe ori nu contează că alergi minunat, că treci primul linia de sosire, dacă (mai) nimeni nu pariază pe tine. Oricum, cine pariază pe poezia lui Leo Butnaru, la bursa instituită pe termen lung a poeziei române, cîştigă.