POEZIA AVANGARDEI UCRAINENE

DIN POEZIA AVANGARDEI UCRAINENE

O ANTOLOGIE DE POEZIE

CUPRINS

Vera Merkureva (1876 – 1943)

Elena Guro (1877 – 1913)

Milița, malorusiana (13 ani)

Natalia Goncearova (1881 – 1962)

Sofia Parnok (1885 – 1933)

Olga Rozanova (1886 – 1918)

Ceribunia de Gabriak (1887–1928)

Natalia Krandievskaia-Tolstaia (1888 – 1963)

Maria Moravskaia (1890 – 1947)

Anna Ahmatova (1889 – 1966)

Klara Arseneva (1889 – 1972)

Susanna Mar (1890 – 1965)

Elizaveta Polonskaia (1890 – 1969)

Vera Inber (1890 – 1972)

Nadejda Lvova (1891 – 1913)

Anna Radlova (1891 – 1949)

Maria Șkapskaia (1891 – 1952)

Marina Țvetaeva (1892 – 1941)

Nina Habias (1892 – 1943?)

Anna Prismanova (1892 – 1960)

Tatiana Veciorka (1892 – 1965)

Nina Manuhina (1893 – 1980)

Ksenia Abkovici (1886 –1945)

Varvara Monina (1894 – 1943)

Varvara Stepanova (1894-1958)

Zinaida Șișova (1898 – 1977)

Olga Ceremșanova (1900 – 1970)

Nadejda Volpin (1900 – 1998)

Irina Odoevțeva (1901 – 1990)

Nadejda Rîkova (1901 – 1996)

Muza Pavlova (1917 – 2006)

 

POEȚI AI AVANGARDEI UCRAINENE

UN ALT POET AL AVNGARDEI UCRAINENE, UCIS DE BOLȘEVICI

 

 

MOR ȘI POEȚII DE FOAME...

 

DIN POEZIA AVANGARDEI UCRAINENE

DIN POEZIA AVANGARDEI UCRAINENE

POEZIA AVANGARDELOR VECINE, RUSĂ ȘI UCRAINEANĂ

AVANGARDA E PERPETUĂ SAU AJUNSĂ LA FINAL?

 

POEȚI-PICTORI, PICTORI-POEȚI ÎN AVANGARDISMUL RUS ȘI UCRAINEAN

 

DIN POEMELE AVANGARDEI

 

DIN POEZIA RUSĂ ȘI CEA UCRAINEANĂ

 

UN EMINENT EXPONENT AL POEZIEI AVANGARDEI UCRAINENE

 

În ultimul deceniu al secolului XIX, în estul Malorusiei, parte a imperiului țarist, se nasc doi viitori reprezentanți importanți ai avangardismului european, unul – David Burliuk (1882), supranumit părintele futurismului rus, celălalt – Leonid Cernov (1899), acesta, în timp, debutnd ca poet imagist rus, apoi, ca un fiu risipitor, care deținea încă multe averi poetice în sufletul și conștiința sa, revine la oropsita, asuprita, marginalizata, aproape până la interzicere șovină moscovită, limbă ucraineană, maternă. Pe atunci era prohibit chiar și numele unei posibile viitoare țări, Ucraina, însă imperialiștii insistând a-i zice acelui teritoriu Rusia Mică (Malorusia). Burliuk a trăit 87 de ani, prin longevitate parcă răzbunându-și fratele mai mic, poetul Nikolai Burlik, care a fost împușcat de bolșevici, pe când abia împlinise 30 de ani, în 1920. Leonid Cernov a viețuit 34 de ani, fiind răpus de o boală incurabilă.

Dar să facem ceva lumină în onomastica acestui excepțional Cernov, care scria în autobiografie: „Dacă ar fi să vedeți omul în privirile tânărului căpitan de cursă lungă, care însă poartă în brațe o mașină de scris, sau și mai bine, – dacă veți vedea un om, care are toate aceste însemne și o zveltă statură de european, și care cu un entuziasm nebun vociferează în cercul scriitorilor despre incomparabila frumusețe și plăcere de a goni pe motocicletă, să știți că acel aș fi chiar eu, Leonid Cernov, care acum, în Ucraina, are absolut întâmplător un atare nume de familie rusesc, așa cum adevăratul meu nume e Maloșiycenko”.

Apare pe lume în familia lui Kondrat și a Mariei Maloșiycenko (în autobiografie scriitorul menționa că istoria dragostei părinților săi ar fi fost demnă de pana lui Jack London), în orașul Aleksandria* din stepele Hersonului. Bineînțeles, glumea, când scria în aceeași autobiografie: „Prima greșeală, pe care am făcut-o în viață, a fost că m-am născut. Am vrut foarte mult să o corijez, însă așa ceva s-a dovedit a fi imposibil. Apoi i-au urmat greșeli mai neimportante, una din ele fiind că m-am născut ucrainean și nu fiu al unei națiuni mai puțin «samoede»...”.

DAVID BURLIUK - „PĂRINTELE” FUTURISMULUI RUS

UN POET IMPORTANT AL AVANGARDEI UCRAINENE

Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător. Adevăratul nume: Maloșiicenko. A scris atât în rusă, cât și în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova și Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului.

S-a născut în orașul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învățam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram și redactor, și editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând să învăț în clasa a cincea trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chișinău, unde își încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921 rătăcește prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” și „Acțiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière și L. Andreev.

În perioada anilor 1918-1921 scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922 organizează un grup de imagiști ce întrunea câțiva tineri poeți și pictori. În 1923, la Moscova, face cunoștință cu reputații imagiști, după care pleacă la Vladivostok. Editează volumul de versuri „Sindicatul demenților”, de o expresivitate aparte, fulminantă. Este tentat și de experiențe în sfera dinamismului sculpturii.

După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioților” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiștilor militanți”. Din acest an, până la sfârșitul vieții, a editat opt cărți, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) și poemul de proporții „Frontul” (1931).

În decembrie 1934, toate cărțile sale sunt scoase din librării și biblioteci, creația sa fiind interzisă pe zeci de ani înainte. 

A SCUIPA ÎN OBRAZ
 
Aramă înnegrită duduind ca biserica,
Beat de antrenantul mers mondial, –
Eu – ascultătoare minge de crichet
Sub al destinului ciocan fatal.
 
Iubito – iubito!
Tu mă auzi?
Ca sirena de uzină urletul mi-e declanșat:
Din nou simt ai Iubirii șoricei cu dinți ascuțiți
Îmboldind cu botișoarele
Prin sângele cald.
 
Avid ca flacăra,
Flămând de Iubire,
Mereu străin de-a bărbaților gri adunături –
Aduc din nou la căpătâiul tău
Multă Iubire și ceva zbârcituri.
 
Iar acum, când de-a-ntregul
Eu sunt toamnă înstăpânită,
Când tu pentru mine ai fi
Ca aburii pentru locomotivă,
Când lumea spune: –
Deja el doar lui To`sin ar fi de-asemănat,
Se potrivesc,
Când Martie râde ca Ianuarie știrb, –
Eu
Ca un electric ciocan de oțel
Bat în inima plictiselii, sfărâmând
Piatra tristeții, mărunțind-o nisip
Pentru unicul în Lume „Iubesc”.
 
Pe voi, pozitivilor, hohotul meu vă întărâtă,
Nu mai sunteți exemplari, ca din cutie!
Eu sunt pe de-a-ntregul sărbătoare triumfală,
Semn roșu printre file negre, o mie.
 
Copii drăgălași!
Permiteți-mi chiar acu să vă propun ștreang de vers
Lunecând ca lacrima pe pământul dur.
Strălucind subțire ca horbota pal-roză,
Plasă-a poemelor pe ochii de taur. 
 
Iar apoi...
Să râd nițel răutăcios de voi –
Mormane de carne înțepenite-sloi,
Cu hohot scânteios să-mi urlu Veșnica Pomenire,
Să nu-i fie Lumii rușine de voi.
 
Prea de tot subțire înțeapă
cele stufărișurilor noastre,
Un cincinal am cântat în fața unui tâmpit în extaz, –
Și nimănui nu i-a trecut prin cap
Ca acelei generații de mediocrități
Pur și simplu să i se fi scuipat în obraz.
 
Ce mi-aș dori de la voi – o pereche de pantaloni, vin, țigări.
Iar voi de la mine? Eu zic doar atât –
Oare nu e timpul surtucul întrebărilor de-nmormântare
Să-l schimbați pe al Dragostei
Minunat veșmânt?
 
Dar de altfel... voi sunteți liberi doar la 12...
Vă preocupă cotlete, dări de seamă, noua politică economică, –
Parcă vă arde să vă lăsați pradă fleacurilor,
Când e uriaș prețul la fărâma de pâine cât o furnică?
 
Iar noi vouă –
Despre pocalele roz ale femeilor, –
Când voi v-ați mulțumi doar cu galoși, cipici,
Carne femeiască,
Un trenci la modă,
Iar noaptea cu soața –
Oficialul tremurici.
 
Cu peruca lui Liszt, cu suflet de neguțători,
Șinele prostiei întinse pretutindeni,
Spre gogineață de porci,
Spre Orizontul Depărtat...
Ce fericit sunt eu, că am fost cel dintâi
Care generației de mediocrități
I-am proiectat în obraz
Un sonor
Vesel
Scuipat!
 
1922
 

DIN AVANGARDA RUSĂ

 

 Din poezia avangardei

 

Ivan IGNATEV

(1892–1914)

 

Numele adevărat: Kazanski. Născut la Petersburg, tatăl său fiind negustor, iar mama, prin căsătorie, salvându-se din umilința șerbiei. În 1910 termină școala reală, pe când se afla în ultima clasă publicând o revistă satirică. De la zece ani e pasionat de teatru, visând la o carieră de actor și regizând spectacole de amatori.

Debutează în revista „Teatrul și arta” (1909), unde, pe parcursul a patru ani, publică eseuri. În 1911 face cunoștință cu Igor Severianin și aderă la egofuturism. A fondat editura „Vestitorul petersburghez”, aici fiind tipărite cele mai multe din almanahurile egofuturiștilor și nu numai („Urna portocalie”, „Vulturi peste abis”, „Lanțuri de sticlă” – 1912; „Darurile lui Adonis”, „Zasaharie krî” – titlu ciudat, cifrat, „Lovește, dar ascultă”, „Celestotranșeele”, „Cranii devastate” – 1913). Publică volumul „De-ale teatrului” (1912). Din 1913, după ce I. Severianin se retrage din mișcarea modernistă, I. Ignatev devine liderul „Asociației egofuturiștilor”, declarându-se președintele Areopagului. Tipărește broșura „Ego-futurii”, în care teoretizează principiile acestora, unele din ele fiind: „Să lichidăm ritmul, deoarece el amintește de o neîncetată cădere de stropi reci pe creștetul capului”; „Să creăm un nou limbaj în locul celui prin care comunică târgovețele și măturătorii”; „Să ne dedicăm integral creația contemporaneității”. Îi apare volumul de versuri „Eșafodul. Ego-futurii” (1913).

În ziua nunții sale (24 ianuarie 1914) se sinucide, tăindu-și beregata cu un brici. Post-mortem, unele poeme îi apar în almanahul moscovit „Mâinipicioare”.

 

Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

 

 

*   *   *

 

Lui Vasilisk Gnedov

 

De ce nu-s eu arcata străpungere?

De ce prizonieratul destinului?

De ce nu Mundomediana Axă,

Ci doar Mundomediana Luptă?

 

De ce născând naște-voi?...

Murind trăiesc?

De ce Înviind voi muri?

De ce Eu nu sunt decât „eu”?

 

De ce „eul” meu e Ghid Etern,

Ghid Etern fără Chip?

De ce Neînceputul înspăimântă

Infinitul Sfârșitului?

 

Nu cunosc Cheia Circumferinței,

Știu: termina-se-va Goana

Și-atunci voi vedea întregul Sonor

Și deplinul Spectru îl voi auzi.

 

(1912)

 

 

OPUS: + – S:

 

Lui Vs. Meyerhold

 

Zâmbi-va Elegiaca Vidmă

Cățea-Șacal a visurilor Prospective.

Se cațără la cer inscripțiile Venerice

Pe umărul Palatelor în Răspândire.

 

Sămânța de maimuțoi e adunată-n capsulă

Și pieptănat, parfumat e negrul Duh.

Rămășițele

Unghiilor în Mănușă –

Se Tăinui spre-a se Stinge. Atât.

 

Deschideți Copca, Cheutoarea ce Șochează

Și urcați în aero-cabina netedă-chelbe.

Eu ca vântul o să VĂ port pe-o-Nțeleaptă Potecă

În Republica Subjugatelor Amibe.

 

(1913)

 

 

ONAN

 

Cheamă.

Răspunde.

Chinuiește.

Așteptata.

Nedorită –

Radioasele –

Tale!

Afurisită –

Pocăită

Mângâie

Cu fidelitatea morților!

În stema statului

Lipind Creierul...

......  

Cu-atât mai strașnică și

Mai dulce

Prigoana!...

 

(1913)

 

 

UN AVANGARDIST DE EXCEPȚIE: ȘKLOVSKI

S-a născut la Petersburg în familia unui pedagog. Studii la Facultatea de Filologie a Universității din orașul natal. Debutează în presă în anul 1908,  fiind apropiat de avangardiști, scriind peste ani: „Eu nu sunt dintre futuriștii mai vechi, – nu mai țin minte cum apăru Juvelnicul juzilor”, însă totdeauna a susținut că e un budetlean. Membru al OPOIAZ-ului (Societății de Studiere a Limbajului Poetic), unul din fondatorii celebrei școli formaliste. Debutul său avangardist are loc în decembrie 1913, când în cafeneaua „Câinele vagabond” prezintă comunicarea „Locul futurismului în istoria limbii”, ce conținea nucleul viitoarei cărți „Renașterea cuvântului” (1914). Urmează articolul „Despre poezie și limbajul transrațional” care a pus bazele unor studii teoretice serioase ale futurismului, în mediile avangardei  Șklovski trecând drept – și pe drept! – un intelectual de aleasă cultură filologică. Ca poet apăru doar o singură dată cu două poeme în almanahul „Înșfăcat-ai: Toba futuriștilor” (1915).

A fost subofițer major în armata țaristă (1914-1917), din 1920 – în Armata Roșie (unități cu profil auto), an în care este implicat, ca „pe vremuri”, într-un duel în care glonțul îl cruță. În 1922, temându-se să nu fie arestat pentru activitatea din trecut (inclusiv, ca socialist-revoluționar – eSeR – a participat la un complot antibolșevic), fuge în Finlanda, de unde pleacă în Germania. Peste doi ani revine în URSS.

A publicat volumele „Mișcarea cu calul” (1925, studii literare), „Despre teoria prozei” (1925), „Izbânzile și înfrângerile lui M. Gorki” (1926), „În căutarea optimismului” (1931). A avut și o prestigioasă activitate cinematografică, scriind scenarii și eseuri teoretice. A abordat diverse genuri literare, din alte lucrări ale sale mai amintim: „Note despre proza lui Pușkin” (1937), „Pro și contra. Note despre Dostoievski” (1957); nuvele pe teme istorice, una din ele fiind „Marco Polo” (1936); biografii romanțate – „Despre Maiakovski” (1940), „Lev Tolstoi” (1963), „Eisenstein” (1973); volume de memorii cu remarcabilă tentă artistică – „Zoo. Sau scrisori de nedragoste sau a Treia Eloise”, „Călătorii sentimentale” (ambele 1923), „Contul de Hamburg” (1928).

„Zoo, sau scrisori de nedragoste, sau a treia Eloise” Șklovski a scris-o într-un timp record: mărturisea că a dictat-o în decursul unei singure săptămâni. Este dedicată Elsei Triolet (Ella Iurievna Kagan), de care era îndrăgostit. Fluxul literar-memorialistic, să zicem așa, se contopește cu imediatețea cotidianului „vieții rusești” din Berlin, oraș în care, după revoluția bolșevică de pe malurile Nevei, locuiau foarte mulți emigranți, inclusiv – literați, muzicieni, oameni de teatru, pictori etc. Lucrarea a fost întâmpinată cu suspiciune, editată incomplet, cu omisiuni, ceea ce constituia ca și cum un prolog implicit al acuzelor de cosmopolitism ce aveau să i se aducă autorului după apariția volumului „Contul de Hamburg”, carte considerată „absolut burgheză, dușmănoasă întregii arte sovietice” (... K. Simonov!). Până după moartea lui Stalin, Șklovski a publicat puțin, sporadic, în special în presa de planul doi. Premiul de Stat al URSS (1979, pentru „Eisenstein”) părea să însemne și o recunoaștere oficială din partea puterii ideologice. Astfel, devenise ca și cum o relicvă înnobilatoare, martor-supraviețuitor al unei epoci apuse (distruse!), fapt pe care însuși Șklovski a ținut să-l combată prin nefosilizarea creației sale, în care s-a simțit ne(a)bătut fluxul și suflul implicit al avangardismului. E unul din scriitorii populari și astăzi, cu real credit la cititorul-intelectual.

ZOO, SAU SCRISORI DE NEDRAGOSTE,

SAU A TREIA ELOISE

(Capitole)

INTRODUCERE

Cât de multe cuvinte sunt interzise!

Intrând în fondul problemei, trebuie să constatăm că toate cuvintele bune sunt cuprinse de leșin.

Sunt interzise florile, luna, ochii și un întreg șir de cuvinte, care vorbesc despre ceea ce e plăcut să vezi.

Iar eu aș vrea să scriu în așa mod, de parcă niciodată nu ar fi existat literatură. Spre exemplu, să scriu „Minunat este Niprul pe timp urât”.

Însă nu pot, ironia erodează cuvintele. Ironia este necesară – ea reprezintă cel mai lesnicios mod de a depăși greutățile descrierii obiectului.

A descrie lumea hazliu e cel mai ușor.

Însă iată că acum o lună uriașă, aproape adevărată, privește prin geamul meu.

Printre golașii copaci ce înfloresc, pe lungul drum nemțesc aleargă automobilul, adâncindu-se în spațiu.

Toate astea separate unele de altele. Casa mi-e departe.

Permiteți-mi să fiu sentimental. Viața mă ia cu ea în străinătate și face cu mine ceea ce face.

Nu am un număr de telefon la care să-l caut pe Boris Eihenbaum¹. Nu-l am nici pe al lui Tânyanov². Roman³ a încetat de a se preocupa de poetică. Sunt singur.

Soldatul beat se trezește în timp ce călărește în șa, iar omul însingurat e beat iremediabil.

În afară de Ivan Puni⁴, dintre ai mei nu mai am pe nimeni la Berlin.

Iată, așadar, planul cărții.

Un bărbat îi scrie scrisori unei femei.

Ea îi interzice să scrie de dragoste.

El se împacă cu aceasta și începe a-i povesti despre literatura rusă.

Pentru el acesta e un mod de a-și înfoia coada.

Însă iată că (în culise) apar concurenții.

Sunt doi: 1) un englez, 2) cineva cu inele în urechi.

Scrisorile prind a se îngălbeni de furie.

Omul de croială rusească este ridicol în Europa, precum un câine flocos la tropice.

Femeia materializează greșeala.

Greșeala se realizează.

Femeia lovește.

Durerea e reală.

Și cartea e mai serioasă decât prefața sa.

Însă în prefața cărții mele eu sunt vorbăreț ca o femeie care turuie mult, pentru ca să nu înceteze a vorbi.

_____

¹Boris Eihenbaum (1886-1959 ) –  exeget în știința literaturii. Lucrări despre M. Lermontov, N. Gogol, L. Tolstoi.

²Iuri Tînianov (1894-1943 ) – scriitor și teoretician al literaturii.

³Roman Jakobson (1896-1982) – unul din întemeietorii structuralismului în lingvistică și știința literaturii.

⁴Ivan Puni  (1894-1956) – pictor rus și francez, unul din protagoniștii avangardei.

SCRISOARE-PROLEGOMENE

adresată tuturor, tuturor, tuturor. Tema: lucrurile modifică omul

Dacă aș avea un al doilea costum de haine, nicicând nu aș cunoaște tristețea.

De cum vii acasă, să-ți schimbi hainele, să te strunești puțin – este suficient ca să te modifici.

Femeile fac aceasta de câteva ori pe zi. Orice i-ați spune femeii, căutați să obțineți răspunsul îndată; în caz contrar, ea își va face o baie caldă, își va schimba veșmintele, astfel că totul va trebui luat de la capăt.

De cum își schimbă îmbrăcămintea, ele își uită până și gesturile.

Astfel că vă sfătui insistent să vă străduiți a obține de la femei un răspuns neamânat, instantaneu. În caz contrar, va trebui să stați deseori pierdut în fața unui nou cuvânt neașteptat.

În viața femeii sintaxa mai că nu există.

Bărbatul însă e trădat de propria sa meserie.

Unealta nu prelungește doar brațul omului, ci ea însăși se prelungește în el.

Se spune că orbul localizează simțul tactil în vârful bastonului său.

N-aș zice că față de încălțămintea mea aș încerca un atașament special, însă ea reprezintă totuși prelungirea mea, e o parte din mine.

Pentru că atunci când bastonașul prinse a-l schimba pe gimnast, el i-a fost acestuia interzis.

Maimuța e mult mai sinceră când se află pe creanga copacului, pentru că și creanga influențează psihologia.

Iar psihologia vacii care merge pe gheața lunecoasă a devenit proverbială.

Cel mai mult omul este modificat de mașină.

În romanul „Război și pace” Lev Tolstoi povestește cum timidul și aproape neremarcabilul tunar  Tușin în timpul luptei se pomenește într-o nouă lume, creată de artileria sa.

„În rezultatul acestui bubuit infernal, acestei gălăgii, necesității de a fi cu atenția încordată și a acționa, Tușin nu încerca nici cel mai mic sentiment neplăcut de frică... Din contră, devenea tot mai vesel... Din cauza asurzitoarelor bubuituri de tun ce răsunau de pretutindeni, din cauza șuieratului și exploziilor obuzelor inamicilor, din cauza cum arăta transpiratul, îmbujoratul servant ce se agita lângă tun, din cauza vederii sângelui de oameni și de cai, din cauza fumului ce ieșea din gura tunurilor inamicilor situați în partea opusă (după care de fiecare zbura câte un obuz și lovea în pământ, om, tun sau cal), – din cauza că vedea toate aceste lucruri, obiecte, în minte i se zămisli propria lume fantastică ce constituia tocmai plăcerea sa în aceste clipe... El însuși era de o înălțime uriașă, bărbat puternic, care cu ambele mâini aruncă obuze spre franțuji”.

Mitraliorul și contrabasistul – sunt prelungirile propriilor lor instrumente.

Calea ferată subterană, macaralele și automobilele – sunt protezele omenirii.

Mi s-a întâmplat să trăiesc câțiva ani printre șoferi.

Șoferii se schimbă în dependență de puterea motoarelor automobilelor pe care le conduc.

Un motor care depășește patruzeci de cai putere deja distruge vechea morală.

Viteza separă șoferul de omenire.

Pornește motorul, accelerează – și deja ai ieșit din spațiu, iar timpul parcă ar fi măsurat doar de vitezometru.

Pe șosea, un  automobil poate să ia peste 100 de kilometri pe oră.

Dar la ce bun o atare viteză?

Ea este necesară doar alergătorului și urmăritorului.

Motorul îl atrage pe om spre ceea ce se numește, pe drept, crimă.

Din fericire, șoferul rus este, de regulă, un bun muncitor.

El conduce pe drumuri ce amintesc de valuri, repară mașina în adânc de stepă, când gerul și benzina îi înțepenesc mâinile.

În același timp, șoferul nu e un muncitor; în mașină el e de unul singur.

Mașina îl îmbată, viteza îl amețește, scoțându-l din viață.

Să nu uităm de meritul automobilului față de revoluție.

Regimentul Volînsk nu se hotărî să iasă îndată din cazărmi.

De obicei, regimentele rusești se răzvrăteau stând în picioare.

Decabriștii au fost distruși pe loc.

Volînienii au părăsit cazărmile, însă stăteau în nehotărâre. În întâmpinare le ieșeau alții.

Regimentele se adunau și se opreau.

Însă deja prinseră a se arunca cu pietre în ușile garajelor și, urcând în trâmbițătoare mașini, muncitorii zburară spre centrul orașului.

Ca pe o spumă a-ți împroșcat revoluția în oraș, o, automobilelor.

Revoluția puse în viteză și acceleră.

Se îndoiau resorturile, se îndoiau aripile mașinilor, mașinile agonizau prin oraș, și colo, unde ele erau două, se părea că ar fi chiar opt.

Mie îmi plac automobilele.

Atunci prinse a se clătina întreaga țară. Revoluția depășise perioada înspumării și plecă pe jos pe front și în sate.

Iar mașina își continua drumul său aparte, viața sa.

În automobile umblau cei care conduceau țara.

Însă cei care conduceau doar mașinile mergeau și ei în ele.